Toamna
Aa
PARTEA ÎNTÂI
Tatăl meu a fost negustor. Ocupa, cu chirie, un apartament la etajul întâi al unei case modeste din centrul orașului. În aceeași casă își avea și prăvălia, și biroul, ca fi depozitele de mărfuri și celelalte dependințe necesare pentru bunul mers al afacerilor. La etajul întâi, în afară de apartamentul locuit de noi, nu mai era decât un singur apartament, locuit de o familie alcătuită din două persoane în vârstă, un bărbat și soția lui, cu care luam masa împreună o dată sau de două ori pe an, fie că ne duceam noi la ei, fie că veneau ei la noi, tind se ivea un prilej, ca de pildă o sărbătoare, sau o zi menită, după datini, vizitelor sau urărilor de bine. Tata avea doi copii: eu, primul născut, și o fată, cu doi ani mai mică decât mine. Fiecare dintre noi, copiii, aveam, în apartament, câte o odăiță. Acolo trebuia și ne vedem de treburile ce ne fuseseră impuse încă din copilărie și tot acolo dormeam. Mama avea grijă să ne respectăm programul, dar din când în când ne îngăduia să zăbovim în camera ei de zi și să ne jucăm în voia Tata stătea mai tot timpul în prăvălie și în birou. La ora douăsprezece venea sus, în apartament, și prânzeam cu toții în sufragerie. Slujbașii tatei luau masa cu noi, iar cele două slujnice și rândașul de la magazie aveau masă lor în camera slugilor. Nouă, copiilor, ni se dădeau bucate simple. Tata și mama mâncau din când în când friptură și beau de fiecare dată câte un pahar de vin bm primeau și ei friptură și câte un pahar din același vin. La început, tata nu avusese decat un contabil și doi vânzători; mai târziu a avut patru.
În apartament mai era și o cameră măricică, pe pereții căreia se aflau niște dulapuri late, nu prea adânci, marchetate și frumos lustruite. Dulapurile aveau uși cu geamuri, iar în spatele geamurilor perdeluțe verzi de mătase, și erau ticsite cu cărți. Tata pusese perdelele de mătase verde, deoarece nu putea să sufere ca titlurile, scrise, după olpicei, cu litere aurii pe cotoarele cărților, să poată fi citite de alții, de parcă s-ar fi fălit cu biblioteca lui. Zăbovea adesea cu încântare în fața acelor dulapuri, ori de câte ori găsea o clipă de răgaz, după prânz sau la alte ore, deschidea ușile unuia din de, contempla cărțile, scotea una, o răsfoia, și o punea la locul ei. Seara nu lipsea de acasă decât arareori, când treburile îl rețineau în târg sau când se ducea cu mama la vreun spectacol, ceea ce făcea câteodată cu plăcere; dar de obicei, seara, tata stătea un ceas, câteodată și două sau chiar mai mult, la o masă veche, cioplită cu măiestrie, așezată în bibliotecă pe un covor la fel de prețios, și citea. Atunci n-avea voie nimeni să-l deranjeze, necum să intre în bibliotecă. Apoi ieșea și spunea că ne putem așeza la cină, la care slujbașii nu mai erau de față și care se servea numai în prezența mamei și a noastră. În timpul cinei stătea de vorbă bucuros cu noi, copiii, și ne spunea tot felul de lucruri, uneori și povești hazlii și basme. Cartea din care citea o punea întotdeauna frumușel înapoi în dulapul din care o luase, iar dacă intrai în bibliotecă numaidecât după ce ieșise el, nu puteai observa nici cel mai mic indiciu că cineva făcuse lectură acolo cu o clipă înainte. Tata pretindea ca absolut nicio cameră să nu vădească urmele unei folosiri recente, ci să fie întotdeauna dereticată, ca o cameră de primire, dar pe de altă parte să exprime și ce destinație are. Nu putea să sufere camerele bălmăjite, cum le spunea el, adică cele care pot servi în același timp pentru mai multe scopuri: pentru dormit, pentru joacă și așa mai departe. Fiece lucru și fiece am, obișnuia el să spună, trebuie să aibă o identitate precisă. Această trăsătură de maximă precizie ni s-a întipărit în minte și ne-a făcut să respectăm poruncile părinților, chiar atunci când nu le înțelegeam. Așa, bunăoară, nici chiar noi „copiii, nu aveam voie să intrăm în dormitorul părinților. Îngrijirea și dereticarea acestuia îi erau încredințate unei slujnice bătrâne.
