Tara zapezilor

Tara zapezilor de Yasunari Kawabata

Din tunelul lung de hotar trenul intră în țara zăpezilor. Întunericul albi până-n străfunduri. Opriră la halta de semnalizare.

Fata care stătuse pe bancheta din fața lui Shimamura se ridică să deschidă geamul de lângă el. Un suflu de aer înzăpezit se prelinse înăuntru. Aplecată adânc pe fereastră, fata îl strigă pe șeful de haltă, cum strigi pe cineva de tare departe.

Cel chemat, un omuleț îmbrobodit până deasupra nasului cu un fular gros, cu căciula de blană trasă zdravăn peste urechi, păși mărunt prin zăpadă către ei, cu un lămpaș aprins în mână.

Ce frig trebuie să fie, gândi Shimamura privind la niște barăci, desigur ale administrației haltei, care păreau zgribulite, presărate ici și colo sub poalele muntelui. Albeața zăpezii, înghițită de întuneric, nu ajungea până la ele.

— Eu v-am chemat, domnule șef de haltă. Cum o mai duceți?

— A, dumneata ești, Yoko? Te-ntorci acasă? Strașnic ger s-a lăsat.

— Am auzit că l-ați ajutat pe fratele meu să găsească de lucru. V-ați dat multă osteneală cu el.

— Cred că n-o să-i priască în pustietățile astea. E tânăr, bietul băiat.

— E un copil! Vă rog mult să-l ajutați.

— Bucuros. Ce-i drept, muncește cu tragere de inimă. Și-apoi, o să aibă în curând multă treabă la noi. Anul trecut am avut nămeți mari. La vremea avalanșelor au stat trenurile-n loc și nu mai pridideau sătenii cu gătitul pentru călători.

— Dar ce gros v-ați îmbrăcat! Și fratele meu îmi scria de curând că nu poartă nici vestă!

— Eu unul mi-am pus patru chimonouri unul peste altul. Băieții ăștia! Trag la măsea de cum dă frigul și pe urmă cad la pat cu fierbințeală.

Și omul ridică lanterna făcând un semn către barăci.

— Bea și el?

— Nu.

— Sunteți în drum spre casă?

— Încă nu. Am o vătămătură și trec întâi pe la doctor.

— O, îmi pare rău.

Cu tot paltonul îmbrăcat peste chimonouri, șeful de haltă părea dornic să încheie conversația asta în picioare. Așa că îi întoarse spatele fetei și mai mormăi:

— Ai grijă de dumneata. Și să auzim de bine!

— Spuneți-mi, fratele meu o fi de serviciu acum?

Yoko aruncă o privire cercetătoare pe deasupra peisajului înzăpezit.

— Vă rog încă o dată, mult de tot, ocupați-vă de el!

Avea o voce tulburător de frumoasă. Un timbru înalt, ca un ecou venit din zăpada noptatică.

Trenul se urni, dar ea rămase aplecată pe fereastră. Când ajunse în dreptul omului care pășea pe terasament, Yoko îi strigă din nou:

— Nu uitați, domnule, spuneți-i fratelui meu să vină pe-acasă când ia liber. Vă rog!

— Biiine! se mai auzi de-afară.

Yoko închise geamul și-și duse palmele la obrajii îmbujorați de frig.

Trei pluguri de zăpadă așteptau la poalele munților ninsorile mari. La intrările în tunel, spre nord și sud, erau instalate semnalizatoare electrice pentru avalanșe. Cinci mii de muncitori erau gata pentru deszăpeziri, fără a mai socoti pe cei două mii din asociația „Tinerii Pompieri”.

La gândul că fratele lui Yoko lucrează aici, la halta care în curând va fi înghițită de nămeți, interesul lui Shimamura pentru fată crescu.

