Toamnă cu frunze negre

I. Un personaj senzațional

1

Ușa se deschise încet, șovăitor, aproape fără zgomot. Deși cufundat în citirea atentă a unui manuscris voluminos, scriitorul Corneliu Cara simți mișcarea și-și ridică brusc privirile mânioase: cine oare îndrăznea să-l tulbure, să-i ignore poruncile, să-i calce în picioare rânduielile statornicite de-a lungul trudnicilor ani de familist? Ah, desigur, Camelia! Cine altcineva?! Numai ea. Se pregătea sufletește să sară din fotoliu și să explodeze cu vorbe grele. Știa că vor fi victime, că biroul său va fi ciuruit de schije – consecințele erau previzibile – dar nu-i păsa.

Camelia însă, știind că nu avea cum să evite „catastrofa”, se opri prudentă în pragul ușii.

— Mami, încercă ea să-și îmbuneze soțul, poștașul zice că are o scrisoare din străinătate și vrea să ți-o predea numai ție.

Mâna femeii apucase clanța, gata, la nevoie, să folosească ușa drept pavăză.

Informația atât de banală prin noutatea sa îl dezorientă pe scriitor; se aștepta să audă un cu totul alt motiv, mai iritant, mai provocator. Când colo, un nefericit de poștaș, pe care-l cunoștea de mai bine de cincisprezece ani, cu un nume destul de caraghios – nea Ilie Sparanghel – izbutise să-i tulbure lucrul.

— Să-i fi explicat și tu că nu sunt acasă, bombăni Cara, pradă aceleiași dezorientări. De fapt nu se desprinsese încă din atmosfera manuscrisului ce-l „pieptăna”, mai rătăcea pe urmele agentului „B-39”.

Descumpănită, la rându-i, de reacția neobișnuit de calmă a soțului, Camelia îl lămuri:

— Crezi că nu i-am explicat? A văzut însă din stradă lumina de pe birou aprinsă.

„Hai, explodează! se îmbărbăta Corneliu Cara, sincer indispus de destinul său nefericit. Nimeni în casa asta nu mă ocrotește! Nici măcar Camelia... Ah, Dumnezeule, unde să-mi găsesc liniștea?! Hai, sari în sus! Ce mai stai? Explodează odată!” Întârzia să explodeze și se gândea cu mâhnire că era un om pierdut, lipsit de voință, că „pulberea” se scursese din el ca dintr-un butoi ciuruit. Întrebă dramatic:

— Unde-i dumnealui?

— În vestibul.

Văzându-și soțul ridicându-se și ieșind de după birou suspect de liniștit, Camelia, socoti că ar da dovadă de înțelepciune dacă s-ar retrage cât mai repede în altă încăpere. Într-adevăr, în timp ce se îndrepta cu mâinile înfundate în buzunarele halatului spre vestibul, Cara rânji răutăcios, ba chiar amenințător:

— Ce-i, nea Sparanghel, ce s-a întâmplat?

— Să trăiți! rosti poștașul pe un ton milităros. Mirosea puternic a transpirație acest bărbat scund și vânjos, care se apropia de anul pensionării... Ținea în mână, ca pe un loz câștigător, un plic încărcat cu timbre multe, multicolore. Păi, ce să se întâmple? Am o recomandată și trebuie să-mi semnați de primire.

— Bine, nea Sparanghel, treabă-i asta, pentru un fleac mă ridici de la creație? Ce, semnătura nevesti-mi nu-i bună, nu-i legală? Abia acum simți Cara furia urcând în el încet și sigur. „Ah, mi s-a aprins fitilul!” își spuse bucuros.

Poștașul însă îl „dezamorsă” imediat, neștiind ce faptă bună săvârșea: îi înmână scrisoarea din străinătate, dar în clipa următoare scoase și o carte din tașca doldora de corespondență.

— Am o nepoată, începu poștașul să-i povestească, din partea băiatului, Viorica Sparanghel, fată cuminte, săraca, silitoare. M-a rugat să vă iau o semnătură pe cartea asta.

Scriitorul recunoscu coperta romanului „Soarele a murit în zori” și vorbele lui Ilie Sparanghel îl înmuiară. Dintr-un foc, poștașul atinsese „călcâiul lui Ahile”. Nimic nu-i mângâia mai mult orgoliul literar decât rugămintea cititorilor de a le da autografe.

— Intră, nea Ilie, intră, da’ te rog!

Se opriră în sufragerie unde Cara, în timp ce nea Sparanghel îl informă că nepoată-sa păstra în bibliotecă toate romanele sale, scria pe cartea vizibil citită, o lungă dedicație.

— Face și poezii fata... Eu așa zic, că are talent.

La gândul că poștașul ar putea să-i adreseze rugămintea de a citi versurile genialei sale nepoate, Cara se îngrozi.

„Hm! O poetă, Viorica Sparanghel, ne mai lipsește la Uniune! – se grăbi să se apere expediindu-și oaspetele.

— Nea Sparanghel, mă pricep eu la multe, dar la poezii nu... Să încerce fata pe la vreun cenaclu.

Puțin mai târziu, retras în semiobscuritatea camerei de lucru, Cara cercetă plicul acela lunguieț, confecționat dintr-o hârtie fină, marcat „Par avion”. Fusese expediat, așa cum indicau mărcile poștale, taman din Insulele Bermude. „Dar n-am pe nimeni acolo!” exclamă el citind. Simți un miros vag de parfum. Duse plicul la nas și-l mirosi. „Hm!... Parfum… Ia te uită, dom’le, o femeie din Bermude a aflat de existența mea!” Se folosi de „sabia din Toledo” ca de un bisturiu și deschise plicul. Gesturile sale încete și delicate îi erau dictate de acel vag și tulburător parfum venit de departe. Găsi o scrisoare bătută la mașină cu o acuratețe pe care nu puteai să n-o remarci. Se apucă să citească.