In camere erau atârnate ici și colo tablouri, iar în unele camere se aflau mobile de pe vremuri, cu figuri năstrușnice cioplite în lemn, sau marchetate cu motive decorative vegetale și geometrice.
Tata mai avea și un dulap cu monede, și câteodată ne arăta unele din ele. Se găseau acolo, mai cu seamă, taleri de toată frumusețea, pe care se puteau vedea bărbați înzăuați sau chipuri cu plete bogate; și mai erau unele din timpuri străvechi, cu minunate capete de flăcăi sau femei, și una cu un bărbat cu aripi la picioare. Tata mai avea și niște pietre, în care erau săpate tot soiul de lucruri. Punea mare preț pe acele pietre și spunea că provin de la poporul oel mai priceput în artă din toate timpurile, și anume de la grecii din vechime. Uneori le arăta unor prieteni, iar aceștia zăboveau îndelung în fața casetei cu monede, țineau câte o monedă în mâini și vorbeau despre ea.
Uneori, destul de rar, primeam oaspeți. Când și când mai erau poftiți la noi și copii, și aveam voie să ne jucăm cu ei, iar alteori, mai des, ne duceam noi în vizită, cu părinții, la cunoscuți care aveau copii, și ne jucam acolo. Nu mergeam la școală, ci învățam acasă, cu profesori particulari, iar orele de cursuri, împreună cu așa-numitele ore de lucru, în care trebuia să ne facem lecțiile, alcătuiau un program de la care nu aveam voie să ne abatem.
Mama era o femeie afectuoasă. Ne iubea nespus de mult, și, ca să ne facă plăcere, ne-ar fi îngăduit, fără doar și poate, dte o abatere de la regula statornicită, dacă nu s-ar fi temut de tata. Trebăluia de zor prin casă, se îngrijea de toate, rânduia totul, nu îngăduia, din pricina temerii amintite, nicio abatere, și era pentru noi o întruchipare a binelui, tot atât de desăvârșită și de vrednică de venerație ca și tata. În casă purta, de obicei, rochii foarte simple. Numai când trebuia să iasă undeva cu tata își punea rochiile splendide de mătase și bijuteriile, încât ne apărea ca o zână din cărțile noastre cu poze. Am băgat însă de seamă că purta întotdeauna pietre simple de tot, deși foarte strălucitoare, și că tata n-o împodobea niciodată cu cele cio plite, despre care spunea totuși că ar avea pe ele figuri grozav de frumoase.
Cât timp noi, copiii, eram încă mici, mama își petrecea fietare vară la țară împreună cu noi. Tata nu putea să ne țină tbvărâșie, deoarece treburile îl rețineau în oraș, dar venea la țară în fiecare duminică și în fiecare zi de sărbătoare, rămânea la noi toată ziua și ne lăsa să facem pe gazdele. Îl vizitam și noi pa el în oraș, odată sau de două ori pe sățitămâilă, și atunci făcea el pe gazda și ne ospăta.
Ehipă câțiva ani, acest fel de viață a încetat, la început fiindcă tata înaintase în vârstă, și nu mai putea dedi cu greii să s# lipsească de mama, pe care o respecta profund, iar mai târziu și datorită faptului că izbutise să cumpere, într-un cartier mărginaș, o casă cu grădină, uh<ie puteam să respirăm aer curat, să facem mișcare și sa stăm, cum am zice, tot anul la țară.
