Valea tacerii

Valea tacerii de Nora Roberts

Prolog

În foc se deslușeau anumite imagini. Dragoni, demoni și războinici. Asemeni lui copiii le vor observa. Bătrânul știa că persoanele foarte tinere și cele foarte în vârstă pot vedea ceea ce alții nu sunt în stare. Sau ceea ce nu doresc.

Le povestise deja prea mult. Povestea lui debutase cu vrăjitorul care a fost chematde zeița Morrigan. Hoyt of the Mac Cionaoith era însărcinat de zei să călătorească în celelalte lumi ca să adune armata pentru a o putea înfrunta cum se cuvine pe regina vampirilor. Bătălia dintre oameni și demoni urma să aibă loc pe dealul Samhain, în Valea Plângerii, în ținutul Geallului.

Le povestise despre Cianfratele vrăjitorului, ucis și preschimbat de vicleana Lilith, care, vreme de aproape o miede ani, viețuise ca vampir, înainte de a-l face pe Cian asemenea ei. Aveau să mai treacă pentru Cian aproape o miede ani înainte ca el să se alăture lui Hoyt și vrăjitoarei Glenna pentru a forma primele legături ale celui de-al șaselea cerc. Următoarele au fost forjate de către doi gealliani – modelatorul formelor și savantul care călătoriseră între lumi pentru a se întâlni în acele prime zile. Iar ultimul cerc a fost alipit de către războinic, un vânătorde demonicare era din același neam cu Mac Cionaoith.

Poveștile pe care le depănase în fața lor erau despre războaie și curaj, despre moarte și prietenie. Și despre dragoste. Dragostea care se înfiripase între vrăjitor și vrăjitoare și între modelator și războinic conferise puteri sporite cercului, exact așa cum trebuia s-o facă o magie adevărată.

Dar mai existau și alte istorioare. Triumfuri și pierderi, teamă și curaj, dragoste și sacrificiu – și tot ceea ce vine odată cu întunericul și lumina.

În vreme ce copiii erau nerăbdători să asculte și altele, el se gândea la cum ar fi mai bine să înceapă finalul poveștii.

— Erau șase, rosti el, privind mai departe spre foc, în vreme ce murmurul copiilor încetă, iar forfota lor încremeni în așteptare. Și fiecare dintre ei avea de ales între a accepta sau a refuza. Chiar și atunci când lumile se află în mâinile tale, trebuie să înfrunți alegerea de a le distruge sau de a face cale întoarsă. Și odată cu această alegere, continuă el, mai există și altele de făcut.

— Ei erau curajoși și adevărați, strigă unul dintre copii. Au ales să lupte!

Bătrânul surâse preț de o clipă.

— Și au procedat întocmai. Dar dincolo de asta, în fiecare zi, în fiece noapte din timpul ce le fusese dăruit, alegerea aceea rămânea și trebuia reînnoită. Unul dintre ei, țineți minte, nu mai era om, ci vampir. În fiecare zi și în fiecare noapte din timpul pe care-l primiseră, lui i se aducea aminte faptul că nu mai era om. Nu mai era decât o umbră în aceste lumi pe care alesese să le protejeze.

— Și astfel, zise bătrânul, vampirul începu a visa.

1

Elvisa. Iar în vis era încă bărbat. Tânăr, probabil nebun, fără îndoială impetuos. Și apoi, femeia în care credea era una atât de frumoasă, cu o alură incredibilă.

Ea purta o rochie superbă de un roșu aprins, mai elegantă decât merita o tavernă de provincie, care se mula perfect pe formele sale și îi scotea în evidență pielea albă și strălucitoare. Părul îi era de aur, cârlionții scânteind de-o parte și de alta a coroanei.

Rochia, ținuta ei, bijuteriile care-i străluceau la gât și pe degete, îi dădură de înțeles că era o doamnă elegantă din clasa de mijloc.

În lumina aceea palidă a cârciumii, i se părea o flacără care ardea în penumbră.

Doi servitori aranjaseră o încăpere în care ea să-și bea ceaiul. Înainte ca ea să se strecoare înăuntru, simpla ei prezență puse capăt conversației și muzicii. Dar ochii ei albaștri, asemenea cerului pe timpul verii, întâlniseră privirea lui. Doar pe a lui.

Când unul dintre servitori ieșise și venise spre el, spunându-i că doamna dorea să ia cina împreună, el nu ezitase.

