Vanatorii De Fantome Infruntand fantomele – volumul 1, 2, 3

CAPITOLUL 1

Arzătorul mic și bolul de lângă corp relatau trista poveste. Profesorul Lawrence Maltby reușise, în sfârșit, să se sinucidă. Judecând după reziduurile negre și mirosul persistent de mirodenii exotice, își pusese capăt cu ajutorul unui drog obișnuit de stradă, cunoscut sub denumirea de Chartreuse.

Lydia Smith plecă din cadrul ușii dormitorului sărăcăcios pe care Maltby îl transformase în birou și se ghemui lângă silueta costelivă, încrețită a doctorului. Nu se aștepta să găsească puls și, când își puse vârful degetelor pe gât, sub barba albă răvășită, își dădu seama că avea dreptate.

Se cutremură, se ridică repede, se dădu înapoi și își luă geanta de umăr pentru a scoate telefonul. Degetele îi tremurau când formă numărul pentru urgențe.

— Da, este corect, spuse ea operatoarei mult prea stresate. Numărul treisprezece, Hidden Lane. Etajul unu, apartament A. Este în Old Quarter, în apropiere de Zid.

— Mă scuzați, doamnă, dar strada asta nu apare pe harta orașului, spuse răstit operatoarea. Sunteți sigură că aceasta este adresa?

— Da, sunt sigură. Hidden Lane nu apare pe toate hărțile. Lydia se mai îndepărtă un pas de lângă cadavru. Probabil că acesta este motivul pentru care este numită Aleea Ascunsă. Uite, spune medicilor să vină pe Dead City Way, pe South Wall Street și apoi să meargă la dreapta, la taverna din colț. Odată ce vor ajunge în zonă, toată lumea îi poate îndruma.

— În regulă. Se făcu un moment de liniște înainte ca femeia să revină la telefon. Sunt pe drum. Trimit la dum­neavoastră și un echipaj de poliție, pentru că ați spus că este un corp.

Operatorul părea să spună că nu era sigură că Lydia cunoștea diferența între un corp mort și unul de alt fel.

— În acest apartament este cu siguranță un om mort. Credeți-mă, am mai văzut unul înainte.

— Pentru niciun motiv să nu părăsiți locul faptei, doamnă. Deoarece dumneavoastră ați găsit corpul, va trebui să efectuați câteva formalități.

Formalități.Lydia simți că i se ridică părul pe ceafă la fel de tare ca în urmă cu câteva minute, când intrase în apartamentul sumbru al lui Maltby și își dăduse seama că se întâmplase ceva îngrozitor.

Din experiența ei, formalități era cuvântul folosit de înfumurații membri ai Consiliului Academic pentru a descrie farsa unui interogatoriu formal pe care îl înscenaseră înainte de a o concedia din funcția pe care o deținuse la universitate, cu șapte luni în urmă.

Trebuie să parcurgem câteva formalități… așa se exprimase polițistul care se ocupa de investigațiile crimei asupra lui Chester Brady, de luna trecută, prevestind astfel tortura pe care Lydia fusese obligată să o îndure.

Nu era vina ei că ea fusese prima persoană care dăduse peste trupul lui Chester în sarcofagul acela ciudat, străvechi, își spuse ea. Și nu avea niciun motiv să creadă că este responsabilă pentru repetarea acelorași circumstanțe astăzi, fiind prima persoană care a găsit astăzi trupul lui Maltby.

Era ghinionul ei că intrase în nebunia asta, își spuse singură. Ar fi putut fi oricine. Ușa apartamentului lui Maltby era descuiată când venise ea, cu câteva minute în urmă, așa că își vârâse capul înăuntru și îl strigase. În fond, el era cel care îi spusese să treacă pe acolo în dimineața aceasta.

De fapt, mesajul pe care i-l lăsase pe robotul telefonului în timp ce ea era ocupată cu turul unui grup de turiști la muzeu, fusese o cerere insistentă, nu o rugăminte.

„… aici este Dr. Lawrence Maltby. Trebuie să vă văd imediat, domnișoară Smith. Vă rog să veniți la apartamentul meu cât mai repede posibil. Am vești extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni, care a dus la concedierea dumneavoastră de la universitate…”

Deși își dăduse demisia din funcția de la Old Frequency College acum mai bine de o decadă, era evident că Maltby nu își pierduse prestanța de profesor autoritar. Tonul vocii sale lăsate pe robot fusese cel al unui șef de catedră mustrând un membru mai tânăr al personalului biroului său.

În ciuda severității sale, Lydia nu întârzie să răspundă cererii sale. Cuvintele magice vești extrem de urgente privind incidentul din catacombe de acum câteva luni îi captaseră pe deplin atenția.

Dar cursa exorbitantă cu taxiul spre Hidden Lane fusese în zadar. Ajunsese prea târziu.

Cu toate acestea nu vedea niciun motiv care să justifice multitudinea de explicații pe care operatoarea i le cerea.

— Uite ce, nu este scena unei crime sau ceva de genul acesta, spuse ea repede. Profesorul Maltby nu a fost ucis. Se pare că a luat o supradoză de Chartreuse. Nu trebuie să mă supui acestui interogatoriu. Nu am niciun răspuns de dat.

Operatoarea era de neclintit.

— Îmi pare rău, doamnă, dar regulile sunt reguli. Rămâneți unde sunteți până când ajung acolo medicii și polițiștii.

— Mda, sigur. Lydia termină brusc convorbirea. Se uită încă o dată la cadavru și își schimbă apoi imediat direcția privirii.

Nu îl cunoscuse personal pe Maltby, dar auzise timp de ani de zile bârfele din Ruin Row. Tragicul său sfârșit fusese prezis de ceva vreme de toți proprietarii de galerii care avuseseră de-a face cu el. În perioada sa de glorie, fusese un profesor de para-arheologie extrem de respectat. Dar cariera lui se ruinase după infiltrarea sa în lumea infernală a dependenților de droguri.

După ce fusese concediat de Old Frequency College, venise aici în Cadence City, unde încercase să își câștige existența drept consultant particular pentru colecționarii și proprietarii de galerii de pe Ruin Row. Dar drogurile făcuseră imposibilă o colaborare demnă de încredere cu el. Într-un final, reputația sa compromisă făcuse ca activitatea lui de consultant să se ruineze complet.

La sfârșitul vieții sale, Maltby coborâse pe cea mai de jos treaptă a afacerilor cu antichități. Devenise un umil cercetător de ruine, cu un trai la limita subzistenței, menținut de ilicitele sale descinderi în catacombe, întreprinse în speranța că va descoperi la un moment dat relicve valoroase.

Mai multe dintre cunoștințele Lydiei de la Old Quarter îi spuseseră că, în scurtele momente în care el putea să își alunge obiceiurile suficient timp cât să coboare în adâncuri, Maltby reușea să facă descoperiri destul de spectaculoase. Nimeni nu știa unde au loc săpăturile sale secrete din catacombe și, onorând regulile nerostite care guvernează partea mai puțin legitimă a afacerilor cu antichități, nimeni nu îl întreba.

Ea ascultă cu atenție timp de câteva clipe zgomotul de afară, dar nu auzi sirene. Probabil medicii și poliția nu mai puteau întârzia mai mult de câteva minute. Asta îi dădea totuși răgazul necesar să analizeze puțin camera.

Încercând să nu se uite la cadavru, merse spre birou și cercetă suprafața răvășită. Erau mai multe copii vechi ale Manualului de Para-arheologie, îngrămădite fără noimă într-un colț. Stilouri, hârtii și un carnețel zăceau aruncate într-o dezordine totală.

Își deschise geanta de umăr, scoase o batistă și o folosi pentru a deschide carnețelul. Mâzgălelile din interior păreau să fie o serie de critici furibunde îndreptate împotriva unor articole apărute în niște serii recente din Manualul de Para-arheologie; scrisorile acestea fuseseră adresate editorilor, dar nu văzuseră însă niciodată lumina tiparului.

Închise carnețelul și cercetă masa. Chiar și dezordinea aceea părea să aibă, în mod paradoxal, o coerență a ei. Erau prezente toate detaliile pe care te-ai fi așteptat să le găsești pe masa unui academician, inclusiv un teanc mic de bucăți de hârtie, grămezi cu cărți de referință, o lampă și o sugativă. Nu era niciun calculator, dar asta nu era neapărat o surpriză. Probabil că Maltby îl vânduse de mult pentru a-și cumpăra Chartreuse. Fie asta, fie îi fusese furat. Avea vecini destul de dificili.

Se uită mai atent, încercând să își dea seama ce anume o deranja. Și atunci a realizat că sugativa nu era așezată acolo unde ar fi fost folosită în mod obișnuit, în centrul biroului. Fusese trasă sau împinsă prea departe, spre dreapta, astfel că un colț al ei atârna peste margine. Nici lampa nu era așezată la locul ei. Umbra cădea într-un unghi ciudat care reflecta o fâșie de lumină direct pe podea.

Era ușor de înțeles ce se întâmplase. Fără îndoială, simțind că are probleme serioase din cauza supradozei, Maltby încercase în mod evident să se ridice în picioare, poate pentru a striga după ajutor. Fusese amețit și instabil și probabil că se împleticise, apucând obiectele cele mai la îndemână, într-o încercare zadarnică de a-și recăpăta echilibrul. Lovise lampa, iar sugativa fusese târâtă în mișcare.

Ea se aplecă să deschidă sertarul de sus al biroului, gândindu-se că nu ar putea cauza niciun fel de problemă, dacă ar căuta acolo vreun potențial indiciu lăsat de Maltby.

Se opri în timp ce se întindea să apuce mânerul sertarului, zărind bucata de hârtie care zăcea pe covorul uzat. Era de mărimea unei pagini smulse din carnețelul așezat lângă telefon.

Curioasă, se aplecă și se ghemui sub birou pentru a lua hârtia. Când se uită, văzu că cineva începuse să mâzgălească, într-o scriitură foarte dezorganizată, două cuvinte.

Amber Hil

În ușa de la intrare se auzi o bătaie puternică, care zgudui imediat nemișcarea nefirească a camerei moarte. Speriată, încercă să-și recapete echilibrul. Capul i se lovi de partea de dedesubt a biroului.

— La dracu.

Sări de sub birou și aruncă hârtia în geantă.

Se auzi o a doua bătaie. O străbătu un fior. Indiferent cine era afară, reușise să transforme această simplă bătaie în ușă în impresia unei adevărate chemări la condamnare.

Ezită, nesigură dacă să răspundă sau nu. Încă nu se auzeau sirene, ceea ce elimina ipoteza conform căreia vizitatorul lui Maltby este medic sau polițist. Având în vedere proasta reputație a cartierului, nu îi rămâneau decât variante destul de neplăcute. Își dăduse atunci seama că singura variantă înțeleaptă ar fi să ignore pur și simplu bătaia în ușă. Ușa nu era însă încuiată, astfel încât oricine era afară pe hol s-ar fi putut hotărî să își încerce norocul și să apese pe clanță.

Probabil ar fi o idee bună să meargă în camera din față și să încuie ușa.

♥♥♥

Ieși grăbită din birou, străbătu holul îngust și traversă camera de zi murdară, în vârful picioarelor. În ușa solidă era un vizor. Încercând să nu își dezvăluie prezența, își lipi ochiul de cercul mic de sticlă. În același timp se întinse după cheie.

Se opri când văzu bărbatul stând în holul întunecat. Barbă crescută de o zi, ghete zgâriate, pantaloni grosolani de culoare kaki și cămașă și o jachetă uzată de piele, nu te făceau decât să ajungi la aceeași concluzie. Era genul de bărbat care părea să fie o alegere perfectă pentru o întâlnire, dacă aveai chef de o plimbare în zona sălbatică, dar cu siguranță nu ți-ai dori să îl întâlnești pe o alee întunecată într-o noapte fără lună.

Ochii lui erau o combinație tulburătoare de auriu și verde. Avea trăsăturile dure și implacabile ale unui bărbat obișnuit să dețină controlul.

Pe deasupra avea și un ceas de ambră. Știa asta pentru că o astfel de tipologie de bărbat îi era bine cunoscută.

Desigur, nu era nimic special în legătură cu ceasurile de ambră. Aproape toată lumea poartă ambră, într-o formă sau alta. Cu două sute de ani în urmă, coloniștii de pe Pământ învățaseră că aici, în Harmony, unica piatră prețioasă avea o singură proprietate cu adevărat specială: ambra făcea posibil ca oamenii să își concentreze energia psihică latentă, puteri paranormale pe care mediul ambiant al noii lumi le dezlănțuise.

Având în vedere că, de la a doua generație, toți urmașii coloniștilor dovedeau un anumit talent PSI pe care îl puteau controla cu ajutorul ambrei, acesta devenise în curând sursa de energie a alegerii. Până și copiii rezonau cu ambra cu suficientă pricepere cât să deschidă o ușă sau să apese pe buton pentru a se uita la desene animate.

Lydia știa că Emmett London nu folosea accesorii de ambră numai pentru că erau la modă. Era un para-rezonator de energie-disonantă foarte puternic – un vânător de fantome. Avea aptitudinea psihică și pregătirea necesară pentru a neutraliza bilele periculoase, dilatate, ale energiei haotice disonante, așa numitele fantome, care gravitau la întâmplare pe coridoarele subterane nesfârșite ale ruinelor străine.

Vânătorii de fantome erau un element indispensabil pentru orice echipă de excavare, în principal, ei erau niște paznici profesioniști, angajați de Breasla lor pentru a-i proteja pe arheologi, cercetători și alte persoane care explorau și excavau catacombele străvechi de sub Orașul Mort.

Până să îl cunoască pe Emmett London, luna trecută, avusese o părere foarte proastă generalizată despre vânători, îi clasa pe cei mai mulți dintre acești adepți ai energiei-disonanță pe o treaptă inferioară chiar gangsterilor cei mai feroci. Exista câte o Breaslă a vânătorilor în fiecare oraș important al Harmony și în ceea ce o privea, erau niște simple organizații criminale legalizate conduse de șefi nemiloși.

Emmett era misteriosul fost-șef al Breslei din Resonance City. La scurtă vreme după sosirea lui în Cadence, luna trecută, începuseră să circule zvonuri prin presa de scandal care atestau că el este succesorul ales de prezentul șef al Breslei din Cadence City, Mercer Wyatt.

Emmett negase orice interes în asumarea conducerii Breslei locale, dar Lydia nu era sigură că va putea evita această poziție – nu dacă Wyatt urma să îl forțeze. Erau multe zicale vechi despre vânători și Breaslă, una dintre ele spunând că cine a fost o dată omul Breslei, va fi întotdeauna omul Breslei. Evident, înțelepciunea convențională omisese faptul că existaseră și câteva femei vânător, dar asta nu avea nicio legătură.

În ultimele săptămâni, încercase foarte tare să nu se gândească la faptul că se culca cu bărbatul pe care Mercer Wyatt îl alesese să preia poziția de șef al Breslei din Cadence. Deschise ușa cu putere și se aruncă în brațele lui Emmett.

— Nu știi cât sunt de bucuroasă să te văd, spuse ea cu nasul afundat în cămașa lui. Cum m-ai găsit?

— Am sunat la birou. Melanie mi-a spus că ești aici. Își puse un braț în jurul umerilor ei și se uită înapoi pentru a vedea holul întunecat. Mulțumit, o conduse în apartament și închise ușa. Ce naiba cauți în zona asta din oraș?

— Maltby, bărbatul care locuiește aici, spunea că vrea să mă vadă. Când am ajuns aici, zăcea pe podeaua din biroul lui. Inspiră adânc. Este cam… mort.

Emmett păru îndurerat.

— Nu încă unul.

Ea se încruntă.

— Acum nu este ca data trecută. Se pare că Maltby a luat o supradoză de Chartreuse. Am chemat o ambulanță. Suspină. Nu că ar mai ajuta cu ceva.

— Unde este?

Resemnarea stoică din vocea lui o deranjă.

— Nu trebuie să te porți ca și cum ar fi un obicei al meu să găsesc cadavre. Făcu un semn cu mâna spre birou. Este în camera din capătul culoarului.

Emmett merse până lângă ușa biroului. Ea îl urmă, strângând poșeta în mână.

— Nu este bine deloc, spuse Emmett.

— Mda, păi este și mai rău pentru Maltby.

— Nu asta voiam să spun. Au apărut ceva complicații. Ultimul lucru de care avem nevoie acum este un cadavru.

El dispăru în birou.

Alarmată, se grăbi să intre pe ușă. Emmett se uita la cadavrul lui Maltby, cercetând spațiul îngust al camerei cu o expresie meditativă.

— Ce complicații? întrebă ea. Nu mă înțelege greșit, mă bucur să te văd, dar ce faci aici? Când te-ai întors din excursia cu cortul pe care ai făcut-o cu Zane și tovarășii lui?

Nu era deloc surprinzător că Emmett părea cam indispus astăzi, își spuse. Tânărul ei vecin, Zane Hoyt, și tovarășii lui se ocupau cu toții de rezonarea energiei-PSI, într-o parte destul de dubioasă a orașului, în care modele masculine adevărate erau destul de rare. Băieții din vecinătate se dezvoltau mai rapid decât putea oricare dintre ei să controleze, grație puterii PSI. Era o adevărată rețetă pentru dezastru. Aveau nevoie cu disperare de îndrumare și de o mână de fier care să-i conducă.

Trupele de Vânători-Cercetași sponsorizate de Breaslă erau o resursă utilă comunității din Cadence, dar în zona în care locuiau Lydia și Zane nu existase nicio astfel de grupare. Emmett se ocupase de această problemă cu câteva săptămâni în urmă când îndemnase tăcut Breasla să plaseze o trupă în vecinătate. Mersese atât de departe, încât se ocupase în mod activ de grupările nou formate.

Toți băieții, chiar și Zane, îl idolatrizau de Emmett. În fond, era unul dintre cei mai puternici para-rezonatori din oraș. Așa cum aflase Lydia, băieții aceștia erau foarte impresionați de puterea lui.

— Am ajuns pe la trei dimineața, spuse Emmett. I-am lăsat pe băieți pe la casele lor și m-am dus acasă ca să dorm. Nu am vrut să te trezesc. Telefonul suna când am intrat pe ușă. Absent, își masă bărbia. Nu am dormit încă.

Sirenele se auzeau în depărtare. Era și timpul, își spuse Lydia.

— Cine te-a sunat? întrebă ea. De ce nu ai mai ajuns să dormi?

— Este o poveste lungă. O să îți explic mai târziu. O privi cu atenție. Între timp, te rog să îmi spui că tipul acesta mort nu are nicio legătură cu noua ta slujbă de consultant.

— Oh, nu, lucrurile merg minunat cu proiectul Hepscott, spuse ea, ușurată că, pentru prima oară, poate da un răspuns pozitiv, încrezător. Aruncă o privire neliniștită spre Maltby. Este o problemă personală.

— Mda, îmi era frică de asta. Expresia lui Emmett se împietri și mai mult. Are legătură cu întrebările acelea al căror răspuns ai tot încercat să-l afli în Ruin Row în ultimele două săptămâni, nu? Cele despre așa zisa Săptămână Pierdută pe care ai avut-o.

Ar fi trebuit să bănuiască faptul că el aflase de aceste întrebări, pe care de fapt, ea le voia discrete. Emmett era un fost șef al Breslei. Avea relații.

— Maltby m-a sunat, spuse ea repede. Nu eu l-am sunat pe el.

— Pur și simplu nu poți renunța, nu-i așa? Ești hotărâtă să dovedești că ai fost victima unei așa-zise conspirații a vânătorilor de fantome. Nu poți să accepți că ceea ce ți s-a întâmplat a fost doar un accident foarte grav.

Ochii ei se îngustară.

— Exact din cauza asta nu ți-am spus că fac investigații pe cont propriu. Știam că nu mă vei privi decât cu suspiciune.

— Tocmai din cauza astaar trebui să te tratez cu suspiciune. Arătă spre cadavru. Lucruri ca acesta se întâmplă frecvent în partea asta a orașului. Cel puțin, ar fi trebuit să mă suni înainte să vii să pui întrebări.

— Știam că te vei întoarce foarte târziu noaptea trecută. Am crezut că vei dormi mai târziu astăzi.

— M-ai fi sunat să mă inviți să vin cu tine dacă ai fi crezut că sunt treaz?

Începea să simtă un fel de nesiguranță.

— Cunosc viața din Old Quarter, Emmett. Am trăit aici toată viața mea. Nu am nevoie de escortă.

— Poate nu ai nevoie în cartierul în care locuiești, dar acesta este în celălalt capăt al Quarterului. În aceste locuri, ai nevoie de o escortă.

Ea își intensifică strânsoarea poșetei.

— Știi, nu este tocmai momentul pentru o predică cu privire la siguranța personală.

— În drumul meu spre această clădire, m-am întâlnit cu trei vânzători de droguri care se ofereau să îmi dea niște Chartreuse de înaltă calitate, cu două târfe, cu un tip care încerca să îmi vândă un ecran antirezonanță super și cu unul din idioții aceia zâmbitori cu halate de baie verzi care promit să dezvăluie secretele adevăratului extaz dacă vei cumpăra o carte. Și asta numai în jumătate de stradă între locul acesta și unde mi-am parcat Slider-ul. Voi fi norocos dacă o să îmi mai găsesc mașina acolo când o să mă întorc.

— Sunt sigură că îți vei găsi Slider-ul exact acolo unde l-ai parcat. Nimeni nu ar îndrăzni să îl atingă. Toată lumea știe cine ești, Emmett, mai ales mulțumită acelui articol idiot apărut în Cadence Tattler săptămâna trecută.

Spre dezgustul lui Emmett, popularul ziar de scandal tipărise pe prima pagină o fotografie a sa. Fotografia fusese însoțită de un discurs emoționant care punea la îndoială adevăratul motiv al prezenței sale în Cadence. Titlul, Șeful suprem al Breslei? spunea totul.

Emmett își propti mâinile în șolduri.

— M-ai speriat de moarte, Lydia.

— Mda. Ești vânător de fantome. Pe tine nu te sperie nimic.

Vorbea ușor, dar în adâncul ei era ușurată că el încheie discuția. Erau de câteva săptămâni implicați în această relație foarte complicată și lucrurile erau destul de nesigure încă. Nu aveau nevoie de o altă confruntare de opinii.

Ascultară sirenele care se opriră brusc pe alee.

Emmett ridică din sprâncene.

— Te superi dacă te întreb ce intenționezi să le spui polițiștilor?

Ea se încruntă.

— Sper să nu pună prea multe întrebări.

— Este a doua oară în decurs de o lună în care găsești un cadavru. Am senzația că vor fi ceva întrebări.

Cineva bătu în ușa apartamentului.

— Mă duc să le deschid, spuse Lydia. Se întoarse și traversă holul.

Când deschise ușa din față a apartamentului, văzu doi medici, un ofițer de poliție în uniformă și încă o persoană, destul de familiară de altfel, care încerca cu disperare să intre cât mai repede în holul întunecat.