Cumpărarea casei de la periferie a însemnat o mare bucurie. Ne-am mutat din casa veche și întunecoasă din centru în casa spațioasă și luminoasă de la periferie Tata pusese în prealabil să fie reparată de sus până jos, dar chiar și după ce ne-aih mutat în ea, tot mai lucrau feluriți meșteșugari în unele camere Casa era destinată exclusiv familiei noastre; în afară de noi nu mai locuiau îrr ea decât slujbașii prăvăliei, precum și, ca paznic și grădinar, un bărbat mai în vârstă, cu soția și cu fiica lui.
În. Casa aceea, tata și-a amenajat ca bibliotecă o cameră cu muk mai încăpătoare decât avusese în apartamentul din cfentlu Totodată a rezervat o cameră anume pentru tablouri, căci în centru, din pricina lipsei de spațiu, tablourile fuseseră răspândite în diferite încăperi. Pereții acestei noi camere â tablourilor au fost acoperiți cu un tapet castaniu închis, cu care ramele poleite formau un frumos contrast. Pe jos a fost întins un covor de culoare pastelată, ca să nu influențeze perceperea culorilor tablourilor. Tata și^a comandat și un șevalet de lemn cafeniu și l-a instalat în camera tablourilor, ca să poată să așeze pe eJ câte o pânză și s-o privească în lumină prielnică.
Pentru mobilele vechi, cioplite și intarsiate, a fost amenajată o altă cameră. Tata adusese cândva de la munte un tavan cioplit din lemn de tei și de coconar. A dispus să fie montat în camera cu pricina și l-a completat cu câteva adaosuri, care nu șp… băgau de seamă, încât până la urmă părea că este tavanul original al camerei. Nouă, copiilor, ne-a plăcut grozav, astfel că, atunci când, seara, tata și mama se duceau în camera veche ca să lucreze ceva și ne luau și pe noi, zăboveau cu îndoită plăcere acolo și îi rugam să ne povestească despre vremurile în care fuseseră făcute asemenea minunății.
La capătul unui culoar de lemn, care, la parterul casei, ducea până în grădină, tata a pus să se construiască o odăiță de sticlă, adică o odăiță cu cei doi pereți dinspre grădină alcătuiți numai din geamuri, ceilalți doi pereți fiind de lemn-, în această odăiță a adăpostit arme vechi din felurite epoci și de felurite tipufi. Numeroase tulpini de iederă se cățărau, din grădină, pe ramele geamurilor și intrau și în cameră, unde se încolăceau pe piesele șarpantei de lemn, așa că, atunci când era deschis un ochi de geam, prin care sufla vântul, iedera foșnea în jurul armelor vechi. Unei ghioage mari de lemn, care se afla în odăiță, unde se lăfăia cu ghinturile ei înfricoșătoare, tata îi spunea „luceafărul de dimineață”, ceea ce noi, copiii, nu puteam înțelege, deoarece luceafărul de dimineață ni se părea cu mult mai frumos.
Mai era o odăiță pe care tata o căptușise cu mățașe roșie, meșteșugit tighelită; dar nimeni nu știa încă ce anume ar fi putut să-și găsească loc acolo.
în grădință erau pomi fructiferi pitici, straturi de legume și de flori, iar la capătul ei, de unde puteai privi munții, care, la o depărtare de o jumătate de milă, descriu im arc mare în jurul orașului, se aflau copaci înalți și pajiști. Vechea seră a. Fost în parte reparată și în parte mărită printr-un adaos.
în plus, casa mai avea o curte mare, deschisă spre grădină. Când iarba grădinii era udă, aveam voie să ne jucăm în curte, spre care dădeau ferestrele cămărilor, precum și cele ale bucătăriei, unde trebăluia mama.
Tata se ducea în fiecare zi în oraș, la prăvălie și la birou. Potrivit rânduielii, slujbașii îl însoțeau. La ora douăsprezece venea la masă, împreună cu slujbașii cărora nu le venise rândul să vegheze în prăvălie în timpul orei de masă.
După-amiază tata se întorcea, de cele mai multe ori, în târg. Duminicile și zilele de sărbătoare Ie petrecea cu noi.