De ce ar fi făcut-o? Poate că rânjise la comentariile firești ale bărbaților cu care băuse, însă îi părăsise fără a sta pe gânduri.

Ea stătea în picioare în lumina focului și a lumânărilor, turnând deja vinul în cupe.

— Sunt atât de încântată, zise ea, că ești de acord să iei cina alături de mine. Urăsc să mănânc de una singură, tu nu? Femeia se îndreptă spre el, cu mișcări atât de grațioase încât părea că plutește. Mi se spune Lilith, zise ea oferindu-i paharul cu vin.

Limbajul ei avea ceva exotic, vorba ei avea o anumită cadență care te ducea cu gândul la nisipul fierbinte și farmecul viilor în pârg. El era pe jumătate sedus și complet vrăjit.

Au mâncat împreună mâncarea simplă, cu toate că lui nu îi era foame. Ceea ce devora el erau vorbele ei. Ea povesti despre ținuturile prin care călătorise și despre care el doar citise. Îi spuse că se plimbase în jurul piramidelor, la lumina lunii, escaladase dealurile Romei și stătuse între ruinele templelor grecești.

El nu călătorise niciodată dincolo de granițele Irlandei, iar vorbele ei, imaginile, pe care acestea le invocau, erau aproape la fel de incitante ca și ea.

Își zise că ea era prea tânără pentru a face atât de multe lucruri, însă în clipa când rosti acest gând, ea nu făcu altceva decât să surâdă pe deasupra marginii paharului.

— La ce sunt bune lumile, întrebă ea, dacă nu te folosești de ele? O să mă folosesc și de multe altele. De vin pentru a-l bea, de mâncare pentru a o gusta, de teritorii pentru a le explora. Tu ești tânăr, zise ea, surâzând galeș și cu subînțeles, și nu te poți rezuma la atât de puțin. Nu dorești să vezi mai mult decât ai văzut până acum?

— M-am gândit să-mi iau răgaz un an, atunci când voi putea, ca să văd lumea.

— Un an? Râzând ușor, ea pocni din degete. Asta reprezintă un an. Nimic, o bucățică de timp. Ce ai face dacă ai avea la dispoziție o eternitate? Ochii ei semănau cu adâncimile albastre ale mărilor în clipa în care se aplecă către el. Ce ai face cu ea?

Fără a aștepta un răspuns, ea se ridică, lăsând în urmă o dâră de parfum și se îndreptă către fereastra de mici dimensiuni.

— Ah, noaptea e atât de blândă. Precum mătasea care-ți mângâie pielea. Se răsuci și în ochii ei albaștri și îndrăzneți apăru un licăr. Eu sunt o creatură a nopții. Și cred că la fel ești și tu. Noi, cei ca noi, suntem în cea mai bună formă pe timpul nopții.

Se ridicase odată cu ea și acum, când revenise lângă el, parfumul ei și vinul se strecurau prin simțurile lui. Și încă ceva, ceva dens și cețos care se așternea peste mintea lui asemenea unui drog.

Ea își dădu capul pe spate ca apoi să-l încline, așezându-și gura peste a lui. Și dacă suntem cei mai buni pe întuneric, de ce să ne petrecem singuri ceasurile nopții?

Și totul era asemenea unui vis, cețos și nămolos. El se afla în brațele ei, ținând în palme sânii ei mari și albi, gura ei, lacomă și fierbinte, capturând-o pe a lui. O pufni râsul în clipa care el se încurcă în rochia ei, și-și desfăcu picioarele într-o invitație seducătoare.

— Mâini puternice, murmură ea. O față atrăgătoare. De asta am nevoie și, când am nevoie, iau. O să-mi îndeplinești porunca? Râzând amuzată, ea îl mușcă de ureche. O vei face? O vei face, tinere și frumosule Cian, cu mâinile tale puternice?

— Daaa, desigur. Da. El nu se putu gândi la nimic, cufundându-se pur și simplu înăuntrul ei. Când o făcu, șoldurile ei se legănau nebunește și capul i se lăsă pe spate, într-un abandon total.

— Da, da, da! Atât de tare, atât de pasional. Oferă-mi mai mult, și mai mult! Și am să te port dincolo de tot ce știi.

În momentul în care el plonjă, cu respirația întretăiată, apropiindu-se de punctul culminant, capul ei se înălță iarăși.