„Stimate domnule Cara,

În urmă cu două săptămâni am primit din partea bunului meu prieten Sir W. B., un exemplar din cartea scrisă de Dv. „Soarele a murit în zori”. Lectura volumului a reprezentat pentru mine o mare și neașteptată surpriză. Mă împăcasem de mult cu gândul că Radu Doinaș a fost dat pentru totdeauna uitării. Și, dintr-o dată, cartea Dv.! Am citit-o cu un legitim interes, dar mai ales cu emoție. E drept, în carte sunt multe inexactități cu privire la personalitatea eroului, dar, în linii mari, v-ați atins țelul. Desigur, pentru dv. sunt o necunoscută... Și poate că aș fi continuat să rămân în anonimat dacă, în finalul volumului, n-aș fi aflat promisiunea Dv. de a scrie și o a doua carte, dedicată tot lui Radu Doinaș și, după modesta mea părere, intitulată nu prea fericit „Pe urmele agentului „B-39”. După o îndelungată chibzuință, m-am decis să vă scriu, pentru a vă oferi sprijinul în clarificarea unor date obscure sau delicate privind personalitatea lui Radu Doinaș. De asemenea, cred că mai pot să vă fiu de folos în eliminarea din carte a unor inexactități. N-am nici un motiv a vă ascunde că, înainte de a vă adresa prezenta scrisoare, m-am consultat și cu Sir W.B. care, printre altele, a fost de părere să ies din umbră și să încerc să vă fiu de folos, bineînțeles, dacă veți binevoi să acceptați sprijinul meu dezinteresat. Mă obligă la acest act, în primul rând, memoria celui ce a fost Radu Doinaș.

Vă rog să-mi expediați răspunsul Dv. la următoarea adresă: Paris, XVI, Căsuța poștală CR 412, d-lui Efraim Zapata.

Insulele Bermude Cu stimă,

10 decembrie 1977 JULIETTE DE BEAUMONT

Corneliu Cara mai citi o dată incredibila scrisoare, o lăsă să-i cadă din mână și împietri în fotoliu, fixând cu ochi speriați cele 350 de pagini bătute la mașină ale manuscrisului „Pe urmele agentului „B-39”. Îl corecta pentru a-l preda, în sfârșit, editurii. Trei sute cincizeci de pagini scrise, transcrise și retranscrise! Socotise cartea încheiată și începuse să se gândească intens la proiectul cărții următoare. Iar acum această scrisoare! O simplă coală de hârtie, ce-i drept parfumată, cuprinzând exact 21 de rânduri! Buturuga mică ce voia să-i răstoarne „carul” făurit cu atâta trudă! Juliette de Beaumont! În îndelunga și întortocheata sa documentare nu-i întâlnise numele. Nume francez... Scris românesc, mai mult decât corect... Îi scria cu nonșalanță:

De asemenea, cred că vă pot fi de folos în eliminarea unor inexactități.

Recitirea acestor rânduri îl scoaseră pe Cara din încremenire. Se pomeni bătând cu pumnul în birou și țipând cuprins de furie: „Da’ cum de îți permiți, cucoană? Auzi vorbă! Inexactități?! Dumneaei, „contesa” de Beaumont din Bermude, vrea să mi le elimine?” Începu să umble nervos prin încăpere, cu mâinile la spate, cu capul în piept, ca un berbec ațâțat... „Ia te uită, își spunea, vrea să-mi torpileze cartea!... Am lucrat zi și noapte. Am răscolit arhive străine... Unde mi-ai fost până acum „doamnă contesă”? Nu, nu! Nu știu nimic, n-am primit nici o scrisoare, și gata! Mâine duc manuscrisul la editură...”

Se opri în dreptul biroului. La lumina puternică a lămpii constată că ajunsese cu corecturile la pagina 291. Cara citi de la distanță fraza: Pe Doinaș îl încerca o bucurie ascunsă: la câțiva pași de el se afla enigmaticul doctor Tester. Spionul personal al lui Himmler? Sau al Intelligence-Service-ului? Sau poate agent dublu, triplu?

Încântat de întrebările eroului său, Cara pocni cu palma peste manuscris și hotărî: „Îl predau... chiar mâine îl predau! Toate observațiile pe urmă... pe urmă... Nu mă mai întorc din drum!”

Ridică de pe birou scrisoarea doamnei de Beaumont: degaja acel vag și misterios parfum. „De unde ai răsărit, cucoană?” Își aminti că Radu Doinaș, în marea aventură a vieții sale, avusese de-a face cu multe femei. Iar el, scriitorul, luptând cu documentele, cu investigațiile pe teren, le identificase. Însă nici una din ele nu-i amintea de expeditoarea scrisorii din Bermude. Că Juliette de Beaumont este româncă nu mai încăpea îndoială. Imediat reveni asupra hotărârii. De ce româncă? Juliette de Beaumont putea foarte bine să fi apelat, de pildă, la serviciile unui român... ale unui secretar particular... De ce nu?

Ochii îi alunecară din nou pe pagina 291. Ca într-o subterană confruntare, scrisoarea doamnei de Beaumont se afla în apropierea manuscrisului. O vreme, Cara cumpăni... „E adevărat, își zise, fără a fi un afemeiat, Radu Doinaș a fost silit – da, da, silit, ăsta e cuvântul cel mai potrivit – să se încurce cu multe femei... Totuși, în viața lui lipsește marea dragoste... spioana Mata Hari!... Sau faimoasa Pisică... Nu cumva tocmai această nobilă doamnă de Beaumont a fost femeia visurilor sale?...” Înțelese că fără sfatul colonelului Panait nu va fi în stare să iasă din dilemă și să ia vreo hotărâre. Concluzia îl temperă pe loc.

2

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Discuție cu colonelul Panait, în prezența lui Lucian și Frunză. S-a citit scrisoarea doamnei de Beaumont. Cei trei s-au amuzat copios. Ba col. și-a permis și o ironie: „Întotdeauna ai avut succes la femei!” Iar Lucian, făcând aluzie la avatarurile mele cu Telectualu, a adăugat: „Și la borfași!” Frunză mi-a sărit de îndată în ajutor: „Da, însă la borfași de talie internațională!”

Eu, ca prostu, i-am tot sâcâit cu întrebarea: „Cine să fie această Juliette de Beaumont?” Până ce l-am enervat pe col. „De unde vrei să știm noi? Dumneata ești acum specialistul nr. 1 al dosarului „B-39”! Acceptă-i propunerea!” „Și manuscrisul meu?” am sărit ca ars, ca și când cei trei ar fi fost vinovați că truda mea era amenințată.

Lucian m-a sfătuit să-l pun deoparte, la dospit; pe urmă, după ce o să aflu ce vrea d-na de B. de la mine, să-l scot de la dospit și să-l revăd. Ține sau nu?

Frunză și-a spus și el părerea: Dacă Sir W. B. i-a expediat cartea d-nei de B., înseamnă că el cunoaște foarte bine natura legăturilor dintre Doinaș și d-na de B. Deci merită să i se accepte sprijinul.

Bineînțeles, ultimul cuvânt l-a avut col. Panait. Mi-a spus textual: „Te leagă de Sir W. B. o cordială amiciție. D-ta, Cara, ești un gentleman, iar el un Sir... Scrie-i, dom’le, și caută să afli de la dânsul cine-i d-na. Întreabă-l de ce nu și-a dat adresa din Bermude... Într-un cuvânt, mai întreabă-l dacă se cuvine să-i tratezi cu seriozitate propunerea...”