Întrucât acum dispuneam de mai mult spațiu, primeam mult mai des musafiri din oraș. Aceștia veneau la noi cu copiii lor, și ni se dădea voie să ne zbenguim în curte sau în grădină. Profesorii au continuat să vină la noi, la periferie., ața cum veniseră mai înainte în centru.
De teamă ca, datorită șederii îndelungate la birou, să nu se aleagă cu vreo boală, tata, la stăruințele mamei, își îngăduia în fiecare zi un răgaz, pe care îl folosea spre a face mișcare. Atunci se ducea fie la o galerie de pictură, fie la vreun prieten, care avea și el tablouri, fie la vreun străin, care avea cine știe ce rarități. Vara, în zilele de sărbătoare, dacă era vreme frumoasă, mai ieșeam uneori și la iarbă verde și ne petreâeam ziua într-un sat sau la munte.
Mama, care se arăta din cale afară de îndntată de cumpărarea casei de la periferie, se ocupa, cu zel sporit, de gospodărie. În fiecare sâmbătă, rufăria „albă ca floarea de cireș” strălucea în grădină, în locul rezervat pentru întinsul rufelor, iar în casă, camerele erau dereticate sub supravegherea ei, una câte una, în afară de cele care adăposteau minunățiile tatei, unde curățenia se făcea întotdeauna numai sub ochii lui. De fructele, florile și legumele din grădină, mama se ocupa împreună cu tata. Îi mersese vestea prin împrejurimi, astfel că vecinele veneau și îi cereau slugi care își făcuseră ucenicia în casa noastră.
Când am crescut mai măricei, ne-am simțit zi de zi tot mai atrași de tovărășia părinților. Tata ne arăta tablourile și ni le explica. Ne-a spus că nu are decât tablouri vechi și de preț, și că prețul acela poate fi obținut oridnd, dacă se ivește vreodată nevoia de a le vinde. Când ne plimbam, ne explica efectele luminii și umbrei, ne învăța numele culorilor obiectelor și ne arăta liniile care iscă mișcarea, dar o mișcare în repaos, căci repaosul și mișcarea sunt temeiul oricărei opere de artă. Vorbea cu noi și despre cărțile sale. Ne-a spus că există cărți în care sunt cuprinse toate câte s-au întâmplat cu neamul omenesc de la începutul lui și până în vremea noastră, că într-însele sunt povestite viețile • unor bărbați și femei care s-au bucurat cândva de mare faimă și care au trăit de mult, unii din ei cu peste
lfi ide ani în urmă. Ne-a mai spus că în alte cărți este cuprins tot ce au aflat oamenii, în mulți ani, despre lume și despre alte lucruri, în legătură cu alcătuirea și structura lor. Unele nu ne arată, ce-i drept, ce s-a întâmplat sau cum sunt rânduite toate cele de pe lume, ci mai degrabă ce și-au închipuit oamenii că s-ar fi putut întâmpla, sau ce gândesc ei cu privire la cele lumești și la cele mai presus de fire.
Cam pe atunci a murit un unchi al mamei. Mama a moștenit bijuteriile soției lui, care se prăpădise înaintea lui, iar noi, copiii, restul averii. Ca tutore al nostru natural, tata a plasat cu garanție pupilară întreaga sumă și i-a adăugat, an de an, dobinzile.
În cele din urină, când am devenit adolescenți, instrucția obișnuită, pe care o primiserăm până atunci, a încetat treptat. Mai întâi au părăsit 9cena profesorii care ne învățaseră noțiunile elementare ale cunoștințelor socotite, Sn zilele noastre, drept trebuincioase tuturor oamenilor; apoi s-au împuținat și cei care ne inițiaseră în materiile predate de obicei copiilor meniți să facă parte din păturile mai cultivate sau mai distinse ale societății. Soră-mea, pe lângă materiile la care urma să se desăvârșească în continuare, a fost nevoită să pătrundă încetul cu Încetul și tainele gospodăriei și să-și însușească rosturile ei de căpetenie, ca să poată călca într-o bună zi, cu cinste, pe urmele mamei. În ceea ce mă privește, după ce mi-am însușit cunoștințele considerate, în școlile noastre, ca premergătoare inițierii în așa-numita cultură generală, strict necesară oricui în viață, am mers înainte în unele discipline, în care, fiind mai anevoioase, nu mă puteam lipsi de îndrumare.