Ochii ei nu mai erau albaștri și îndrăzneți, ci roșii și sălbatici. Șocul care-l cutremură îl determină să încerce o retragere, dar brațele ei se strânseră brusc în jurul lui, asemenea unor lanțuri. Picioarele ei se încolăciră în jurul șoldurilor lui, păstrându-l înăuntrul ei, prins în capcană. În vreme ce el se lupta cu strânsoarea ei insuportabilă, ea surâse, colții strălucindu-i în întuneric.

— Ce ești tu? Din capul lui pieriseră toate rugăciunile; frica nu mai lăsa loc pentru ele. Ce ești tu?

Șoldurile ei continuară să se miște în sus și în jos, călărindu-l, astfel că el, neajutorat, fu dus aproape de punctul culminant. Ea își înfipse mâna în părul lui, trăgându-i capul pe spate pentru a-i lăsa gâtul la vedere.

— Magnific, rosti ea. Eu sunt magnifică și tot așa vei fi și tu.

Și îl mușcă, colții ei străpungându-i carnea. El își auzi propriul țipăt. În mijlocul acelei nebunii și dureri îl auzi. Arsura era de nedescris, strecurându-se prin piele, în sânge, până în oase. Și, amestecată cu aceasta, alunecând dincolo de ea, simțea o plăcere teribilă.

El o urmă, în întunericul acela amețitor și dogoritor, trădat de propriul trup, chiar dacă se afunda în moarte. Se strădui să rămână nemișcat, o parte a sa încercând să se agațe de lumină, de supraviețuire. Dar durerea, plăcerea îl afundară și mai mult în abis.

— Tu și cu mine, tânărul meu frumos. Noi doi. Ea se lăsă mai mult pe spate, prinzându-l în brațele ei. Cu unghia, trasă o urmă subțire de-a lungul propriului sân ca sângele să țâșnească din ea. Oribil, și din buzele sale.

— Bea acum. Bea-mă și ai să fii nemuritor.

Nu. Buzele lui nu rostiră cuvântul, dar acesta explodă în mintea lui. Simțind cum viațai se scurge, el se luptă cu ultimele puteri pentru a o păstra. Chiar și în clipa în care ea îi trase capul spre sânii ei, el i se opuse cu ultimele puteri.

Apoi o gustă. Acea aromă bogată și amețitoare care se scurgea din ea. Viața care țâșnea dinăuntrul ei. Și, asemenea unui bebeluș, care suge la sânul mamei, el își bău propria moarte.

Vampirul se trezi în întunericul atotcuprinzător, în acea liniște totală. Așa i se întâmpla din momentul acelei schimbări petrecute cu atâta amar de vreme în urmă.

Cu toate că avusese acest vis de nenumărate ori în toți acești ani nesfârșiți, îl tulbura acea cădere repetată de pe culme. Faptul că se revăzuse așa cum fusese, că își văzuse chipul – pe care nu-l mai zărise niciodată, fiind treaz, din noaptea cu pricina – îl enervă și îl tulbură.

Nu-l preocupa soarta. Asta era o treabă fără sens. Accepta și se folosea de ceea ce era, iar în decursul eternității sale acumulase bunăstare, femei, confort și libertate. Ce altceva își mai dorea un bărbat?

Faptul că nu avea o inimă care să bată reprezenta un preț mult prea mic. O inimă care bătea te îmbătrânea și te făcea să fii mai slab, iar, în cele din urmă, se oprea asemenea unui ceasornic stricat.

Câte trupuri văzuse el deteriorându-se și murind în cei nouă sute de ani de viață? Nu putea să le numere. Și din moment ce nu putea să-și vadă propriul chip, își dădea seama că rămăsese la fel ca în noaptea în care fusese posedat de Lilith. Oasele erau încă tari, pielea fermă, suplă și fără riduri. Ochii aveau o vedere pătrunzătoare și nepieritoare. Nu avea și nici nu urma să aibă vreodată vreun fir de păr cărunt sau maxilarele lăsate.

Poate că existaseră momente când, pe întuneric, singur fiind, se folosise de degete pentru a-și pipăi fața. Pomeții erau înalți și proeminenți, în bărbie avea o gropiță, iar ochii înfundați în orbite știa că erau de un albastru intens. Apoi, ascuțișul nasului și curba fermă a buzelor.

