Trei duminici într-o saptamana

— Barbar bătrân și nemilos, scorțos, îndărătnic, ruginit, ramolit, rablagit, decrepit! I-am zis în închipuire, într-o după-amiază, unchiului meu Gogoman, arătându-i tot în închipuire pumnul.

Numai în închipuire. Treaba e că atunci exista într-adevăr o oarecare discrepanță – neînsemnată – între ce spuneam și ce nu îndrăzneam să spun, între ce făceam și ce plănuisem să fac.

Când am deschis ușa salonului, bătrânul marsuin ședea cu picioarele pe șemineu, cu un pahar de Porto într-o labă, făcând eforturi deznădăjduite să dea de capăt cântecelului

Remplis ton verre vide!

Vide ton verre plein! 2

— Dragă unchiule, am zis, închizând încet ușa și apropiindu-mă de el cu zâmbetul cel mai curtenitor cu putință, întotdeauna ai fost drăguț și atent, ți-ai dovedit mărinimia în fel și chip, încât simt că-i suficient să-ți reamintesc numai acest mic amănunt ca să fiu încredințat de consimțământul d-tale deplin.

— Hm! Răspunse el, băiat de treabă! Dă-i drumul!

— Sunt sigur, dragă unchiule [pungaș bătrân și-afurisit!]*, că n-ai intenția să te opui cu-adevărat, serios, căsătoriei mele cu Kate. E doar o glumă a d-tale, știu – ha! Ha! Ha!

— Cât poți fi de simpatic uneori.

— Ha! Ha! Ha! Râse el, fir-ai al dracului!

— Desigur, fără-ndoială! Știam că-i o glumă. De fapt, unchiule, tot ce dorim acum, Kate și cu mine, este să ne sfătuiești în, în legătură cu data – știi, unchiule – pe scurt, când ți-ar fi cel mai convenabil să facem nunta?

— Să facem, canalie! Ce-nseamnă asta? Așteaptă mai întâi s-o desfacem!

— Ha! Ha! Ha! He! He! He! Hi 1 hi! Hi! Ho! Ho! Ho! Hu! Hu! Hu! Oh, asta-i bună! Oh, mortală! Nemaipomenit de spirituală! Dar tot ce dorim acum, unchiule, este să ne spui data precisă.

— Precisă, eh?

— Da, unchiule – numai dacă nu te-ncurcă.

— Bobby, n-ar fi destul dac-aș fixa-o la întâmplare – cândva într-un an sau doi de pildă? E neapărată nevoie să-ți spun precis?

— Dacă nu te superi, unchiule – precis.

— Păi atunci, Bobby fiule, ești băiat de treabă, nu-i așa? Dacă vrei o dată precisă, acușica îți fac pe plac.

— Unchiule dragă!

— Tăcere, domnule! [acoperindu-și vocea]. Acușica îți fac pe plac. Vei obține consimțământul meu – și comoara3, nu trebuie să uităm comoara – ia să văd! Când să fie? Azi e duminică, nu-i așa? Ei bine, te vei căsători precis – precis, mă auzi?

— Când vor fi trei duminici într-o săptămână! Mă auzi, domnule? Ce te holbezi așa? Repet: o vei avea pe Kate și comoara ei când vor fi trei duminici într-o săptămână, dar nu până atunci – pierde-vară ce ești – nu până atunci, chiar de-ar fi să crap din pricina asta! Mă cunoști – sunt un om de cuvânt – acum, valea! Aici dădu pe gât paharul cu Porto, iar eu am zbughit-o din salon copleșit de disperare.

