Viata este aici si acum

VIAȚA ESTE

AICI ȘI ACUM

Osho este un Maestru iluminat contemporan. Întregul text care urmează reprezintă cuvintele sale, adresate, în mod spontan, auditoriului său.

277485427285. lui Osho

Osho s-a născut în Kuchawada, o mică localitate din statul Madhya Pradesh (India centrală), la 11 Decembrie 1931, fiind primul copil din cei unsprezece, câți aveau să aibă părinții săi. Tatăl său a fost un modest negustor de haine și aparținea religiei Jaina.

În anul 1946, la vârsta de 14 ani, Osho are experiența primului săusatori. De-a lungul anilor experiențele sale meditative au devenit din ce în ce mai profunde, însă intensitatea căutării spirituale și-a manifestat efectele asupra sănătății sale fizice.

La vârsta de 21 de ani, Osho atinge iluminarea, cea mai înaltă culme a conștiinței omenești. În acel moment, spunea el, biografia lui exterioară a luat sfârșit, și de atunci înainte el a trăit într-o stare total lipsită de ego, o stare de unitate cu legile intime ale existenței.

„Nenumărate vieți am lucrat asupra mea, luptându-mă, făcând tot ce se poate face, însă nu s-a întâmplat nimic. Acum înțeleg de ce nu s-a întâmplat nimic. Efortul în sine era – de fapt – obstacolul... Nu vreau să spun prin aceasta că se poate ajunge fără căutare. Căutarea este necesară, însă vine o vreme când ea trebuie lăsată în urmă. Și în ziua în care căutarea s-a oprit... a început să se întâmple. O nouă energie s-a ridicat... Venea de nicăieri și de pretutindeni. Era în arbori și în stânci, în cer, în soare și în aer – iar eu credeam că este foarte departe. Și era atât de aproape...”

Osho spunea despre sine: „Eu nu mai caut nimic.Existența și-a deschis toate porțile pentru mine. Nu pot să spun nici măcar că aparțin existenței, deoarece sunt doar o parte a ei. Când o floare înflorește, înfloresc odată cu ea. Când soarele răsare, răsar împreună cu el... Ego-ul din mine, cel care ține oamenii separați, nu mai este prezent. Trupul meu este o parte a naturii, ființa mea este o parte din întreg. Eu nu sunt o entitate separată.”

„Am cunoscut multe alte morți, însă ele nu erau nimic în comparație cu aceasta. Erau morți parțiale; uneori murea corpul, alteori o parte a mentalului sau a ego-ului. Însă persoana continua să rămână. Renovată sau decorată, schimbată pe ici-colo, însă nelipsită. Continuitatea era neîntreruptă. În acea noapte moartea a fost însă totală. A fost o întâlnire simultană cu moartea și cu Divinul.”

În plan exterior și-a continuat studiile la Universitatea din Sagar, unde a absolvit cu onoruri Prima Clasă de Filozofie, în anul 1956. A fost Campionul dezbaterilor pe întreaga Indie și a câștigat Medalia de Aur. După terminarea facultății, Osho este numit profesor la Colegiul Sanskrit din Rajpur. Un an mai târziu devine profesor de filozofie la Universitatea din Jabalpur. De asemenea, el întreprinde călătorii în întreaga Indie, vorbind în fața unui larg auditoriu și polemizând cu liderii religioși în dezbateri publice.

În 1966 demisionează pentru a se dedica în întregime scopului de a iniția omul modern în arta meditației. Începe să se adreseze unor mulțimi de 20.000-50.000 de persoane în cadrul adunărilor ce aveau loc în aer liber. Conduce tabere de meditație de zece zile.

În anul 1968 se stabilește la Bombay, oraș în care trăiește și își transmite învățătura; doi ani mai târziu introduce noua sa tehnică de meditație: „Meditația Dinamică” care, ulterior, va fi folosită de psihoterapeuți, medici și profesori din întreaga lume.

Osho, numit în acea perioadă Bhagwan Shree Rajneesh, începe să-i inițieze pe căutătorii spirituali în neo-sannyas – o cale în care aceștia se dăruiesc căutării de sine și meditației, fără a renunța la lume sau la orice altceva. Acest punct de vedere relativ la renunțare reprezintă o ruptură totală față de tradiția orientală. Pentru el nu renunțarea la lumea materială este cea care contează ci renunțarea la trecut, la condiționările și la credințele nefondate pe care fiecare generație le impune generației următoare.

În anul 1974, este inaugurat ashramul de la Poona. Influența spirituală a lui Osho este de nivel mondial, 25000 de persoane trecând anual porțile comunității. Osho se retrage din ce în ce mai mult în intimitatea camerei sale, pe care o părăsește numai de două ori pe zi: dimineața – pentru un discurs de nouăzeci de minute și seara – pentru a-și iniția discipolii și a-i călăuzi.

Discursurile sale includ toate căile spirituale majore cum ar fi Yoga, Zenul, Taoismul, Tantra și Sufismul. El se referă, de asemenea, la Gautama Buddha, Isus, Mahavira, Lao Tse și la o serie de mistici. Aceste discursuri au fost strânse în apoximativ 650 de volume și traduse în 34 de limbi.

Grupurile de terapie existente în jurul lui Osho în acea vreme combinau tehnicile meditative din Orient cu psihoterapia occidentală. Către sfârșitul anilor ’70 ashramul lui Osho devenise o adevărată Mecca a căutătorilor adevărului. În 1981, după ce a fost ținta unei încercări de de asasinat, Osho pleacă în SUA și se stabilește la Rajneeshpuram, o mică localitate din deșertul Oregon ridicată de adepții săi din America. Festivalurile anuale care se organizează aici reunesc peste 20.000 de vizitatori din întreaga lume. În scurt timp, Rajneeshpuram devine cea mai mare și mai controversată comunitate spirituală din America. Odată cu dezvoltarea rapidă a comunității din Oregon, alte comunități se ivesc în majoritatea țărilor occidentale și în Japonia, sprijinite de fonduri proprii.