La fel. Mereu la fel. Și totuși își oferea un mic răgaz pentru a-și aminti cum era.

El se ridică în întuneric. Trupul său musculos era gol. Își dădu pe spate părul negru ce îi încadra fața. Se născuse cu numele de Cian Mac Cionaoith, dar purtase de atunci multe altele. Revenise la cel de Cian – acela pe care i-l dăduse fratele lui. Hoyt nu avea să-l numească niciodată altfel și, din moment ce războiul acesta cu care era de acord ar fi putut să-l distrugă, Cian decisese că era cât se poate de logic să poarte numele de botez.

Nu-și dorea să fie distrus. După părerea sa, doar nebunii sau cei foarte tineri preferau să moară într-o aventură. Dar, dacă asta îi era soarta, în clipa aceea și în locul acela, atunci avea să moară într-un fel anume. Și, dacă exista dreptate în vreuna dintre lumi, avea s-o ia cu el pe Lilith în pierzanie.

Ochii lui erau la fel de ageri ca și simțurile, așa că se mișcă cu ușurință în întuneric, îndreptându-se spre o cutie pentru a lua una dintre pungile cu sânge care fuseseră aduse din Irlanda. Se părea că zeii ceruseră să fie permis ca sângele, la fel ca și vampirul care-l cerea, să poată circula dintr-o lume în alta, pornind de la cercul lor format din pietre.

Din nou era vorba de sânge de porc. Cian nu se mai hrănise de secole cu sânge de om. O alegere personală, cugetă el, desfăcând punga și turnând apoi conținutul acesteia într-o cupă. Și o chestiune de voință, își zise el, ce ținea de bunele maniere și care îl făcuse să adopte această regulă. El trăia printre ei, făcea afaceri cu ei, se culca cu ei când avea chef. Dar i se părea ceva lipsit de politețe să se hrănească cu ceva ce le aparținea.

În orice caz, descoperise că e simplu să trăiască după bunul plac, să stea departe de radar, în cazul în care nu omora un suflet nefericit în vreuna dintre bazele nocturne. Mâncarea vie îi oferea atât încântare, cât și aromă. Nimic altceva nu se potrivea cu ea, dar, în mod firesc, era o treabă neplăcută.

El se maturizase, obișnuindu-se cu aroma mult mai banală a sângelui porcin și cu avantajul de a-l avea la îndemână, în loc să fie obligat să plece și să vâneze ceva ori de câte ori foamea îl ațâța.

Bău sângele exact așa cum un bărbat își bea cafeaua de dimineață – pierzându-se acel obicei și acea nevoie de a primi un impuls la trezire. Sângele îi limpezi mintea, făcându-i sistemul să funcționeze.

Nu-și făcu probleme nici cu lumânările, nici cu focul în timp ce se spăla. Nu putea spune că era peste măsură de mulțumit cu confortul existent la Geall. Castel sau nu, el nu se potrivea atmosferei medievale, asemenea Glennei și lui Blair.

El trăise odată după moda erei acesteia, și o dată era suficient pentru oricine. Prefera, prefera mult mai mult – confortul oferit de instalația de apă dintr-un apartament, electricitatea, blestematele ieșiri la restaurantele chinezești, în locul situației de față.

Îi lipseau mașina, patul și afurisitul său de cuptor cu microunde. Îi lipsea viața și gălăgia de la oraș și tot ce putea oferi aceasta. Soarta o să-i ofere un șut zdravăn în dos în cazul în care o să-l determine să-și încheie viața aici, în această eră, dacă nu cumva lume, lumea începuturilor lui.

Gata îmbrăcat, părăsi dormitorul, îndreptându-se spre grajduri, spre calul său.

În jur existau multe persoane – servitori, gărzi, curteni – care trăiau și lucrau în Castelul Geall. Mulți îl evitau, ferindu-și privirea și iuțindu-și pașii. Unii făceau semnul împotriva celui rău pe la spate, lucru care nu părea să-l tulbure.

Știau ce este el – și văzuseră de ce erau capabile creaturile asemenea lui.

Fusese o strategie potrivită, își zise el, ca Moira să-i ceară lui ca alături de Blair și de Larkin să-i vâneze pe cei doi vampiri care o uciseseră pe mama ei, regina. Moira înțelesese importanța și valoarea readucerii la viață a vampirilor, astfel ca oamenii să-i vadă exact așa cum erau. Și faptul că o văzuseră pe Moira însăși luptându-se și omorând unul, demonstrase că ea însăși era o luptătoare.

Urma, peste doar câteva săptămâni, să-și conducă poporul la război. Atunci când un teritoriu a fost guvernat de pace atât cât avea Geallul faima că a fost, doar un lider puternic, unul plin de forță, putea transforma fermierii și negustorii, femeile gravide și consilierii șubrezi în soldați.

El nu era convins că ea se afla la înălțimea situației. Destul de curajoasă, cugetă el în vreme ce se strecură afară din castel, traversând curtea care ducea spre grajduri. Era mai mult decât inteligentă. Și era adevărat că își perfecționase o mare parte din stilurile de luptă în ultimele două luni. Nu exista nici urmă de îndoială că, încă de la naștere, fusese pregătită în privința chestiunilor de stat și de protocol și că avea o minte abilă și deschisă.

Pe timp de pace, probabil că ea își guverna lumea micuță și drăgălașă cât se poate de bine. Dar pe timp de război, un strateg era atât general, cât și conducător.

Dacă ar fi fost după el, i-ar fi dat această șansă unchiului ei, Riddock. Dar asta depindea prea puțin de el.

O auzi înainte să o vadă și, mai înainte de asta, o adulmecă. Cian fu gata-gata să facă cale-ntoarsă. Era un lucru enervant să-și încrucișeze drumul cu al femeii la care tocmai se gândea.

Problema consta în faptul că se gândea mult prea des la ea.

Să o evite nu era o opțiune, din moment ce erau legați în mod inexorabil în acest război. Să se strecoare undeva nevăzut era o treabă ușoară, dar un gest laș. Mândria, ca întotdeauna, îl împiedică să aleagă calea cea mai simplă.

Îi găzduiseră armăsarul la capătul grajdurilor, la două boxe distanță de restul cailor. El înțelegea și tolera faptul că grăjdarii și potcovarii manifestau precauție când era vorba să aibă grijă de calul unui demon. Așa cum era conștient și grăjdarul lui Larkin și Hoyt care-l hrănea în fiecare dimineață pe temperamentalul său Vlad.

Se pare că, în momentul acela, Moira își asumase sarcina de-a răsfăța animalul. Avea morcovi, observă Cian, tentându-l pe Vlad să muște din ei.

— Știu bine că-l vrei, șopti ea. E atât de gustos. Nu trebuie decât să-l iei.

Și el gândea același lucru despre femeie, cugetă Cian.

Ea purta o bluză ce cădea peste o fustă lungă și cutată, ceea ce-l făcu să presupună că ea își terminase antrenamentul aferent acelei zile. Se îmbrăca destul de simplu pentru o prințesă, în albastru, având doar o urmă de dantelă în dreptul corsajului. Purta crucea de argint, una dintre cele nouă pe care Hoyt și Glenna le fermecaseră. Părul îi era lăsat liber, claia aceea castanie și strălucitoare atârnându-i pe spate până la talie. Deasupra, drept coroană, purta cerculețul subțire care-i desemna funcția.

Nu era frumoasă. El își reamintea adesea acest lucru, aproape la fel de des cum se gândea la ea. Era, în cel mai bun caz, drăgălașă. Subțirică și micuță de statură, cu trăsături delicate. În schimb, ochii erau mari și ieșeau în evidență pe chipul ei, de un gri-perlat, atunci când era liniștită, gânditoare sau când asculta, și ca fumul iadului când era nervoasă.

El avusese câteva mari frumuseți la viața lui – așa cum orice bărbat cu bun-simț și talent ar proceda timp de câteva secole. Ea nu era frumoasă, dar el nu putea, oricât de mult încerca, să și-o scoată din minte.

Știa că ar fi putut s-o aibă dacă ar fi transformat una dintre preocupările sale în seducție. Ea era tânără, inocentă, curioasă și, ca urmare, extrem de susceptibilă. Tocmai de aceea ar fi fost mult mai bine să o seducă pe una dintre doamnele ei de companie dacă avea chef de distracție, și de ușurare.

Își încheiase socotelile cu inocența cu mult timp în urmă, exact așa cum o făcuse și în privința sângelui uman.

În schimb, armăsarul lui se părea că are mult mai puțină voință. Nu trecură decât câteva clipe înainte ca Vlad să-și aplece capul și să muște din morcovul ținut de Moira.

Ea pufni în râs și mângâie urechile armăsarului, în timp ce acesta mesteca.

— Bravo, nu a fost atât de greu, nu? Noi doi suntem prieteni. Și știu că, din când în când, te simți singur. Nu ne simțim toți astfel?

Tocmai ridica un alt morcov în secunda în care Cian ieși la iveală din umbră.

— O să-l transformi într-un bleg și, după aceea, ce fel de cal de luptă va mai fi de Samhain?

Ea tresări, apoi rămase nemișcată. Însă când se întoarse către Cian, chipul ei era calm.

— Cu siguranță nu vorbești serios, nu-i așa? Se bucură să fie răsfățat din când în când.

— Nu ne bucurăm cu toții? murmură el.

Doar roșeața abia perceptibilă din obraji fu cea care trădă o oarecare stânjeneală pentru faptul că-l auzise.

— Antrenamentul a decurs foarte bine azi. Oamenii vin de pe tot cuprinsul Geallului. Sunt atât de mulți cei care vor să lupte, încât am decis să stabilim o a doua zonă de antrenament pe terenul unchiului meu. Acolo vor lucra Tynan și Niall.

— Adică cu găzduire?

— Daaa, asta va însemna o nimica toată. Vom găzdui aici ațâți cât vom putea, și la unchiul meu la fel. Mai e și hanul și mulți dintre fermierii și micii arendași din apropiere găzduiesc deja familii și prieteni. Nimeni nu va fi refuzat. Vom găsi o soluție.

Ea se juca cu crucea în vreme ce vorbea. Nu de frica lui, se gândi Cian, ci ca un tic nervos.

— Trebuie să ne gândim și la hrană. Mulți dintre ei au fost obligați să-și părăsească recoltele și vitele pentru a veni aici. Dar o să ne descurcăm. Tu ai mâncat? Roși ceva mai tare imediat ce vorbele fură rostite. Am vrut să spun că supeul va avea loc în salonaș dacă…

— Știu ce ai vrut să spui. Nu. M-am gândit să vin mai întâi să văd ce face calul, dar pare bine îngrijit și hrănit. La mijlocul frazei, Vlad ridică capul peste umărul Moirei. Și răsfățat, adăugă Cian.

Sprâncenele ei se împreunară ca de fiecare dată, el știa asta, când era tulburată sau cădea pe gânduri.

— Sunt doar niște morcovi și sunt foarte buni pentru el.

— Că tot vorbim de mâncare, voi avea nevoie de alt sânge peste o săptămână. Poate te vei îngriji ca sângele următorilor porci sacrificați să nu fie aruncat.

— Desigur.

— Nu te poți stăpâni.

În secunda aceea pe fața ei apăru o vagă urmă de iritare.

— Tu obții ce ai nevoie de la un porc. Iar eu nu-mi țin nasul pe sus când e vorba de o bucată de slănină, nu-i așa? Îndesă ultimul morcov în palma lui Cian și se pregăti să plece, dar se opri. Nu știu de ce mă enervezi atât de ușor. Dacă o faci intenționat sau nu. Ridică brațul. Nu cred că vreau să aflu răspunsul la această întrebare. Dar aș vrea să vorbesc câteva clipe despre altceva.

Nu, nu avea cum s-o evite, își reaminti el.

— Am la dispoziție aceste clipe.

Ea privi în jurul grajdurilor. În acele locuri nu doar caii aveau urechi.

— Mă întreb dacă îți poți petrece acele clipe plimbându-te cu mine. E ceva particular.

El ridică din umeri și, oferindu-i lui Vlad ultima bucățică de morcov, ieși de la grajduri alături de Moira.

— Secrete de stat, Înălțimea Voastră?

— De ce trebuie să mă iei peste picior?

— În realitate, nu o făceam. Ești nervoasă în seara asta, nu?

— S-ar putea. Își dădu pe spate părul care-i stătea răsfirat pe umeri. Ținând cont de război, de zile și de problemele practice, cum ar fi spălatul și procurarea hranei pentru o întreagă armată în tot acest timp, s-ar putea să fiu puțin cam nervoasă.

— Deleagă sarcina.

— O fac. Într-adevăr. Dar tot trebuie să aloc timp și o parte din gânduri pentru a transfera sarcinile, să-i găsesc pe cei potriviți, să le explic cum trebuie făcut totul. Și nu despre acest lucru voiam să-ți vorbesc.

