Universul umbrelor

Locotenentul Morton Cargill părăsi barul și se împiedică de ceva. Se opri și se întoarse instinctiv, căutând un lucru de care să se țină. Așa văzu o femeie ieșind din același bar, care se împiedică la rândul ei și aproape căzu peste el.

Se sprijiniră unul de altul, păstrând un echilibru precar. Ea își reveni mai repede și murmură:

— Domnule Membru, ai promis că mă duci acasă cu mașina.

— Poftim? Spuse Cargill și fu pe cale să adauge: „Păi nu te-am văzut în viața mea!”

Dar se abținu, pentru că brusc îi trecu prin cap că de fapt nici beat nu fusese în viața lui. În plus, ultima oră trăită de el în acea zi fusese atât de vagă, încât se gândi că spusele ei au totuși o noimă.

În mod sigur, intenționase să-și „tragă” o fetiță la sfârșitul serii. Atunci, ce mai conta? Doar erau în 1953 iar el era bărbat și mai avea doar trei zile de permisie de pe navă. Ce rost avea să mai despice firul în patru legându-se de faptul că nu o cunoștea pe femeia aceea?

— Și unde spuneai că e mașina ta?

Fata se îndreptă clătinându-se spre un Chevrolet coupe, roșu. Îl lăsă să o ajute să descuie ușa. Apoi se prăbuși pe scaunul din dreapta, cu capul aplecat într-o parte. Cargill urcă la volan și aproape alunecă la podea.

Reuși să scape o clipă de mintea tulbure și se gândi uimit: „Nu sunt destul de treaz ca să conduc o mașină. Mai bine chem un taxi”.

Dar impulsul se pierdu repede. Deja fusese agățat - ce mai conta cum?

— Și era destul de beat ca să nu-și mai facă procese de conștiință. Apăsă hotărât pe accelerator.

După ciocnire, Cargill făcu un prim efort de a ieși din mașină. Dar ușa nu voia să se deschidă. Încercând să se miște, constată cât de temeinic este blocat între fiare. Și, uluit, își dădu seama că doar printr-un miracol scăpase de rănire și de moarte.

Încercă să ajungă la ușa cealaltă, dinspre fată. Și urmă al doilea mare șoc pentru el. Botul mașinii era armonică. Chiar și în semiîntunericul de acolo, Cargill putu să-și dea seama că fața e moartă. Înspăimântat, făcu încă un efort de a deschide ușa. De data asta reuși. Se strecură tremurând afară și apoi o porni împleticindu-se prin întuneric. Nimeni nu încercă să-l oprească. Strada părea pustie.

În dimineața următoare, palid și puțin mahmur, citi în ziar o relatare despre accident.

CADAVRUL UNEI FETE GĂSIT ÎNTR-O MAȘINĂ DISTRUSĂ.

Mașina fetei a fost distrusă complet după ce s-a lovit de un copac. Doamna Marie Chanette a murit noaptea trecută din cauza pierderii de sânge care a urmat accidentului. Cadavrul a fost descoperit în dimineața aceasta, devreme și se crede că dacă ar fi fost descoperită din timp și ar fi primit îngrijiri medicale, femeia ar fi reușit să supraviețuiască.

Doamna Chanette, care se despărțise recent de soțul ei, lasă în urmă o fiică de trei ani și un frate, despre care se spune că ar locui în New York. Se așteaptă decizia rudelor în privința organizării funeraliilor.

Nu se menționa nicăieri vreun posibil însoțitor. O ediție de prânz aducea detaliul că fusese văzută vorbind cu un soldat. Paragraful cu pricină a fost tratat mai pe larg de un ziar de seară. În dimineața următoare, în coloanele ziarelor se vorbea deja despre o crimă comisă de un soldat. Simțindu-se îngrozitor, Cargill se întoarse mohorât în cazarmă.

Își găsi ușurarea o săptămână mai târziu, când a fost trimis cu tot cu grupul lui în Coreea. Acolo lăsă să treacă un an între el și impulsul acela de lașitate care îl făcuse să se târască afară în întunericul nopții, lăsând în urmă o femeie pe moarte. Curând, experiența luptei îl întări în fața realității morții cotidiene a altora și, încet-încet, îngrozitorul sentiment de vină se atenua. Se întoarse la Los Angeles în 1954 cu gradul de căpitan. Se simțea vindecat complet de vină. Se afla acasă de câteva luni, când primi o scrisoare cu corespondența de dimineață:

Stimate domnule căpitan Cargill,

V-am văzut pe stradă alaltăieri și am remarcat că numele dumneavoastră încă se găsește în cartea de telefon. Mă întreb dacă veți avea bunăvoința să vă întâlniți cu mine la Hotelul Gifford în seara acestei zile (miercuri), în jurul orei 8:30

A Dvs, cu curiozitate,

Marie Chanette.

Cargill citi scrisoarea nedumerit. O clipă, numele persoanei nu-l spuse nimic. Apoi își aminti totul, observând totodată cu uimire: „Dar nu avea de unde să-mi știe numele!”

Avu nevoie de câteva minute ca să se scuture de senzația de frig care i se cuibărise de-a lungul șirei spinării. La început, hotărî să nu se ducă la întâlnirea solicitată, dar pe măsură ce se apropia seara, nu mai putu rezista imboldului.

„A Dvs, cu curiozitate”! Cum adică?

Intră în holul splendidului hotel Gifford la 8:15 și luă poziție în spatele unei coloane. De acolo putea să supravegheze intrarea principală.

După o lungă așteptare, pe la 9:30 se gândi să se retragă, după a cincea tentativă de identificare a Mariei Chanette. Nu remarcase bărbatul din spatele altei coloane, care vorbea cu fata. Fata zâmbea acum dulce - zâmbetul secret al unei femei care câștigase o dublă victorie: își apărase virtutea, dar își și demonstrase ei însăși că încă este atrăgătoare. Apoi tânăra își întoarse privirea scurt, cunoscător, fixându-l în treacăt pe Cargill. După care își îndreptă din nou atenția spre principalul ei interlocutor, tânărul, căruia îi zâmbi din nou cu multă blândețe. În cele din urmă îl luă de mână pe cavalerul ei și îl trase după ea cu convingere, intrând pe o ușă deasupra căreia plutea o inscripție luminoasă stilizată și nu prea clară, care spunea CAMERA VISELOR.

O dată cu schimbarea poziției, culoarea din obrajii lui Cargill începea să dispară. La fel și hotărârea lui. Era prea mult pentru el: fusese respins de cinci femei într-o singură seară.