Spun „fată”, fiindcă așa o socotea Shimamura. Deși n-avea cum să știe în ce relații se afla cu tovarășul ei de drum. Judecând după gesturi, păreau căsătoriți. El era vizibil bolnav. Dar, de fapt, rezerva naturală între un bărbat și o femeie dispare când bărbatul e bolnav. Și-atunci, cu cât sunt mai gingașe îngrijirile ei, cu atât mai mult cei doi dau impresia unui cuplu. În fond, o femeie devine aproape maternă îngrijind un bărbat mult mai în vârstă decât ea, și asta pentru un ochi din afară aduce cu intimitatea conjugală.

Dar, desprinzând conștient imaginea fetei de bărbatul pe care-l însoțea, Shimamura își dădu seama limpede că e necăsătorită. Concluzia venea poate și din faptul că o privise lung înainte, în împrejurări oarecum neobișnuite.

Asta se petrecuse cu vreo trei ore în urmă. Shimamura se juca plictisit cu arătătorul mâinii stângi, mișcându-l încolo și-ncoace. Își dădu seama că singur degetul acesta îi aduce în minte, caldă și apropiată, imaginea femeii spre care călătorea. Pe ea o uitase, și amintirea i se împăienjenea de câte ori încerca s-o recheme. Numai degetul părea că păstrează atingerea pielii ei. Shimamura avea senzația ciudată că degetul îl ademenește spre femeia îndepărtată. Îl duse la nas, vrând parcă să simtă din nou parfumul trupului ei și, distrat, trase cu el o linie pe geam. În clipa următoare, își înghiți un strigăt de uimire: pe locul atins de degetul lui plutea deslușit un ochi ireal de femeie. Reveni brusc din visarea care îl dusese departe: în geam se răsfrângea profilul fetei așezate în fața lui în compartiment. Întunericul de-afară, lumina electrică aprinsă în vagon transformaseră geamul într-o oglindă, dezvăluită numai atunci când, distrat, trăsese o linie prin aburul ce-l încețoșa.

Ochiul acela singur din oglindă era izbitor de frumos. Shimamura își apropie fața de geam și, cu expresia unui călător plictisit care privește într-o doară afară, își trecu toată palma peste el.

Fata stătea ușor aplecată înainte, cu privirea ațintită la bărbatul culcat alături. Acesta își adunase parcă toată puterea în umeri, și fața lui cu ochi nemișcați avea o expresie gravă. Își sprijinea capul pe marginea ferestrei și-și ridicase picioarele îndoite pe banchetă. Erau într-un compartiment de clasa a treia. Bărbatul stătea pieziș față de Shimamura, astfel încât acesta nu-l putea vedea în geam decât până la urechi. Fata în schimb era așezată chiar în fața lui și ar fi putut s-o privească direct. Dar, când cei doi se urcaseră în tren, Shimamura plecase ochii, izbit de frumusețea rece a fetei, și văzuse atunci mâinile palide ale bărbatului care le țineau încleștate pe ale ei. Fiindcă surprinsese gestul, i se părea acum o indiscreție să privească a doua oară într-acolo.

Bărbatul din oglindă părea destins, faptul că-și odihnea privirea pe bustul fetei îl liniștea vizibil. Cu toată slăbiciunea lui fizică, în jurul celor doi plutea o atmosferă de blândă armonie. El își făcuse pernă dintr-un capăt al fularului, celălalt îi acoperea gura și obrajii. Din când în când fularul se desprindea moale și-i aluneca peste nas. Dar nu apuca să întoarcă ochii, că fata i-l potrivea la loc cu o mână ușoară. Și repetă gestul, inocentă, de atâtea ori, încât Shimamura se simți iritat. În plus, alunecau mereu poalele paltonului care învelea picioarele bărbatului, atârnând pe banchetă. La fel de atentă, fata le potrivea îndată, făcând totul cu cea mai mare naturalețe. Astfel, cei doi păreau să călătorească fără țel într-o depărtare nesfârșită. Pe Shimamura nu-l întrista priveliștea lor, avea senzația că asistă la un joc ireal. Asta fiindcă îi vedea doar prin neobișnuita lui oglindă.