Unchiul meu Gogoman era, vorba cântecului, un „gentleman distins și venerabil”4, dar spre deosebire de domnul din cântec avea punctele lui slabe. Era un cutărică scund, burtos, încrezut, repezit, un fitecine semicircular, cu nas stacojiu, craniu pătrat, chimir lat și-o părere extraordinară despre sine. Cu aerul cel mai nevinovat din lume își câștigase, datorită accentuatului său spirit de contradicție printre cei ce nu-l cunoșteau decât superficial, reputația de cârcotaș. Ca multor altor oameni foarte cumsecade îi făcea și lui plăcere să necăjească pe câte unul, lucru ce, la prima vedere, putea fi ușor confundat cu reaua-voință. La orice rugăminte răspunsul său prompt era un Nu! Categoric; dar în final, într-un lung, foarte lung final, extrem de puține cereri erau refuzate. Tuturor atacurilor asupra pungii sale el le opunea cea mai dârză apărare, încât până la urmă suma extorcată era în general direct proporțională cu durata asediului și cu încăpățânarea rezistenței. Cât privește actele de filantropie, nimeni nu dădea mai mult și cu mai puțină simpatie.

Față de artele frumoase, îndeosebi față de literatură, nutrea un dispreț profund. Acest dispreț îi fusese inspirat de Casimir Perier, a cărui întrebare neobrăzată Î quoi un poete est-il bon? 5 avea obiceiul s-o citeze cu o pronunție foarte caraghioasă drept nec plus ultra6 spiritului logic. Nu-i de mirare că propria mea slăbiciune pentru Muze îl nemulțumea peste măsură. Într-o bună zi, cerându-i bani pentru o ediție nouă din Horațiu, mă asigură că expresia Poeta nascitur, non fit1 însemna în traducere „poet nesuferit, necum potrivit”, remarcă ce trezi în mine un puternic resentiment. Repulsia lui față de „umanioare” se accentuase mult în ultimul timp din pricina pasiunii sale cu totul întâmplătoare pentru ceea ce el socotea a fi științele naturii. Cineva îl oprise pe stradă, crezându-l ditamai doctorul Dubble L. Dee8, conferențiarul de la pseudo-fizică, împrejurare care-l deregla de-a binelea. La data acestei povestiri – căci povestire va fi până la urmă – unchiul meu Gogoman era pașnic și înțelegător până nu-l apucau toanele. În rest râdea de toți Și de toate, politica lui îndărătnică fiind ușor de-nțeles. Credea împreună cu Horsley că „în privința legilor oamenii n-au altă treabă decât să li se supună”9.

Îmi petrecusem întreaga viață în preajma acestui gentleman venerabil, căci, murind părinții mei, îi fusesem dat în grijă ca o scumpă moștenire10. Sunt convins că tâlharul cel bătrân ținea la mine ca la propriul său copil – aproape dacă nu la fel de tare ca la Kate – dar, la urma urmelor, ceea ce-mi oferise dânsul nu era decât o viață de câine. Din primul și până în al cincilea an îmi administra bătăi regulate. De la cinci la cincisprezece mă amenința în fiecare ceas cu Casa de corecție. De la cincisprezece la douăzeci nu trecea o zi fără să-mi promită că mă va lăsa pe drumuri, cu un singur șiling în buzunar. Eram un câine amărât, e-adevărat, dar asta făcea parte din firea mea – era o treabă de fidelitate. În Kate însă aveam un prieten de nădejde, iar eu știam bine asta. Era o fată tare bună, și-mi zicea cu glas nespus de dulce că o voi avea (comoara și restul) de-ndată ce-l voi fi înduplecat pe unchiul meu Gogoman să-și dea necesarul consimțământ. Biata fată! Abia împlinise cincisprezece ani, și fără acest consimțământ, puțina ei zestre bănească era inviolabilă până când cinci nemărginite veri „aveau să-și târâie trupul la mal”11. Ce era atunci de făcut? La cincisprezece sau chiar douăzeci și unu (căci trecusem deja de-a cincea mea olimpiadă), cinci ani de așteptare sunt ca și cinci sute. În zadar îl asaltam pe venerabilul gentleman cu stăruințele noastre. Iată o piece de resistance (cum ar zice Messieurs Ude și Careme)12 ce se potrivea ca o mănușă imaginației sale bolnave, însuși Iov s-ar fi indignat să vadă pe acest bătrân șorecar chinuind de mama focului doi bieți șoricei. În sufletul său nu dorea nimic mai tare decât unirea noastră. De la bun început fusese de acord cu asta, și nu încape îndoială că ar fi dat zece mii de lire sterline din propriul buzunar (comoara lui Kate era a ei proprie) ca să poată găsi o scuză prin care să se conformeze dorințelor noastre firești. Pe de altă parte, ne dovediserăm cam imprudenți atacând noi înșine subiectul. Să nu se opună în atare împrejurări, cred sincer că era peste puterile sale.