Încă în seara asta, i-am expediat lui Sir W. B. o scrisoare. Numai să-l găsească la reședința sa din L., căci îmi relatase că, de obicei, iarna pleacă în Africa, la vânătoare de lei...

3

„Domnule Cara,

Am primit amabila Dv. scrisoare și, înțelegându-vă preocupările, mă grăbesc să vă răspund.

I. Dacă Juliette de Beaumont nu v-a dezvăluit anumite date cu privire la personalitatea sa, cu atât mai mult nu-mi pot permite eu s-o fac. Doresc să vă asigur însă că, dând curs invitației, vi s-ar oferi prilejul să cunoașteți una dintre cele mai fermecătoare și mai inteligente femei din câte mi-a fost dat să întâlnesc de-a lungul anilor de activitate informativă.

II. Juliette de Beaumont a fost marea iubire a lui Radu Doinaș, au colaborat, au acționat împreună. Știe enorm de multe lucruri despre omul pecetluit de istorie cu indicativul „B-39”. Așa că nu văd de ce ezitați să-i acceptați invitația.

III. Nu este cetățeană a Regatului Unit. Nu mai știu ce naționalitate are în prezent. Nu cred că domiciliază în Bermude.

Domnule Cara, cu prilejul memorabilelor noastre convorbiri, nu mi-ați făcut impresia unui bărbat timid... Deci îndrăzniți! Sprijinul dezinteresat al doamnei Juliette de Beaumont vă va fi de mare folos și nu veți regreta.

Doresc încă o dată să vă felicit pentru realizarea cărții, pentru faptul că mi-ați respectat întru totul condițiile. Să știți că am citit-o cu atenție; mai corect, mi-a fost citită. E o realizare meritorie. Mi-aș permite, fiind ferm convins că nu mi-o veți lua în nume de rău, să vă atrag atenția că, în perioadă la care vă referiți, ultimul ministru român la Berlin, înainte de numirea legionarului Constantin Greceanu, a fost nu dl. Radu Cruțescu, ci Romalo Alexandru. Mă simt și eu vinovat de confuzie. După căderea legionarilor de la putere, a fost numit dl. Raul Bossy, un filoenglez. După un timp, a fost înlocuit de către atașatul său militar.

Vă mulțumesc pentru urări. Vă doresc succes deplin în realizarea cărții a doua pe care o aștept de pe acum cu nerăbdare.

SIR W. B.

4

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Am expediat la Paris răspunsul meu afirmativ la propunerea d-nei J. de B. Voi înmormânta oare cele 350 de pagini scrise? Dracu mai știe cu ce mecanism lăuntric m-a învrednicit Dumnezeu! Nu mă mai interesează nimic altceva decât Juliette de Beaumont. Cine este? Cine a fost? Că a fost agentă a unor servicii de informații, nu mai am nici un dubiu. Altminteri, sir W. B., celebrul Fortinbras de la Berlin, n-ar fi cunoscut-o și nici nu i-ar fi expediat cartea mea. Totuși mă intrigă faptul că nici o fișă, nici un document de arhivă n-o semnalează. Sau poate că figurează pe undeva și n-am fost eu destul de norocos.

Abandonându-mi manuscrisul, am timp berechet să fac tot felul de presupuneri cu privire la vârsta și înfățișarea misterioasei doamne J. de B. Camelia este de părere că nu mai am mult ca să devin pacientul devotat al dr. N. de la Mandravela. Nu-i exclus, căci în așteptarea unui răspuns din partea d-nei de B., simt că sunt pe cale să-mi ies din minți.”

5

„Stimate domnule Cara,

Mă bucur sincer că ați binevoit să-mi acceptați propunerea. Aceasta mă face să cred că și în continuare veți fi de acord cu condițiile formulate mai jos:

a) Să vă considerați pe toată durata șederii în străinătate invitatul meu. În acest sens, să nu vă faceți griji, mijloacele mele materiale îmi permit să vă fiu amfitrioană.

b) Locul întrevederii să fie Franța. Dacă veți fi de acord, voi reține un apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”.

c) Să nu vă impacientați dacă la sosirea Dv. pe aeroportul Orly nu o să vă întâmpine nimeni. Vă voi comunica în timp util numărul apartamentului ce vi s-a rezervat. Să nu vă neliniștească nici faptul că de la sosirea Dv. la Paris și până la întâlnirea noastră se vor scurge două-trei zile.

Acceptând aceste condiții care, recunosc, vi se pot părea întrucâtva extravagante, vă mai sfătuiesc să vă biruiți orice prejudecată legată de invitația mea. Vă asigur că pe toată durata șederii în Franța vă veți simți excelent.

N-aș fi sinceră cu Dv. dacă, în încheiere, n-aș sublinia că aștept cu nerăbdare apropiata noastră întâlnire.

JULIETTE DE BEAUMONT”

6

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Zarurile au fost aruncate. Mâine în zori plec la Paris pe calea aerului. Colegii mei de la Uniune s-au bucurat nespus aflând că plec într-o nouă călătorie și mi-au lăudat norocul. I-am întrebat ce să le aduc de la Paris. Nu sunt oare invitatul unei bogătașe? B. L. mi-a mărturisit că l-ar interesa un Proust complet. „Dacă poți, desigur!” I. M. vrea să-i aduc ultima apariție a lui H. Bazin. Iar poeta M. R. m-a implorat să-i fac rost de un album Chagall... Unul nu mi-a cerut o brichetă sau o colonie! Nicicând nu m-am simțit atât de mândru de colegii mei de breaslă...

În schimb, Camelia n-a uitat că are două fete de măritat și mi-a pregătit o listă lungă cât un papirus. Știe că pe drum am s-o pierd, totuși o fărâmă de speranță tot mai are.”

7

Stewardesa Tarom-ului, o tânără foarte înaltă datorită și tocurilor de la pantofi, suplă, cu mișcări feline, ca de manechin ce prezintă la nesfârșit unul și același model, manifesta față de Cara o grijă aparte. Scriitorului nu-i scăpase amănuntul. Se apropia mereu de dânsul și-l întreba ca o „Camelie aeriană”:

— Vă simțiți bine? Cu ce vă pot fi de folos?

— Mă simt excelent, răspundea Cara cu o voie bună cam silită, căci cu fiecare zonă depresionară, simțea cum micul dejun ce-l servise acasă, în grabă, îi urca în gât ca un șarpe nehotărât să iasă la lumină.