În adâncul ei plutea peisajul de seară. Oglinda și nălucile din ea se mișcau una-ntr-alta, ca într-un film. Personajele n-aveau legătură cu decorul. Purtau în ele o transparență fugară, într-un peisaj care era doar o întunecare încețoșată de seară. Ambele, topite și amestecate, schițau o lume părelnică de umbre. Atunci luci în ochiul fetei o luminiță venită de departe, din câmpie, iar Shimamura se înfioră de atâta frumusețe.

Deasupra munților amurgul mai păstra luciri roșietice și, în peisajul privit prin fereastră, lucrurile îndepărtate nu se stinseseră. Dar își pierduseră culoarea și câmpia era una și-aceeași, neîntreruptă, până departe. Nimic în ea nu atrăgea ochiul, și totuși părea însuflețită de o putere nedefinită, de o stare de spirit care venea poate din chipul plutitor al fetei. Imaginea ei, opacă, întrerupea peisajul, dar, înconjurată cum era de umbre fugare, împrumuta o transparență ireală. Shimamura avu iluzia că prin trăsăturile fetei se perindă câmpia, dar din toată această curgere neîntreruptă nu putea reține niciun contur deslușit. Lumina din compartiment era slabă, astfel că fereastra nu dobândea tăria unei oglinzi. Nu era propriu-zis reflectare ce vedea în ea. De aceea, privind-o îndelung, uită de persoanele din fața lui și văzu doar chipul de fată plutind ca o nălucire în priveliștea de seară.

Atunci apăru lumina în ochiul din fereastră. Tăria oglinzii nu reușea să stingă luminița din câmpie, dar nici lumina aceasta mică nu desființa oglinda. Apăru doar trecătoare, fără să strălucească în chipul fetei, o luminiță depărtată și rece. Cu pâlpâirea ei aprinsă în pupilă, ochiul plutitor pe valurile înserării luci o clipă ca un licurici fermecător și bizar.

Yoko nu putea să știe că e privită astfel. Era absorbită de grija pentru bolnav și, chiar dacă și-ar fi întors privirea spre Shimamura, bărbatul care se uita distrat pe fereastră nu i-ar fi atras nicio clipă atenția.

Admirând-o îndelung pe furiș, Shimamura uitase de prezența ei adevărată, răpit cum era de puterea magică a nălucirilor lui. Astfel că, în timpul conversației ei serioase și însuflețite cu șeful de haltă, Shimamura o privise cu interesul pe care îl ai pentru un personaj de roman.

Când ajunseră la halta de semnalizare, fereastra era complet întunecată. Peisajul mișcător se stinsese și lăsase oglinda golită de farmec. Chipul lui Yoko se răsfrângea acum deslușit, și lui Shimamura i se păru că descoperă îndărătul gesturilor ei afectuoase un fel de răceală. Treptat, fereastra se aburi din nou și el n-o mai sterse.

O jumătate de oră mai târziu, Yoko și bărbatul coborâră, neașteptat, la aceeași stație cu Shimamura, și el întoarse capul încurcat, ca și cum lucrul acesta l-ar fi privit în mod direct. Izbit de frigul tăios de pe peron, se rușină de indiscreția lui de adineauri, așa că trecu pe lângă locomotivă fără să mai arunce o privire spre ei.

Bărbatul se pregătea să coboare sprijinindu-se pe umerii lui Yoko, când îi opri un impiegat de mișcare cu mâna ridicată.

Marfarul lung care apăru în clipa următoare din întuneric ascunse apoi privirilor lui Shimamura siluetele celor doi.

Servitorul de la han, ieșit la gară în întâmpinarea oaspeților, era încotoșmănat ca un pompier la incendiu; avea căciula trasă peste urechi și în picioare, cizme înalte de cauciuc.

În sala de așteptare stătea o femeie îmbrăcată într-un mantou albastru-închis, cu gluga ridicată. Se uita nemișcată pe fereastră, spre șinele de tren.

Fiindcă ieșise din trenul încălzit, Shimamura nu simțea încă frigul de-afară. Venea pentru prima oară iarna în ținutul zăpezilor, așa că îl uimi îmbrăcămintea oamenilor de prin partea locului.

— E chiar atât de frig de vă înfofoliți cu toții așa?

