Un râs nebun

(din volumul Cartea lui Van Vogt 1972)

I.

Când a aflat despre accidentul soțului ei, mintea Mariei a fost străfulgerată de un aforism de-al lui, care o supărase întotdeauna cel puțin la fel de mult ca oricare din celelalte idei de-ale sale, la fel de nesuferite: „Prima reacție a soției unui bărbat modern, când află despre moartea lui, este ușurarea. În ziua de azi toate femeile consideră că s-au măritat cu bărbatul care nu trebuia și că acum or să găsească unul mai bun…”

Aforismul continua. Dar fusese întotdeauna convinsă că scriind această parte a aforismului și repetându-i-o mereu, Carl dorise să vadă ce ar fi simțit ea în cazul în care s-ar fi întâmplat așa de-adevărat.

În picioare lângă telefon, în casa părinților ei, după ce pusese la loc receptorul, Mariei nu-i venea să creadă că el chiar fusese accidentat: Nu acest om cinic la superlativ!

Câștigător, împreună cu ea, al Premiului Nobel pentru fizică anul trecut, șef al propriului său laborator de producție, președinte al Corporației Non-Pareil, amant (după spusele lui) al unor duzini întregi de femei, autor al unei extrem de mecanistice filosofii a comportamentului feminin (scrisese fiecare comentariu cu mâna lui într-o carte nepublicată, intitulată Femeile sunt sortite pieirii – Aforismele doctorului Carl Hazzard)… Practic nu păruse vreodată vulnerabil.

Mai târziu, pe când se pregătea să ia avionul spre New York înainte de a-și continua drumul spre coasta de vest, a mai primit un telefon: doctorul Angus MacKerrie, chirurg șef la Fundația de Studii ale Creierului, reușise să scoată creierul lui Carl din cutia craniană cu câteva minute înainte ca moartea să-i cuprindă corpul zdrobit.

Cu o tresărire, Marie își aminti.

Carl și ea, și mulți alți savanți, semnaseră cu câțiva ani în urmă un acord cu Fundația, prin care își donau creierele. Scopul era menținerea în funcțiune a capacității de a gândi, după moarte.

Marie nu prea-și dădea seama ce ar trebui să simtă. Cu siguranță nu durere.

Un al treilea telefon – de la dr. Walter Drexel, care vorbea cu o voce ciudat de încordată – a fost scurt. Obținuse orarul avioanelor cu care călătorea ea. I-a spus: „Marie, știu că o să ți se pară ciudat, dar te aștept la New York. E foarte important.”

Și într-adevăr l-a găsit acolo, pe aeroport, înalt, bine îmbrăcat, serios, un domn bine de patruzeci și ceva de ani.

A anunțat-o că i-a închiriat o cameră într-un mic hotel de lux pe East 48th Street și că rezervase o masă la un restaurant tot de lux în apropiere. Totul era foarte ciudat, într-adevăr, dar Walter fusese șeful compartimentului de fizică la Hazzard Laboratories, și, dacă lucrurile își urmau cursul firesc, ar fi trebuit să fie promovat acum pe postul lui Carl. Marie se sui în taxi împreună cu el, nedumerită dar nu și tulburată.

Au cinat în doi, într-un separeu. Imediat ce au ajuns la cocteiluri, Walter începu, cu voce joasă:

— După ce ai plecat – la sugestia lui Carl, după cum am înțeles…

Ea dădu din cap aprobator:

— Vroia să merg să-mi vizitez părinții.

— Pe mine m-a chemat în biroul lui. Mi-a spus că văzuse un schimb de priviri între tine și mine care-l făcuse să-și dea imediat seama că avem o legătură.

Ceva se strânse în Marie. Vechea rușine. Spuse, nefericită:

— Nu-ți face probleme, Walter, am mai trecut prin asta. Walter continuă:

— Mi-a dat preaviz o săptămână. A zis că m-ar da afară, dar că nu vrea să dea naștere la bănuieli că mă zboară din cauza ta. A zis că nu vrea ca reputația ta să fie știrbită. Mi-a spus să caut un motiv oarecare și suficient de plauzibil pentru plecarea mea.