Într-o bună zi s-a pus chestiunea carierei mele viitoaie, și atunci tata a luat o hotărâre pe care mulți au dezapro- bato-o cu toată energia. Anume, a hotărât să mă fac om de știință universal. Fusesem până atunci extrem de sârgu- incios la învățătură și îmi însușisem, plin de zel, orice materie nouă pe care mi-o predaseră profesorii, astfel că, de câte ori erau întrebați cum am scos-o la capăt într-o anumită disciplină, aveau întotdeauna numai cuvinte de laudă. Cariera respectivă mi-o alesesem eu însumi, iar tata îmi încuviințase alegerea. Mi-o alesesem, deoarece simțeam un fel de îndemn lăuntric, care mă mâna în această direcție. În pofida tinereții mele, mi-am dat seama încă de pe atunci că nu-mi voi putea însuși toate științele; dar ce și cât aș putea învăța, era pentru mine un lucru tot atât de nelămurit, pe cât era de nelămurită și atracția mea spre activitatea științifică. Nu întrezăream nici foloase deosebite, pe care le-aș fi putut obține prin strădaniile mele, ci mi se părea doar că așa trebuie să procedez, ca și cum viitorul ar ascunde ceva temeinic și important. Cum să pornesc, insă, la drum și de unde să încep, nu știam nici eu, și nici ai mei nu știau. Nu aveam nici cea mai mică tragere de inimă pentru o anumită disciplină, ci toate mi se păreau vrednioe de studiat Nu aveam niciun punct de reper, din care să pot deduce că sunt înzestrat cu o capacitate excepțională pentru o anumită ramură științifică, și niciuna nu mi se părea cu neputință de biruit. Ai mei n-au putut descoperi nici ei vreun indiciu din care să reiasă că aș avea o Înclinare certă pentru un anumit domeniu.
Nu enormitatea unui asemenea început i-a fost luată în nume de. Rău tatei, ci i s-a spus că ar fi trebuit să mă îndrepte șpre o, profesiune care să fie de folos societății și căreia să-l închin timpul și viața, ca să pot odată și odată să părăsesc această lume cu cugetul împăcat că mi-am făcut datoria.
La această critică, tata a replicat că omul nu există pe lume numai de dragul societății, ci în primul rând pentru el însuși. Și că dacă existența lui se desfășoară în mod ireproșabil pentru el însuși, ea va fi de folos și societății. Cel pe care Dumnezeu l-a menit să devină cel mai bun pictor din lume, ar păgubi omenirea dacă ar ține să se facă, bunăoară, jurist, iar dacă, potrivit voinței divine, ajunge cel mai mare pictor, aduce și lumii cel mai mare folos. Acest adevăr se manifestă întotdeauna printr-un imbold lăuntric, care îl împinge pe om către un anumit țel și pe care este bine să-l urmeze. Cum ar putea altminteri să-și dea seama ce menire are pe lume, – de artist, de general, de judecător, – dacă n-ar exista un spirit care să i-o spună și care să-l călăuzească spre acele țeluri, ca să-și afle fericirea și împlinirea? Dumnezeu le orânduiește pe toate în așa fel, încât talentele să fie împărțite just, iar fiecafe f. Rrahă rarp trebuie 4ăcută pe fame să “fiefărntâ; și să ntl vină o vreme când toți oamenii vor fi arhitecți. În aceste talente profesionale sunt cuprinse și cele sociale, iar la marii artiști, juriști, oameni politici, sunt cuprinse întotdeauna și echitatea, toleranța, dragostea de țară. Din asemenea plămadă de bărbați, care și-au cultivat cât mai deplin imboldul lăuntric, au ieșit de cele mai multe ori, în vremuri de restriște, binefăcătorii și salvatorii patriei lor.