Scandalurile provocate de o serie de activități criminale și delapidări de fonduri petrecute în anturajul lui Osho, duc în cele din urmă la arestarea lui; nu este găsit implicat personal în respectivele fapte, însă acuzat fiind de încălcări ale legilor imigrării, el este expulzat din Statele Unite. O săptămână mai târziu comunitatea din Oregon este dispersată.

După mai multe încercări nereușite de a se stabili în alte state – pretutindeni fiind considerat „un pericol pentru securitatea națională” – Osho se întoarce în India, la ashramul din Poona. Începe să conducă personal meditația de la sfârșitul fiecărui discurs și introduce o nouă tehnică de meditație numită „Mystic Rose”.

În 1989, declară că nu se va mai numi Bhagwan Shree Rajneesh, deoarece pentru mulți Bhagwan înseamnă „Dumnezeu”. Discipolii săi hotărăsc să-l numească Osho. Cuvântul „Osho” provine din japoneza veche și a fost folosit pentru prima dată de Eka, ca formulă de adresare pentru maestrul său, Bodhidharma. „O” înseamnă „cu multă recunoștință, iubire, gratitudine” dar și „echilibru, armonie”. „Sho” înseamnă „extinderea multidimensională a conștiinței” și „total binecuvântat de existență”. Din acel moment, ashramul de la Poona se va numi „Osho Commune Internațional”.

Osho și-a părăsit corpul la 19 ianuarie 1990; fără să fie resemnat sau fatalist, el a explicat discipolilor săi că: „existența a hotărât că i-a venit timpul”. Pentru el devenise limpede faptul că a rămâne în limitele trupului nu era lucrul cel mai important pentru dezvoltarea operei sale. Înainte de a muri, a mai spus: „Vă las visul meu.”

178532381. ÎNTÂI

Citatele folosite în prima parte a cărții sunt extrase din discursurile lui Osho ținute pe parcursul Turneului Mondial din anul 1986, și reunite în volumulGold Nuggets. Discursurile complete se găsesc în următoarele cărți: Light on the Path – Talks În Himalayas;Socrates Poisoned again after 25 Centuries – Talks În Greece;Beyond Psichology – Talks În Uruguay;The Path of the Mystic – Talks În Uruguay;The Transmission of the Lams – Talks În Uruguay.

Trăiește total, trăiește cu pasiune... În felul acesta fiecare moment devine de aur, iar întreaga ta viață se transformă într-o înșiruire de clipe aurite. O astfel de ființă nu moare niciodată, căci atingerea ei seamănă cu aceea a regelui Midas: orice atinge, se preschimbă în aur.

Aceastăscurtă viață care o aveți poate fi transformată într-un paradis. Această mică planetă este floarea de lotus a paradisului.

Singura răspundere adevărată este față de propriul tău potențial, față de propria ta inteligență și conștiență, față de acțiunea conformă cu ele.

Atunci când te naști nu ești un copac, ci o sămânță. Trebuie să crești, trebuie să ajungi la o înflorire, iar această înflorire va fi mulțumirea ta, împlinirea ta. Această înflorire nu are nimic a face nici cu puterea, nici cu banii, nici cu politica. Nu are legătură decât cu tine, cu evoluția ta personală.

Înțelege, trebuie să devii o adevărată celebrare pentru tine însuți.

Dacă tânjești după o utopie, dorința ta se îndreaptă de fapt către o armonie individuală și socială. Această armonie nu a existat niciodată, întotdeauna a fost un haos.

Societatea a fost împărțită în diferite culturi, în diferite religii, în diferite națiuni – toate având drept fundament diverse superstiții. Nici una din aceste împărțiri nu este valabilă.

Ele arată însă că omul este divizat în el însuși. Iar acestea sunt proiecțiile conflictului său interior. Omul nu are unitate lăuntrică și, prin urmare, nu este în stare să creeze o societate, o umanitate unică, nici în afara lui.

Cauza nu se găsește în exterior. Exteriorul este doar o reflectare a ființei sale lăuntrice.

Nimeni nu a acordat o atenție prea mare individului, și aceasta este cauza fundamentală a tuturor problemelor. Însă datorită faptului că individul pare atât de mic și societatea atât de mare, oamenii au impresia că societatea poate fi schimbată, după care individul se va schimba la rândul lui.

Dar lucrurile nu stau deloc așa, căci „societatea” nu este altceva decât un cuvânt; există numai indivizi, nu există societate. Societatea nu are suflet, în cadrul ei nu se poate produce nici o transformare. Schimbarea este posibilă numai în cazul individului, indiferent cât de mică ar fi aceasta. Și odată ce învățați cum să schimbați individul, acest lucru poate fi apoi aplicat asupra tuturor indivizilor, de pretutindeni.

Eu cred că într-o bună zi vom avea o societate care să fie în deplină armonie, care să fie mult mai bună decât toate ideile pe care creatorii de utopii le-au produs, de mii de ani. Realitatea va fi cu mult mai frumoasă.

Nu ești niciodată mulțumit cu ceea ce ți-a dăruit existența, deoarece atenția ta se îndreaptă întotdeauna spre altceva. Ai fost plasat acolo unde natura nu a plănuit să fii. Nu te îndrepți spre realizarea propriului tău potențial.