De fiecare dată, stewardesa îi zâmbea încurajator și încerca din priviri să-i atragă atenția asupra unei pungi speciale ce se zărea în buzunarul fotoliului din față.

Încă de la decolare Cara observase punga iar acum făcea un efort vizibil să nu privească într-acolo, să-i uite rosturile. Reușea numai când ochii i se luau după picioarele frumoase ale stewardesei.

Dar ceea ce pe Cara îl chinuia mai amarnic nu erau înspăimântătoarele goluri de aer, ci gândurile care, în jocul lor sălbatic, se învălmășeau. De la înălțimea de zbor a avionului – 8 000 metri – decizia sa de a se avânta peste hotare, în necunoscut, o găsea nu numai temerară, dar și necuviincioasă. Să te lași invitat și întreținut de o femeie pe care n-ai văzut-o în viața ta! Doar când își mai amintea de scrisoarea lui Sir W. B., gândurile i se mai linișteau.

— Aveți nevoie de ceva, tovarășe Cara? se interesă din nou stewardesa zâmbindu-i dulce, ademenitor, ca și când l-ar fi întrebat: „Ce-ai zice să petrecem împreună câteva zile la Paris?”

Cara îi răspunse printr-un surâs acru că nu avea nevoie de nimic și se reîntoarse cuminte la frământările sale. Îl sâcâia, mai ales, un sentiment de neîncredere în ceea ce avea să urmeze după aterizarea avionului în Franța. Se vedea, în răstimpuri, victimă a unei farse cinice. Ce înseamnă apartament la hotelul „Regele Georges al V-lea”? Ce înseamnă două-trei zile de hoinăreală prin capitala Franței, și casă, masă, toate gratuit? Da’ cine-i cucoana asta de Beaumont dispusă să risipească valută forte pe un scriitor de care numai ce auzise? Cu ajutorul imaginației sale, Cara întrevedea chiar și o penibilă capcană. „Hm, capcană?! Cu ce scop? își înfruntă el propriile întrebări. Ce reprezint eu Corneliu Cara, pentru ca doamna Juliette de Beaumont să țină neapărat să-mi întindă o capcană?”

Deodată își aminti de sfatul aceleiași doamne de Beaumont de a-și birui prejudecățile. Același sfat i-l dăduse, la plecare, și colonelul Panait. Ah, prejudecățile! Cum să nu se împiedice de ele? Amfitrioana hotărâse ca la aeroport să nu-l aștepte nimeni! De ce? De ce să nu mă conducă nimeni de la Orly la hotel? Cu ce fel de gazdă se încurcase?! Se și vedea la recepția hotelului, adresându-se unui funcționar gomos: „Doamna de Beaumont mi-a reținut un apartament?” iar acesta, măsurându-l din tălpi și până-n creștet, ca pe un ins scăpat din ospiciu, îi răspundea disprețuitor: „Doamna de Beaumont?! Ce-ți veni, dom’le?! Oare nu știi că doamna de Beaumont a murit de mult... pe eșafod... în timpul revoluției?”

Deși imaginea de la recepția hotelului pe care o trăia intens îl făcu să râdă, neliniștea tot îl bântuia. Își aminti subit că uitase să-și noteze adresa și numărul de telefon ale Ambasadei române de la Paris, căreia, la nevoie, ar fi putut să se adreseze.

Gândurile îl copleșiră din nou într-atât încât nici nu observase când stewardesa venise lângă el. Tresări speriat auzind:

— Tovarășe Cara, de la turnul de control de pe Orly sunteți întrebat dacă știți să șofați?

Noutatea întrebării îl zăpăci, crezu că nu auzise bine.

— Cuuum? Ce-ați spus?

Stewardesei îi scăpă un zâmbet; paloarea scriitorului, aerul său de om distrat o amuzau, căci altfel și-l închipuise pe acest autor de literatură polițistă.

Îi explică pe îndelete convorbirea dintre radistul avionului și turnul de control de pe Orly, revenind apoi asupra întrebării inițiale:

— Știți să conduceți o mașină?

— Am un „Fiat 1300”, răspunse Cara, nesesizând încă destul de limpede legătura dintre turnul de pe Orly și permisul său de conducere. Zâmbetul stewardesei îl ajută să-și regăsească umorul și adăugă: Nu cumva pilotul are nevoie de ajutorul meu? Îi stau la dispoziție!

— De la Paris cineva se interesează de dumneavoastră prin turnul de control, mai zise tânăra și se îndreptă spre cabina echipajului.

„Ei drăcie! exclamă Cara pentru sine, intrigat acum din cale-afară de interesul pe care turnul de pe Orly îl manifesta pentru persoana sa. Va să zică cineva, totuși, mă așteaptă!”

După câteva minute, stewardesa se întoarse cu un nou mesaj:

— De pe Orly vi se comunică următoarele...

— Cine, domnișoară, cine-mi comunică? întrebă Cara zăpăcit de gânduri, de zgomotul motoarelor, de nodul ce-i urca în gât.

— Turnul de control.

— Nu-l cunosc, dragă domnișoară! se apără Cara și făcu o mutră atât de nenorocită, încât stewardesa izbucni în râs. Ce-i de râs în povestea asta, domnișoară?

— Prea o luați în tragic, tovarășe Cara. Turnul de control vă transmite că, după aterizare, să treceți pe la ghișeul agenției „Rent a car”, ca să ridicați cheia unui „Fiat 1300”.

Ca și când stewardesa ar fi fost la curent cu istoricul călătoriei sale, Cara își exterioriza mirarea:

— Da’ n-a fost vorba de nici o mașină!

Vădit stingherită de reacțiile naive ale pasagerului, stewardesa preciză:

— Noi n-am făcut altceva decât să vă comunicăm mesajul transmis de Orly.

— Ce legătură are turnul de control cu călătoria mea?

Tânăra își scutură nervos părul șaten, tuns scurt, voind parcă să atragă atenția asupra frunții sale bombate și foarte netede. Ce-i drept, avea o frunte frumoasă, iar Cara, culegător de semnalmente, reținuse amănuntul de cum urcase în avion.

— Nu știu ce legătură are cu călătoria dumneavoastră, dar cu zborul nostru, în mod sigur, are...

În timp ce se îndepărta, tânăra auzi replica disperată a scriitorului: „Nu mai înțeleg nimic!”... În sinea sa însă, Cara gândi cu resemnare „Ce-o fi, o fi!” Vorba mamei: „Lasă boii să meargă și unde s-or opri, acolo o să sari din car”.