— Deh, ne pregătim și noi pentru iarnă. După o ninsoare ca asta, când se-ndreaptă vremea, se lasă gerul, mai ales seara. O să dea înghețul la noapte.

— Chiar așa?

Shimamura aruncă o privire spre țurțurii lucitori care atârnau de streșini, înainte de a se urca în mașină alături de servitorul hanului. Înconjurate de albeața zăpezii, acoperișurile scunde, înaintând în stradă, păreau și mai povârnite. Tăcut, satul întreg dădea impresia că s-a retras din fața zăpezilor, chircit și cufundat în sine.

— Adevărat, e frig de-a binelea. O simți cum pui mâna pe ceva.

— Anul trecut temperatura a coborât sub douăzeci de grade.

— A nins mult?

— Am avut zăpadă până pe la șapte-opt shaku[1] înălțime. S-a întâmplat să ajungă și la doisprezece și chiar treisprezece.

— Asta ne așteaptă deci și anul ăsta.

— Cam așa e pe la noi. Până acum a căzut zăpadă numai de un shaku și s-a mai și topit din ea.

— S-a și topit?

— Cât despre nămeții cei mari, nu știu când or veni în iarna asta.

Era la începutul lui decembrie.

Shimamura avusese nasul înfundat; apoi răceala i se urcase până în creștetul capului, iar acum îi curgea nasul de-a binelea, ca eliberat dintr-odată, spălându-l parcă de orice impuritate.

— Mai e pe-aici fata care locuia la profesoara de shamisen[2]?

— Este, este. N-ați văzut-o la gară? Era într-un palton albastru-închis.

— A, ea era? Aș vrea s-o chem mai târziu la mine.

— Chiar în seara asta?

— Da, chiar în seara asta.

— Spunea că se duce la gară să-l aștepte pe fiul profesoarei, care a venit cu ultimul tren de azi.

Așadar, bolnavul îngrijit de Yoko, pe care Shimamura îl privise în oglindă, era chiar fiul proprietăresei la care locuia ea, femeia pentru care se afla aici. Shimamura avu o tresărire, apoi întâmplarea nu i se mai păru atât de deosebită și se miră chiar că nu-l tulbură mai mult coincidența.

Ce legătură era oare între femeia de care degetul lui își amintea atât de bine și fata în ochii căreia se aprinsese pentru o clipă luminița de dincolo de fereastră? Câte se întâmplaseră oare între ele și câte aveau să se mai petreacă încă? Întrebările se înghesuiau în mintea lui Shimamura. Poate pentru că nu-și revenise încă din mirajul oglinzii în care se răsfrângea peisajul de seară, se pomeni gândind în sinea lui că perindarea priveliștilor din oglindă și fluviul timpului care curgea pe lângă el erau lucruri foarte asemănătoare.

Sezonul de schi nu începuse încă și hanul, înconjurat de izvoarele calde, avea oaspeți puțini. Shimamura ieși din baia fierbinte și, mergând spre camera lui, avu senzația că hanul întreg e adormit. În coridorul de lemn întunecat de vreme, pașii lui făceau să zăngănească ușor geamurile ușilor. La capătul îndepărtat al culoarului, lângă ghișeul de primire, se vedea, dreaptă, o siluetă de femeie. Poala chimonoului ei, desfăcută în evantai, se așternea grea și rigidă pe podeaua de lemn vechi, întunecat și lustruit. Intrase deci între timp în rândul gheișelor? Shimamura avu o tresărire văzându-i chimonoul cu trenă. Femeia nu făcu nicio mișcare. Nu înaintă spre el. De departe, silueta ei împietrită părea chiar foarte încordată. Continuă să tacă chiar și după ce Shimamura ajunse grăbit lângă ea. Atunci fața i se crispă într-un zâmbet care, sub stratul gros de pudră, aducea mai mult cu o schimonoseală. Fără o vorbă, porniră amândoi spre camera lui.

