Virus

Prolog

Zair, Africa

7 septembrie 1976

John Nordyke, în vârstă de 21 de ani, student la biologie la Universitatea din Yale, se trezise în zori la marginea unui sat situat la nord de Bumba în Zair. Se întoarse în sacul său de dormit, ud de transpirație și aruncă o privire prin plasa de naylon a cortului său de alpinist, ascultând clipocitul ploii tropicale, care, revărsându-se asupra pădurii, domina zgomotele satului ce se trezea la viață. O adiere ușoară aducea cu ea mirosul cald și acru al baligii de vacă amestecat cu fumul penetrant al focului din bucătărie. Foarte departe, deasupra lui, văzu maimuțe sărind în arborii stufoși care acopereau cerul.

John a dormit rău toată noaptea și când s-a trezit se simțea atât de slăbit încât nu se putea ține pe picioare. Se simțea chiar mai rău decât aseară când a avut febră și frisoane aproape la o oră după cină. Și-a spus că poate s-a îmbolnăvit de friguri. Cu toate acestea el era convins că a luat medicamentul preventiv: fosfat de clorochină. Problema este că n-a putut evita roiul de țânțari care se ridica în fiecare seară din mlaștinile ascunse ale pădurii virgine.

Clătinându-se, a plecat totuși în sat pentru a cere informații despre cel mai apropiat dispensar. Un misionar i-a spus că în Yambuku, un orășel situat câțiva kilometri spre est, se află o misiune belgiană.

Bolnav și neliniștit, John își strânse lucrurile în grabă, înghesuindu-și cortul și sacul de dormit în rucsac și plecă spre Yambuku.

John reușise să-și ia un concediu de șase luni de la universitate pentru a merge în Africa să fotografieze animale amenințate cu dispariția; printre acestea, gorila munților. Acesta era de fapt visul copilăriei sale: să imite exploratorii cele­bri ai secolului XIX, care au deschis drum pe continentul negru.

Yambuku era puțin mai mare decât satul pe care tocmai îl părăsise și spitalul misiunii nu-i inspira nici o încredere. Acesta era construit dintr-un ansamblu de clădiri în piatră, care însă se aflau într-o stare jalnică. Acoperișurile erau din tablă rulată sau din paie ca cele ale caselor indigene și, în mod cert, o parte din clădiri nu dis­puneau de electricitate.

John fu primit de o călugăriță îmbrăcată în haine tradiționale, care nu vorbea decât franceza și care-l rugă să-și aștepte rândul format dintr-o mulțime de indigeni, aflați în toate gradele de epuizare și de boală. Privindu-i pe ceilalți paci­enți, se întrebă dacă nu cumva, stând în preajma lor, s-ar putea îmbolnăvi mai grav decât era. În cele din urmă fu examinat de un medic belgian, care vorbea și puțină engleză. Examenul rapid confirmă temerile lui John, căci diagnosticul indică un început de malarie. Doctorul îi pre­scrise o injecție cu clorochină și îl sfătui să revină după o zi sau două, în caz că nu se va simți mai bine. Odată examinarea terminată, John fu trimis în sala de tratament unde din nou trebui să aș­tepte mult pentru a-și primi injecția. Cu stupoare, remarcă și lipsa oricăror măsuri aseptice. Infir­miera nu avea ace suficiente și se mulțumea să folosească doar trei seringi, rând pe rând. John era sigur că acestea nu erau destul de bine steri­lizate pentru a omorî toți microbii. Și apoi, infir­miera scotea seringile din baia de sterilizare cu degetele. Pentru că rândul său se apropia, era pe punctul de a protesta, dar pe lângă faptul că nu vorbea curent franceza, știa că avea totuși ne­voie de acest tratament.

Timp de două zile, John se simți mai bine. Rămase în preajma orașului Yambuku și pentru a nu se plictisi făcu câteva fotografii bărbaților din tribul Budza care, fiind vânători iscusiți, s-au arătat foarte încântați de a-și face cunoscută măiestria în întreaga lume. În cea de-a treia zi însă, în timp ce se pregătea să-și reia călătoria urcând spre fluviul Zair, pe urmele lui Henry Stanley, John s-a simțit dintr-o dată foarte rău. Totul a început cu o violentă durere de cap, urmată imediat de frisoane, apoi de febră și gheața, iar cele din urmă de diaree. În speranța că această stare va fi trecătoare, se întoarse în cortul său și petrecu noaptea visându-se acasă, acolo unde se găseau așternuturi curate și o baie la capătul coridorului. Dimineața își dădu seama că era slăbit și deshidratat și, în plus, constată că vomitase de multe ori în timpul nopții. Extrem de speriat își făcu bagajul rapid și o porni greoi pe drumul ce ducea spre spitalul misiunii belgiene, însă, chiar când ajunse în incinta spitalului vomă cu sânge foarte roșu și căzu prăbușindu-se.

O oră mai târziu se trezi într-o cameră cu încă doi bolnavi, ambii suferind de malarie rebelă la orice tip de medicament.

Medicul, același care l-a examinat pe John la vizita sa anterioară, se arătă neliniștit de gravi­tatea stării sale și, în plus, constată câteva noi simptome: o surprinzătoare erupție cutanată pe piept și hemoragii superficiale pe pleoapele ochilor. În aceste condiții, medicul își dădu sea­ma că nu era un caz tipic de malarie. Încercând o precauție suplimentară, el decise prescrierea unui tratament cu cloromfenicol, în caz că tânărul ar putea suferi și de o formă de febră tifoidă.

16 septembrie 1976

Dr. Lugasa, comisar al sănătății publice în regiunea Bumba, privea prin fereastra deschisă a biroului său fluviul Zair care scânteia în lumina soarelui de dimineață. Îi păru rău că nu se numește Congo și că nu are misterul și celebritatea ce înconjoară acest nume. Apoi, nu fără efort, re­veni la treburile sale și reciti scrisoarea pe care o primise de la spitalul misiunii din Yambuku în legătură cu decesul unui american, un oarecare John Nordyke și cel al unui agricultor venit de pe o plantație din apropierea râului Ebola. După opinia medicului misiunii, decesele au avut drept cauză o maladie cu o propagare rapidă căci doi bolnavi spitalizați în aceeași cameră cu ameri­canul, patru membri ai personalului care l-au îngrijit, cei din anturajul agricultorului și încă alți zece consultanți exteriori prezintă aceleași grave simptome.

Doctorul Lugasa știa că avea de ales între două soluții. Prima, aceea de a nu face nimic și, indiscutabil, era cea mai bună. Doar Dumnezeu știa câte maladii contagioase mai ascundea jungla tropicală!