Jumătate de oră mai târziu, după ce îndeplini formalitățile de intrare în Franța, Corneliu Cara trecu, așa cum recomandase turnul de control, pe la ghișeul agenției „Rent a car”. O funcționară cochetă, nici prea tânără, dar nici prea în vârstă, îi zâmbi ca unui vechi client. Avea ochi albaștri, părul oxigenat, o dentiție ireal de perfectă. Cara se recomandă:

— Bonjour, madame! Je suis Corneliu Cara...

— Ah, monsieur Corneliu Cara! exclamă ea radiind atâta fericire, încât scriitorul crezu că are de-a face chiar cu amfitrioana sa. Vi s-a rezervat un „Fiat 1300”... Dispăru pentru o clipă din raza ghișeului și reveni cu cheile mașinii. Vă dorim un voiaj plăcut! Zâmbea, zâmbea întruna, manifestând o satisfacție constantă, fără scăderi sau urcușuri. Cara o mai văzu apăsând pe un buton. Un om al nostru o să vă conducă la mașină, o să se îngrijească de bagajele dumneavoastră!

După o scurtă așteptare, se ivi în fața lui, chiar în dreptul ghișeului, un bărbat tânăr, într-o salopetă azurie, pe care, în dreptul inimii, se puteau citi cuvintele „Rent a car”.

— Bon voyage, monsieur Cara! îi ură funcționara.

Din secunda următoare, fu luat în primire de bărbatul în salopetă. Cara mulțumi în gând agenției pentru modul cum îl întimpinase și cum organiza serviciile. În zece minute, se pomeni instalat la volan, cu valizele rânduite frumos în portbagaj.

— Sunteți pentru prima oară la Paris? îl întrebă francezul în salopetă azurie. Cara se uită la el: zâmbea și-și arăta și el, ca într-o reclamă convingătoare, dantura.

— Cu „Fiat”-ul, da!

— În torpedoul mașinii găsiți un plan al Parisului, îl informă el. Bon voyage, monsieur!

— Merci!

Abia după ce demară, Cara își aminti că s-ar fi cuvenit să-i mulțumească omului și altfel. După câteva minute însă îl dădu cu totul uitării. Parisul venea în întâmpinarea sa cu viteza mașinii. „Fiat”-ul era albastru, ca și al său, ceea ce îi ușura procesul de adaptare.

Apartamentul rezervat se găsea amplasat la etajul doi al clădirii hotelului și era compus din două camere mari – biroul și dormitorul – încărcate cu mobilă stil, grea, ca de castel medieval.

Cara se roti un timp în jurul propriului său ax. Apoi rămase locului, perplex. Îl cuprinse o senzație stranie, de parcă ar fi visat, iar visul, pe neașteptate, l-ar fi azvârlit într-un univers ireal. Știa că dincolo de ferestrele acelea înalte și largi, închise etanș, ocrotite de perdele și draperii de catifea, îngreunate parcă de praful timpului scurs, se așternea bulevardul Champs Elysées. Însă nu îndrăznea să se clintească, să se apropie de vreo fereastră și să se uite în stradă... De teamă... de teamă ca nu cumva să întrerupă brusc cursivitatea visului aidoma unui film cu vechi și celebre hoteluri pariziene, de pe Champs Elysées...

„Camelia! rosti el numele nevesti-si, ca pe un S.O.S. Unde-mi ești, Camelia? De tine am nevoie acum!”.

Monologul interior i-ar fi fost lung și încâlcit, dacă țârâitul telefonului nu l-ar fi smuls din starea confuză în care alunecase. Zvâcni intimidat: zări pe un birou imens, masiv ca un tanc, un aparat cu un format ultramodern. Se apropie de el și ridică receptorul. Un glas de bărbat îl întrebă respectuos în franceză:

— Domnul Cara?

— Da, Cara la telefon.

— Vă dau legătura cu doamna Juliette de Beaumont!

Bătăile inimii i se întețiră brusc și Cara avu senzația că ecoul lor răzbea până în receptor, trădându-l. Emoția însă i se risipi ca prin farmec în momentul în care doamna de Beaumont, cu o voce ca de fetiță, îi ură în românește:

— Bine-ați sosit la Paris, domnule Cara!

— Bine v-am găsit! Vă mulțumesc pentru urare. Se minună și el cât de liniștit și sigur îi răsunau vorbele. Deși...

Râsul cristalin al nevăzutei interlocutoare îl stopă din ceea ce intenționa să spună.

— V-am sfătuit să lăsați la o parte prejudecățile. Impresia că discută cu o femeie mult mai tânără decât el îl făcu dintr-odată jovial.

— Mi-e imposibil, doamnă, sunt o victimă a filmelor polițiste... Nemaipunând la socoteală propria-mi imaginație...

— De-ați ști ce plăcere îmi face că vorbesc românește! declară deodată doamna de Beaumont cu o sinceritate nedisimulată. Cum ați călătorit? Ați ajuns cu bine la hotel? N-ați avut neplăceri pe drum?

Corneliu Cara se pomeni navigând slobod în apele lui; povesti cu umor cele petrecute în avion, îngroșând anumite aspecte, spre hazul invizibilei sale interlocutoare.

— Ard de nerăbdare să vă cunosc...

Vru s-o întrebe de unde-i telefonează, își dădu însă seama că ar fi săvârșit o gafă sau o impolitețe.

— Domnule Cara, din păcate, n-o să ne putem întâlni chiar atât de curând. Abia în zece ale lunii curiozitatea mea cât și a dumneavoastră va fi satisfăcută. Până atunci... Ați mai fost la Paris?

Vocea doamnei de Beaumont avea o rezonanță plăcută, intimă chiar, ce topea parcă distanțele.

— În tranzit... 24 de ore!

— Cum nu se poate mai bine, domnule Cara. Vă invit să vizitați Parisul. Nu vă faceți probleme financiare. Sunteți doar oaspetele meu... Directorul hotelului o să treacă pe la dumneavoastră și o să vă înmâneze un cec.

Corneliu Cara încercă o împotrivire:

— Doamnă, vă rog, nu o cazul. Am sosit în Franța cu propriul meu carnet de cecuri.

— Fără prejudecăți! Mi-ați făgăduit! Doar dacă vreți să mă supărați... Socotind chestiunea tranșată, doamna de Beaumont îi ură să se simtă la Paris cât mai în largul său, avertizându-l în același timp că o să-i telefoneze din nou în dimineața zilei fixată întâlnirii lor. La revedere, domnule Cara!