Marie spuse:

— Din clipa asta ai postul înapoi.

— Mulțumesc, Marie – fizicianul era grav. Dar dacă n-ar fi fost decât asta aș fi stat la Los Angeles și ți-aș fi spus-o acolo. A crezut probabil că-mi bagă un cuțit în inimă spunându-mi că va vorbi presei despre numeroasele tale aventuri amoroase, că o să descrie lumii întregi existența lui de coșmar, ca soț al unei femei ușoare…

— A zis afemeiatul ăla așa ceva!

Pe moment, revoltătoarea inversare a adevărului o înfurie pe Marie dar n-o surprinse. În chiar primul an de căsnicie Carl o anunțase că are o amantă, sau două, sau trei. Ea se mutase imediat puțin mai departe, pe același palier, în apartamentul propriu. La scurt timp după aceea, Carl își manifestase primele bănuieli în ceea ce o privea pe ea, prin ceea ce avea să fie probabil primul lui aforism: „Termenul de femeie «bună» este incorect. Fiecare femelă umană s-a retras într-un colț sigur din punct de vedere psihologic. A fi «bună» nu este decât unul dintre aceste colțuri, deși este probabil unul dintre cele mai sigure din moment ce majoritatea femeilor americane îl folosesc ca bază de operații.”

Carl argumentase că înfățișarea ei exterioară de frigiditate nu era decât un aspect al „încolțirii”, „retragerii la colț”, își regăsi vocea:

— Bineînțeles că l-ai anunțat că ești nevinovat.

Walter răspunse sincer:

— Marie, era ca și cum ai vorbi cu un dement. Când spunea lucrurile acelea despre tine, ochii lui negri îi luceau, buzele îi tremurau și avea picături de transpirație pe obraji…

Era descrierea vie a unui Carl pe care Marie îl cunoștea bine. Spuse:

— Fără îndoială că intra într-una din fazele lui periodice de gelozie. În trecut, angaja un detectiv și-l punea să mă urmărească. Câteodată îl găseam în camera mea, adul-mecând. Îmi spunea că miroase prezența unui bărbat – o minciună, pentru că nu era niciodată vreunul. În momentele acelea îi veneau în minte cele mai răutăcioase aforisme…

Se opri. O cuprinse vechiul sentiment de dezgust.

Walter spuse:

— Marie, operația asta pe creier schimbă totul. Îți dai seama că Fundația de Studii ale Creierului așteaptă să comunice cu Carl imediat ce dispare efectul anesteziei?

Marie nu se gândise la asta deloc.

Se gândi acum, dându-și seama, amintindu-și de lunile când undele ei cerebrale și ale lui Carl fuseseră înregistrate și corelate cu modul în care vorbeau. Fiecare silabă și sunet pe care-l produceau fuseseră transformate în informație analogică introdusă într-un calculator.

Walter continuă cu o voce ternă:

— Marie, dacă-și revine Carl și e tot în starea asta de gelozie și suspiciune extremă, s-ar putea să spună ceva împotriva noastră.

Marie îngheță de frică. Ar fi fost suficientă o singură acuzație pentru a distruge și reputația ei, și a lui Walter. Walter încheie pe un ton disperat:

— Marie, ești soția lui. Trimite o telegramă Fundației să aștepte cu orice încercare de comunicare până ajungem acolo. Noi doi trebuie să fim primii care vorbim cu Carl. Folosește-ți toate drepturile legale, indiferent ce ar putea crede unii și alții.

— Dar am semnat niște convenții, șopti ea, care…

— Trebuie! Vocea lui Walter era răgușită. N-ai de ales.

Cu o mână tremurândă, scoase două formulare de telegramă din buzunarul de la piept.

— Asta-i pentru avocatul tău – cum îl cheamă?

— Bob Lindley. Apoi îl corectă: avocatul lui Carl.