Tu încerci să fii ceea ce vor alții să fii, însă acest lucru nu te va putea mulțumi niciodată. Iar când apare nemulțumirea, logica îți spune. „Poate că ceea ce ai nu este suficient; străduiește-te să obții mai mult!” Atunci încerci să obții mai mult, începi să cauți. Și toată lumea apare cu o mască zâmbitoare, toată lumea zâmbește fericită, astfel încât fiecare vrea să îi păcălească pe toți ceilalți. Și tu porți, la rândul tău, o mască, astfel încât ceilalți cred că ești ceva mai fericit; iar tu, la rândul tău, ai impresia că ei sunt mai fericiți. Iarba pare a fi mai verde în curtea vecinului. El privește însă iarba din curtea ta; pentru el aceasta este mai verde. Ea pare efectiv mai verde, mai mlădie, mai frumoasă. Acestea sunt iluziile pe care le creează distanța.

Când te apropii însă mai mult, începi să vezi că nu este chiar așa. Oamenii rămân însă la distanță unii de alții. Chiar și prietenii, chiar și iubiții, se țin unul pe altul la distanță; o apropiere prea mare ar fi periculoasă, s-ar putea ca ei să vadă ceea ce ești în realitate. Iar eroarea își are sursa în chiar modul în care pui problema, astfel încât – orice ai face – nefericirea te va urma. Vezi pe cineva care dispune de mulți bani: îți vine imediat ideea că banii reprezintă cauza fericirii. Privește la acest om! Cât de fericit pare să fie! Așa că alergi după bani. Un altul este mai sănătos; aleargă după sănătate! Un altul face altceva și arată foarte mulțumit – urmărește-l! De fiecare dată însă este vorba de celălalt...

Societatea a aranjat lucrurile astfel încât să nu îți pui niciodată problema propriului tău potențial. Și toată nefericirea provine din faptul că nu ești tu însuți. Fii doar tu însuți și toată nefericirea și toată competiția cu ceilalți dispare; nu îți mai pasă că alții au mai mult, că nu ești tu cel care are mai mult.

Dacă vrei că iarba să fie mai verde, nu are rost să privești în curtea vecinului. Este atât de simplu că iarba să fie mai verde...

Omul trebuie să fie înrădăcinat în propria sa energie potențială, indiferent care este aceasta. Lumea va fi atât de mulțumită astfel, încât acest fapt vi se va părea pur și simplu incredibil.

Afi viu înseamnă a avea simțul umorului, a avea o profundă calitate de a iubi și de a te juca în voie. Sunt absolut împotriva oricăror atitudini negative în privința vieții, iar respectul acordat Divinului a reprezentat întotdeauna o negare a vieții. Pentru a transforma acest respect în ceva pozitiv trebuie să i se adauge neapărat calitatea jocului, simțul umorului și iubirea. Respectul față de viață este singurul fel de respect care poate fi arătat Divinului, deoarece nimic nu este mai divin decât viața însăși.

Omul poartă în interiorul lui un mare tezaur, însă el mai poartă în sine și întreaga moștenire animală. Aceasta trebuie îndepărtată, pentru a permite comorilor să se înalțe în câmpul conștiinței, pentru a fi împărtășite cu ceilalți. În realitate, aceasta este caracteristica bogăției: cu cât o împarți mai mult cu alții, cu atât îți aparține mai mult.

Cea mai mare parte a problemelor noastre apar doar pentru că nu le-am privit niciodată cu adevărat, nu ne-am îndreptat niciodată atenția asupra lor pentru a vedea ce sunt ele în realitate.

Încercați să creați numai lucruri frumoase, nu aduceți la viață nimic urât. Nu aveți prea mult timp și nu aveți nici multă energie de pierdut. Având o viață atât de scurtă, având o sursă de energie atât de mică, este pur și simplu stupid să o pierdeți în tristețe, în furie, în ură, în gelozie.

Folosiți-vă energia în iubire, folosiți-o în acțiuni creatoare, în prietenie, în meditație; îndreptați-vă spre ceva care să vă înalțe. Și cu cât vă înălțați mai mult, cu atât întâlniți mai multe izvoare de energie care stau la dispoziția voastră. Depinde numai de voi.

Nici o ființă umană nu este o insulă. Trebuie să vă amintiți mereu acest lucru, deoarece el reprezintă unul din adevărurile fundamentale ale vieții. Insist asupra acestui fapt, deoarece există mereu tendința de a-l uita.

Facem cu toții parte din aceeași energie a vieții, din aceeași existență oceanică. Și tocmai datorită faptului că rădăcinile noastre sunt ancorate în această unitate, este posibilă iubirea. Dacă nu am fi o singură unitate, iubirea nu ar fi nicidecum posibilă.

Omul poartă încă în el multe instincte animalice: furia, ura, gelozia, posesivitatea, șiretenia. Tot ceea ce a fost condamnat în interiorul omului pare să aparțină unei părți inconștiente foarte profunde. Iar scopul alchimiei spirituale este acela de a produce eliberarea de întregul trecut animalic.

Dacă nu se va elibera de acest trecut animal, omul va rămâne divizat. Trecutul animalic și calitățile umane nu pot coexista, deoarece calitățile umane reprezintă tocmai opusul celor animalice. Deci tot ce poate să mai fiică omul este să cadă în ipocrizie.

În ceea ce privește comportamentului formal, omul se conformează idealurilor umane de iubire și adevăr, de libertate, neposesivitate și compasiune. Toate acestea reprezintă însă numai un strat foarte superficial, iar animalul ținut ascuns se poate ivi la suprafață în orice clipă; orice întâmplare îl poate face să apară. Însă, indiferent dacă apare la suprafață sau nu, conștiința interioară este divizată.

Această conștiință divizată a făcut să se pună întrebarea: cum ar putea individul să devină un întreg armonios? Același lucru este însă valabil și în cazul societății: Cum putem transforma societatea într-un întreg armonios, fără războaie, fără conflicte, fără clase sociale; fără separare pe criterii de culoare, religie, castă sau națiune?

În loc să gândim în termeni de revoluție și să schimbăm societatea, structura ei, ar trebui să ne punemmai serios problema meditației și a transformării individului.

Aceasta este singura cale ce poate duce la dispariția tuturor diviziunilor existente în cadrul societății.

Însă ele trebuie să dispară din interiorul individului. Iar acest lucru este posibil.

Nu există nimic care să poarte eticheta „ADEVĂR”; adevărul nu este un lucru pe care îl vei putea găsi într-o bună zi într-o cutie, și pe care, deschizând-o, vei exclama uimit: ”Fantastic! Am găsit adevărul!"

Nu există o astfel de cutie.

Motivul pentru care oamenii vorbesc mereu despre adevăr este clar. În inima lor există o sete după adevăr, le este rușine că nu sunt în posesia acestui adevăr și, de aceea, vorbesc despre el. Acestea nu sunt însă decât cuvinte. Faptul de a trăi în conformitate cu ele este prea periculos, riscul este prea mare.

La fel se întâmplă și cu libertatea. Toți oamenii doresc libertate de exprimare, însă nimeni nu este cu adevărat liber. Și nimeni nu dorește cu adevărat să fie liber, deoarece libertatea aduce cu sine responsabilitatea; ea nu vine singură. Iar faptul de a fi dependent este simplu; în acest caz răspunderea nu îți revine ție, ci persoanei de care ești dependent.

Oamenii au adoptat deci un mod de viață schizofren. Ei vorbesc despre adevăr și despre libertate, însă trăiesc în minciună și în sclavie... Iar lanțurile robiei sunt numeroase, deoarece faptul de a fi sclavi vă face să fiți liberi de răspundere. Un om care dorește să fie liber trebuie să accepte responsabilități imense. El nu își poate arunca răspunderea pe umerii nimănui. Indiferent ce face, indiferent ce este, răspunderea îi revine în întregime.

Opersoană cu adevărat non-violentă este cea care nu ucide pe nimeni și care nu face rău nimănui, deoarece este împotriva faptului de a ucide, este împotriva faptului de a face rău. Ea se va împotrivi însă și în situația în care altcineva încearcă să îi facă ei vreun rău. Dacă cineva încearcă să o ucidă, ea se va împotrivi și în acest caz și nu va permite ca acest lucru să se întâmple.

Ea nu va iniția nici o violență, însă dacă împotriva ei va fi îndreptat vreun act violent, atunci se va bate din toate puterile. Numai așa oamenii non-violenți pot rămâne independenți; altfel vor fi sclavi, vor rămâne săraci și vor fi întotdeauna exploatați de alții.

Afi tu însuți îți oferă toate elementele pentru a te simți împlinit, pentru ca viața să aibă sens, semnificație. Simplul fapt de a fi tu însuți și de a crește conform firii tale va duce la împlinirea destinului tău.

Fii plin de neprevăzut și mereu schimbător. Nu te împotrivi schimbării și nu înceta niciodată să fii imprevizibil; numai atunci viața poate fi o permanentă bucurie. În momentul în care ceea ce faci este previzibil, ai devenit un robot.

Acțiunile unei mașini pot fi prevăzute. Ea este astăzi la fel ca ieri și tot așa va fi și mâine. Este neschimbată. Numai omul are calitatea de a se schimba în fiecare clipă.

În clipa în care încetezi să te schimbi, într-un mod foarte subtil ai și murit.

Riscă tot ce ai! Fii asemenea unui jucător!

Riscă totul, deoarece clipa următoare ar putea să nu mai vină, așa că de ce să îți pese? De ce să te intereseze?

Trăiește intens, trăiește plin de bucurie. Trăiește fără teamă, trăiește fără să te simți vinovat. Trăiește fără să îți fie frică de iad și fără să dorești raiul.

Trăiește pur și simplu.

Fiecare greșeală este o ocazie de a învăța. Totul este să nu comiți aceeași greșeală în mod repetat – ar fi o prostie... Însă comite cât mai multe greșeli noi de care ești în stare; nu trebuie să-ți fie teamă, căci acesta este singurul mod în care natura îți permite să înveți

Religiozitatea înseamnă pur și simplu o provocare pentru a crește, o provocare aruncată seminței pentru a ajunge la apogeul exprimării sale, pentru a se deschide în mii de flori și a-și răspândi parfumul ascuns în ele.

Această mireasmă subtilă este ceea ce numesc eu religiozitate.

Fiecare este atât de nefericit încât vrea să găsească o explicație acestui fapt. Iar societatea v-a dat pentru aceasta o strategie foarte bună: faptul de a judeca.

Mai întâi te judeci, desigur, pe tine însuți în legătură cu toate lucrurile. Nici o ființă nu este perfectă și un om nu poate fi vreodată perfect, deoarece nu există perfecțiune; prin urmare, faptul de a judeca este foarte ușor. Tu ești imperfect și există o serie de lucruri care dovedesc această imperfecțiune. Și atunci te înfurii, te ridici împotriva ta și împotriva întregii lumi: De ce nu sunt perfect? După care privești spre ceilalți încercând să regăsești această imperfecțiune în fiecare.

Și dorești să îți deschizi inima, deoarece până nu o deschizi, viața ta va fi lipsită de orice celebrare, va fi aproape moartă. Însă nu poți să faci acest lucru direct. Trebuie să distrugi mai întâi în întregime acest mecanism. Deci, în primul rând: nu te mai judeca pe tine însuți.

În loc să te judeci, începe să te accepți pe tine însuți cu toate imperfecțiunile, cu toate slăbiciunile, cu toate greșelile și eșecurile. Nu îți cere să fii perfect. Aceasta înseamnă să ceri ceva ce nu este cu putință; te vei simți frustrat.

La urma urmei, ești o ființă omenească.

Privește animalele, privește păsările: ele nu sunt triste, ele nu sunt frustrate. Niciodată nu o să vezi un bizon ieșindu-și din fire. El este pe deplin mulțumit să își mestece aceeași iarbă în fiecare zi. El este aproape iluminat! Nu există nici o tensiune, el este în deplină armonie cu natura, cu el însuși, cu tot ceea ce este.

Bizonii nu fac partide pentru a revoluționa lumea, pentru a schimba bizonul în super-bizon, pentru a face bizonii religioși sau virtuoși. Nici un animal nu este preocupat de vreun ideal uman.

Cu siguranță că bizonii râd și întreabă: „Ce vi s-a întâmplat? De ce nu puteți fi pur și simplu voi înșivă? Ce nevoie aveți să fiți altcineva?”

Primul lucru este așadar acela de a te accepta, în mod profund, pe tine însuți.

Nu condamnați senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume, și din cauza acestei condamnări energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existență aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conștiința voastră. Este conștiința voastră filtrată prin corp.

Părinții au crezut întotdeauna despre copii că sunt proprietatea lor și că aceștia trebuie să le fie întru totul asemănători, să îi copieze întocmai. O copie este însă lipsită de orice frumusețe, iar existența nu apreciază așa ceva; ea se bucură numai de ceea ce este original.

Trebuie să îți ajuți copiii să crească, astfel încât să te depășească. Trebuie să îi ajuți să nu te imite. Adevărata îndatorire a părinților este aceea de a-și ajuta copiii să nu îi imite. Copiii sunt tentați, prin însăși firea lor să imite, și pe cine ar putea imita? — Părinții sunt cei mai apropiați.

Până acum părinții au apreciat foarte mult faptul că proprii lor copii le seamănă. Tatăl se simte mândru că fiul său îi seamănă. Iar viața copilului este pierdută, el nu este dorit așa cum este el de fapt.

Din cauza acestei concepții greșite de a fi mândru de copiii care te imită, am creat o societate în care toată lumea imită.

Obediența nu presupune inteligență. Toate mașinile sunt obediente. Nimeni nu a auzit vreodată despre o mașina care să nu se supună.

Supunerea este, de asemenea, simplă. Ea te eliberează de povara oricărei răspunderi. Atunci nu mai este nevoie să elaborezi un răspuns, trebuie să faci doar ceea ce ți se spune. Răspunderea aparține celui care a dat ordinul. Dintr-un anumit punct de vedere, ești foarte liber: nu poți fi condamnat pentru acțiunile tale.

Religiozitatea nu este ceva în care să crezi – este un fapt care trebuie trăit, experimentat; ea nu este o credință pe care să o ai în minte, ci o savoare a întregii tale ființe.

Mintea nu se poate menține într-o atitudine lipsită de judecată. Dacă o forțezi să fie astfel, se produce o blocare a inteligenței. Atunci mintea nu mai poate funcționa așa cum trebuie. A adopta o atitudine lipsită de judecată nu este un lucru care să țină de sfera minții. Numai o ființă care a transcens mintea poate să fie liberă de judecată; altfel ceea ce pare a fi o afirmație validă, un lucru valabil, este numai o aparență.

Orice hotărăște mintea, orice afirmă ea, este poluat de condiționările sale, de prejudecățile sale – tocmai acestea o fac să judece.

De exemplu: vedeți un hoț. Faptul că el fură este ceva real, nu contestă nimeni aceasta; prin urmare, afirmați despre el un anumit lucru. Și, firește, faptul de a fura nu este bun; astfel încât atunci când afirmi despre un om că este hoț, mintea ta spune: „Ai dreptate; afirmația ta este adevărată.”

De ce ar fi însă un hoț rău? Și ce este de fapt răutatea? De ce a fost oare obligat să fure? Iar acțiunea de a fura este numai una din acțiuni: pe baza acesteia afirmați ceva aflat în legătură cu întreaga persoană. Și afirmați despre individul respectiv că este un hoț. El face însă și alte lucruri, nu numai faptul de a fura.

Poate că este un pictor talentat, poate că este un dulgher bun, poate cântă frumos sau dansează bine; acel om poate avea o mie și una de calități. Omul, în întregul său, este mult prea vast, iar faptul de a fura reprezintă o singură acțiune.

Și nu poți să te bazezi numai pe această acțiune pentru a afirma ceva despre întreaga sa ființă. Nu o cunoști deloc, și nu cunoști nici măcar acțiunea care a avut loc, condițiile care au determinat-o. Poate că și tu ai fi furat în acele condiții. Poate că în condițiile respective faptul de a fura nu este ceva rău, deoarece fiecare acțiune depinde de circumstanțele în care se produce.

Dacă privești lumea din jurul tău și observi condiționările oamenilor, părerile lor despre ceea ce este bine și rău, corect și greșit, vei vedea – pentru prima dată – că și propria ta minte face parte dintr-o anumită secțiune a omenirii. Ea nu conține nimic adevărat; este doar o parte. Și tot ceea ce privești prin intermediul acestei minți poartă în sine amprenta faptului dea judeca.

Existența este una singură. Ea se exprimă în milioane de forme, însă spiritul care este exprimat este același. Este o singură divinitate, cu o varietate infinită de creaturi.

Banii sunt un lucru ciudat. Dacă nu îi aveți, lucrurile sunt simple, nu apare nici o problemă. Însă dacă îi aveți, problemele își fac, cu siguranță, apariția.

Una din cele mai mari probleme pe care banii le creează este faptul că nu știi niciodată dacă tu ești cel dorit sau ei. Și acest lucru este atât de dificil de aflat, încât ai prefera să nu îi ai deloc. Atunci cel puțin viața ar fi simplă.

Banii, care ar fi putut reprezenta o mare plăcere, devin însă – în acest caz – o sursă de angoasă. Nu ei sunt însă adevărata sursă, ci propria ta minte. Banii sunt folositori, nu este nici un păcat să îi ai, nu este nevoie să ai un sentiment de culpabilitate.

Acesta este modul în care mintea își creează starea sa de nefericire. Iar dacă cineva te iubește, nu îi pune această întrebare, deoarece îl pui într-o situație delicată: dacă va spune că te iubește, vei avea îndoieli, iar dacă va afirma că este atras de banii tăi, îl vei crede. Însă, în acest din urmă caz, dacă atracția o reprezintă banii, întreaga relație se încheie. Iar în cealaltă situație vei continua să porți în tine bănuiala că este atras de banii tăi, nu de tine.

Însă nu este nimic rău: banii sunt ai tăi, la fel cum ale tale sunt nasul, ochii sau părul. Iar celălalt te iubește în întregime. Banii reprezintă, de asemenea, o parte a ta. Nu îi considera ca pe ceva separat, și atunci nu va fi nici o problemă.

Încearcă să trăiești o viață fără complicații și cu cât mai puține probleme posibil.

Acunoaște întreaga lume nu este nimic în comparație cu faptul de a cunoaște misterul interior al ființei tale. Însăși ideea de a compara este în întregime falsă. Fiecare individ este unic, deoarece nu mai există nimeni asemenea lui. Faptul de a compara ar fi fost ceva normal dacă indivizii ar fi fost asemănători. Ei însă nu sunt. Nici măcar gemenii nu sunt absolut identici. Este imposibil să găsești o altă ființă care să fie exact ca tine. Noi comparăm deci ființe unice, și de aici provin toate problemele.

Un lucru fundamental, și în același timp foarte dificil, este acela de a nu împărți viața în acțiuni frumoase și acțiuni prostești, de a nu crea nici o diviziune. Toate sunt părți ale aceluiași întreg.

Trebuie numai să aveți puțin simț al umorului. Iar pentru mine simțul umorului este esențial pentru ca persoana să reprezinte un tot unitar. Ce este rău în aceste mărunțișuri, în aceste lucruri prostești? De ce nu puteți să râdeți, de ce nu puteți să vă bucurați de ele? Tot timpul judecați ce este bun și ce este rău. Tot timpul sunteți așezați pe scaunul unui judecător, iar acest fapt vă face să fiți serioși.

Florile sunt frumoase, însă ce să spunem despre spini? Și ei fac parte din existența florilor. Florile nu ar putea exista fără ei; spinii le protejează. Ei au o anumită funcție, un anumit rol, o anumită însemnătate.

Dacă însă împarți mereu, atunci florile sunt frumoase, iar spinii devin urâți. Această sevă hrănește însă tulpina, floarea și spinii. În viața copacului nu se produce nici o împărțire, nu are loc nici un raționament. Floarea nu este favorizată, spinul nu este doar tolerat; amândoi sunt în întregime acceptați. Și acesta ar trebui să fie și modul nostru de a vedea lucrurile în propria noastră viață. Există unele lucruri, lucruri mărunte, care, dacă le judecați, par stupide, prostești. Însă acest lucru se întâmplă datorită raționamentului vostru; în realitate ele îndeplinesc, la rândul lor, un rol esențial

Singură funcție a minții este aceea de a diviza la nesfârșit. Rolul inimii este acela de a vedea ceea ce unește, lucru de care mintea este complet incapabilă. Mintea nu poate să înțeleagă ceea ce se află dincolo de cuvinte; ea poate să înțeleagă numai ceea ce este corect din punct de vedere lingvistic, ceea ce este corect din punct de vedere logic. Ea nu este preocupată de existență, de viață, de realitate. Mintea este ea însăși o ficțiune.

Poți trăi și fără minte.

Însă nu poți trăi fără inimă.

Și cu cât existența ta este mai profundă, cu atât este și inima ta mai implicată.

Viața este o curgere, este un fluviu, este o mișcare continuă. Oamenii au însă impresia că ei înșiși reprezintă ceva static.

Numai obiectele sunt statice, numai moartea este încremenită; viața este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viața este mai abundentă. Iar o viață abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă.

Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior, și nu există nici persoane egale între ele. Fiecare este unic.

Egalitatea este, din punct de vedere psihologic, o aberație. Nu toți oamenii pot fi un Albert Einstein sau un Rabindranath Tagore[1]. Însă aceasta nu înseamnă că Rabindranath Tagore este superior pentru că nu poți fi asemenea lui. Nici el nu poate fi ca tine.

Eu cred că fiecare reprezintă o manifestare unică. Trebuie deci să renunțăm la toate ideile de superioritate, inferioritate, egalitate și inegalitate și să le înlocuim cu ideea nouă de unicitate.

Într-adevăr, fiecare individ este unic.

Privește doar cu mai multă iubire și vei vedea că fiecare individ are ceva propriu, un lucru pe care nu îl mai are nimeni altcineva.

Fă pur și simplu doar ceea ce îți face maximă plăcere ție și celor din jurul tău. Fă ceva care să înalțe în tine un cântec și să creeze un ritm al celebrării în jurul tău.

O astfel de viață o numesc religioasă. Ea nu se bazează pe principii, pe disciplină și nici pe legi. Ea se rezumă la o singură idee: aceea de a-ți trăi viața în mod inteligent.

Obediența are o anumită simplitate; nesupunerea presupune o inteligență de ordin mai înalt. Orice idiot poate fi supus, și de fapt numai idioții sunt astfel.

Persoană inteligentă întreabă întotdeauna: „De ce? De ce trebuie să fac acest lucru? Până când nu voi cunoaște motivele și consecințele nu mă voi implica în realizarea lui.”

Numai așa devine cu adevărat răspunzătoare.

Este imposibil pentru un sfânt să fie șmecher, în timp ce un șmecher poate fi sfânt.

Omul nu a învățat încă să guste frumusețea singurătății. El caută întotdeauna să se angajeze într-o relație, să fie cu cineva – cu un prieten, cu un părinte, cu o soție sau un soț, cu un copil... cu cineva.

El a creat societăți, cluburi – Lyon Club, Rotary Club. El a creat partide politice, ideologice. El a creat religii, biserici Însă toate acestea sunt necesare pentru a-l face să uite de singurătatea sa. Fiind în mijlocul acestor mulțimi încerci să uiți ceva, ceva de care îți amintești uneori în întuneric: că te-ai născut singur, că vei muri singur, că indiferent ce ai face, trăiești singur.

Singurătatea este ceva esențial pentru ființa ta, nu există nici o modalitate de a o evita.

Orice efort de evitare a singurătății eșuează și va eșua, deoarece este împotriva legilor fundamentale ale vieții. În fond nu ai nevoie de un surogat, care să te facă să îți uiți singurătatea; trebuie doar să devii conștient de singurătatea ta, care este o realitate. Iar faptul de a o experimenta, de a o simți este atât de frumos tocmai pentru că reprezintă eliberarea de mulțime, de turmă, de celălalt. Este eliberarea de teama de a fi singur. E de ajuns să auzi cuvântul „singur”, că îți și amintești de o rană; ai nevoie de ceva pentru a umple acest gol care te rănește. Ai nevoie de ceva pentru a-l umple.

Cuvântul „singurătate” nu are același sens – de rană, de gol care trebuie umplut. Singurătate înseamnă pur și simplu împlinire. Ești un întreg; nu este nevoie de nimeni altcineva pentru a te completa.

Încearcă deci să găsești centrul tău lăuntric în care ești întotdeauna singur, în care singurătatea a fost întotdeauna perfectă. În viață, în moarte sau oriunde ai fi, ești mereu singur. Însă această singurătate este atât de plină – nu este nici un gol – este atât de plină, atât de completă, atât de încărcată cu toate darurile vieții, cu toate frumusețile și binecuvântările existenței, încât imediat ce ai gustat din propria ta singurătate, durerea va dispărea. În locul ei se va naște un ritm nou, de o extraordinară blândețe, pace, fericire și binecuvântare.

Aceasta nu înseamnă că un om care este centrat în singurătate nu își poate face prieteni; în realitate numai o asemenea ființă poate avea prieteni, deoarece prietenia nu mai reprezintă pentru el o nevoie, ci o împărtășire. Ființa umană are atât de mult, încât poate împărți cu ceilalți.

Facem cu toții parte din aceeași existență. Indiferent pe cine rănești, în cele din urmă te rănești pe tine însuți. Poate că acum nu îți dai seama de acest lucru, însă într-o bună zi vei înțelege și îți vei spune: „Dumnezeule! Acest lucru mi l-am făcut cu mâna mea.” Ai rănit pe cineva, crezând că este vorba de un altul.

Nu este altcineva. Existența este una singură, este o unitate cosmică. Din această înțelegere se ivește non-violența.

Când ești furios, te pedepsești pe tine însuți. Arzi. Îți distrugi inima și calitățile ei înalte și te umpli de ură.

Omul este plin dacă este în armonie cu universul. Dacă nu este în armonie cu universul atunci este gol, în întregime gol; iar din această stare de gol se naște dorința de a poseda.

Această dorință de a poseda poate fi umplută cu bani, cu locuințe, cu mobilă, cu prieteni, cu orice, deoarece nu poți să trăiești în acest gol. Este îngrozitor. Este o viață de fantomă. Dacă ești gol și înlăuntrul tău, este imposibil să trăiești.

Pentru a avea senzația că interiorul tău este plin există numai două căi. Fie intri în deplină armonie cu universul... te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile și cu toate stelele. Aceasta este adevărata împlinire.

Însă dacă nu faci acest lucru, și milioane de oameni nu îl fac, atunci singura cale este aceea de a te umple cu tot felul de reziduuri.

Dorința de a poseda înseamnă că simți pur și simplu o stare de gol, pe care vrei să o umpli cu orice, indiferent care ar fi respectivul lucru. Odată ce înțelegi acest lucru, dorința de a poseda dispare. Atunci apare dorința de a intra în comuniune cu tot ceea ce este, astfel încât tot acest gol interior să dispară.

Întregul trecut al omenirii a pus un foarte mare preț pe sărăcie, pe care a echivalat-o cu spiritualitatea, ceea ce este cu totul lipsit de sens.