Misterioasă doamnă dispăruse de pe fir la fel de brusc precum se ivise. Cara lăsă receptorul în furcă cu părere de rău; socotea condamnabilă atitudinea lui pasivă din timpul convorbirii telefonice cu doamna de Beaumont. Sosise la Paris nu de capul lui, ci ca invitat. Cineva totuși, în virtutea legilor ospitalității, s-ar fi cuvenit să se ocupe de el. N-ar fi fost deloc rău dacă ar fi întrebat-o direct, fără jenă: „Doamnă, de unde-mi telefonați?” sau „Stimată doamnă, de ce trebuie să treacă trei zile până la întâlnirea noastră? La urma urmei, de ce mă lăsați singur?”

Nemulțumit de comportarea sa de la telefon, Cara se apucă, bombănind, să-și desfacă bagajele, să-și rânduiască lucrurile în șifonier. Era însă cu gândul la doamna de Beaumont. Curiozitatea rupea bucăți din el. „De unde oare mi-a telefonat? De la Paris sau dintr-o provincie a Franței?” Glasul acela de copilă ce-l avertizase: „Fără prejudecăți!” îl intriga la culme, căci după calculul făcut de el, amfitrioana sa trebuie să fi numărat vreo cincizeci și cinci de ani. „Bătrâioară, și nu prea!”

Un bâzâit discret îl obligă să rămână locului. Înțelese, în fine, că cineva sună la ușă. Se duse să deschidă.

— Vă deranjez, domnule Cara? i se adresă politicos un bărbat înalt, spătos, deosebit de elegant. Îmi permiteți, sunt directorul hotelului „Regele Georges al V-lea”. Îi prezentă cartea de vizită.

Cara citi Pierre Dupré, după care îl invită să intre. „Acum încep și minunile!” gândi.

— Cum găsiți apartamentul? se interesă domnul Dupré. Sunteți mulțumit? Nu mai așteptă răspunsul românului și continuă cu mândrie. E dealtfel un apartament celebru. Aici a locuit, înainte de război, ducele de Windsor, prințul Carol al României cu iubita sa, Elena Lupescu. După război, a tras aici ex-regele Faruk. Printre clienții noștri s-a numărat și scriitorul american Hemingway.

Receptiv la tot felul de istorioare, Cara îl asculta cu plăcere studiindu-i totodată eleganța, gesturile formate la o înaltă școală hotelieră.

— Doamna de Beaumont...

— O cunoașteți personal? îl întrerupse Cara mistuit de curiozitate.

Pierre Dupré zâmbi enigmatic – cel puțin așa i se păru lui Cara – și preciză:

— Nu, domnule!

— N-a tras niciodată la hotelul dumneavoastră?

— Nu, domnule! Este pentru prima oară când îi deschidem doamnei de Beaumont un cont. Ne-a solicitat, printre altele, să vă înmânez personal acest cec.

Cu aceeași serviabilitate firească, directorul hotelului îi înmână plicul și-i spuse:

— Pe mine o să mă iertați, dar trebuie să mă retrag. Sunt convins că serviciile hotelului pe care-l conduc de treizeci de ani o să vă satisfacă pe deplin exigențele... La revedere, domnule Cara! Cecul îl puteți schimba la orice bancă.

Plicul, purtând antetul hotelului, era închis. Cara îl desfăcu: descoperi un cec în valoare de 5 000 de franci. Fără să vrea, fluieră a uimire. „5 000 de franci!” Așadar, doamna de Beaumont nu glumea! „5 000 de franci!” Își aminti de sfatul misterioasei amfitrioane: „Domnule, fără prejudecăți?” Totuși, se împiedica mereu de ele... O doamnă de Beaumont, de care nici măcar directorul hotelului nu auzise până atunci, îi trimitea în dar un cec de 5 000 de franci! Cum să nu se întrebe: „De ce? Pentru ce? Cine ești dumneata, doamnă de Beaumont, de îți poți permite să risipești dintr-un foc 5 000 de franci, și încă în mod dezinteresat, dacă e să-ți dau crezare?” Cu sau fără voia sa, ajungea din nou la ideea că bogata lui amfitrioană urmărea ceva... să-l atragă poate într-o poveste... o poveste care, departe de țară, s-ar putea încheia prost.

„Lasă boii să meargă, își aminti el cuvintele colonelului Panait, și unde s-or opri, acolo să sări jos din car!” „Numai să pot să mai sar!” îi replică Cara, în gând, colonelului de securitate.

8

Din Jurnalul scriitorului Corneliu Cara:

„Paris.

Și-a fost ziua întâia! Notre Dame!

Ies din universul artificial al metroului și mă lovesc violent de lumina fierbinte și orbitoare a soarelui. Aud deodată plutind în văzduh un vuiet sfredelitor de motoare. Mă străfulgeră o senzație primară – spaima. Nu pot să-mi dau seama de unde izvorăște acest vuiet nesfârșit. De parcă cerul însuși ar veni în picaj, propulsat de curioase motoare supersonice.

Plouă torențial cu sunete din adâncurile albastre ale boltei pariziene. Și n-ai cum să te aperi. Nu s-a inventat încă o umbrelă care să te ocrotească de decibeli. Poate din pricina sunetelor care se abat asupra mea ca un stol de lăcuste invizibile, gata să mă devoreze, umblu năuc. Văd totul ca printr-un văl: nu ființe umane pătrund în catedrală, ci autoturisme, autocare, motorete, chiar și un pasaj subteran aflat în construcție.

Ca un hoinar desuet, mai aproape de Quasimodo decât de Jean Marais, mă îndrept spre Notre Dame. Urc treptele laolaltă cu ceilalți turiști sosiți la Paris de pretutindeni. La intrare, o călugăriță fără vârstă, înfășurată în negru, a încremenit locului cu o cutie de pomeni în mână. Puțini, chiar foarte puțini turiști, se opresc în dreptul ei.

Răcoarea zidurilor este binefăcătoare. De parcă aș fi nimerit într-un adăpost de apărare antidecibeli. După câteva secunde de liniște adâncă, aud o orgă. Cineva nevăzut cântă discret, mângâietor. Cântecul mi se pare o rugă în șoapte... o rugă laică... îi deslușesc cuvintele: Zăboviți, oameni buni, între zidurile catedralei! îndeamnă fără ostentație orga, întocmai ca un ghid manierat, dar și plictisit de snobismul vizitatorilor. Priviți cu răbdare cerul de vitralii!

Îndemnul e prea discret. Cei mulți nu se opresc. Probabil că orga catedralei nu le spune nimic. Poate doar cea electronică...

Mă mișc încet, ca în transă. Pe fondul de rugăciune al orgii, citesc povești scrise pe vitralii de făurari anonimi. Povești tehnicolore; sfinții au pe vitralii o mișcare a lor – se încruntă ori se arată bucuroși, după cum se bucură și se întristează soarele.