A doua, consta în completarea a numeroase formulare oficiale care urmau apoi a fi trimise la Kinshasa, unde cineva bine plasat în ierarhia cadrelor medicale ar fi decis, fără îndoială, că este mult mai prudent să lase evenimentele să-și continue drumul lor, fără a interveni din afară. De asemenea, dr. Lugasa știa că, dacă se va hotărî să completeze formularele, va fi obligat să facă și o călătorie până la Yambuku, fapt ce nu-i surâdea deloc mai ales în acest sezon umed și cald.

De aceea, cu un vag sentiment de culpabili­tate, dr. Lugasa aruncă scrisoarea în coșul cu hârtie.

23 septembrie 1976

O săptămâna mai târziu, doctor Lugasa își plim­ba nervozitatea de pe un picior pe altul în timp ce aștepta aterizarea bătrânului DC3 pe aeroportul din Bumba. Cel care coborî primul fu doctorul Bouchard, superiorul lui Lugasa, care sosea toc­mai de la Kinshasa. În ajun, dr. Lugasa îi telefona lui Bouchard pentru a-l informa că o gravă epi­demie a unei boli necunoscute s-a răspândit în jurul spitalului misiunii din Yambuku. Maladia lovise nu numai indigenii ci și personalul spitalu­lui. Cu toate acestea, Lugasa nu spusese nimic despre scrisoarea pe care o primise în urmă cu o săptămână.

Cei doi medici se salutară înainte de a urca în splendida Toyota Corola a doctorului Lugasa. Bouchard îl întrebă dacă mai are și alte informații despre Yambuku, în afara celor oficiale.

Lugasa tuși ușor, contrariat încă de știrile anun­țate dimineața la radio. Se pare că la Yambuku din cei 17 membri ai personalului medical, 11 erau deja morți, la fel și aproximativ 140 dintre locuitorii satului. Spitalul se închisese întrucât rămăseseră prea puține cadre medicale, care oricum nu ar fi putut face față situației.

Bouchard decise să pună în carantină întreaga regiune Bumba. Dădu imediat toate telefoanele care erau necesare și îi comunică lui Lugasa că este absolut necesar să se deplaseze împreună, în ziua următoare, la Yambuku pentru a vedea cu ochii lor ce se petrece acolo. Ideea nu-i surâdea deloc doctorului Lugasa.

24 septembrie 1976

A doua zi, când cei doi medici ajunseseră în curtea pustie a spitalului misiunii din Yambuku, fură întâmpinați de o liniște sinistră. Un șobolan străbătu în lung balustrada de deasupra pridvoru­lui gol și o duhoare putredă îi pătrunse adânc. Acoperindu-și nasul cu o batistă, ei părăsiseră locul cu pricina și se îndreptă cu prudență spre clădirea cea mai apropiată. Acolo găsiră două cadavre care se aflau într-un avansat grad de degradare din cauza căldurii. În cea de-a treia clădire a spitalului singurul viețuitor era o infirmi­eră care delira din cauza febrei. Cei doi medici trecură apoi în sala de operații, acum pustie, și se grăbiră să-și îmbrace halatele, să-și pună mănușile și măștile, măsuri însă prea tardive pen­tru a se mai proteja. Se ocupară în primul rând de infirmiera bolnavă, iar apoi începură să caute și ceilalți membri ai personalului medical. Printre cei 30 de morți din spital, găsiră patru pacienți care, deși aflați la un pas de moarte, mai respi­rau încă.

Dr. Bouchard trimise un mesaj prin radio la Kinshasa, cerând armatei aviatice a Zairului să vină în Yambuku pentru a transporta în capitală bolnavii de la spitalul misiunii, care mai erau încă în viață. De asemenea, Bouchard a insistat ca personalul medical din capitală să adopte tehnici drastice de izolare a bolnavilor din Yambuku, su­bliniind periculozitatea acestei maladii extrem de contagioase.

30 septembrie 1976

Infirmiera belgiană transportată cu avionul spre Kinshasa muri la orele trei dimineața, în ciuda celor șase zile de tratament intens. Nu fusese pus nici un diagnostic dar după autopsie, probe de sânge, de ficat, splină și creier, fură trimise Ins­titutului de medicină tropicală de la Anvers, Bel­gia, Centrului pentru Controlul Bolilor din Atlanta, Statele Unite, și Institutului de Cercetări Microbiologice din Porton Down, în Anglia. În regiunea Yambuku erau acum 280 de cazuri atinse de această maladie, iar rata mortalității ajunsese la 90%.

13 octombrie 1976

Virusul Yambuku a fost izolat, în același timp, în laboratoarele a trei țări. Se știa deja că avea o structură asemănătoare cu cea a virusului Marburg, descoperit în 1967 în cazul unei epidemii mortale ce lovise maimuțele verzi dintr-un labo­rator din Uganda. Noul virus, mult mai periculos decât Marburg, fu numit Ebola, după numele râului ce curgea la nord de Bumba. Era considerat micro-organismul cel mai puternic după ciuma bubonică.

16 noiembrie 1976

La două luni de la prima sa manifestare, maladia necunoscută de la Yambuku era considerată ca și oprită căci nici un caz nu mai fusese semnalat în regiune în ultimele săptămâni.

3 decembrie 1976

Carantina din regiunea Bumba fu ridicată și legăturile aeriene restabilite. Virusul Ebola se întorsese, în mod cert, la sursa sa la fel de mis­terioasă. O echipă internațională de specialiști, printre care doctorul Cyrill Dubchek de la Centrul pentru Controlul Bolilor, ce a avut un rol important în localizarea virusului febrei din Lhassa, a străbătut toată regiunea contând să descopere un eventual rezervor al virusului Ebola la mamifere, păsări sau insecte. Din nefericire, virologii n-au găsit nimic. Nici măcar o urmă.

Los Angeles, California

14 ianuarie 1986

Doctorul Rudolph Richter, marele și recunos­cutul oftalmolog originar din Germania de Vest, membru fondator al clinicii Richter din Los Angeles, își potrivi ochelarii, își privi anunțurile publicitare de pe masa rotundă din sala de con­ferințe a clinicii. În dreapta, fratele și asociatul său, William, absolvent al unei școli superioare de comerț, examina anunțurile cu mare atenție. Reclama era destinată campaniei din trimestrul viitor în vederea încadrării de noi cadre care să lucreze în domeniul asigurării medicale în cadrul clinicii. Această muncă se adresa în special tine­rilor, aflați într-o stare fizică foarte bună, fapt pe care William îl subliniase deja în anunțuri.