Se întâmplaseră multe între ei, atunci, demult. Iar el nu i-a trimis nicio scrisoare în tot acest răstimp, n-a venit s-o vadă, ba nici chiar cărțile despre dans pe care i le promisese atunci nu i le-a trimis. Ce-și putea ea închipui decât că a izgonit-o cu ușurință din amintire? Ar fi fost momentul să încerce o scuză, măcar acum, cât de târziu. Totuși, mergând alături de ea, fără să-i vadă fața, înțelese că nu era în femeia aceasta nici urmă de reproș; dimpotrivă, venea spre el un fel de chemare duioasă, răspândită de tot trupul ei. Atunci știu că orice cuvânt al lui ar fi sunat fals și ridicol și, fără să se mai împotrivească, se lăsă învăluit de tulburarea molatică și amețitoare care plutea în jurul ei.

Ajunși lângă scară, Shimamura ridică până-n dreptul ochilor ei pumnul stâng cu arătătorul întins:

— Uite, el te ține minte si-acum.

— Adevărat?

Fata îi luă degetul și, fără să-i dea drumul, urcă scările în urma lui, lăsându-se parcă târâtă în sus. În odaie, lângă kotatsu[3], dădu drumul mâinii și se făcu deodată roșie ca para focului, până la ceafa. Încurcată, dădu să se agațe din nou de degetul lui și îngăimă:

— Își mai aduce aminte de mine?

— Celălalt, de la mâna stângă.

Shimamura își trase dreapta dintre palmele ei, o vârî sub kotatsu la căldură și-i întinse pumnul stâng. Fața ei se destinse îndată.

— Acuma știu.

Cu un zâmbet mic, îi deschise pumnul și, îngândurată, își lipi obrajii de palma bărbatului.

— E adevărat că mă mai ține minte?

— Dar e un frig aici! Până și părul parcă ți-a înghețat!

— La Tokyo n-a nins până acum?

— Știi, mi-ai spus multe atunci și n-ai avut dreptate. Dacă era cum ziceai tu, cine ar mai fi bătut atâta cale până aici pe frigul ăsta, la sfârșit de an?

„Atunci…” Asta fusese într-o primăvară, la vremea când trece primejdia avalanșelor și încep plimbările pe munții înecați în frunziș proaspăt.

La han, crenguțele tinere de akebi fuseseră luate de pe mese. Shimamura, care la Tokyo ducea un trai leneș și inactiv, venise să regăsească aici contactul pierdut cu natura și cu sine însuși, făcând plimbări lungi de unul singur prin împrejurimi. Astfel, după șapte zile de peregrinări prin munți, coborâse într-o seară la hanul cu izvoare calde. Atunci îi venise ideea să cheme o gheișă. Dar în sat tocmai se inaugura un drum nou și pentru sărbătorire transformaseră în săli de banchet până și magazia cu gogoși de viermi de mătase din mica sală de teatru a satului. Cele vreo duzină de gheișe de prin partea locului nu făceau față la un banchet atât de mare, astfel încât fusese chemată în ajutor o fată care locuia la profesoara de shamisen și care mai luase parte la câteva asemenea petreceri, retrăgându-se însă totdeauna după două sau trei dansuri. Slujnica de la han care îi povestise lui Shimamura toate acestea adăugă că nu va putea să găsească în seara aceea o gheișă liberă; dar poate că fata aceea, care trebuia să se fi întors de la banchet, n-ar avea nimic împotrivă să vină. Îi mai explică apoi că fata nu e tocmai o gheișă – de fapt, nu era nici măcar o viitoare gheișă, deși era uneori chemată la petreceri mai mari să danseze pentru oaspeți atunci când celelalte nu aveau chef s-o facă, fiind astfel de mare ajutor. Pe de altă parte, nu prea venea când era vorba de un singur oaspete. Cu toate acestea, nu putea fi socotită o simplă diletantă. Iată ce îi spusese slujnica.

Caraghioasă poveste, gândise Shimamura fără să-i dea prea multă importanță.

Totuși, când, o oră mai târziu, fata își făcu apariția în odaia lui, condusă de slujnică, bărbatul se ridică uimit. Fata o reținu de mânecă pe slujnică atunci când aceasta dădu să plece.