„Opriți-vă, oameni buni!” răsună într-una ruga împletită blând din sunetele orgii.

Pe pământ, o lume pestriță, grăbită, teribil de grăbită!

Sus, pe vitralii, o altă lume, încremenită de-a pururi în strânsoarea zidurilor gotice, înalte, și totuși atât de apăsătoare.

Pe pământ, turiști în mișcare: tineri, bătrâni, albi, negri, galbeni... Hippy, pletoși, bărboși, în „blugi”, în șorturi... Turiști în strane, rugându-se cu smerenie în fața icoanelor. Părinți tineri cu copii în brațe sau împingând cărucioare. Tot acest du-te vino fără contenire risipește atmosfera sacră a catedralei. Dar orga stă de veghe – cântecul său cu unduiri divine reface la nesfârșit ceea ce distruge mișcarea laică.

Pășesc mai departe, însoțit de strania senzație a omului căzut în transă, de parcă un hipnotizator s-ar amuza pe seama sistemului meu nervos. Noroc însă de aparatul de filmat cu cele două obiective fixate în cutia craniană și care, cu sau fără aprobarea mea, înregistrează întruna pe o peliculă, specială, neinventată încă nici măcar de japonezi.

După ce hipnotizatorul m-a purtat în evul mediu al catedralei ca într-o orgie onirică, mă azvârle acum, fără milă, în realitatea cu ilustrații în relief a secolului 20. Pe dinafară, Notre Dame e ca o cetate ctitorită de Dumnezeu după ce i-a cunoscut pe anarhiștii din Cartierul Latin, pe care un „service”, inițiat de Malraux pe când era ministru al Culturii, se străduia să o curețe, să o spele, să o greseze ca pe un uriaș vehicul ce trebuia să ajungă cu bine în anul 2000 și chiar mult dincolo de hotarele sale.

Nu mai aud orga, dar privind cerul și descoperind norii care se văluresc deasupra catedralei, am senzația că îndeplinesc în înalturi o funcție: captez ruga fără cuvinte a organistului, ducând-o spre cele patru zări de lume.

În spatele catedralei – un scuar cu bănci, cu copii, deci cu bunici. Nu departe – Sena, cu apele sale tulburi, alunecând plictisită pe unul și același vad. Deodată, tresar speriat de zgomotul asurzitor al unor clopote. Trec pompierii! Ia te uită, dom’le, că și la Paris mai arde câte ceva!

Hipnotizatorul răsucește iarăși arcul articulațiilor mele. Pășesc, picioarele-mi sunt străine! Străbat arterele Metropolei. Mă întâlnesc din nou cu Sena. E o zi toridă și prea leneșă pentru ca apele sale să voiască a căra la vale cadavrele umflate ale unor sinucigași. Îmi iese în cale Palatul Justiției. Porți și grilaje din fier forjat, muiate în sos de var, delimitează „teritoriul dreptății” de restul lumii. Intru în La Sainte-Chapelle. Știu că voi admira din nou vitralii celebre. Așa e! Le admir, sunt impresionante, dar nu mai au asupră-mi același efect ca la Notre Dame. Soarele, nimic de zis, e prezent în legendele înscrise în vitralii, dar lipsește orga, chemările lăuntrice și evlavioase ale Catedralei. După Notre Dame, Sainte-Chapelle mi se pare scundă, gata să te bage în pământ. Ne cam înghesuim și ne cam ciocnim unii de alții, ca pe un bulevard aglomerat. Sunt smuls din „transă” și cobor pe solul tare al realității. Privirile îmi stăruie acum mai puțin pe vitralii și ceva mai mult pe pulpele prea descoperite ale unor turiste. Aud graiul oamenilor... grai amestecat... un adevărat turn al lui Babel. Mai „vorbesc” și aparatele-ghid din brațele turiștilor. Și la Notre Dame le-am zărit, dar nu le-am remarcat calitățile, și asta din pricina lui Bach care se apucase să cânte la orgă. Dai câțiva franci și te plimbi prin capelă cu o cutie vorbitoare în engleză, în franceză, în japoneză... Ingenios, practic, aducător de bani. Are un singur defect – îi reduce pe ghizii muzeelor la tăcere. Cu un ghid mai schimbi – ca tot omul – o vorbă, mai pui o întrebare, mai auzi un răspuns cu haz. Există apoi și un alt tip de automat de informații, ca un telefon. Introduci francul și o bandă de magnetofon îți povestește în limba preferată istoria capelei.

Mă uit când la vitralii, când la turiste. Așa descopăr în mulțime un polițist în uniformă neagră, cu chipiu pe cap. Se plimbă cu mâinile la spate, absent, ca un poet solitar. De fapt, mișcările sale sunt „programate”, circulă pe același itinerar, veghind fără să jignească pe nimeni să nu dispară vreo fereastră cu vitralii cu tot.

Ies iarăși în mulțimea străzii. Obosit, mă așez pe o bancă aflată chiar în fața Palatului de Justiție. Alunec într-o stare bizară... de parcă aș pluti. Văd totul fragmentat, ca niște secvențe din unul și același film, încurcate însă între ele. O dubă neagră a poliției staționează la un colț de stradă. Pe o bancă, doi tineri – o fată și un băiat – amândoi cu peruci lățoase pe cap, se sărută, și se sărută, și se sărută... La câțiva pași, o stație de autobuz. Doi tineri controlori nu permit pasagerilor decât urcarea prin față. Deodată, printre vehiculele străzii, unul cu sirena „Salvării” se milogește de celelalte mașini să-i deschidă cale liberă. Ceea ce-i foarte dificil, în ciuda bunăvoinței oamenilor de la volan.

Mă pun iarăși în mișcare. Umblu și tot umblu. Ajung pe Rue de Rivoli. Soarele dogorește. Ochii mei înregistrează. Magazin lângă magazin. Tone de mărfuri în rafturi, tone de mărfuri în stradă. Solduri pe tarabe, solduri pe tejghele. Chioșcuri cu răcoritoare... cu fructe... cu înghețată. Vitrine cu bijuterii, cu autoturisme. Și iarăși mărfuri, iar printre ele oameni sosiți din lumea întreagă să admire Parisul. Un automat cu oranjadă. La un pas de răcoarea binefăcătoare a băuturii, un cerșetor. Toropit de căldură, doarme. În plin Rue de Rivoli. Nu cred că e un cerșetor oarecare...

Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe.

Mă opresc, mă uit la mărfuri, pornesc mai departe.

Mă opresc, mă...