Rudolph era mulțumit de treaba făcută de fra­tele său. Era de altfel și primul lucru agreabil pentru el în ziua aceea. Totul începuse rău chiar de dimineață, când pe autostrada San Diego, în urma unui acroșaj, BMW-ul său, absolut nou, se alesese cu câteva zgârieturi de toată frumusețea. A urmat apoi acea operație urgentă și dificilă care l-a reținut la clinică până târziu. A mai fost și bolnavul acela atins de o formă ciudată de SIDA, cu complicații extrem de bizare, care i-a tușit în fața, atunci când a trebuit să-i examineze retinele. Și ca să fie tot tacâmul, a fost mușcat și de una din maimuțele care serveau cercetărilor asupra herpesului ocular. Doamne, ce zi!

Rudolph aprecie un anunț destinat numărului de dimineață al revistei «Los Angeles Time». Era perfect. Campania publicitară, condusă de William, prevedea și o reclamă de 30 de secunde la televiziune în cadrul jurnalului de seară. Era un clip publicitar cu fete în bikini, care, extrem de vesele, jucau volei în compania unor băieți su­perbi pe o plajă din Malibu. Aceasta îi aminte lui Rudolph de un anunț costisitor pentru Pepsi-Cola, numai că de această dată era vorba de a vinde ideea asistenței-medicale propusă de un organism cum era Clinica Richter, în locul prepa­ratelor medicamentoase clasice care puteau fi plătite bucată cu bucată.

În jurul lui Rudolph și al lui William se aflau și alți medici ai clinicii, printre care și doctorul Navarre, medicul-șef. Toți cei prezenți erau mem­bri în Consiliul de administrație și fiecare deținea un anumit număr din acțiunile spitalului.

William își drese vocea și îi anunță că așteaptă întrebările lor. Nimeni nu puse nici o întrebare, ba mai mult își exprimară aprobarea unanimă. Apoi, după o discuție aprinsă în legătură cu construcția unei anexe a clinicii, destinată aderenților, din ce în ce mai numeroși, din regiunea Newport Beach, ședința fu încheiată.

Doctorul Richter se întoarse în biroul său și aranjă foarte încântat, mostrele publicitare în port-documentul său. Biroul lui era o încăpere luxoasă în ciuda salariului său relativ modest. Dar acest salariu era un mic accesoriu pe lângă banii care-i reveneau din acțiuni, căci Clinica Richter, la fel ca și doctorul Richter, se aflau într-un real pro­gres financiar.

După ce-și termină treburile curente, dr. Richter merse să analizeze starea a doi pacienți operați de dânsul, două cazuri de desprindere a retinei cu o patologie dificilă înainte de operație. Cons­tată mulțumit că totul e bine.

Întorcându-se spre cabinetul său își spuse că totuși făcuse puțină chirurgie deși era singurul medic oftalmolog din clinică. Era regretabil, dar spre deosebire de alți oftalmologi din oraș el avu totuși șansa unor cazuri interesante. Fratele său avusese o idee genială când îl sfătuise să des­chidă această clinică în urmă cu opt ani.

Își scoase halatul alb, îmbrăcă blazerul bleu marine și părăsi clinica, cu port-documentul în mână. Era trecut de ora nouă seara și cele două etaje ale parcării erau aproape goale. În timpul zilei, este întotdeauna plin și William îi propuse să mărească parcarea nu numai pentru a crea noi locuri, dar mai ales pentru revalorizarea ima­ginii clinicii. Rudolph nu prea înțelegea astfel de probleme și, de fapt, deocamdată nu-i prea păsa de asta.

Pierdut în reflecțiile sale despre randamentul clinicii, dr. Richter nu remarcă prezența a doi bărbați ascunși în întuneric care așteptau în umbra garajului. Nu-i observă nici atunci când aceștia începură să-l urmărească. Bărbatul mai mare dintre cei doi părea că are cotul blocat în poziție fixă. Purta o geanta voluminoasă pe care o ținea în aer din cauza articulației sale paralizate.

Ajungând la mașina sa, dr. Richter simți doi bărbați care-l urmăreau pas cu pas. Gâtul i se uscase. Înghițea greu saliva și aruncă o privire speriată peste umăr. Cei doi necunoscuți păreau că se îndreaptă direct spre el. Când trecură pe sub locul ce lumina parcarea, dr. Richter consta­tă că cei doi erau bine îmbrăcați, căci purtau că­măși curate și cravate de mătase ceea ce-l mai liniști puțin. În orice caz, doctorul merse destul de repede, făcând un tur în jurul mașinii. Își scoase cheile, deschise portiera, aruncă servieta pe scaunul alăturat și în timp ce se așeză simți miro­sul agreabil al pielii din mașină. Dar când să închidă portiera, o mână îl împiedică. Doctorul Richter ridică ochii spre figura calmă, fără expre­sie a unuia dintre bărbați care-l urmăriseră. O umbră de surâs apăru ca răspuns privirii întrebă­toare a medicului.

El încercă din nou să închidă portiera, dar celălalt se opunea ferm din exterior.

— Îmi puteți spune cât e ora? întrebă politicos bărbatul.

— Bineînțeles, spuse Richter ușurat că avea o explicație pentru prezența necunoscutului.

El își privi ceasul, dar înainte de a răspunde, se simți tras brutal afară din mașină. Încercă să se apere, fără prea multă convingere. Mâini strân­se îl examinară violent, în încercarea lor de a găsi portofelul și medicul simți cum pantalonul său se deșiră. Unul dintre bărbați exclamă: «Ești om de afaceri», iar celălalt adăugă: «I-ai geanta». Richter își dădu seama că i-au luat și ceasul de buzunar.

Totul se terminase la fel de repede cum înce­puse. Doctorul auzi pași care se îndepărtau, apoi o portieră de mașină închizându-se și în cele din urmă, scrâșnetul pneurilor pe ciment. Câteva se­cunde rămase nemișcat, bucuros că încă trăiește. Își recupera ochelarii de pe jos, îi puse la ochi și constată că lentila stângă era spartă. Fiind chirurg își analiză mai întâi starea mâinilor, chiar înainte de a se ridica. Apoi se interesă de el: cămașa sa albă și cravata erau murdărite, îi lipsea un nas­ture de la blazer, pantalonul era deșirat de la buzunarul drept până la genunchi.

— Doamne, Dumnezeule, ce zi! spuse el cu voce scăzută pentru dânsul, gândindu-se după această agresiune, că acroșajul de dimineață a fost nesemnificativ.

După un moment de ezitare, își regăsi cheile, reuși să intre în clinică și se întoarse în biroul său. Chemă serviciul de securitate, apoi se în­trebă dacă nu cumva trebuie să anunțe și poliția municipală. Însă, ideea că această întâmplare ar putea face o publicitate rea clinicii îl opri. Și apoi ce ar putea întreprinde poliția? Tot gândindu-se ce e mai bine să facă, telefonă soției pentru a anunța că va ajunge acasă puțin mai târziu. Apoi merse la toaletă pentru a se privi în oglindă. Avea o zgârietură pe obrazul drept, determinată de impactul pielii cu parcela de pietriș din garaj. Se tamponă ușor cu un antiseptic în timp ce se gândea la ce ar putea spune despre agresorii săi. Avusese puțin mai mult de o sută de dolari în portofel, toate cărțile de credit și actele, printre care și legitimația sa de medic al statului californian. Dar, totuși, cel mai mult regreta ceasul, un cadou de la soția sa. Oricum, ar fi putut să-l în­locuiască cu altul, își spuse. În acest moment auzi un ciocănit în ușa cabinetului.