— Acum e avocatul tău, spuse Walter. Și asta este adresată doctorului MacKerrie de la Fundație.

Îi citi mesajele. Erau practic la fel. Primul cerea avocatului să negocieze imediat cu Fundația și să le interzică orice comunicare cu Carl fără permisiunea ei expresă. Al doilea adresa aceeași cerere urgentă doctorului MacKerrie.

Menționarea numelui MacKerrie îi aminti Mariei că acesta era cel care făcuse numeroasele înregistrări encefalo-grafice ale undelor ei cerebrale și ale lui Carl. Și își mai aminti ceva. Carl întotdeauna considerase că „Mac” stătuse lângă ei mai mult decât era necesar, pentru că, după cum se exprimase el în maniera lui mecanicistă, „libidoul lui simte pe aici o femeie nefolosită – aceasta ești tu, dulceață”.

O altă vorbă de-a lui Carl îi trecu prin minte: „Când o femeie descoperă că un bărbat o iubește, are un impuls foarte puternic să-l folosească. Nu întotdeauna e înțelept.”

O speranță plină de tensiune încolți în ea: Oare Carl a avut dreptate, dacă Mac într-adevăr mă place… Îi va convinge pe ceilalți…

Cu voce tare și sigură, spuse:

— Anunță-i cu ce avion sosim mâine. Și trimite telegramele!

Walter o corectă:

— Cu ce avion sosești mâine. Să nu ajungă cineva să mă suspecteze pe mine!

Și o luă la picior, nerăbdător să trimită telegramele.

II.

Dimineața.

Marele avion cu reacție decolase de o oră din New York, când sosi prima telegramă de răspuns, care-i fu înmânată lui Marie. Citi:

PREA TÂRZIU CA SĂ OPRIM PRIMUL INTERVIU.

DEJA DISTRIBUIT TV ȘI RADIO. FUNDAȚIA PROMITE COOPERARE DEPLINĂ PE VIITOR. CU DRAGOSTE, MAC.

Marie își dădu seama că Walter se chinuia să se aplece din scaunul alăturat ca să citească și el. Îi trânti telegrama în mână, șoptind:

— Carl nu pare să fi făcut vreo acuzație.

Avea un sentiment puternic de ușurare, sentimentul că fusese evitată o criză.

Își dădu seama că Walter scria furios pe spatele telegramei. Când acesta îi băgă hârtia în mână, văzu că are pupilele dilatate și trăsăturile contorsionate. Îi șopti:

— Marie, trebuie să oprești chestia asta cu radio-TV. Fii atentă.

Îi înșfăcă telegrama din mâini și citi ce scrisese: „Dau în judecată Fundația, companiile de radio și TV și cer despăgubiri de milioane dacă se transmite programul fără permisiunea mea”.

Marie se gândi: Or să creadă – Mac o să creadă —că sunt o isterică.

Își aminti că unul din aforismele lui Carl descria reacția bărbaților superiori în fața unei femei isterice: „Se hotărăsc ori s-o plesnească ori să-i cânte în strună”.

Spuse cu voce nesigură:

— E necesar, Walter? E absolut necesar?

Îi răspunse într-o șoaptă răgușită:

— Pur și simplu nu mai trebuie întârziat nici o secundă.

— Ești sigur că nu-mi dai sfaturi aiurea din cauza fricii?

— Marie, nu trebuie să-l lăsăm pe Carl să fie auzit în eter până nu știm ce are de spus.

Era o doză de adevăr în asta. Marie aprobă din cap și spuse:

— Bine, trimite-o!

Stewardesa luă telegrama și îndată se întoarse cu alta. Era de la avocat:

„Început negocierile cu Fundația. Situație legală neclară datorită circumstanței unice. Vizitați-mă la întoarcere. Multe aspecte urgente de discutat. Bob L.”

Cu o oră înainte de aterizare, lui Marie i se înmână o a treia telegramă. Era de la dr. MacKerrie: