Visul regasit

Visul regasit de Nora Roberts

Prolog

California, 1888

Era cale lungă de bătut pentru un om. Nu numai milele de la San Diego pînă la falezele de lîngă Monterey, se gîndea Felipe, ci și anii. Atîția ani...

Cîndva, fusese destul de tînăr ca să meargă cu încredere de-a lungul stîncilor, să se cațăre, chiar și să alerge. Sfidînd soarta, bucurîndu-se de iureșul vîntului, de tumultul valurilor, de înălțimile amețitoare. Odinioară, stîncile înfloriseră pentru el primăvara. Pe-atunci se găsiseră flori de cules pentru Seraphina și-și aducea aminte, cu limpezimea vîrstei care privește înapoi spre tinerețe, cum rîsese și strînsese la sîn floricelele rare și sălbatice, ca și cum ar fi fost trandafiri neprețuiți, culeși dintr-un boschet îngrijit cu drag.

Acum vederea îi slăbise și avea membrele firave. Dar nu și memoria. Memoria puternică și vitală, într-un trup bătrîn, era crucea lui. Orice bucurii găsise în viață, fuseseră tulburate, întotdeauna, de sunetul rîsului Seraphinei, de încrederea din ochii ei negri. De iubirea ei tînără și care nu accepta nici un compromis.

În cei mai bine de patruzeci de ani de cînd o pier­duse, și în acea parte a sufletului său unde se ascun­dea inocența, învățase să-și privească în față propriile neputințe. Fusese laș, fugise din luptă în loc să înfrunte ororile războiului, se ascunsese printre morți, fără să ridice spada.

Dar fusese tînăr, iar tinerilor trebuia să li se ierte asemenea lucruri.

Îngăduise ca prietenii și familia să-l creadă mort, ucis ca un luptător - ca un erou chiar. Rușinea și mîndria erau acelea care-l îndemnaseră s-o facă. Mărunte lucruri, mîndria și rușinea. Viața era alcătuită din cără­mizi atît de mici. Dar nu-și putea ierta nicicînd că prețul acelei rușini și mîndrii fusese viața Seraphinei.

Obosit, se așeză pe o piatră să asculte. Să asculte mugetul apei războindu-se cu stîncile, departe jos, să asculte țipetele ascuțite ale pescărușilor, vuietul vîntului de iarnă prin ierburi. Iar aerul era înghețat, cînd închise ochii și-și deschise inima.

S-o asculte pe Seraphina.

Avea să fie veșnic tînără, o frumoasă fată cu ochi negri, care nu avusese timp să îmbătrînească, așa cum era el acum. Nu așteptase, ci, pradă disperării și durerii, se azvîrlise în mare. Din dragoste pentru el, își spunea acum Felipe. Din nepăsarea tinereții care n-a trăit destul pentru a ști că nimic nu durează o veșnicie.

Crezîndu-I mort, murise și ea, aruncîndu-se cu tot cu viitorul ei de pe stînci.

O jelise, Dumnezeu îi era martor cît o jelise. Dar n-o putuse urma în mare. în schimb, pornise spre sud, abandonîndu-și numele și casa, și făurindu-și altele noi.

Găsise iarăși dragostea. Nu acea primă îmbujorare dulce a iubirii pe care o cunoscuse cu Seraphina, ci un sentiment solid și puternic, clădit din acele mici pietre ale încrederii și înțelegerii, pe temelia unor nevoi atît liniștite, cît și violente.

Și își dăduse toată străduința.

Avusese copii și nepoți. Trăise o viață cu toate bucuriile și tristețile care alcătuiesc omul. Supraviețuise iubirii pentru o femeie, ca să întemeieze o familie și să planteze grădini. Era mulțumit cu roadele crescute din ființa lui.

Dar n-o uitase niciodată pe fata pe care o iubise. Și o ucisese. Niciodată nu uitase visul lor de viitor, nici modul gingaș și inocent în care i se dăruise. Cînd se iubiseră în taină, amîndoi atît de tineri, atît de proaspeți, visaseră la viața pe care aveau s-o trăiască împreună, la căminul pe care urmau să-l făurească din zestrea Seraphinei, la copiii ce aveau să vină.

Dar sosise războiul, iar Felipe plecase de lîngă ea spre a-și dovedi bărbăția. Și, cînd colo, își dovedise lașitatea.

Seraphina își ascunsese darul de mireasă, simbolul speranței pe care fetele îl prețuiesc atît de mult, pentru a-l feri de a cădea în mîinile americanilor. Felipe nu avea nici o îndoială unde îl ascunsese. O înțelesese pe Seraphina lui - logica ei, sentimentele, părțile tari și slăbiciunile ei. Deși acest lucru însemna să plece din Monterey fără un ban în buzunar, nu se atinsese de aurul și giuvaerurile pe care le tăinuise Seraphina.

Acum, cu visurile vîrstei care-i argintase părul, care-i împăienjenise ochii și sălășluia în oasele lui îndurerate, se ruga ca zestrea să fie într-o bună zi găsită de niște îndrăgostiți. Sau de visători. Dacă Dumnezeu era drept, avea să-i îngăduie Seraphinei să aleagă. Indi­ferent ce predica Biserica, Felipe refuza să creadă că Dumnezeu ar fi osîndit pentru păcatul sinuciderii o copilă îndurerată.

Nu, nu putea fi altfel decît așa cum o lăsase cu peste patruzeci de ani în urmă, pe aceeași faleză. Veșnic tînără și frumoasă, și plină de speranță.

Știa că n-avea să se mai întoarcă în acel loc. Vremea ispășirii i se apropia de sfîrșit. Spera ca, atunci cînd avea s-oVevadă pe Seraphina, ea să-i zîmbească și să-i ierte mîndria necugetată din tinerețe.

Se ridică, încovoiat în vînt, rezemîndu-se în baston pentru a nu-i fugi picioarele de sub trup. Și părăsi faleza, lăsîndu-i-o Seraphinei.

‡ ‡ ‡

Se apropia furtuna, gonind peste mare. Furtună de vară, plină de forță, lumină și vînt năprasnic. în acea ireală aură luminiscentă, Laura Templeton stătea mulțu­mită pe stîncă. Furtunile de vară erau cele mai plăcute.

Trebuia să se înapoieze curînd la Templeton House, dar deocamdată ea și cele două bune prietene ale ei stăteau privind, în așteptare. Avea șaisprezece ani, o constituție delicată, ochi cenușii, liniștiți, și păr blond, strălucitor. Și era la fel de plină de energie ca orice furtună.

- Aș dori să mă pot urca în mașină și să mă reped drept spre ea, rîse Margo Sullivan în vîntul capricios, care sufla tot mai puternic. Drept în ea.

- Cu tine la volan, în nici un caz, se strîmbă Kate

Powell. Nu ți-ai scos permisul decît de-o săptămînă și deja ți-ai făcut o reputație de dementă.

- Ești invidioasă, fiindcă mai ai atîtea luni pînă să poți conduce și tu, aia e.

Fiind adevărat, Kate ridică din umeri. Părul ei scurt și negru flutura în vînt. Trase cu poftă aer în piept, plăcîndu-i modul cum se îndesea, forfotitor.

- Eu, cel puțin, pun bani deoparte pentru mașină, nu decupez poze de Ferrari-uri și Jaguar-uri.

- Dacă tot ai de gînd să visezi, replică Margo, încruntîndu-se spre o minusculă ciupitură a lacului coral de pe unghii, măcar visează în stil mare. Voi avea un Ferrari într-o zi sau un Porsche, sau ce vreau eu.

Ochii albaștri ca vara i se îngustară cu hotărîre.

- N-am să mă mulțumesc cu orice rablă la mîna a doua, ca tine.

Laura le lăsă să se contrazică. Ar fi putut dezamorsa conflictul, dar înțelegea că nu făcea decît pur și simplu parte din prietenia lor. Iar pe ea n-o interesau mașinile. Nu că nu-i plăcea mica mașină decapotabilă șic pe care i-o dăruiseră părinții la împlinirea vîrstei de șaisprezece ani. Dar, pentru ea, toate mașinile erau la fel.

Își dădea seama că-i era mai ușor, în situația ei. Era fiica lui Thomas și Susan Templeton, din imperiul hote­lier Templeton. Casa lor se înălța pe colina din spatele ei, sorindu-se sub cerul de un plumburiu clocotitor. Nu era compusă numai din piatră, lemn și sticlă. Nu numai din turnulețe, balcoane și grădini luxuriante. Nu numai din liota de servitori care o țineau tot timpul curată lună.

Era un cămin.

Dar Laura fusese crescută spre a înțelege responsa­bilitățile privilegiilor. Înlăuntrul ei vibra o mare dragoste pentru frumusețe și simetrie, și o enormă bunătate. Pe lîngă acestea se alinia nevoia de a trăi pe măsura standardelor familiei Templeton, să merite tot ceea ce primise la naștere. Nu numai bogăția, pe care chiar și la numai șaisprezece ani o înțelegea deja, ci și iubirea de familie și de prieteni.

Știa că pe Margo limitările o iritau întotdeauna. Deși crescuseră împreună în Templeton House, apropiate ca niște surori, Margo era fiica servitoarei.

Kate venise la Templeton House după moartea părinților ei. Orfană la opt ani. Fusese îndrăgită, asimi­lată în familie, făcînd parte din Templeton-i la fel de mult ca Laura și fratele ei mai mare, Josh.

Laura, Margo și Kate erau tot atît de apropiate - ba poate chiar mai apropiate - ca niște surori de sînge. Dar Laura nu uita niciodată că responsabilitatea familiei Templeton îi revenea ei.

Și într-o zi, își spunea ea, avea să se îndrăgos­tească, să se mărite și să aibă copii. Avea să ducă mai departe tradiția Templeton-ilor. Bărbatul care avea să vină după ea, s-o ia în brațe, s-o facă să-i aparțină, urma să fie tot ceea ce-și dorise Laura vreodată. îm­preună, aveau să-și clădească o viață, să întemeieze un cămin, să dureze un viitor la fel de șlefuit și perfect ca Templeton House.

În timp ce-și imagina, în inimă îi înmugureau visuri. O culoare delicată îi îmbujoră obrajii, pe cînd vîntul îi răvă­șea în jur buclele blonde.

- Laura iarăși visează, comentă Margo, cu un zîmbet fulgerător, care-i făcu fața, oricum frumoasă, de-a dreptul răpitoare.

- Iar ți s-a pus Seraphina pe creier? o întrebă Kate.

- Hmm?

Nu, nu se gîndise la Seraphina, dar acum se gîndea.

- Mă întreb cît de des a venit aici, visînd la viața pe care și-o dorea alături de Felipe.

- A murit într-o furtună ca asta care vine acum. Știu că așa a fost, zise Margo, ridicîndu-și fața spre cer. Cu vînt, fulgere și trăsnete.

- Sinuciderea e și-așa destul de dramatică, comentă Kate, rupînd o floare și răsucindu-i între degete tulpina scurtă. Chiar și dacă ar fi fost o zi perfectă, cu cer albastru și soare strălucitor, rezultatele erau tot ace­leași.

- Mă întreb cum e să te simți atît de pierdută, mur­mură Laura. Dacă-i găsim zestrea, ar trebui să con­struim o capelă sau altceva în amintirea ei.

- Eu îmi voi cheltui partea pe haine, pe bijuterii și pe voiaje, zise Margo, întinzîndu-și brațele în sus, potrivindu-și-le apoi sub cap.

- Și se va termina într-un an. Sau mai repede, pre­zise Kate. Eu pe-a mea am s-o investesc în sînge al­bastru[1].

- Plicticoasa și previzibila Kate, zise Margo, întorcîn- du-și capul spre Kate și zîmbindu-i Laurei. Dar tu? Ce-ai să faci cînd o s-o găsim? Și-o vom găsi, cîndva.

- Nu știu.

„Ce-ar fi făcut mama ei?“ se întrebă Laura. „Sau tatăl ei?“

- Nu știu, repetă ea. Va trebui să aștept pînă atunci.

Reveni cu privirea spre mare, unde perdelele ploii se apropiau.

- Asta e ceea ce n-a făcut Seraphina. N-a avut răbdare să aștepte.

Iar vîntul ce se întețea îi răspunse ca tînguirea unei femei.

Un fulger se bifurcă pe cerul greu, ca o explozie albă, orbitoare, în zigzag. Tunetul următor zgudui văzduhul. Laura își lăsă capul pe spate, surîzînd. „Se apropie,“ își spuse ea. „Puterea, primejdia, gloria."

Le dorea. în adîncul cel mai secret al inimii, le dorea pe toate.

Apoi se auzi scrîșnetul de frîne, acompaniat de pulsația furioasă a asprului rock and roll. Și un strigăt nervos:

- lisuse Christoase, v-ați ieșit din minți? zise Joshua Templeton, aplecîndu-se pe geamul mașinii și încruntîndu-se spre cele trei. Urcați naibii în mașină.

- Încă nu plouă, răspunse Laura, ridicîndu-se.

Îl privi mai întîi pe Josh. Era mai mare decît ea cu patru ani, iar în acel moment semăna atît de mult cu tatăl lor în toiul enervării, încît îi veni să rîdă. Dar obser­vase cine mai era cu el în mașină.

Nu era sigură de unde știa că Michael Fury era periculos ca orice furtună de vară, dar nu avea nici o îndoială. Nu erau numai bombănelile Annei Sullivan de­spre golani și bătăuși, deși, cu siguranță, mama lui Margo avea opinii categorice despre acest prieten anume al lui Josh.

Poate datorită părului său negru, puțin cam prea lung și prea răvășit, sau din cauza micii cicatrice albe de deasupra sprîncenei stîngi, despre care Josh spu­nea că Michael o avea dintr-o încăierare. Poate din pricina expresiei, tenebroasă și amenințătoare, și o idee cam răutăcioasă. Ca a unui înger lacom, își spuse ea, în timp ce inima îi palpita incomod.

Ea însă bănuia că ochii lui erau problema. Atît de șocant de albaștri, pe chipul acela! Atît de intenși, de direcți și pătrunzători, cînd o priveau.

„Nu, nu-i plăcea felul cum se uita la ea.“

- Urcați dracului în mașină.

În jurul lui Josh, nervozitatea emana valuri-valuri.

- Mama a făcut o criză cînd și-a dat seama că sînteți aici. Dacă o lovește trăsnetul pe vreuna dintre voi, vai de curu’ meu.

- Și ce drăgălaș e, adăugă Margo, mereu gata să flirteze. Sperînd să-l facă pe Josh gelos, deschise por­tiera din partea lui Michael. O să ne cam înghesuim. Te superi dacă stau pe genunchii tăi, Michael?

Privirea lui Michael se abătu dinspre Laura. Îi zîmbi lui Margo arătîndu-și fulgerător dinții pe fața bronzată, cu obrajii adînciți.

- Simte-te ca acasă, dulceață.

Glasul îi era profund, puțin cam răgușit. Știa să primească greutatea unei femei disponibile, cu o ușurință îndelung exersată.

- Nu știam că te-ai întors, Michael, zise Kate, strecu- rîndu-se pe bancheta din spate, unde, constată ea cu acreală, era loc destul pentru trei persoane.

- Am permisie, o anunță el, aruncîndu-i o privire, după care reveni cu ochii spre Laura care încă mai ezita în dreptul portierei. Plec iarăși peste două zile.

- Marinarul comercial, spuse Margo, jucîndu-se cu părul lui. Sună atît de... periculos. Și palpitant. Ai cîte o femeie în fiecare port?

- E în curs de rezolvare.

În momentul cînd primele picături de ploaie stropiră parbrizul, Michael înălță o sprinceană spre Laura.

- Vrei să stai și tu pe genunchii mei, dulceață?

Demnitatea era o altă trăsătură pe care Laura o de­prinsese încă de la o vîrstă fragedă. Neînvrednicindu-I cu nici un răspuns, se așeză pe canapeaua din spate, lîngă Kate.

În clipa cînd portiera se închise, Josh demară ca săgeata în susul colinei, spre casă. Întîlnind ochii lui Michael în oglinda retrovizoare, Laura privi deliberat în altă parte, apoi din nou înapoi spre faleză și spre locul visurilor ei incomode.

Capitolul 1

În ziua cînd a împlinit optsprezece ani, Laura era îndrăgostită. Știa că avea noroc să fie atît de sigură pe sentimentele ei, pe viitorul ei și pe omul căruia urma să i le împărtășească pe amîndouă.

Se numea Peter Ridgeway și era tot ceea ce-și visase Laura vreodată. Înalt și chipeș, blond și cu un zîmbet fermecător, era un bărbat care înțelegea frumu­sețea și muzica, și responsabilitățile carierei.

De cînd fusese avansat în organizația Templeton și transferat în branșa californiană, o curtase într-un mod menit să cucerească inima ei romantică.

Îi trimisese trandafiri în cutii albe, lucioase, cinaseră în liniște la restaurante cu lumînări pîlpîitoare. Purtaseră nesfîrșite conversații despre literatură și artă, și schim­baseră priviri care spuneau mult mai mult decît cuvin­tele.

Se plimbaseră prin grădină, la lumina lunii, și cu mașina, pe coastă.

Nu durase mult pentru ca Laura să se îndrăgostească, ca printr-o tumbă ușoară, fără lovituri sau vînă- tăi. Parcă ar fi alunecat încet, își spunea ea, printr-un tunel căptușit cu mătase, spre o pereche de brațe care o așteptau.

Poate că, la douăzeci și șapte de ani, Peter era o idee mai vîrstnic decît le-ar fi convenit părinților ei, iar ea, la optsprezece, puțin cam prea tînără. Dar Peter era atît de impecabil, de desăvîrșit, încît Laura nu vedea cu ce ar fi putut conta anii. Nici un băiat de vîrsta ei nu avea cunoștințele, cizelarea sau răbdarea calmă a lui Peter Ridgeway.

Și era atît de îndrăgostită!

Peter făcuse aluzii delicate la căsătorie. Laura înțe­legea că proceda astfel pentru a-i lăsa timp de gîndire. Numai de-ar fi știut cum să-i dea de veste că se gîndise deja, hotărînd că el era bărbatul cu care avea să-și petreacă viața.

Dar un om ca Peter, își spunea Laura, trebuia să fie el acela care lua toate hotărîrile și măsurile.

Aveau timp, se asigura ea. Aveau tot timpul. Iar în seara aceea, la aniversarea ei, Peter urma să fie pre­zent. Avea să danseze cu el. -Și, în rochia bleu-pal pe care o alesese fiindcă se asorta cu ochii lui, urma să se simtă ca o prințesă. Mai mult, avea să se simtă ca o femeie.

Se îmbrăca încet, dorind să savureze fiecare mo­ment al pregătirilor. De-acum, totul urma să fie altfel, își zise ea. Dimineață, cînd deschisese ochii, găsise ca­mera neschimbată. Pereții erau în continuare tapetați cu acei mici boboci roz de trandafir, care creșteau acolo de atîția ani. Razele soarelui de iarnă intrau oblice ca întotdeauna prin ferestre, filtrate de dantelăria perde­lelor ca în atîtea alte dimineți de ianuarie.

Dar totul era altfel. Fiindcă ea se schimbase.

Acum își studia camera cu ochi de femeie. Aprecia liniile elegante ale biroului de mahon, luciosul Chippen- dale care îi aparținuse bunicii ei. Atinse frumosul ser­viciu de argint, primit în dar de ziua ei de la Margo, studiind frivolele sticluțe de parfum pe care începuse să le colecționeze din adolescență.

lată patul în care dormise, visase, încă din copilărie, cu baldachin înalt, tot Chippendale, și copertină fante­zistă de dantelă bretonă. Ușile terasei erau deschise, poftind înăuntru sunetele și miresmele serii. Canapeaua de sub fereastră, unde se putea ghemui, visînd la fa­leze, era plină de perne comode.

În căminul de marmură cu vinișoare trandafirii ardea un foc somnoros. Pe consolă stăteau fotografii în rame de argint, delicatele sfeșnice cu lumînări de spermanțet albe și subțiri pe care îi plăcea atît de mult să le aprindă seara. Și vaza de Dresda în care se afla bobocul de trandafir alb pe care i-l trimisese Peter în aceeași dimi­neață.

Mai era apoi biroul unde învățase în tot timpul liceului și unde avea să studieze în continuare pînă la sfîrșitul anului terminal.

Ciudat, medită ea, plimbîndu-și mîna peste el, nu se simțea ca o elevă de liceu, i se părea că era mult mai matură decît colegii ei de generație. Mult mai înțeleaptă, mult mai sigură de direcția în care se îndrepta.

Aceea era odaia copilăriei sale, își spuse Laura, a tinereții și a sufletului ei. Deși știa că n-avea să iubească nici un alt loc la fel de mult, era pregătită, chiar nerăb­dătoare, să-și întemeieze un nou cămin împreună cu omul iubit,

În sfîrșit, se întoarse să se privească în oglinda rabatabilă. Și zîmbi. Avusese dreptate în privința rochiei, conchise ea. Liniile simple, limpezi, se potriveau cu făp­tura ei scundă. Decolteul en-coeur, mînecile prelungi, îngustate, coloana dreaptă - care cobora spre a-i flirta cu gleznele - dădeau un efect clasic, demn, ideal pentru o femeie conformă cu standardele lui Peter Ridgeway.-

Poate ar fi preferat să aibă părul lung și drept, dar, de vreme ce acesta insista să se ineleze frivol, și-l strînsese în creștet. Îi sporea maturitatea, reflectă Laura.

N-avea să fie niciodată sexy și îndrăzneață ca Mar- go, nici dezinvolt-incitantă precum Kate. Prin urmare, se mulțumea cu stilul matur și demn. La urma urmei, ace­lea erau calitățile pe care Peter le găsea atrăgătoare.

Dorea atît de mult să fie perfectă pentru el. Astă-seară - mai ales astă-seară.

Cu respect, luă cerceii primiți de ziua ei de la părinți. Diamantele și safirele scînteiau cochet. Le zîmbi, cînd ușa se dădu de perete.

- Nu-mi umplu fața de porcării din astea.

Agitată și roșie în obraji, Kate își continuă cearta cu Margo, în timp ce intrau.

- Ți-ai dat tu cu destul pentru amîndouă.

- Ai spus că Laura va judeca, îi aminti Margo, după care se opri. își studie prietena cu un ochi critic. Arăți fabulos! Sexualitate distinsă!

- Serios? Chiar ești sigură?

Ideea de a fi sexy era atît de fascinantă, încît Laura se întoarse din nou spre oglindă. Nu se văzu decît pe sine însăși, o tînără scundă, cu ochi cenușii, neliniștiți, șj un păr ce nu prea voia să stea la locul lui.

- Absolut. Toți tipii de la petrecere te vor dori și se vor teme să te ceară.

Kate pufni, trîntindu-se pe patul Laurei.

- N-o să le fie frică să te ceară pe tine, frăție. Ești un exemplu de frunte al adevărului în reclame.

Margo se rezumă să rîdă afectat, trecîndu-și o mînă peste șold. Rochia roșie ca rujul de buze avea corsajul decoltat ispititor, mulîndu-se pe toate curbele gene­roase ale trupului.

- Dacă ai ceva - nu e cazul tău - scoate în evidență. Motiv pentru care îți trebuie fond de ten, și fard de ochi, și rimei, și...

- O, Christoase!

- Arată fermecător, Margo, zise Laura, trecînd între ele, împăciuitoare ca întotdeauna. îi zîmbi lui Kate care stătea tolănită pe pat, cu silueta ei unghiulară întrezărită prin lîna albă și subțire care o acoperea de la gît pînă la glezne. Ca o nimfă a pădurilor.

Rîse, cînd Kate gemu.

- Dar ți-ar prinde bine puțin mai multă culoare.

- Vezi? zise Margo, repezindu-se cu trusa de ma­chiaj. Stai jos și las-o pe maestră să-și facă treaba.

- Contam pe tine.

Plîngîndu-se tot timpul, Kate îndură umilința pensu­lelor și a tuburilor lui Margo.

- O fac numai fiindcă e ziua ta.

- Și-ți sînt recunoscătoare.

- Va fi o noapte senină, comentă Margo, definind preocupată pomeții lui Kate. Formația se instalează deja, iar bucătăria e în plin haos. Mama aleargă peste tot cu aranjamentele florale, ca la o recepție regală.

- Ar trebui s-o ajut... începu Laura.

- Tu ești invitata de onoare, zise Kate, închizînd ochii, apărîndu-și-i, cînd Margo începu să-i presare fard pe pleoape. Mătușa Susie are totul sub control, inclusiv

pe unchiul Tommy. El e afară, cîntînd la saxofon.

Rîzînd, Laura se așeză pe pat lîngă Kate.

- Mereu a spus că fantezia lui secretă e să cînte la sax tenor într-un bar afumat.

- Ar fi cîntat, o vreme, replică Margo, trasînd cu grijă conturul ochilor mari ca de căprioară ai lui Kate. Pe urmă, se trezea Templeton-ul din el și cumpăra barul.

- Domnișoarelor, zise Josh, apărînd în ușă, cu o cutie mică de la florărie în mîini. Nu vreau să întrerup un ritual feminin, dar cum toată lumea și-a ieșit lejer din minți, eu o fac pe curierul.

Modul cum arăta în tuxedo o sfredeli pe Margo drept prin șale. îi adresă o privire senzuală.

- Ce bacșiș obișnuiești?

- Nu se știe niciodată, răspunse Josh, făcînd un efort să nu-și cufunde privirea în brazda dintre sînii ei, blestemîndu-i pe toți bărbații cărora avea să li se ofere imaginea acelor curbe albe ca laptele. Se pare că mai urmează flori pentru sărbătorită.

- Mulțumesc, spuse Laura, ridicîndu-se să ia cutia și sărutîndu-l. Ăsta-i bacșișul meu.

- Arăți minunat! exclamă el, luînd-o de mînă. Ai crescut. începe să-mi lipsească enervanta de soră-mea aia mică.

- Îmi voi da toată silința să te enervez, cît pot de des.

Laura deschise cutia, oftă și uită de orice altceva.

- De la Peter, murmură ea.

Josh strînse din dinți. Nu se cădea să spună că deja începuse să-l enerveze, cu gusturile ei la bărbați.

- Unii consideră că e mai elegant să ofere cîte un singur trandafir.

- Eu aș prefera să primesc cu zecile, declară Margo.

- Îl privi pe Josh în ochi, absolut de acord cu el.

- E fermecător, murmură Laura, punînd bobocul în vază, lîngă celălalt. La fel ca ăsta pe care mi l-a trimis azi de dimineață.

‡ ‡ ‡

Pe la ora nouă, Templeton House dădea pe dinafară de lume și zgomot. Grupuri de oaspeți se revărsau afa­ră din camerele viu luminate, pe terasele încălzite. Alții hoinăreau prin grădini, plimbîndu-se pe aleile pietruite pentru a admira florile și fîntînile, toate luminate de globul alb al lunii hibernale și de vraja lampioanelor.

Margo avusese dreptate. Noapta era senină, cu cerul negru spuzit de nenumărate stele strălucitoare ca diamantele. Dedesubt, Templeton House se înălța scăldată în lumini.

Muzica pulsa, invitînd perechile să danseze. Mesele enorme, drapate elegant cu pînză albă, gemeau sub povara mîncărurilor pregătite de o armată de furnizori. Ospătari instruiți, după rigorile hotelurilor Templeton, treceau discret printre musafiri, purtînd tăvi de argint pline cu cupe de șampanie și mici delicatese pentru degustat. Fuseseră instalate șase baruri deschise, unde se serveau băuturi răcoritoare sau mixate.

Din piscină se înălțau aburi ca niște degete cețoase, in timp ce pe suprafața apei pluteau zeci de nuferi albi. Pe terase, sub prelatele mătăsoase, și pe peluze, mesele nenumărate cu fețe albe aveau în centru cîte trei luminări înconjurate de gardenii lucioase.

Înăuntru se găseau alți chelneri, alte bunătăți, alte muzici, alte flori, pentru invitații dornici de căldură și relativă liniște. La etaj, două cameriste în uniforme stăteau pregătite să asiste orice doamnă care dorea să-și retușeze machiajul sau să-și⁴ajusteze tivul.

Nici o recepție organizată vreodată la un hotel Templeton din întreaga lume nu era planificată și exe­cutată cu mai multă grijă decît aniversarea celor opt­sprezece ani ai Laurei Templeton.

N-avea să uite nicicînd seara aceea, modul cum scînteiau și luceau luminile, cum părea muzica să umple văzduhul, împerechindu-se cu parfumurile florilor, își cunoștea îndatoririle, conversînd și dansînd cu prietenii părinților și cu cei de-o seamă cu ea. Deși nu-l dorea decît pe Peter, se ocupa de toată lumea, așa cum se cuvenea din partea ei.

În timp ce dansa cu tatăl său, își lipi obrazul de al lui.

- E o petrecere minunată. îți mulțumesc.

Thomas oftă, dîndu-și seama că Laura mirosea a femeie - gingaș, elegant.

- O parte din mine ar mai dori să ai tot trei anișori și să te salt pe genunchi.

O îndepărtă de el, zîmbindu-i. Thomas era un bărbat frapant, cu părul de culoarea bronzului, abia înspicat cu argintiu, și ochii, moșteniți de amîndoi copiii lui, încrețiți la colțuri de însuflețire și voie bună.

- Ai crescut sub privirile mele, Laura.

- N-am avut încotro.

- Da, se pare că n-ai avut. Iar acum, stau aici con­știent că o duzină de tineri îmi aruncă săgeți în spate, sperînd că mă voi da la o parte ca să poată dansa cu tine.

- Prefer să dansez cu tine în locul oricui.

Dar, cînd pe-alături lunecă Peter împreună cu Susan

Templeton, Thomas văzu ochii fiicei sale devenind languroși și visători. Cum ar fi putut să prezică, se întrebă el, cînd îl adusese în California pe acel om, că Ridgeway avea să-i răpească fetița?

Cînd melodia se sfîrși, Thomas fu nevoit să admire abilitatea lină cu care Peter schimbă partenerele, pentru a se îndepărta rotindu-se cu Laura.

- N-ar trebui să te uiți la el de parcă ai fi gata să-l iei la bătaie, Tommy, murmură Susan.

- E doar o fată.

- Știe ce vrea. întotdeauna a părut să știe.

Susan oftă și ea.

- Și s-ar zice că e vorba de Peter Ridgeway.

Thomas își privi soția în ochi. Erau înțelepți, așa cum

Îi știa de-o viață. O fi fost ea mică și delicată și poate că dădea iluzia de fragilitate, dar Thomas știa cît era de puternică.

- Ce părere ai despre el?

- E competent, răspunse încet Susan. Bine crescut, manierat. Dumnezeu ne este martor că e un bărbat atractiv.

Gura ei gingașă se înăspri.

- Și aș dori să se afle la o mie de mile distanță de ea. Vorbesc ca o mamă, recunoscu imediat Susan. Una care se teme că-și va pierde fata.

- L-am putea transfera în Europa.

Lui Thomas îi plăcea ideea.

- Ba nu... la Tokyo, sau la Sydney.

Rîzînd, Susan își bătu soțul pe obraz.

- După cum se uită la el, l-ar urma oriunde. Mai bine să-l ținem pe-aproape.

Făcînd un efort să accepte situația, ridică din umeri.

- Putea la fel de bine să-i cadă ca tronc unul dintre

nebunaticii de prieteni ai lui Josh, sau vreun gigolo, un vînător de zestre, un escroc...

Rîse și Thomas.

- Laura? Niciodată.

Susan se mulțumi să ridice dintr-o sprinceană. Știa că un bărbat n-ar fi putut să înțeleagă. Firile romantice ca a Laurei erau de cele mai multe ori atrase spre aventură.

- Ei bine, Tommy, nu ne rămîne decît să vedem ce iese. Și să-i fim alături.

‡ ‡ ‡

- N-ai de gînd să dansezi și cu mine? întrebă Margo, strecurîndu-se în brațele lui Josh și potrivindu-se bine acolo, înainte ca tînărul să fi apucat să accepte sau s-o evite. Ori preferi să stai aici, în butoiul cu melancolie?

- Nu eram melancolic. Mă gîndeam.

- Ești îngrijorat pentru Laura.

Chiar în timp ce degetele i se plimbau cochet peste ceafa lui, Margo aruncă o privire preocupată spre Laura.

- E nebună după el. Și hotărîtă să-l ia de soț cu orice preț.

- E prea tînără ca să se gîndească la măritiș.

- Se gîndește la măritiș de cînd avea patru ani, mormăi Margo. Acum, l-a găsit pe cel pe care-l crede bărbatul visurilor ei. N-o s-o oprească nimeni.

- Aș putea să-I omor, reflectă Josh. Apoi, am ascunde cadavrul.

Margo chicoti, zîmbind, cu privirea în ochii lui.

- Kate și cu mine te-am ajuta bucuros să arunci

leșui de pe faleză. Dar, ce naiba, Josh, poate că e omul potrivit pentru ea. Este atent, inteligent, pare să fie și răbdător în anumite privințe hormonale.

- Nu-ncepe. Nici nu vreau să mă gîndesc.

- Fii sigur că surioara ta va merge prin naos, la vremea potrivită, în alb feciorelnic de mireasă.

Oftă, întrebîndu-se cum erau în stare unele femei să se gîndească la căsătoria cu un bărbat, înainte de a ști cum era la pat?

- Au multe în comun, serios. Și cine sîntem noi, doi cinici trecuți prin ciur și prin dîrmon, ca să-i judecăm?

- O iubim, răspunse simplu Josh.

- Asta așa e. Dar viața se schimbă și fiecare dintre noi o va lua pe drumul lui. Tu ai și pornit, îi atrase ea atenția. Domnul student la drept, la Harvard. Kate se frămîntă cu gîndul la colegiu, Laura cu căsătoria...

- Și tu cu ce te frănnînți, duceso?

- Cu toate și ceva pe deasupra, răspunse, zîmbetul devenindu-i lasciv.

Ar fi putut împinge flirtul puțin mai departe, dar apăru ca din pămînt Kate, despărțindu-i.

- Ritualurile sexuale mai tîrziu, bombăni ea. Fiți atenți, se duc, arătă ea, încruntată, în direcția Laurei, privind-o cum se îndepărta de mînă cu Peter. Poate-ar trebui să mergem după ei. Să facem ceva.

- Ca de pildă?

Dar Margo, înțelegînd, cuprinse umerii înguști ai lui Kate cu un braț.

- Oricum, n-ar rezolva nimic.

- Atunci, eu n-am să stau să mă uit, zise Kate dez­gustată, ridicîndu-și privirea spre Josh. Hai să stăm un timp în grădina de la sud. Josh poate să ne șterpe­lească puțină șampanie.

- Ești minoră, replică el înțepat.

- Exact, de parcă tu n-ai fi făcut-o niciodată. Doar cîte un pahar fiecăruia. În sănătatea Laurei. Poate îi va aduce noroc și tot ceea ce-și dorește.

- Atunci, cîte un pahar.

Margo se încruntă, observîndu-l cum scruta mulți­mea.

- Te uiți după sticleți?

- Nu. Mă gîndeam că poate a apărut totuși și Michael.

- Mick? întrebă Kate, înclinîndu-și capul. Credeam că e prin America Centrală sau pe undeva, jucîndu-se de-a mercenarul.

- Este... a fost, se corectă Josh. S-a întors, cel puțin pentru un timp. Speram să accepte invitația.

Apoi, ridică din umeri și continuă:

- Nu prea le are pe-astea cu balurile. Un pahar, repetă el, bătînd-o pe Kate cu degetul peste nas. Și nu de la mine l-ai primit.

- Firește că nu.

După ce o luă pe Margo de braț, Kate porni agale spre grădinile luminate vesel.

- Dacă tot n-o putem opri, măcar să bem în cinstea ei.

- Vom bea, fu Margo de acord. Și-i vom fi alături orice s-ar întîmpla.

‡ ‡ ‡

- Ce multe stele, șopti Laura în noapte, în timp ce se plimba cu Peter pe gazonul în pantă ușoară. Nici nu-mi pot imagina o seară mai desăvîrșită.

- E mult mai desăvîrșită acum cînd, în sfîrșit, am prins un moment numai cu tine.

Roșind, fata îi surîse.

- lartă-mă. Am fost atît de ocupată, încît nici n-am apucat să stăm de vorbă. Să stăm singuri.

- Ai îndatoriri. înțeleg. O Templeton nu și-ar neglija niciodată oaspeții.

- În mod normal, nu. Dar azi e ziua mea.

Își simțea mîna atît de încălzită și ocrotită într-a lui. Ar fi dorit să se poată plimba astfel o veșnicie, pînă pe faleză, ca să-i poată dezvălui acel loc mai intim decît toate.

- Ar fi cazul să am și eu puțin răgaz.

- Atunci, să profităm.

Și o conduse spre silueta albă fantezistă a chioșcu­lui de vară.

Acolo, sunetele petrecerii se estompau în fundal, iar lumina lunii pătrundea prin dantelăriile de lemn. Mires­mele florilor parfumau aerul. Era exact decorul pe care îl dorise Peter.

Demodat și romantic, ca femeia pe care intenționa s-o aibă.

Cuprinzînd-o în brațe, o sărută. îi cedă atît de ușor, i se păru. Cu atîta inocență. Gura aceea delicioasă deschizîndu-se în calea lui, brațele gingașe încercuindu-l. Îl ațîța, atîta tinerețe combinată cu demnitate, dorință încărcată de inocență.

Ar fi putut s-o aibă, știa. Nu-i lipsea nici talentul, nici experiența. Dar Peter era un om care se mîndrea cu autocontrolul său și se retrase ușor. Nu voia să întineze perfecțiunea, nici să se repeadă la contactul fizic. Dorea ca soția iui să fie neatinsă, chiar și de el însuși.

- Nici nu ți-am spus cît de fermecătoare arăți în seara asta.

- Îți mulțumesc.

Neprețuite erau acele calde spasme lichide ale nerăbdării.

- Așa am vrut. Pentru tine.

Peter zîmbi, îmbrățișînd-o tandru, rezemîndu-i capul de inima lui. Era atît de perfectă pentru el. Tînără, adorabilă, educată. Maleabilă. Printre stinghii o zări pe Margo, stridentă în rochia ei roșie mulată pe trup, rîzînd zgomotos de cine știe ce glumă.

Cu toate că glandele îi tresăriră, propriile lui sensibi­lități fură ofensate. Fata servitoarei. Visul erotic al ori­cărui bărbat.

Privirea i se abătu spre Kate. Gardiana cea scor­țoasă, cu mai multă minte decît stil. Era uimit că Laura simțea un asemenea atașament copilăresc față de acele două fete. Dar era sigur că avea să se șteargă, cu timpul. în fond, era rațională, cu o demnitate admirabilă pentru o persoană atît de tînără. Odată ce-și înțelegea pe deplin locul în societate - și alături de el - putea fi desprinsă ușor de relațiile necuvenite.

Nu avea nici o îndoială că era îndrăgostită de el. Avea atît de puțină experiență într-ale vicleniei sau înșelăciunii. Poate că părinții ei nu prea erau de acord, dar Peter se încredea că devotamentul față de fiica lor avea să-i înduplece.

Era încredințat că nu-i puteau găsi nici un cusur, pe plan personal sau profesional. își făcea meseria, și o făcea bine. Avea să devină un ginere adecvat. Cu Laura lîngă el, cu numele de Templeton, urma să aibă tot ce-și dorea. Tot ce merita. Soția cuvenită, poziția de ne­zguduit în societate, urmași. Avere și succes.

- Nu ne cunoaștem de prea multă vreme, începu el.

- Eu am impresia că ne știm de-o viață.

Pe deasupra capului ei, Peter zîmbi. Era de un romantism atît de dulce.

- Doar de cîteva luni, Laura. Și sînt mai mare decît tine cu aproape zece ani.

Laura nu făcu decît să se îndese și mai aproape.

- Ce contează?

- Ar trebui să-ți las mai mult timp. Pentru Dumnezeu, încă mai ești liceană.

- Doar cîteva luni, încă.

Cu inima bătîndu-i de nerăbdare, își înălță capul.

- Nu mai sînt un copil, Peter.

- Așa e, nu mai ești.

- Știu ce vreau. Dintotdeauna am știut.

O credea. Știa și el ce dorea. Știuse dintotdeauna. încă o trăsătură pe care o aveau în comun.

- Totuși, mi-am impus să aștept, zise Peter, ridicîndu-i mîinile la buze și privind-o în ochi. încă un an, cel puțin.

Laura știa că la asta visase, asta așteptase.

- Nu vreau să aștepți, șopti. Te iubesc, Peter.

- Te iubesc, Laura. E prea mult să mai aștept o oră măcar, necum un an.

Peter o așeză ușor pe bancheta capitonată. Mîinile Laurei tremurau. Absorbea cu toată inima fiecare nuan­ță a momentului. Sunetul muzicii din depărtare, răz- bătînd prin văzduhul limpede al nopții în tonuri liniștite. Mirosul iasomiei înflorite și izurile mării. Modul cum jucau luminile și umbrele prin dantelăria ce-i adăpostea.

Se lăsă într-un genunchi, așa cum știuse Laura că avea să facă. Avea chipul atît de frumos, în lumina delicată ca prin vis, încît i se frînse inima. Ochii ei înotau în lacrimi, cînd Peter scoase din buzunar o cutiuță de catifea neagră și o deschise. Lacrimile făcură ca lumina reflectată din diamant să se refracte în mii de curcubeie.

- Te măriți cu mine, Laura?

Iar Laura știu ce simțea fiecare femeie în acel unic moment de strălucire al vieții. întinse mîna și declară:

- Da.