— Bună, domnișoară Smith, spuse inspectorul Alice Martinez. Văd că într-adevăr îți faci apariția în cele mai interesante locuri. Își răsuci privirea dură de polițist pentru a se uita peste umărul stâng al Lydiei. La fel și tu, London. Ce-i asta? Descoperirea cadavrelor chiar este pentru voi cea mai plăcută variantă a unei întâlniri romantice?

Unul din medici se uită spre Emmett.

— Unde este mortul?

— În josul holului, îi răspunse Emmett.

Cei doi medici și ofițerul se îndreptară spre birou.

Lydiei nu-i plăcea senzația de disconfort pe care o simțea.

— Ce faceți aici, inspectore, întrebă ea prudentă. Nu este o crimă.

Alice nu își îndepărtă atenția de la Emmett.

— De fapt vă căutam pe dumneavoastră, domnule London. Am sunat la biroul domnișoarei Smith pentru a vedea dacă știe unde sunteți și mi s-a spus că este probabil ca amândoi să fiți la această adresă. Imaginați-vă surpriza mea când am aflat că domnișoara Smith tocmai a dat telefon pentru a spune că a găsit un om mort.

— Inspectore… Emmett își înclină cu politețe capul.

Lydia avu impresia că nu era surprins să o vadă pe Alice Martinez. Disconfortul deveni din ce în ce sesizabil, acutizat fiind și de ploaia care părea să înceapă din clipă în clipă.

— De ce voiai să vorbești cu Emmett? întrebă ea tăios.

— Trebuie să îi pun câteva întrebări, spuse Alice. Nimic mai mult decât o simplă formalitate.

— Ce? Lydia era îngrozită. Nu poate fi adevărat. Doar nu crezi că Emmett are vreo legătură cu moartea profesorului Maltby? Eu sunt cea care a găsit corpul. Emmett nu este implicat în asta. Pura întâmplare a făcut ca el să fie aici când ați venit și voi.

Alice și Emmett se uitară amândoi la ea. Lydia își dădu seama pe loc de exagerarea pe care o comisese. Să devii atât de defensiv este ultimul lucru pe care trebuie să îl faci în preajma unui polițist, își spuse singură.

— Nu intenționam să vorbesc cu domnul London despre moartea lui Maltby, spuse calm Alice. Deși probabil că ar trebui să revizuiesc această decizie. Dar, pentru moment, vom trece peste asta. Motivul pentru care l-am căutat în această dimineață este să îi pun câteva întrebări în legătură cu o altă problemă pe care o gestionez în acest moment.

— Problemă? Lydia își mută direcția privirii de la Alice spre Emmett și din nou înapoi. Un alt val de teamă îi străbătu terminațiile nervoase. Ce problemă? Ce se întâmplă aici?

— Cineva a încercat în dimineața aceasta să îl ucidă pe Mercer Wyatt, spuse Emmett ușor.

— Indiferent cine a fost, aproape că a reușit, adăugă Alice. Wyatt este la terapie intensivă la Cadence Memorial Hospital, sub protecție armată. Doctorii au terminat operația în urmă cu două ore. Starea lui este definită ca fiind critică.

Lydia se relaxă ușor.

— Înțeleg. Păi, este o nefericire, dar nu pot să spun că sunt teribil de surprinsă. În fond, Wyatt este șeful Breslei. Nimeni nu dobândește acest statut fără să își facă dușmani. Mizeria politicii interne a Breslei este de notorietate. Cel puțin așa este aici în Cadence.

— Adevărat, aprobă Alice cu un ton neutru al vocii.

Lydia se încruntă.

— Și de ce vrei să îl interoghezi pe Emmett?

— Pentru că circulă zvonul că este noul șef activ al Breslei din Cadence. Pe fața lui Alice se întipări un zâmbet glacial. Dacă ar fi să dau crezare zvonurilor pe care le-am auzit, în cazul în care Wyatt nu va reuși să iasă de la terapie intensivă, Emmett va prelua afacerile în mod definitiv.