Omul din serviciul securității se scuză. O ase­menea situație nu se mai întâmplase și regreta profund că nu s-a aflat acolo pentru a-l proteja pe medic. Îi spuse doctorului Richter că în urmă cu jumătate de oră inspectase garajul și totul părea a fi în regulă. Richter îl asigură că nu are ce să-i re­proșeze. Singura problemă care-l neliniștea era aceea de a lua toate măsurile pentru ca un astfel de incident să nu se mai repete. Apoi medicul îi explică de ce nu a implicat și poliția în toată afa­cerea asta.

Ziua următoare, Richter nu s-a simțit prea bine, dar a pus aceste simptome pe seama șocului din parcarea spitalului și pe faptul că nu a dormit prea bine în timpul nopții.

La ora cinci și jumătate se simțea, însă, atât de rău încât a trebuit să-și anuleze întâlnirea pe care o avea cu amanta sa, o secretară de la serviciul de arhive medicale. În cele din urmă se duse totuși la ea, dar nu stătu prea mult. Se întoarse acasă, își petrecu noaptea în patul său, întorcându-se de pe o parte pe alta, fără a reuși să doarmă.

A doua zi, doctorul Richter era într-adevăr bol­nav. Deși stinse veioza de lângă pat, își simțea capul gol și avea amețeli. Încercă să nu se gândească la mușcătura maimuței, nici la bol­navul de SIDA care-i tușise în față. Știa prea bine că SIDA nu se transmite prin contacte atât de ușoare: ceea ce-l neliniștea era eventualitatea unei complicate și complexe infecții. La ora trei și jumătate avu un frison și început de dureri de cap, la fel de groaznice ca o migrenă. Din cauza puternicei febre care-l cuprinse își anulă toate întâlnirile de după-amiază și plecă de la clinică. În acel moment era mai mult decât sigur că avea gripă. Când ajunse acasă, fu suficientă o privire a soției sale care văzându-l atât de palid și cu ochii înroșiți îl trimise în pat. La orele opt se simțea atât de rău și capul îl durea îngrozitor încât luă un analgezic. La orele nouă, acuză violente crampe de stomac și diaree. Soția sa, extrem de speriată dori să-l cheme pe doctorul Navarre, dar Richter îi spuse că nu e chiar atât de grav, că totul se va aranja. Mai luă un comprimat și reuși să doarmă puțin. La orele patru dimineața se trezi și se târî până în baie unde vomă sânge. Înspăimântată, soția sa chemă ambulanța care-l transportă la clinică. El nu mai protestă. Nu mai avea putere. Și oricum știa că niciodată în viața sa până acum nu mai fusese atât de bolnav.

Capitolul 1

20 ianuarie 1986

Erau câteva aspecte care o deranjau pe Marissa Blumenthal. Nu știa dacă aceasta se datora unor cauze interne sau unor schimbări survenite în exterior, dar oricum își dădea seama că este incapabilă să se concentreze. Își ridică ochii de pe cartea ținută pe genunchi și constată că lumina palidă a iernii de dincolo de fereastră deveni neagră ca cerneala. Își privi ceasul: era aproape șapte.

Murmură:

— Doamne, ce repede s-a înserat!

O expresie care îi aminti de copilărie. De mai multe ore stătea cufundată într-un fotoliu acoperit cu vinilin dintr-un colț al bibliotecii CDC — Centrul pentru Controlul Bolilor din Atlanta. Avea o întâlnire deseară și trebuia să fie acasă în jur de șase și jumătate. Își duse manualul greu de virologie scris de Field în raftul cu rezervări, încordându-și mușchii care o dureau din cauza joggingului. Ea alergase dimineață, dar numai 4 kilometri în loc de 6 cum făcea de obicei.

— Doriți o mână de ajutor pentru a pune pe eta­jeră această carte enormă? o întrebă, foarte ma­tern, doamna Campbell, bibliotecara, în timp ce-și încheia veșnica sa jachetă tricotată.

Într-adevăr, nu era prea cald în acea bibliotecă. Și ca de obicei, era ceva adevăr în comentariul doamnei Campbell. Manualul de virologie cântărea mai bine de 4 sau 5 kilograme și cred că asta reprezenta a zecea parte din greutatea Marissei. Ea măsura doar un metru și cinzeci și cinci de centimetri înălțime. Cu tocuri, era adevărat. Pen­tru a pune cartea la loc ea fu nevoită să-și ia un mic elan.

— Da, aș avea nevoie de ajutor să pun la loc această vechitură, spuse Marissa, mai mult pen­tru a evita să nu-mi cadă în cap.

Doamna Campbell schiță un surâs discret. Era cordială și prietenoasă, ca de altfel tot personalul de la CDC. Marissa, pe de altă parte, se simțea aici mai curând ca la facultate decât ca într-un organism al administrației federale unde lucra din 1973. Întâlnise peste tot o atmosferă de conștiin­ciozitate profesională și de încredere mutuală. Ziua secretarelor și a personalului de serviciu se termina la ora 4.30, dar cadrele medicale rămâneau întotdeauna mai târziu, lucrând uneori până în zorii zilei. Toți credeau în munca pe care o desfășurau.

Biblioteca era într-adevăr foarte mică. Jumă­tate din cărți și reviste erau îngrămădite la întâmplare pe rafturi, așezate ici și colo. Din acest punct de vedere, CDC, un organism al Sănătății publice depinzând de administrația federală, era obligat să se limiteze la bugetul redus.

Și Marissa, în timp ce părăsea clădirea, con­stată o dată în plus că locul acesta era de fapt o rotiță din marele angrenaj al administrației fede­rale. Holurile erau toate vopsite în acel verde pal ca peste tot în clădirile administrației și parchetul era acoperit cu o mochetă de vinilin gri foarte uzată în mijloc. Lângă ascensor inevitabilul portret al lui Roland Reagan surâdea. Imediat sub tablou cineva scrisese: «Dacă nu sunteți mulțumiți de bugetul pe acest an, așteptați anul viitor!».

Marissa urcă un etaj. Biroul ei — un nume ce, bineînțeles, flata mica debara — se afla deasupra bibliotecii. Era o cămăruță fără fereastră care un timp servise ca dulap în perete. Între zidurile din piatră vopsite în culori țipătoare se găsea totuși loc pentru un birou din metal, un dulăpior pentru acte și un scaun comod cu rotile. Oricum Marissa avusese noroc să obțină acest spațiu, căci în centru era o adevărată dispută pentru orice loc.

În orice caz, dincolo de aceste handicapuri, Marissa era mulțumită că lucrează la CDC. De-a lungul anilor, Centrul oferise servicii uimitoare medicinii, nu numai în Statele Unite, ci și în stră­inătate. Ea își aminti, de asemenea, modul în care Centrul rezolvase, acum câțiva ani, misterul bolii Legionarilor. Și erau sute de alte exemple de acest gen de la crearea acestui organism în 1942 sub forma de L'Office of Malaria Control — Serviciul de Control al Malariei — destinat înlătu­rării acestei boli în America de Sud. În 1946 a fost rebotezat Comunicable Disease Centre — Centrul Bolilor Transmisibile — și s-au înființat atunci o serie de noi laboratoare pentru studiul diferențiat al bacteriilor, ciupercilor, paraziților, virușilor. Anul următor a mai fost creat un labora­tor pentru zoonaze, boli ale animalelor transmisi­bile la om cum ar fi ciuma, turbarea și antraxul. în 1970, Centrul își schimbă din nou numele deve­nind de această dată Center for Disease Control — Centrul pentru Controlul Bolilor.

În timp ce-și aranja formularele în servieta dată de administrație, ea se gândi la succesele trecute ale CDC. O istorie care o incitase de la început. După ce își termină anul de stagiu la un internat de pediatrie din Boston, ea își depuse candidatu­ra și fu acceptată la Epidemiology Intelligence Service (EIS) — Serviciul de investigații epidemiologice, unde lucră doi ani de zile ca «ancheta­toare». Fusese, de fapt, un fel de post de «de­tectiv» medical.

Trei săptămâni și jumătate înainte de Crăciun, ea termină un curs elementar care era destinat să o pregătească pentru noul ei rol. Urmă și niște cursuri despre administrația Sănătății publice, despre statisticile biologice și epidemiologice, adică studiul și controlul sănătății și al bolilor pe un anumit eșantion de oameni.

Un surâs dezamăgit apăru pe fața Marissei în timp ce-și îmbrăcă mantoul bleu marine. Ea ur­mase un curs elementar, fără îndoială, în timpul studiilor medicale, dar oricum se simțea absolut incompetentă pentru a face față unui real caz de urgență. Dacă ar fi trimisă în misiune pe teren, ar trebui să facă multă pregătire înainte de a pleca.

Era una să știi să faci o sinteză coerentă a di­verselor cazuri a unei maladii pentru a-i determi­na cauzele, procesul de transmitere și contami­nare, și era altceva, extrem de diferit, să combați o adevărată epidemie ce afectează persoane reale. Problema care se punea era deci nu «dacă», ci, «când».

Marissa își luă servieta, stinse lumina și stră­bătu culoarul spre lift. Ea urmase cursul elemen­tar de epidemiologie împreună cu alți 48 de medici, bărbați și femei, care la fel ca dânsa aveau ceva experiență la activ. Printre cei prezenți la curs se mai număraseră însă și câțiva microbiologi, câteva infirmiere și chiar un dentist. Ea se întrebă acum dacă toți au trecut prin aceeași criză de conștiință. Între medici nu se vorbește, în general, de așa ceva. Este împotriva «imaginii de marcă».

La sfârșitul cursului ea a fost distribuită în de­partamentul de virologie, la serviciul specializat în agenți patogeni. Fu extrem de încântată de această situație și mai ales de faptul că reușise prima în promoția sa. Dar Marissa nu avea prea multe cunoștințe în virologie, de aceea o mare parte din timp și-l petrecea la bibliotecă. Ea își dorise mult să lucreze în acest departament pen­tru că epidemia SIDA avansa virologia în prim planul cercetării medicale. Până în prezent, spe­cialiștii acestui domeniu fuseseră mereu vioara a doua, în spatele bacteriologiei. Acum, însă, în virologie se desfășurau cele mai interesante eve­nimente și Marissa dorea din tot sufletul să par­ticipe la asta.

Ajunsă în fața ascensorului, Marissa salută grupul de persoane care așteptau sosirea liftului. Pe unii dintre cei de față îi cunoștea, dar aceștia erau în general cei care lucrau la departamentul de virologie și al căror birou administrativ era la capătul culoarului pe același palier cu unicul ei oficiu. Pe majoritatea nu se străduise să-i cu­noască, însă unii dintre ei o recunoscuseră și o salutară. Ea tocmai trecuse printr-o criză de în­credere în propria sa competență profesională, dar acum își dădu seama că majoritatea colegilor o apreciau și o stimau.

Marissa, ajungând la parter, își trecu semnătura în dreptul numelui tipărit în registru, o obligație pentru toate cadrele ce rămâneau în instituție mai târziu de ora cinci și apoi se îndreptă spre par­care. Chiar dacă era iarnă, aceasta nu se com­para deloc cu ceea ce îndurase la Boston, în Massachusetts, timp de patru ani și de aceea nu se grăbi să-și încheie paltonul. Mașina sa, o Honda Prélude tip sport, era acolo unde o lăsase dimineață, la fel de prăfuită, cuminte și neglijată. Mașina purta încă numărul de Massachusetts. Schimbarea acestuia era unul din numeroasele mici probleme ale Marissei pentru care nu avea niciodată timp.

Locuința în care Marissa stătea cu chirie era aproape de CDC. Spațiul din jurul Centrului era dominat de Universitatea Emory, care donase o parte din terenul ei administrației federale, la începutul anilor patruzeci. Numeroase cartiere rezidențiale agreabile înconjurau universitatea, însă Marissa alesese o locuință în vechiul cartier Druid Hills. Casa aparținea unui cuplu care trebui să plece în Africa, la Mali, în cadrul unui vast pro­gram de controlare a nașterilor.

Marissa ajunse pe Peachtree Street. Trecu prin fața casei și viră la stânga. Era o construcție unică din lemn cu un singur etaj, foarte bine întreținută, la fel și grădina din jur. Stilul locuinței era greu de definit, cu excepția celor două co­loane grecești de la intrare. Toate ferestrele aveau jaluzele din lemn, fiecare cu o gaură în mijloc în formă de inimă. Într-o scrisoare trimisă părinților, Marissa le scrise despre aceste fere­stre ca de niște adevărate bibelouri.

Din strada unde ajunse, viră la stânga și apoi încă o dată luă stânga. Casa era situată pe un teren ce se întindea până în stradă, de aceea pentru a putea ajunge la garaj, ea trebui să intre prin spate. Era o alee în fața casei, care nu avea nici o legătură cu aleea din spate și nici cu gara­jul. Înainte, cele două alei se intersectaseră, dar cineva construise apoi un teren de tenis în acel loc și acum aleile erau separate.

Deoarece trebuia să mai iasă în acea seară, Marissa nu parcă mașina în garaj. Făcu pur și simplu un semi-tur după care merse un pic cu spatele. În timp ce urcă pe peronul din spate, o întâmpină cockerul, un cadou primit de la una din colegele cu care lucrase la internatul de pedi­atrie. Câinele părea că abia aștepta să-i spună «bună seara».

Marissa nu se gândise niciodată să-și cumpere un câine, dar în urmă cu șase luni o lungă relație care spera să se soldeze cu o căsătorie luă sfârșit. Roger Schulman, fostul ei logodnic era un tânăr medic neurochirurg care lucra la Spitalul Principal din Massachusetts. El o anunțase deodată că a acceptat să-și continue studiile la o uni­versitate din California, în Los Angeles și că dorește să plece acolo singur. Până în acea clipă ei se înțeleseseră că Marissa va merge cu Roger oriunde se va hotărî el să-și continue studiile. Marissa ceruse deja un post de medic la San Francisco sau la Houston. Roger nu spuse nimic însă de plecarea la Los Angeles.

Marissa era ultimul din cei patru copii ai fami­liei. Mai avea trei frați și un tată de meserie neu­rochirurg, care întotdeauna fusese rece și autori­tar. Ea nu avusese niciodată prea multă încre­dere în dânsa și ruptura cu Roger o duruse atât de mult, încât îi era groază în fiecare dimineață să se mai ducă la spital. Din cauza depresiei profunde pe care o traversa, Nancy, prietena ei, îi oferi câinele. La început Marissa era într-adevăr ener­vată de această situație, însă Taffy — micuțul ani­mal care purta nume pe zgarda din jurul gâtului — reuși să cucerească inima Marissei, și întocmai cum prevăzuse Nancy, câinele o ajută să se gândească și la alte lucruri în afară de necazul ei. Acum Marissa era nebună după Taffy, căci el ținea «viața» sub acoperișul ei: îl iubea și la rândul său câinele îi întorcea dragostea. De când lucra la CDC, Marissa se gândi cu îngrijorare la ce se va întâmpla dacă ea va fi trimisă în misiune. Problema o preocupă mult timp până în ziua în care familia Judson, vecinii săi din dreapta se în­drăgostiră pur și simplu de micuțul câine și îi propuseră să-l lase pe Taffy în grija lor cât timp ea va fi plecată. Era într-adevăr minunat.

În timp ce-și controla corespondența îl lăsă pe Taffy să-și consume surplusul de energie în fuga sa spre bradul din fața casei. Familia Judson nu uita niciodată să-l scoată afară la prânz. Dar apoi, până la întoarcerea Marissei, seara, el trebuia să stea liniștit în bucătărie, ceea ce era prea mult pentru un cățeluș zburdalnic de numai opt luni.

Din păcate, Marissa trebui să pună capăt zbenguielii lui Taffy. Era deja șapte și la opt era aștep­tată la cină. Ralph Hempston era un oftalmolog re­numit, care o invitase de mai multe ori în oraș și chiar dacă nu reuși s-o facă să-l uite pe Roger, ea aprecia inteligența sa precum și plăcerea lui când ea accepta vreo invitație la cină, la teatru sau la vreun concert. Marissa constată cu încântare că niciodată el nu contase să împingă lu­crurile mai departe de atât. Astă-seară era prima dată când o invită acasă la el și ținu să-i preci­zeze că este vorba de o adevărată serată și nu de o întâlnire tête-à-tête.

El părea că lasă această relație să-și urmeze cursul ei normal, și Marissa îi era într-adevăr re­cunoscătoare, chiar dacă diferența de vârstă din­tre ei era de douăzeci de ani: ea avea treizeci de ani, iar el cinzeci.

În mod paradoxal, celălalt bărbat cu care Marissa mai ieșise de câteva ori de când venise în Atlanta era cu patru ani mai tânăr ca ea. Tad Shockley, doctor în microbiologie, lucra la același servici ca și Marissa. El se îndrăgostise la prima vedere din clipa în care o zări în cafenea, chiar în prima săptămână de când fusese angajată la Centru. Tad era total opus lui Ralph Hempston; plin de o mulțime de complexe, el nu reuși până în prezent să-i propună Marissei decât o seară la cinema. Ei petrecuseră în total vreo cinci sau șase seri și din fericire, nu încercase să profite de avantajele sale.

Marissa făcu un duș rapid, se uscă și își retușă machiajul aproape automat. În grabă își inspectă garderoba, încercând apoi câteva toalete. Nu era înnebunită după modă, dar îi plăcea să fie bine îmbrăcată. Alese, în cele din urmă, o fustă de mătase și un jerseu, cadou de Crăciun. Jerseul îi ajungea până la jumătatea coapsei și asta îi dă­dea impresia că o face să pară mai înaltă. Își luă apoi o pereche de pantofi negri cu toc foarte înalt și se privise în oglindă din cap până în picioare.

Din cauza taliei sale mici, Marissa nu era prea încântată de fizicul ei. Avea o față cu trăsături fine, iar tatăl său îi spusese cu mult timp în urmă că nu era frumoasă, ci «fermecătoare». Ochii ei căprui erau străjuiți de gene foarte dese, iar părul ondu­lat și des era un șaten luminos, cu reflexe aurii. Purta aceeași coafură în ultimii șase ani; părul ondulat căzut pe umeri și strâns la spate cu o agrafă ca o carapace de broască țestoasă.

Locuința lui Ralph era la o distanță de cinci minute mers cu mașina, însă casa sa se afla în­tr-un cartier mult mai elegant. Vila lui era foarte mare și avea spații verzi extrem de bine îngrijite. Casa lui Ralph era situată pe un teren vast, iar legătura cu strada se făcea printr-o alee cu o curbă elegant mărginită cu azalee și rododen­droni. Ralph îi spuse că ar trebui să le vadă pen­tru a le crede.

Construcția era în stil victorian, cu două etaje și având un turn octogonal ce domina unghiul drept al fațadei. O verandă mare, cu ornamente, înce­pea de la turn și se întindea pe toată fațada până la peretele care cotea spre stânga. Deasupra porții principale cu două uși automate și sprijinindu-se pe înălțimea verandei, se întindea un bal­con circular, prevăzut cu un acoperiș la fel ca cel al turnului.

Ferestrele luminate dădeau, de departe, un aer de sărbătoare casei. Marissa viră spre stânga așa cum îi indicase Ralph. Crezuse că va întârzia pu­țin, dar constată că sosise prima.

Trecând prin fața casei, privi scara de incendiu care cobora de la etajul al doilea. Ea o remar­case din seara în care Ralph se opri pentru a-și căuta avertizorul de alarmă pe care-l uitase. El îi explică cum foștii proprietari oferiseră camerele de sus personalului de serviciu și serviciul de securitate al municipiului îi obligase să constru­iască acea scară de incendiu. Oricum culoarea neagră a metalului contrastă în mod bizar cu lemnul vopsit în alb.

Marissa parcă în fața garajului, a cărui verandă semăna cu cea a casei. Ea deschise poarta din spate și observă o aripă atât de modernă cum nu văzuse în fața casei. Privind prin fereastră își dădu seama că aceasta era aferentă bucătăriei. Părea că nimeni nu o aștepta. Ea renunță să în­cerce să vadă dacă poarta era deschisă și întorcându-se la intrarea principală, sună. Ralph îi deschise imediat:

— Îți mulțumesc că ai sosit la timp, spuse el în timp ce o ajuta să-și scoată paltonul.

— La timp? aveam impresia că sunt în întârziere.

— Ah, nu, spuse Ralph. Ceilalți invitați nu vin mai devreme de opt și jumătate.

El îi agăță paltonul în garderoba de la intrare. Marissa fu surprinsă să-l găsească pe Ralph în smoking. Ea știa că este un bărbat frumos, dar eleganța lui o frapa.

— Sper că m-am îmbrăcat destul de corespun­zător, îi zise ea. Nu mi-ați spus că va fi o serată atât de elegantă.

— Sunteți minunată ca de obicei. Eu am însă un pretext rezonabil de a purta smokingul în seara asta. Veniți să vă arăt un pic casa.

Marissa îl urmă gândindu-se, ca de obicei, că el reprezenta tipul de medic ideal: solid, cu o figură simpatică și cu tâmplele grizonate. Intrară într-un salon mic. Decorul era agreabil însă în cameră se simțea răcoarea nopții. O subretă, îmbrăcată în alb și negru, prepara băuturile.

— Să începem de aici. Băuturile sunt pregătite la barul din salon, spuse Ralph.

El deschise apoi o ușă dublă culisantă și intrară în living. Și aici se găsea un bar, în partea stângă, unde un bărbat tânăr cu vestă roșie ștergea paha­rele cu o bucată de mătase.

Imediat după salon, în spatele unei arcade era sala de ceremonii. Marissa constată că masa era pusă pentru mai puțin de douăsprezece per­soane.

Ea traversă sala de ceremonii în spatele lui Ralph și ajunse într-o aripă nouă, unde se găsea încă un salon uriaș și o bucătărie mare, modernă. Cina era pregătită de trei sau patru persoane.

După ce se convinse că totul merge bine, Ralph o conduse pe Marissa în salon și spuse că-i ceruse să vină mai devreme decât ceilalți in­vitați pentru că spera ca ea să accepte să joace rolul de stăpână a casei. Puțin surprinsă, căci de fapt nu ieșiseră împreună decât de cinci sau șase ori, Marissa acceptă.

Soneria sună; erau primii invitați. Din păcate, Marissa nu avea memoria numelor. Dar cu toate acestea își aminti de un anume doctor Hayward și de soția sa care avea un uimitor păr grizonat. Și apoi de un doctor Jackson și de doamna aces­tuia care purta un diamant mare cât o minge de golf. Apoi singurele nume pe care și le mai amintea erau cele ale doctorului Sandberg și soției sale, ambii psihiatri de profesie.

Marissa, care se forța să întrețină conversația, se simțea puțin eclipsată de blănurile scumpe și bijuteriile costisitoare. Acești oameni nu erau neînsemnați medici de cartier. Când toată lumea se afla în picioare, în living, cu câte un pahar în mână, la ușă mai sună cineva. Ralph nu era de față. Marissa fu nevoită să deschidă și spre mare ei surpriză îl recunoscu pe doctorul Dubchek, șeful ei de la Serviciul special de patologie din cadrul departamentului de virologie.

— Bună seara, doctor Blumenthal, îi spuse Dubchek amabil, fără nici cea mai vagă umbră de surpriză.

Marissa era în schimb extrem de tulburată. Nu se așteptase să fie invitați medici de la CDC. Dubchek dădu mantoul cameristei. Purta un cos­tum bleu-marine după cea mai bună modă itali­ană. Era un bărbat seducător, cu ochii săi negri ce sclipeau de inteligență și fața sa brăzdată, cu trăsături aristocratice.

Își trecu mâna prin păr și spuse surâzător:

— Pe curând!

Marissa îi întoarse zâmbetul și se întoarse în sala mare plină de lume.

— Barul este acolo, îi spuse ea.

— Și Ralph unde este?

— În mod sigur în bucătărie, zise Marissa.

Dubchek se îndepărtă, în timp ce soneria se auzi din nou. Și de această dată Marissa rămase stupefiată. Era Tad Shockley!

— Marissa! exclamă Tad la fel de surprins ca și ea.

Marissa își reveni repede în fire și îi făcu loc să intre. Apoi, în timp ce-i lua paltonul, îl întrebă:

— De unde îl cunoști pe doctorul Hempston?

— Doar din simple întâlniri. Am fost într-adevăr surprins când am primit această invitație. Dar ținând cont de banii puțini pe care-i câștig — spuse el zâmbind, nu puteam scăpa o cină ca asta.

— Știi că și Dubchek este aici? întrebă Marissa cu un ton aproape acuzator.

— Nu, spuse Tad. Dar ce importanță are?

El privi spre sala de ceremonii, apoi spre volu­minoasa scară interioară:

— O casă într-adevăr magnifică.

Marissa surâse și ea. Tad cu părul său blond tăiat scurt și cu tenul său luminos părea prea tânăr pentru a fi doctor. Purta un sacou de catifea raiată, o cravată din lână și un pantalon de flanelă gri uzat.

— Tu de când îl cunoști pe doctorul Hempston?

— Este un prieten, nimic mai mult, spuse cu un ton evaziv Marissa, în timp ce-i făcea semn lui Tad să intre în salon pentru a servi un pahar.

Când toți invitații sosiră, Marissa putu să se îndepărteze de ușa de la intrare. La bar, își luă un pahar de vin alb și căută pe cineva cu care să închege o discuție. Înainte de anunțul cinei, ea pălăvrăgi cu doctorul Sandberg, cu doctorul și doamna Jackson.

— Bine ai venit la Atlanta, tânăro! îi spuse doctor Sandberg.

— Vă mulțumesc, zise Marissa în timp ce încer­ca să-și ia ochii de la inelul doamnei Jackson.

— Cum ați ajuns la CDC? o întrebă doctorul Jackson.

Avea vocea gravă și sonoră. Nu prea semăna el cu Charlton Heston, dar avea toate calitățile să joace în Ben Hur.