— Stai jos.

— Poftim?

— Așază-te. El o prinse de braț, ignorând mușchii care se încordau sub palma lui, așezând-o pe una dintre bănci. Stai o clipă, odihnește-ți picioarele dacă nu scoți din funcție nici măcar cinci minute creierul tău ăla ocupat.

— Nici nu-mi amintesc ultima dată când mi-am acordat mie însămi sau unei cărți un ceas. În fine, îmi amintesc. Demult, în Irlanda, în casa ta. Îmi lipsesc – cărțile, liniștea lor.

— Trebuie să-ți acorzi ora aceea. Dacă nu faci asta, vei exploda și nu va fi bine nici pentru tine, nici pentru ceilalți.

— Mâinile îmi sunt atât de ocupate, încât brațele mă dor. Își coborî privirea spre ele, în poală, acolo unde se odihneau, și oftă. Și iar mă simt depășită. Ce anume spune Blair? Scorpie, scorpie, scorpie.

Sesiză că el slobozi un hohot de râs, întorcându-se apoi pentru a-i zâmbi în față.

— Bănuiesc că Geallul nu a mai avut o regină ca tine.

Zâmbetul ei dispăru.

— Nu, și în privința asta ai dreptate. Și vei descoperi în curând. Mâine, cum se ivesc zorile, mergem la piatră.

— Înțeleg.

— Dacă voi scoate sabia din ea, așa cum a făcut mama la vremea ei, și tatăl ei la vremea lui, atunci Geallul va avea o regină ca mine. Ea își feri privirea, îndreptând-o către tufele care duceau spre porți. Geallul nu va avea de ales. Și nici eu.

— Ai fi dorit să fie altfel?

— Nu știu ce-mi doresc, așa că nu-mi doresc nimic – decât să se împlinească și să se termine. Apoi voi putea face, în fine, ceea ce urmează. Voiam să-ți spun. Îl privi în ochi. Sper că vom găsi o modalitate de a face asta în timpul nopții.

Niște ochi blânzi, gândi el, și atât de serioși.

— E mult prea periculos să avem orice fel de ceremonie după apusul soarelui, în aer liber, dincolo de zidurile castelului.

— Știu. Toți cei care vor să participe la acest ritual, o pot face. Dar tu nu poți. Îmi pare tare rău. Nu e bine. Cred că noi șase, cercul nostru, trebuie să fim alături într-un asemenea moment.

Mâna ei apucă din nou crucea.

— Geallul nu-ți aparține, știu foarte bine și lucrul acesta, dar momentul e important pentru ceea ce va urma. Mai important decât mi-am dat seama până acum. Mai mult decât mi-aș fi închipuit vreodată. Respiră sacadat. Ei mi-au ucis tatăl.

— Ce spui?

— Trebuie să mă plimb. Nu pot sta jos. Se ridică cât ai clipi, frecându-și brațele pentru a le încălzi, fiindcă aerul se răcise brusc, ca și sângele ei. Traversă curtea, intrând într-una dintre grădini.

— Nu am spus nimănui – nu intenționam să-ți spun nici ție. La ce ar servi? Și nu am nicio dovadă. Pur și simplu, știu.

— Ce anume știi?

Mult mai ușor decât își imaginase că va fi să vorbească cu el, să-i spună, realiză ea, și asta pentru că el era foarte perspicace.

— Unul dintre cei doi care au ucis-o pe mama mea, cel pe care tu l-ai adus aici. Cel cu care m-am luptat. Ea ridică brațul, iar el observă cum ea își recapătă stăpânirea de sine. Înainte ca eu să-l ucid, a spus ceva despre tatăl meu și despre felul cum a murit.

— A încercat să te enerveze, să te deruteze.

— A făcut și asta cât se poate de bine, dar a fost mai mult de atât, înțelegi? O simt, înăuntrul meu. Privindu-l, ea își apăsă palma deasupra inimii. Mi-am dat seama în clipa în care m-am uitat la cel pe care l-am ucis. Nu e vorba doar de mama, ci și de tata. Cred că Lilith i-a trimis aici de data asta fiindcă a mai obținut astfel o victorie.

Ea continuă să înainteze, cu capul plecat din pricina greutății propriilor gânduri, cerculețul din părul ei sclipind în lumina torțelor.