Rue de Rivoli se numește artera pe care o străbat, în sus și în jos, mii și mii de turiști sosiți la Paris să se uite la mărfuri, la prețuri, s-o pornească mai departe. Neobișnuită procesiune. Aș vrea să mă smulg din această mișcare, dar strada are un mecanism al său, puternic. Odată intrat în angrenajul lui, nu-ți mai dă drumul decât după ce te-a predat, tot automat, unei alte străzi, cu alt mecanism. Din mecanism în mecanism.

Bancă... Cursul valutei, al acțiunilor... Bancă... cursul valutei, al acțiunilor... Birou de schimb... Birouri... Air France... Aeroflot... American Pam... Bancă... Cursul acțiunilor...

În depărtare, clădirea monumentală a Operei. Una singură e, Doamne, și câte bănci în jurul ei!

Din Place de l’Opera, cobor spre Madeleine: trotuare largi, magazine elegante, curgere nesfârșită de trecători, de mașini. Mă cuprinde din nou acea stare de plutire, vecină cu imponderabilitatea... Sunt ca un fulg purtat de vânt. Urc treptele unui templu antic. Cel puțin așa mi se pare. E Madeleine... Nu intru. Rămân pe trepte, cu privirile ațintite drept înainte. Perspectiva e formidabilă. Înaintea ochilor – Place de la Concorde. Obeliscul – ca o cătare a unei arme – mă ajută să reperez podul Alexandru III, iar dincolo de pod Palatul Bourbonilor. Aș vrea să admir, să închid ochii, să-i redeschid, să mă extaziez, așa cum îți recomandă ghidul Michelin, dar vuietul vehiculelor, goana lor neîntreruptă îți mitraliază scoarța cerebrală și totul devine confuz. Simt cum un fior de spaimă mi se strecoară în suflet și nu pot să-mi explic pricina. Nici n-am când, trebuie să umblu. Prima zi – zi de recunoaștere.

Place de la Concorde... Grădinile Tuilleries. Intru. Caut umbra copacilor. Mă așez pe unul din scaunele aflate la dispoziția celor mulți. Și în grădină, luând cu asalt florile, arborii, zidurile împrejmuitoare, furișându-se printre grilajuri, izbutește să pătrundă brutal vuietul mașinilor. Îl aud, mă obsedează. Primul fior de spaimă naște alți fiori. De ce? De ce? Încerc să mă smulg întrebărilor, căutând în parc imagini necunoscute. Le găsesc. Albi, negri, galbeni, hippy... Toți tineri, se sărută sau mănâncă sandvișuri construite pe franzele albe, înguste și lungi. Cronț... cronț... Spre poarta principală ce dă spre Place de la Concorde – un bazin mare, circular, al unei fântâni arteziene. În jurul său, cu fața spre apă, oamenii caută deopotrivă și liniște și răcoare. Îmi place să-i privesc cum stau, ca într-o horă a scaunelor. Câțiva copii ghidează pe suprafața apei, de la distanță, vaporașe automate și chiuie de fericire în timp ce decibelii le bombardează joaca. Și-apoi, porumbeii... Ca o speranță sau ca o amintire a păcii de altă dată de la Tuilleries.

Gata! Răsună dinlăuntrul meu un ordin. Mă supun. Soarele coboară spre asfințit. Depărtările sunt învăluite într-o lumină neobișnuită ochiului. Îmi cercetez ceasul, e târziu, umbrele înserării, conform graficului-orar al existenței mele bucureștene, ar trebui să coboare în cetate.

Și totuși stăruie o luminozitate proprie unui amurg fără de sfârșit.

Nu știu prin ce minune, mă pomenesc din nou pe Champs Elysées, exact în dreptul clădirii care adăpostește redacția ziarului „Le Figaro”. O pornesc în sus, pe trotuarul drept, spre Arcul de Triumf. Aș vrea să gust din poezia străzii, să descopăr farmecul localurilor cu mesele scoase pe trotuare, cu scaunele rânduite ca la teatru. Scena – restul trotuarului. Actorii – trecătorii. Nu izbutesc. Mă împiedică ceva... Și asta mă enervează. Umblu în neștire, holbându-mă la holbarea celor ce stau la mese și beau bere ori sorb oranjadă, ori Coca-Cola. Plătesc pentru răcoritoarea băutură, dar mai ales pentru spectacolul străzii. Și e un spectacol! Mi-e greu să-l delimitez, să-l detașez. Mi-e limpede că am devenit pentru un timp actor, dar și cel care soarbe tacticos din paharul înalt e pentru mine un actor.

Deodată, din vuietul asurzitor al mașinilor, se înfiripă, se-nalță un cântec de flaut. Sunetul desuet, cu rezonanțe patriarhale de salon baroc, contrastând atât de izbitor cu zgomotul motoarelor, mă oprește, în loc, dornic să-i descopăr izvorul. Îl descopăr. Văd un tânăr înalt, frumos, cu pantaloni din catifea oliv, pe cap cu o șepculiță birjărească, strecurându-se printre mese și cântând din flaut. Două corpuri complet străine – flautistul și consumatorii. Scena mă șochează nu atât prin ineditul său, cât prin discordanță. Nu una socială, ci vizual-auditivă... Champs Elysées... În sus și în jos, o întrecere fără de sfârșit a tuturor tipurilor de motoare automobilistice...! Două șiruri de autoturisme parcate paralel cu trotuarul... Mesele restaurantului „Georges al V-lea” coborând până aproape de bordură. Un Mozart la flaut șerpuind inutil pe la urechile consumatorilor. Privit prin ochii „aparatului meu de filmat”, tânărul muzicant – dealtfel bine îmbrăcat – pare un păstor ce încearcă jucându-și degetele pe un flaut – cine știe, poate fermecat – să-și adune turma ca s-o scoată din strânsoarea zidurilor, a zgomotelor, călăuzind-o către pășunile unor secole apuse. Romantism? Teribilism? Răspunsul mi-l dă chiar tânărul muzicant. Și-a plimbat destul flautul printre mese, acum e rândul să-și plimbe șapca. Cheta, vă rog! Așadar, realism. Adică o soluție de vacanță. Să strivești un Mozart sub roțile automobilelor.

Elegantele magazine de pe Champs Elysées și-au aprins luminile firmelor, ale vitrinelor îmbelșugate. Vitrinele au și ele vuietul lor, care, unindu-se cu cel al valurilor de mașini, mă fac să cred că am prins o frântură din respirația societății de consum.

Obosit, intru în hotel. Toată lumea, de la portar la recepționer, mă „consumă”, salutându-mă cu plecăciuni.”

descarcati cartea de aici....