Unchiul dumneavoastra e brunet

1.

Puțin după ora nouă a început să țârâie blestematul de telefon. Deși nu mă culcasem încă, soneria lui m-a deranjat: tocmai intrasem sub duș. Nu știu dacă telefonul meu auzise ceva despre teoria lui Pavlov, fapt este că își formase în ultima vreme un fel de reflex condiționat – cum auzea picăturile de apă lovind porțelanul cadei, intra în alertă. Într-un timp reușisem să-l păcălesc: intram în baie, dadeam drumul apei să curgă, dar nu mă repezeam sub duș, ci-mi aprindeam o țigară: telefonul începea sa sune… Pe urmă, se pare că a observat și a luat unele măsuri. Mă lăsa să intru, să-mi fumez tigara și, la câteva secunde după ce șiroaiele de apă fierbinte începeau să mă biciuiască, începea sa sune batjocoritor… Hotărâsem să tranșez, o dată pentru totdeauna, lupta în favoarea mea, așa că-l lasam să-și facă de cap: țârâia câte un sfert de oră, ba chiar mai mult, iar eu cântam arii din Traviata, în vreme ce apa îmi curgea pe spate. Speram din tot sufletul să mă caute cineva de la serviciu. A doua zi aflam însă că nimeni de acolo nu se sinchisise de mine. Altcineva mă căutase – mă rog. O persoană de sex feminin, pe care aș fi dorit s-o văd neapărat… Alteori, închipuindu-mi că mă caută tocmai persoana aceea, n-are importanță cum o chema, să-i spunem Anda, ieșeam din baie ud și desculț, mă năpusteam la telefon, ridicam receptorul, dar în locul așteptatei voci cristaline auzeam vocea dogită și binecunoscută a colonelului Dumitrescu sau glasul îngroșat de nenumăratele Mărășești fumate al bunului meu prieten, maiorul Grigoraș. Apa se scurgea pe parchet în pârâiașe, se aduna în mici băltoace, iar maiorul mă chema, bineînțeles, de urgență.

Cam așa s-au petrecut lucrurile și în seara aceea…

Grigoraș care îi ținea locul colonelului plecat în concediu avea o problemă urgentă. I se părea evident că numai eu puteam să-i fac față, așa că… m-am înapoiat în baie, am terminat în cea mai mare grabă ceea ce începusem și peste zece minute, când locotenentul Lupu apăsa pe butonul soneriei, eu îi deschideam ușa gata îmbrăcat, ba apucasem să beau și un nes atât de fierbinte încât cerul gurii mele avusese oarecum de suferit.

*

Maiorul Grigoraș, căruia toată lumea îi spunea Bătrânul, poreclă pe care o acceptase resemnat și pe care o folosea chiar el destul de des pentru a-și desemna propria persoană, mă bătu pe umăr:

— Ți-l iau pe „doctor”, se grăbi el să-mi preîntâmpine atacul. I-l dau lui Teodorescu.

— Stai întâi să vedem ce zice și tovarășul colonel. Mâine se înapoiază din concediu.

— Ce să mai vedem? Până mâine. Eu sunt șeful. De altfel, Teodorescu s-a și apucat să studieze dosarul.

Mi-am aprins o țigară. În definitiv, mi-era indiferent cine o să se ocupe de „doctorul” care avusese fantezia „să se spânzure” în Pădurea Băneasa. Nu-mi plac doctorii, mai ales când, printre picături, se îndeletnicesc și cu spionajul. Nu-mi place nici Teodorescu, dar asta e cu totul altă problemă… Am deschis fereastra și am privit în jos, către furnicarul străzii. Deși era destul de devreme, seara frumoasă de septembrie scosese din casă o mulțime de oameni. Din când în când, răzbateau până sus zgomotul frânei unui automobil, fluieratul unui agent de circulație sau râsul gâlgâit al unei fete.

— Ce, iar ești în pasă proastă? mă întrebă Bătrânul, venind lângă mine. Își rezemă coatele pepervaz și privi și el, încercănd parcă să deosebească, acolo jos, ce anume îmi captase atenția.

— Cum adică „iar“? Când am mai fost?

— Anul trecut, când te-ai întors de la mare.

Am revăzut pentru o clipă silueta Cameliei, zveltă, bronzată, îndepărtându-se pe faleză la brațul unui tânăr bărbos. Era spre seară și aerul mirosea a alge umede, a pește, a nisip ud… Am strâns dinții și imaginea a dispărut

— Sunt puțin indispus, atâta tot…

— Mă rog… Grigoraș mă privi câteva secunde, apoi îmi spuse brusc: Se pare că Stela Vasiliu a fost ucisă.

Mă luase prin surprindere. Stela Vasiliu era un pion important în rețeaua a cărei activitate o supraveghea Bătrânul în ultima vreme. Era însoțită pas cu pas, trei băieți de-ai noștri se țineau, cu schimbul, pe urmele ei. Și acum, deodată, ucisă!