Există inși care susțin ci s-au făcut negustori, sau medici, sau slujbași de stat, numai spre binele omenirii; în cele mai multe cazuri, această afirmație nu corespunde adevărului. Dacă nu i-a îndemnat chemarea lăuntrică, atunci ei nu fac, prin spusele lor, decât să tăinuiască un motiv mai josnic, și anume faptul că meseria nu le-a fost decât un mijloc de a-și procura bani și bunuri și de a-și asigura existența. Mulți din ei au îmbrățișat o anumită profesiune fără să-și fi cântărit cu luare-aminte alegerea, sau au îmhrățișat-o siliți de cine știe ce împrejurări, și ca să nu-și mărturisească slăbiciunea, invocă binele omenirii, pe care, chipurile, l-au urmărit Apoi, mai există încă o categorie ciudată de oameni, care vorbesc fără încetare despre binele obștesc: cei coi probleme personale. Aceștia sunt mereu La strâmtoare, au întruna necazurț și neplăceri, datorită propriei lor ușurințe, și recurg, drept explicație, la procedeul cel mai comod: dau vina pe orânduirea socială și spun că, de fapt, nu se gândesc decât la patrie și că doresc să-i îndrepte pe cât posibil lipsurile. Dar când se întâmplă să-i cheme într-adevăr patria, o bagă în aceeași oală cu proprile lor probleme. În vremuri de cumpănă, acești oameni se dovedesc a fi cei mai egoiști, ba chiar, adeseori, și cei mai crunți. Pe de altă parte, nu încape îndoială că există și oameni pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu o deosebită înclinare și vocație socială. Aceștia se consacră, dintr-o pornire lăuntrică, problemelor oamenilor, le și înțeleg mai clar decât alții, sunt încântați dacă le pot rezolva și-și jertfesc adeseori viața pentru vocația lor. Iar în răstimpul, fie el îndelungat, fie el de-o clipă, în care își jertfesc viața, se simt fericiți, deoarece și-au urmat imboldul lăuntric.
în acțiunile noastre, Dumnezeu nu ne-a pus înainte, drept scop, folosul, nici cel personal, nici cel public, ci a conferit practicării virtuții un farmec al ei și o frumusețe a ei. Spre acest țel năzuiesc firile alese. Cel ce face binele numai pentru că răul este dăunător neamului omenesc se află destul de jos pe scara ființelor morale. Acela va fi îndemnat să recurgă la păcat, de îndată ce ar aduce astfel vreun folos omenirii sau lui însuși. Astfel de oameni sunt și cei în stare să folosească orice mijloc și care fac rău atât patriei, cât și familiei lor și propriei persoane. În vremurile în care au acționat li s-a spus oameni de stat, dar ei n-au fost decât imitații de oameni de stat, iar folosul vremelnic realizat de ei a fost un fals folos și s-a dovedit, în zilele judecății, o tristă fatalitate.
Tata nu era stăpânit de egoism, dovadă faptul că îndeplinea fără plată, în consiliul orașului, o funcție publică, că deseori lucra toată noaptea în acea funcție și că, în treburile obștești, se afla mereu, cu sume înseemnate, la loc de frunte.