Am pomenit deja că avea punctele lui slabe; dar vorbind despre ele nu cumva să se creadă că am în vedere capsomania lui, care în realitate constituia unul dintre punctele lui forte – assurerement ce n'etait pas sa faible13. Când zic slăbiciunea sa mă gândesc la o anume superstiție bizară, băbească, ce-l ținea strâns în mrejele ei. Ajunsese de pomină în ce privește visele, prevestirile et id genus omne de aiureli. De asemenea era nemaipomenit de tipicar în chestiunile mărunte ce țin de onoare, căci în felul său era indiscutabil un om de cuvânt. De fapt ăsta era unul din hobby-urile sale. Nu-și făcea nici un fel de scrupule din a ignora spiritul făgăduielilor sale, dar litera lor era respectată cu sfințenie. Ei bine, tocmai această din urmă trăsătură a firii sale ne oferi, într-o splendidă zi, nu mult după discuția noastră din salon, un avantaj nesperat, grație ingeniozității lui Kate. Epuizând astfel în prolegomena, după moda tuturor barzilor și retorilor moderni, tot timpul și aproape întreg spațiul puse la dispoziția mea, voi rezuma în câteva cuvinte întreaga poveste.

S-a întâmplat – așa a potrivit-o soarta – ca printre cunoștințele din cadrul marinei ale logodnicei mele să se afle doi gentlemeni care tocmai puseseră piciorul pe țărmul Angliei, după o călătorie de un an prin țâri străine. Însoțiți de acești doi gentlemeni și după o înțelegere prealabilă verișoara mea și cu mine i-am făcut o vizită unchiului Gogoman, într-o seară de duminică, pe zece octombrie15 – exact la trei săptămâni după memorabilul verdict ce ne-a frânt cu atâta cruzime speranțele. Vreo jumătate de oră conversația s-a derulat pe teme curente, dar în cele din urmă am izbutit să-i dăm pe nesimțite următoarea turnură:

Cpt. Pratt. Așadar am lipsit exact un an de zile. Astăzi se împlinește exact un an, pe legea mea! Ia să văd! Întocmai! Astăzi suntem în zece octombrie. Domnule Gogoman, îți amintești că anul trecut, la aceeași dată, ți-am făcut o vizită ca să-ți zic la revedere? Și, că veni vorba, nu vi se pare o coincidență faptul că prietenul nostru, căpitanul Smitherton, a lipsit și el exact un an? Astăzi se împlinește un an?

Smitherton. Întocmai! Un an de zile, nici mai mult, nici mai puțin, îți amintești, domnule Gogoman, că am venit cu căpitanul Pratt exact la aceeași dată anul trecut ca să ne luăm rămas-bun?

Unchiul. Da, da, da. Îmi amintesc foarte bine. Într-adevăr, foarte ciudat! Amândoi ați lipsit exact un an. O coincidență nemaipomenită, într-adevăr! Ceea ce doctorul Dubble L. Dee ar numi un concurs extraordinar de împrejurări. Doctorul Dub.

Kate [întrerupându-l]. Adevărat, papa, nemaipomenită, cu atât mai mult cu cât căpitanul Pratt și căpitanul Smitherton n-au plecat în aceeași cursă, după cum știi.

Unchiul. Nu știu nimic, obrăznicătură! De unde să știu? Cred însă că treaba devine din ce în ce mai interesantă. Doctorul Dubble L. Dee. Kate. Cum, papa? Căpitanul Pratt a înconjurat Capul Horn, în vreme ce căpitanul Smitherton a dat ocol Capului Bunei Speranțe!

Unchiul. Bineînțeles! Unul s-a dus către răsărit, iar celălalt către ' apus, șmechere Amândoi au făcut înconjurul lumii. Apropo, doctorul Dubble L. Dee.

Eu [repede]. Căpitane Pratt, trebuie să veniți la noi la cină mâine seară – dumneata și căpitanul Smitherton – ca să ne povestiți totul despre călătoria voastră. Vom face și-un joc de whist și.

Pratt. Whist, dragul meu? Uiți că mâine e duminică. Poate în altă seară.

Kate. Oh, nu se poate ca Robert să fi ajuns atât de rău! Azi e duminică!

Unchiul. Adevărat! Adevărat!

Pratt. Vă cer iertare la amândoi, dar nu cred să fi greșit. Sunt absolut convins că mâine este duminică pentru că.

Smitherton [foarte surprins]. Ce tot vorbiți? Nu cumva ieri a fost duminică? Ia gândiți-vă!

Cu toții. Precum zici! Habar n-ai!

Unchiul. Azi e duminică, vă zic – cum să nu știu?

Pratt. Oh, nu! Mâine-i duminică.

Smitherton. Sunteți nebuni cu toții! Fiecare! Sunt sigur că ieri a fost duminică cum sunt sigur că-n clipa asta șed pe-acest scaun!

Kate [sărind în sus cu nerăbdare]. Înțeleg – înțeleg totul. Papa, treaba asta te privește în mod direct pe d-ta, știi tu de ce. Dați-mi voie Și-am să vă explic totul într-o clipă. E foarte simplu. Căpitanul Smitherton afirmă că ieri a fost duminică. Întocmai! Are dreptate. Căpitanul Pratt susține că mâine va fi duminică. Întocmai! Și el are dreptate. Adevărul este că toți avem dreptate, și iată cum sunt trei duminici într-o săptămână! Smitherton [după o pauză]. Pe onoarea mea, Pratt, Kate ne-a bătut pe toți! Ce idioți am fost amândoi! Domnule Gogoman, lucrurile stau cam așa: pământul, după cum știți, are o circumferință de douăzeci și patru de mii de mile. Bulgărele ăsta de pământ se învârte în jurul axei sale – se rotește – înconjoară aceste douăzeci și patru de mii mile de la apus către răsărit în exact douăzeci și patru de ceasuri. Înțelegi, domnule Gogoman?

Unchiul. Adevărat! Adevărat! Doctorul Dub. Smitherton [acoperindu-i vocea]. Ei bine, sire, asta la o viteză de o mie de mile pe oră. Dar să presupunem că din punctul acesta navighez o mie de mile către răsărit. Firește, mă voi aștepta ca soarele să răsară cu exact o oră mai devreme ca aici, la Londra. Voi vedea răsăritul soarelui cu o oră înaintea voastră. Înaintând încă o mie de mile în aceeași direcție mă voi aștepta ca soarele să răsară cu două ceasuri mai devreme, iar după altă mie, cu trei ceasuri și mereu așa, până când voi fi făcut înconjurul întregului glob, ajungând în acest punct în care, după parcurgerea a douăzeci și patru de mii de mile spre răsărit, mă aștept ca soarele să răsară deasupra Londrei cu mai puțin decât douăzeci și patru de ceasuri mai devreme, adică mă aflu cu o zi în. Avans față de timpul vostru. Înțelegi, eh?

Unchiul. Dar. Dubble L. Dee.

Smitherton [cu glas tunător]. Căpitanul Pratt, dimpotrivă, după ce a navigat către apus o mie de mile față de acest punct, era cu douăzeci și patru de ceasuri, adică o zi, în urma timpului înregistrat la Londra. Așa se face că pentru mine ieri a fost duminică, pentru dumneata azi e duminică, așa se face, așadar, că pentru Pratt mâine va fi duminică. Ba mai mult, domnule Gogoman, este absolut limpede că fiecare are dreptate, căci nu există nici un temei filosofic ca adevărul vreunuia dintre noi să aibă prioritate.

Unchiul. Nemaipomenit! Ce orb am fost! Kate, Bobby, asta pe mine mă privește, precum zici. Dar sunt un om de cuvânt, notează asta! O vei avea, băiatule (comoara și restul), când vei pofti. S-a făcut, pe Jupiter! Trei duminici toate într-un șir! Mă duc să aflu părerea lui Dubble L. Dee despre asta.

SFÂRȘIT