— Cum adică, „se pare”? Și cum s-a întâmplat?

Grigoraș îmi povesti pe scurt, se grăbea:

— Știi că în următoarele zile Stela Vasiliu urma să-i transmită microfilmul „Trubadurului”. Dar nu știi că Trubadurul a intrat aseară în țară.

— Unde-i el acum?

— La Sinaia. S-a dus glonț, a tras la Cazino și n-a mai ieșit decât pentru a lua masa, și încă la restaurantul hotelului. N-a intrat în legătură cu nimeni, dar cu nimeni, înțelegi? Îi știm fiecaremișcare, ce-a făcut în fiecare secundă. E clar, n-are nicio legătură cu moartea Stelei Vasiliu.

— O rețea adversă?

— Posibil. Deși mi se pare suspect. O rețea nu se naște peste noapte, am fi mirosit noi ceva. Dar ai să vezi singur. Pleci acum, împreună cu cei dela Miliție, la „Voiajor”. Amănunte mai primești pe drum. Am rugat să nu se înceapă ancheta decât în prezența ta. Îl cunoști pe căpitanul Mihai Vornicu de la IMMB?

— Sigur. De vreo câțiva ani.

— Perfect, sper să colaborați bine. Hai, du-te. Ai să vezi dacă problema e de resortul nostru sau le-o lăsăm lor. Regret că eu sunt blocat… Ai dispărut?

— Stai, Bătrâne, nu mă lua așa repede. Sub nasul cui a fost ucisă Stela Vasiliu?

— Sub nasul nimănui. Diaconescu o lua întotdeauna „în primire” la șapte și un sfert, când pleca ea de la magazin. Or, la și zece când a sosit el, o droaie de lume se zgâia prin vitrine. Stela Vasiliu era prăbușită sub tejghea și responsabilul lafel. Și cu asta, basta!

Perfect, cu asta, basta! Am coborât în goană.

2.

Mașina de serviciu aștepta jos – șoferul nici măcar nu oprise motorul. I-am strâns mâna căpitanului Vornicu și ne-am îndreptat către strada Melodiei. Șoferul întoarse butonul aparatului de radio și în mașină se năpustiră zdrăngănelile unei chitare, și o voce de tenor pasionat începu să ne descrie cu lux de amănunte ce sentimente copleșitoare încearcă el când iese luna din apa mării, când se gândește la Ea, și persoana nu apare să-și culce buclele blonde pe umărul lui însingurat… Melodia fără noimă mă călca pe nervi, dar un bărbat cu profesiunea mea n-are nervi, în principiu, așa cum caii de cursă n-au splină. Iar dacă are, și-i stăpânește, nu degeaba a urmat cursuri speciale de educația voinței…

M-am întors către Mihai:

— Îmi faci și mie un scurt rezumat?

Începu să-mi povestească puțin blazat, puțin ironic. Nu știu dacă-i făcea prea mare plăcere colaborarea noastră „ad hoc”…

— Jaf în plin centrul capitalei, la „Voiajor”. La ora nouăsprezece zero cinci ne-a telefonat un pensionar, un anume Grigore Savelciuc. A privit în vitrina magazinului și a observat, ieșind de sub tejghea piciorul unui bărbat. Mai precis, a văzut pantoful, ciorapul și puțin din manșeta pantalonului. Moșul și-a dat seama că s-a petrecut ceva, magazinul era închis, a dat fuga la telefon. Simultan aproape, am primit telefonul maiorului Grigoraș de la voi… Mai precis, a vorbit cu colonelul Ifrim. Și așa, am aflat că ai să faci puțin pe ofițerul de Miliție…

— Ba n-am să fac de loc, l-am asigurat eu. Pur și simplu am să te asist astă seară. Pe urmă, mai vedem noi… Ei, dar te-am întrerupt. Mai departe?

— Mai departe – punct.

— Cum punct? Ai spus, dacă-mi aduc bine aminte, „jaf în plin centrul capitalei”. Un pantof, fie el și continuat de un ciorap și o manșetă de pantalon, toate zărite de un pensionar prin vitrina magazinului, nu înseamnă încă, neapărat, jaf…

— Ușa casei de bani e larg deschisă. Ușa magazinului e încuiată.

— A încercat-o pensionarul tău?

— Da.

— S-a zis cu amprentele…

— Parcă hoțul era nebun să umble fără mănuși…

— Mai știi? Am văzut tot soiul de originali…

— Am ajuns, spuse șoferul, urcând mașina direct pe trotuar.

Am coborât și ne-am croit drum prin mulțimea adunată pe aleea ce ducea, traversând peluza, spre intrarea magazinului. Cei din grupa operativă a căpitanului Vornicu ne precedaseră. Câțiva milițieni abia reușeau să-i țină la distanță pe inevitabilii curioși.

Am privit în treacăt figurile celor din jur și m-am simțit deodată, nu știu de ce, bătrân. Bătrân și obosit. Începeam o nouă cercetare și totuși nu eram curios. Aveam senzația pe care o încearcă probabil funcționarul când intră dimineața pe ușa biroului și ezită puțin înainte de a-și deschide sertarele biroului, pentru a scoate pixul, guma, stiloul, dosarele… „O să-mi treacă”, mi-am spus. Mulțimea din jur se liniștise, ne priveau cu toții amuțiți și poate dezamăgiți. Da, n-avem figura lui Maigret sau Poirot… ce să-i faci? Căpitanul Vornicu i-a făcut semn lăcătușului care aștepta împreună cu băieții din grupa lui operativă în fața ușii, să se apuce de treabă. A meșterit puțin la broască, n-a durat mult, era o încuietoare de tip yale, nu prea complicată însă. Am intrat înăuntru și ne-am oprit la un metru de ușă. Mirosea vag a cloroform. M-amdat puțin mai în stânga. Vornicu a făcut semn spre podeaua mozaicată. Cei doi subofițeri specializați în ridicarea urmelor s-au apucat de treabă fără murmur. Lucrau în liniște, cu mișcări metodice, ca la manual. Nu-i mare scofală să ridici niște urme de încălțăminte de pe o pardosea curată, proaspăt spălată, dar podeaua unui magazin în care au circulat o zi întreagă zeci de clienți, nu prea constituie un teren de acțiune favorabil… Pe rând, specialiștii s-au ridicat în picioare, lăsându-se păgubași. Vornicu și-a dat seama că n-avea niciun rost să se ambiționeze, așa că a renunțat.

În vreme ce Vornicu se distra cu amprentele iar fotograful țăcănea declanșatorul făcând să fulgere flash-ul, m-am apropiat de tejghea, am ocolit-o și am aruncat o privire spre trupul bărbatului prăbușit în spatele ei. Dormea liniștit, ba, am avut impresia că chiar sforăia subțirel pe nas.

— Dincoace e o femeie, tovarășe căpitan! Tot cloroformizată…

„Stela Vasiliu“, mi-am spus și m-am apropiat cu un aer cât mai nepăsător. Am privit trupul femeii, întins în spatele tonetului. Mi s-a părut ciudată rigiditatea lui. Am scos o oglinjoară și i-am apropiat-o de buze. Nu s-a aburit. Am lăsat mâna stângă să-mi alunece pe neobservate peste trupul rece. Microfilmul nu se afla asupra ei, pot să garantez; nu mi-ar fi scăpat neobservat.

— Mă lași pe mine?

Am ridicat privirile. Era medicul legist. M-am ridicat și am început să-mi scutur genunchii de praf. Doctorul îmi luă locul, ridică pleoapele femeii și-i privi pupilele.

— E moartă, constată el. De puțină vreme. O oră, o oră și jumătate, poate…

M-am rezemat de tejghea, lângă poșeta întredeschisă a Stelei Vasiliu și i-am examinat rapid conținutul. Nici urmă de microfilm.

În vreme ce activitatea celorlalți continua, am început să mă învârtesc prin magazin, trăgând cu urechea la comentariile lui Vornicu, încercănd să-mi tipăresc în memorie unele amănunte: ușa larg deschisă a casei de bani, rafturile încărcate de băuturi, țigări și obiecte de artizanat, poziția cadavrului. M-am îndreptat apoi spre ieșire. Vornicu mi-a făcut semn că are el grijă de rest. Am încuviințat, clătinând ușor capul.

*

Bătrânul m-a primit tot în fața ferestrei. Aveam impresia că nici nu se mișcase de acolo. M-a privit întrebător.

— Se confirmă?

— Moartă, i-am răspuns. Nici urmă de microfilm.

— Împușcată?

— Nu. Cred că a murit în somn, poate aveaceva cu inima, nu știu încă exact, vom afla după autopsie.

— Cloroform?

— Mai mult ca sigur. E uimitor cât de mult se folosește cloroformul în ultima vreme! Hoțul, de fapt ucigașul, a procedat foarte original… Stai puțin, că abia acum îmi dau seama, trebuie să fi fost mai mulți, în orice caz – cel puțin doi… Știi ce-au facut? I-au obligat probabil pe cei doi din magazin să-și scoată propriile batiste, le-au întins câte o sticluță de cloroform, i-au silit să toarne din sticluțe lichidul pe batiste și apoi să-și acopere cu ele nasul. Pe urmă… somn ușor, vise plăcute, noi plecăm cu ce s-a găsit prin casa de bani!…

— Cât au luat?