Marissa privi ochii săi de un albastru profund și se gândi cum ar putea răspunde la o întrebare, aparent sinceră. Ea nu se putea apuca să-i po­vestească despre fuga la Los Angeles a fostului ei amant și nici de faptul că avea nevoie să-și schimbe modul de viață; acestea nu erau genul de motivații la care se așteptau cei de la CDC.

— Întotdeauna m-a interesat domeniul sănătății publice, îi spuse ea.

Era și puțină minciună în ceea ce afirmase.

— Mereu m-au pasionat poveștile despre mis­terul în medicină, adăugă ea.

Surâse. Ceea ce tocmai spusese, era de fapt adevărat:

— Și apoi începusem să mă satur de nasuri care curgeau și de urechi astupate.

— Ați făcut studii de pediatrie.

Nu era o întrebare, ci o afirmație.

— Da, am lucrat la spitalul pentru copii din Boston, zise Marissa.

În general nu prea îi plăcea să stea de vorbă cu psihiatri, și asta pentru că nu se putea împie­dica să se întrebe dacă ei cunosc mai bine decât ea propriile-i motivații, una din cauzele pentru care ea alesese medicina a fost și aceea de a rivaliza cu frații ei în relația cu tatăl lor.

— Vă place medicina clinică? o întrebă doctor Jackson. În ce privește activitatea practică v-ați gândit să vă implicați?

— Bineînțeles, spuse Marissa.

— Cum? întrebă din nou doctorul Jackson fără a-și da seama că o încurca din ce în ce mai mult. Credeți că vă veți descurca și cu munca la cabi­net și cu cea de la clinică?

— Cina e servită, se auzi vocea lui Ralph dea­supra tuturor conversațiilor din salon.

Marissa se simți salvată, mai ales că doctor Jackson și doctor Sandberg începură să-și caute nevestele. Pentru câteva clipe, ea avusese im­presia că fusese supusă unui interogatoriu.

În sala de ceremonii, Marissa descoperi că Ralph era așezat la un capăt al mesei, iar ea la celălalt. În dreapta ei se afla doctor Jackson, ca­re uită, din fericire, întrebările pe care i le pusese în legătură cu medicina clinică.

În stânga ei se găsea doctor Hayward cu părul său grizonat.

În timpul cinei, Marissa își dădea seama din ce în ce mai mult că stătea la masă cu crema medicinei din Atlanta; cei de față nu erau doar medici ci și niște oameni grozav de bogați, singurele excepții se numeau Cyrill Dubchek, Tad și bineîn­țeles dânsa.

După mai multe pahare de vin bun, Marissa se regăsi mai elocventă ca de obicei, dar în același timp se simți și puțin jenată când constată că toată lumea de la masă asculta povestea copilăriei ei în Virginia. Cu un surâs ușor ea se hotărî, totuși să tacă și bine făcu, întrucât conversația se orien­ta spre cauza medicinii americane și a stringentei probleme a asigurării medicale, care într-un fel submina bazele medicinii particulare.

Gândindu-se la blănurile și bijuteriile doamnelor prezente, Marissa își spuse că persoanele de fa­ță nu vor suferi prea mult de pe urma unei atare schimbări de situații.

— Ce se va întâmpla cu CDC? îl întrebă doctor Hayward pe Cyrill, așezat în fața sa. Aveți și voi probleme bugetare?

Cyrill schiță o grimasă cinică care-i evidențiară cele două riduri profunde de pe obraji:

— Trebuie să ne batem în fiecare an foarte tare cu cei de la Serviciul Bugetar și cu Comisia de Finanțare a Camerei. De altfel, am pierdut deja o sută de posturi din cauza restructurării creditelor.

Doctorul Jackson tuși ușor și întrebă:

— Și dacă am avea din nou o gravă epidemie de gripă ca cea din 1917-1919? Dacă serviciul vostru ar fi chemat la datorie, ați avea efectivul necesar?

Cyrill Dubchek ridică din umeri:

— Asta depinde de situație. Dacă nu există mutații la nivelul genelor și dacă putem crea ușor o cultură de probă, putem, destul de rapid, să găsim un vaccin eficace. Cât timp am avea ne­voie n-aș putea să vă spun. Tu ce spui Tad?

— Știu și eu, o lună, o lună și ceva, spuse Tad. Dar asta dacă avem nevoie. Iar apoi e nevoie de mult timp pentru a produce suficient vaccin astfel încât intervenția noastră să fie eficace.

— Asta îmi amintește de eșecul în legătură cu gripa de porc, de acum câțiva ani, interveni doc­torul Hayward.

— Dar n-a fost vina Centrului, spuse Cyrill apărându-se. Nu am avut nici o îndoială în legătură cu agentul apărut la Fort Dix. Dar oricum asta a rămas un mister. Nici până acum nu știu de ce nu s-a răspândit acea maladie, despre care nimeni nu știe mare lucru.

Marissa simți o mână pe umărul său. Se în­toarse: era subreta îmbrăcată în alb și negru.

— Doctor Blumenthal? murmură ea.

— Da.

— Sunteți chemată la telefon.

Marissa privi spre Ralph, așezat tocmai în celălalt capăt al mesei, dar el vorbea cu doamna Jackson. Se scuză și urmă servitoarea până în bucătărie. Se simți acum așa cum se simțise în noaptea când prima dată fu chemată să intervină ca internist. Era sigură că cei care sunaseră erau de la CDC. În acea seară trebuia să fie de servi­ciu și lăsase la poartă numărul de telefon al lui Ralph pentru orice eventualitate. Nimeni altcine­va nu știa unde se află.

— Dr. Blumenthal? fu întrebată de telefonista de la CDC, când Marissa răspunse la telefon.

Apoi operatoarea i-l dădu pe medicul de gardă:

— Felicitări, îi spuse acesta, pe un ton jovial. Am primit un anunț de epidemie. Serviciul de Stat din California dorește o asistare din partea CDC pentru o problemă din Los Angeles. Este vorba de o maladie necunoscută și aparent foarte gravă care a fost declarată în renumita clinică Richter. Vi s-a făcut deja o rezervare pentru zborul Delta pe Coastă de Vest, mâine la ora unu și zece minute. Vi s-a reținut și cameră la Motel Tropic. Totul pare a fi minunat. În orice caz, mult noroc.

După ce puse receptorul în furcă, Marissa mai rămase un timp cu mâna pe aparat pentru a-și trage sufletul. Nu se simțea deloc pregătită pen­tru așa ceva. Bieții oameni din California au sunat la CDC în speranța că un specialist în epi­demiologie va sosi să le rezolve problema și când colo vor avea surpriza să o vadă pe ea, Marissa Blumenthal, o femeie de doar un metru și cinzeci de centimetri înălțime. Ea se întoarse în sala de ceremonii pentru a se scuza și pentru a-și lua la revedere.