— Ei cred că a fost vorba de un urs care înnebunise. Tata se afla în munți, vâna. A fost ucis, el împreună cu fratele mai mic al mamei. Unchiul meu, Riddock, nu a mers, deoarece mătușii i se apropia sorocul să nască. Eu…

Ea se opri iar, deoarece se auzi ecoul unor pași, și tăcu până când zgomotul lor dispăru.

— Ei consideră, cei care i-au găsit și i-au adus acasă, că i-au ucis niște animale. Și așa a fost, continuă ea, pe un ton dur. Numai că ele mergeau asemenea omului. Ea i-a trimis să-l ucidă, ca să nu mai aibă alt copil în afară de mine.

Se întoarse apoi spre el. Lumina torțelor îi colora în roșu fața palidă.

— Probabil că, l-a momentul acela, știa că numai conducătorul Geallului poate fi membru al cercului. Sau poate că era mai ușor să-l ucidă pe el decât pe mine atunci, eu fiind puțin mai mare decât un bebeluș și ușor de supravegheat. Avea destul timp să trimită asasinii pe urmele mele. În schimb, ei l-au omorât pe tatăl meu.

— Cei care au făcut-o sunt morți acum?

— Și asta e o consolare? se miră ea, gândind că – venind din partea lui – reprezenta aproape o sugestie. Nu știu ce anume să simt. Dar știu că ea mi-a răpit părinții de lângă mine. Ea i-a omorât pentru a opri ceea ce nu poate fi oprit. O vom întâmpina pe câmpul de bătaie de Samhain, fiindcă așa trebuie să se întâmple. Fie că voi fi regină, fie nu, voi lupta. Ea i-a omorât fără motiv.

— Și nimic din ceea ce ai fi făcut tu nu ar fi putut să împiedice asta.

Da, consolare, se gândi ea iar. În mod straniu, propoziția lui plină de compătimire îi oferi doar atât.

— Mă rog ca ăsta să fie adevărul. Dar știu că din cauza celor întâmplate și a celor care nu s-au petrecut, ceea ce va urma, ceea ce va avea loc mâine e mai important decât ceremonialul și ritualul. Cine va ridica mâine sabia va conduce războiul, ducând cu sine sângele părinților mei uciși. Ea nu are cum să împiedice asta. Nu are cum să oprească asta.

Se retrase, făcând semn în sus.

— Vezi steagurile? Dragonul și cercul. Simbolurile Geallului încă de la începuturile sale. Înainte ca toate astea să se termine, voi cere să se mai adauge unul.

El se gândi la ce putea alege ea – o sabie, un arc, o săgeată. Apoi pricepu. Nu era vorba de o armă, de o unealtă a războiului și a morții, ci de un simbol al speranței și al toleranței.

— Un soare. Care să-și reverse lumina asupra lumii, spuse el.

Surpriza, în spatele căreia se afla plăcerea, îi lumină chipul.

— Exact. Ai priceput ideea și dorința mea. Un soare auriu desenat pe un steag de culoare albă, ca mărturie a luminii și viitorului pentru care luptăm. Soarele acesta, aurul gloriei, va fi al treilea simbol al Gealului, cel pe care i-l ofer eu. Iar pe ea să o ia naiba. Blestemată să fie împreună cu tot ce a adus aici.

Roșie ca focul, Moira trase adânc aer în piept.

— Tu ești un bun ascultător – iar eu vorbesc prea mult. Trebuie să vii înăuntru. Ceilalți se vor reuni pentru supeu.

El îi atinse ușor brațul cu palma pentru a o opri.

— Mai devreme mi-am zis că vei fi o regină-războinică neputincioasă. Cred că a fost unul dintre puținele momente în care m-am înșelat.

— Dacă sabia va fi a mea, zise ea, sigur te-ai înșelat.

În vreme ce intrară înăuntru, el își dădu seama că tocmai avuseseră cea mai lungă conversație din cele două luni de când se cunoșteau.

— Trebuie să le spui și celorlalți. Trebuie să le spui ceea ce crezi în legătură cu tatăl tău. Dacă acesta este un cerc, nu trebuie să existe secrete care să-i diminueze puterea.

— Ai dreptate. Daaa, ai dreptate în privința asta.

Cu capul ridicat și ochii strălucitori păși înaintea lui.