— Mult. Cifrele exacte nu le-am notat, în oricecaz dolari, mărci, franci francezi și elvețieni – toate încasările unei zile. Probabil că în clipa în care indivizii au intrat, responsabilul tocmai terminase de întocmit borderoul de casă, așa că sumele exacte sunt trecute. Tipilor nu le-a dat prin cap să pună mâna și pe documente… Dar seriile bancnotelor nu se trec în borderou, iar indivizii n-au luat banii ca să-i arunce pe piață. Nicăieri nu se poate schimba valuta în lei fără prezentarea pașaportului…

— Și dacă au pașapoarte?

— Glumești?

— Nu, de ce?

— Păi dacă au pașapoarte înseamnă că suntstrăini!

— Ei și?

— Și vezi tu niște străini dând o lovitură în centrul Bucureștiului? Așa, pe nepusă masă, fără pregătire prealabilă, fără să cunoască amănunte strict necesare despre… dar ce naiba, nu suntem copii! Asta-i treaba unora de la noi…

— Mă rog, s-ar putea să ai dreptate, consimți Bătrânul. Dar ipoteza nu e de neglijat. Poate artrebui s-o analizezi… Câți crezi că au fost?

— Minimum doi. Bănuiesc că cei doi vânzătoriau fost adormiți simultan. În plus, unul singur nu s-ar fi putut descurca cu ambii vânzători, e exclus… Dar n-are rost să ne batem capul acum, mâine aflu totul de la Seceleanu.

— Cine-i Seceleanu?

— Responsabilul magazinului.

— Ești de părere să preluăm cazul?

— Știu eu? Cred că-i o pură întâmplare. Stela Vasiliu n-a fost ucisă premeditat, și sunt aproape sigur că cei ce au dat lovitura habar n-aveau că face parte din rețea. Suspect mi s-a părut însă altceva: ostentația cu care a fost organizat totul. Pare regizat. Și dacă sunt aproape sigur că moartea Stelei Vasiliu e o întâmplare, nu pot însă paria că tipii nu sunt dirijați de cineva din umbră…

— Mda… Bătrânul se gândi puțin, apoi spuse: Nu-ți bate capul cu „Trubadurul”[1] și cu dispariția microfilmului, de asta mă ocup eu în continuare. Vezi însă, ca să avem conștiința împăcată, cine sunt aștia, și dacă prinzi vreun fir care ne-ar putea interesa. Dacă nu, dă-i înapoi ștafeta lui Vornicu. Oricum, valuta nu intră în parohia noastră. Altceva mă determină însă să nu renunț și să cred, la fel ca tine, că totul e o pură întâmplare…

Bătrânul luă de pe birou o notă și mi-o întinse. În timp ce o luam, mă întrebă:

— Atacul de la „Voiajor” s-a produs în jurul orei 19, nu?

— Exact.

— Mesajul radiofonic a fost interceptat la 19 și treizeci. Citește! Am citit cele câteva cuvinte: „Copiii au răsădit varza.”

— Un post nou, spuse Bătrânul încet. Emite pentru prima oară. Un microemițător cu rază scurtă de acțiune.

— În clar?

— Da. O voce de bărbat, răgușită. Nici-un răspuns.

— De unde s-a emis?

— De la Mogoșoaia. Crezi că-i tot o coincidență?

— Dar tu?

— Eu sunt de aceeași părere cu tine, zâmbi „Bătrânul”. Ei, dar s-a făcut târziu. Mergem?

— Mergem.

— Până la noi ordine, ești „detașat” la Miliție. Vei lucra în biroul lui Vornicu, am aranjat cu colonelul Ifrim. Până ne clarificăm. Pe urmă, sau continui tu, sau se ocupă ei. Luăm mașina?

— Lasă, mergem mai bine pe jos, am propus.

— Cum vrei… Poate că nu strică o plimbare…

Am coborât scările și, părăsind clădirea, am luat-o în sus pe bulevard. Ziua fusese foarte călduroasă. Deși se înnoptase de mult, era trecut de unsprezece, din pereții clădirilor și din asfaltul străzii răbufneau valuri de căldură. Se pare că aveam o figură destul de plouată, deoarece Bătrânul mă întrebă, după vreo câteva sute de metri străbătuți în trecere:

— Ce-i cu tine, omule? Ai necazuri?

— Da de unde, i-am replicat eu. Sunt mai fericit ca niciodată… Ce vrei să fac? Să sar într-un picior?

— Hai-hai, nu face pe umoristul cu mine, că te cunosc. Te-o fi părăsit și Anda…

Am schimbat imediat vorba. Nu interesează în definitiv pe nimeni, inclusiv pe Bătrânul, dacă Anda „m-a părăsit” sau nu. N-o să mor dacă și-a găsit vreun bărbos cu multe după-amieze libere și care cântă din chitară. În general, oamenii mor greu din astfel de motive.