Pe Shimamura îl izbise din prima clipă neobișnuita, extraordinara ei curățenie. Își închipui că era curată și proaspătă până și în gropițele de sub degetele picioarelor. Poate era numai o exagerare, o iluzie a ochilor lui impresionați de strălucirea acelui început de vară.

Fata era îmbrăcată ca o gheișă, deși nu purta trenă. Chimonoul de vară, dintr-o tesătură ușoară, era încins cu un obi[4] nepotrivit de scump și prețios, ceea ce îi dădea un aer oarecum trist.

Începură să vorbească despre munții dimprejur, și atunci slujnica se retrase. Fata nu cunoștea nici măcar numele piscurilor care se zăreau din sat. Shimamura comandase sake, dar n-avea chef să bea. Atunci începu ea să-i povestească, neașteptat de sincer, viața ei. Se născuse în „țara zăpezilor”, ajunsese la Tokyo și găsise un protector care s-o răscumpere din ucenicia de gheișă și s-o dea la o profesoară de dansuri japoneze clasice (fiindcă își dorise dintotdeauna să învețe dansul). Protectorul murise după un an și jumătate. Mai departe fata nu voia să povestească, deși viața ei începuse cu adevărat după aceea. Spunea că are optsprezece ani și, dacă era adevărat, faptul că părea de douăzeci și unu era liniștitor pentru Shimamura. Când veni vorba despre teatrul kabuki, fata știa mai multe decât el despre stilurile actorilor și despre viața lor particulară. Parcă aștepta demult un partener de discuții ca el. Transportată de propriile ei cuvinte, vorbea cu un fel de dăruire molatică, în care Shimamura văzu un ecou al lumii de plăceri din cartierele cu gheișe din Tokyo. Părea să știe multe și despre firea bărbaților. Shimamura găsea în ea o înclinație înnăscută pentru profesia de gheișă. Pe de altă parte, el, care trăise o săptămână de izolare și singurătate, se lăsă năpădit de căldura omenească pe care o împrăștia fata și simți un fel de prietenie pentru ea. Lăsă să se reverse asupra ei o parte din entuziasmul pe care-l treziseră în el muntele și singurătatea prelungită.

În ziua următoare, fata își depuse lucrurile de baie în pragul odăii lui și intră să mai stea puțin de vorbă.

Dar Shimamura nu-i dădu timp să îngenuncheze după cuviință pe rogojină, ci o rugă îndată să cheme o gheișă pentru el.

— Eu, să vă chem o gheișă?

— Sper că ai înțeles ce vreau să spun.

— Asta e nemaipomenit. Nici în vis nu mi-ar fi trecut prin gând că mi-ați putea cere tocmai mie așa ceva.

Se îndreptă repede spre fereastra glisantă și privi lung la munții din depărtări, în timp ce în obraji i se urca roșeața.

— Nu sunt pe-aici asemenea femei.

— Asta nu-mi prea vine să cred.

— Dar e adevărul adevărat!

Se răsuci cu o mișcare bruscă spre el și se așeză pe pervaz.

— Nimeni nu poate sili o gheișă să facă așa ceva. Fiecare e liberă să hotărască singură. Și, în ceea ce-l privește pe patronul hanului, el nu se amestecă în lucrurile astea. Vă spun că e adevărat! Puteți întreba pe oricine. De altfel, n-aveți decât să încercați singur.

— Dar eu aș vrea s-o chemi dumneata.

— De ce tocmai eu?

— Pentru că țin la dumneata. Și fiindcă nu vreau să-ți pierd prietenia, n-am de gând să mă ating de dumneata.

— Din prietenie, deci…

Păru o clipă amuzată, apoi indignarea reveni:

— Asta-i bună! Să mi se ceară mie asemenea servicii!

— Dar nu văd nimic deosebit în asta. Am strâns prea multă energie aici, la munte. Nu mi-e capul limpede. Așa că nu mi-e ușor să stau cu dumneata la taifas așa, în liniște.