Spunea că trebuie să fiu lăsat în voia mea și că, până la urmă, din nedumerire se va desprinde la ce sunt bun și ce rost îmi este menit pe lume,
Am fost îndemnat să-mi continui exercițiile fizice. Încă de pe vremea dnd eram încă foarte mici am fost puși să facem cât mâi multă mișcare. Aceasta a fost una din pricinile de căpetenie pentru care vara ne-o petreceam la țară, iar grădina casei de la periferie a fost unul din motivele principale pentru care tata a cumpărat casa. Eram lăsați de obicei, de mici copii, să umblăm și să fugim în toată voia, și nu eram opriți decât atunci când cădeam frânți de oboseală. În oraș luase ființă un așezământ, în care se practicau, după o anumită regulă, exerciții fizice, menite să solicite toate părțile trupului, după nevoile fiecăreia, și să ajute la dezvoltarea lor firească. Tata mi-a dat voie să frecventez acel așezământ, după ce a cerut sfatul unor oameni cu experiență și după ce a văzut cu ochii lui tot ce se făcea acolo. Întrucât pentru fete nu exista pe atunci un asemenea așezământ, tata a pus să i se instaleze soră-mi, într-o încăpere a apartamentului nostru, toate aparatele pe care el și medicul casei, un adept al unor astfel de prac- tici, le-au socotit necesare, iar soră-mea a fost nevoită să execute toate exercițiile-permise de acele aparate. Cumpărarea casei de la periferie a înlesnit și mai mult instalarea aparatelor. Nu numai că dispuneam de mai mult spațiu înlăuntrul casei, spre a putea instala, în condiții mai prielnice și pe o suprafață mai mare, toate aparatele necesare pentru exercițiile fizice, dar mai aveam curtea și grădina, unde se puteau practica exerciții fizice și unde se mai puteau instala și alte aparate. Faptul că făceam toate astea cu dragă inimă se înțelege de la sine, datorită elanului și neastâmpărului tinereții. Încă din copilărie în- vățaserăm să înotăm și ne duceam vara aproape zilnic, chiar atunci când locuiam la periferie, de unde druânul era mai lung, la bazinul de înot. Chiar și pentru fete se înființaseră, pe atunci, bazine de înot speciale. În plus, făceam cu plăcere drumeții lungi, mai cu seamă vara. Când ne aflam în aer liber, afară din oraș, părinții ne îngăduiau, – mie și soră-mi, să colindăm prin împrejurimi. Străbăteam atunci drumuri lungi sau ne urcam pe munte, apoi ne întorceam la locul în care ne așteptau părinții. La început ne însoțea, de cele mai multe ori, un slujitor, dar mai târziu, când am mai crescut, am fost lăsați să umblăm singuri. Pentru ca părinții să poată ajunge mai ușor și mai comod în orice loc din afara orașului, tata a cumpărat după dtva timp doi cai, iar argatul, care până atunci fusese grădinar și, din când în dnd, supraveghetorul nostru, a ajuns și vizitiu. Intr-o școală de călărie, în care se puteau antrena, la ore diferite, băieții și fetele, am învățat să călărim, iar mai târziu ni s-au fixat anumite zile ale săptămânii și anumite ore, în care puteam să facem exerciții de călărie. În grădină aveam posibilitatea să sar la loc fix, să merg pe semduri înguste, să mă cațăr pe spaliere și să arunc discuri de piatră spre o țintă sau la o depărtare cât mai mare. Surorii mele, deși toată lumea o trata ca pe o domnișoară, îi plăcea grozav să ajute la muncile gospodărești mai grele, dovedind nu numai că se pricepe, dar că-i poate întrece în destoinicie chiar pe cei care, încă din copilărie, făcuseră asemenea munci. Părinții nu numai că nu puneau piedici acestor activități ale ei, ci chiar le încurajau. Soră-mea mai făcea și lectură, cânta acoiâipanimdu-se la pian sau la harfă, și picta cu acuarele.
După ce mi s-a luat și ultimul profesor, care îmi dăduse lecții de limbi străine, și după ce, în ramurile științifice în care, datorită faptului că erau mai grele sau mai importante, fusese socotită necesară o instruire mai îndelungată, am înaintat În așa măsură, încât nu mai era nevoie de profesor, s-a pus problema cum să se procedeze în legătură cu cariera știii/țifică aleasă de mine, dacă eia cazul să se întocmească un anumit plan și dacă să fie angajați profesori în vederea îndeplinirii lui. M-am rugat să nu mi se mai ia niciun profesot, dedarând că mă voi strădui să mă descurc singur. Tata mi-a îndeplinit dorința, iar eu am fost înclntat că am ajuns să stau pe propriile mele picioare.