Spiritualitatea este singura bogăție care i se poate întâmpla unui om. Ea conține toate celelalte bogății. Ea nu este împotriva nici unei alte bogății; ea este pur și simplu împotriva oricărui fel de sărăcie.

Pe de-o parte oamenii respectă sărăcia, iar pe de altă parte vă îndeamnă: „Ajutați-i pe cei săraci.” Ciudat! Dacă sărăcia este atât de spirituală, atunci cel mai spiritual lucru este acela de a transforma un om bogat într-unul sărac. Ajutați-i pe bogați să devină săraci, astfel încât să fie spirituali. De ce să-i ajutăm pe săraci? Vreți să le distrugem spiritualitatea?

A trăi în abundență este singurul lucru spiritual care există.

Banii sunt un subiect dificil de abordat, din simplul motiv că nu am fost în stare să punem la punct un sistem financiar sănătos, în care banii să deservească întreaga omenire, și nu să devină obiectul de manipulare al câtorva indivizi posesivi.

Banii reprezintă un subiect dificil, deoarece psihismul omului este plin de lăcomie. Altfel banii nu reprezintă decât un mijloc de schimb, o modalitate perfect adecvată schimbului; nu există nimic rău în ei. Însă felul în care este pus la punct întregul sistem este complet greșit.

Dacă nu ai bani, ești condamnat, întreaga ta viață este o catastrofă. Și toată viața încerci să câștigi bani, prin orice mijloace. Dacă ai bani, aceasta nu schimbă cu nimic lucrurile; dorești tot mai mult, iar această dorință nu mai are limite. Și în cele din urmă ai atât de mulți bani – cu toate că nu sunt destui, nu sunt niciodată destui, sunt însă mai mulți decât ai altora – încât începi să te simți vinovat, deoarece pentru a-i acumula ai folosit mijloace imorale, inumane, violente. I-ai exploatat pe ceilalți, le-ai supt sângele, ai fost un parazit. Acum ai acești bani, însă îți amintești de toate crimele pe care le-ai comis pentru a-i câștiga.

Astfel, vor exista două categorii de ființe: prima – cele care încep să facă donații unor instituții caritabile, pentru a se elibera de culpabilitate; a doua – cele care se simt atât de vinovate încât fie înnebunesc, fie se sinucid. Existența lor este o continuă angoasă. Fiecare respirație devine din ce în ce mai grea. Și cel mai ciudat lucru este că respectiva ființă a lucrat din greu, o viață întreagă, pentru a acumula acești bani, societatea fiind cea care sădește dorința, ambiția de a fi bogat, de a fi puternic.

Iar banii aduc cu sine puterea; cu ei se poate cumpăra orice, în afară de acele câteva lucruri care sunt imposibil de cumpărat. Însă nimănui nu îi pasă de aceste lucruri.

Meditația nu poate fi cumpărată, iubirea nu poate fi cumpărată, nici prietenia sau gratitudinea; însă nimănui nu îi pasă de acestea.

Priviți existența, cu întreaga ei abundență. De ce este nevoie de atât de multe flori în întreaga lume? Trandafirii ar fi fost suficienți. Existența este însă abundentă – milioane și milioane de păsări, milioane de animale, totul există din abundență.

Natura nu este ascetică, ea dansează pretutindeni: în valurile oceanului, în zborul păsărilor. Ea cântă peste tot – în vântul care trece prin ramurile pinilor, în ciripitul păsărilor...

De ce este nevoie de milioane de sisteme solare, fiecare sistem având milioane de stele? Nu pare să existe nici un motiv care să justifice existența lor, în afara faptului că această abundență este în însăși firea existenței, această bogăție este însăși esența ei; existența nu crede în sărăcie.

Eu nu văd lăcomia ca pe o dorință. Ea este în realitate o boală existențială. Nu ești în armonie cu întregul; și numai această armonie cu întregul te poate vindeca.

Pentru mine lăcomia nu reprezintă o dorință, prin urmare nu trebuie să faceți nimic pentru a o înlătura. Trebuie să înțelegeți acel gol pe care încercați să-l umpleți și să vă puneți întrebarea: „De ce am această senzație de gol? Întreaga existență este atât de plină, de unde această stare de vid? Poate că m-am rătăcit. Nu mai merg în aceeași direcție. Nu mai aparțin existenței, aceasta este cauza stării de gol pe care o încerc.”

Rămâneți deci în acest curent existențial, lăsați-vă în voia lui; apropiați-vă de existență în tăcere și liniște, în meditație. Și, într-o bună zi veți vedea că sunteți foarte plini pe dinăuntru; este un preaplin din care se revarsă bucuria, beatitudinea, binecuvântarea. Aveți atât de mult încât puteți să dăruiți întregii lumi, fără ca bogăția voastră să se epuizeze.

În acea zi veți fi pentru prima dată liberi de orice dorință de a poseda bani, mâncare, lucruri... sau orice altceva. Vei trăi însă liber de această dorință de a poseda, care nu poate fi satisfăcută, de această rană care nu poate fi lecuită; vei trăi firesc, și vei găsi tot ceea ce ai nevoie.

Fiecare se simte inferior într-un fel sau altul. Motivul este neacceptarea faptului că fiecare este unic. Nu se pune problema superiorității sau a inferiorității. Fiecare face parte dintr-o categorie care îi este proprie, și din acest lucru nu rezultă nici o comparație.

Noi nu le-am permis oamenilor să se accepte pe ei înșiși așa cum sunt. În clipa în care te accepți așa cum ești, fără nici o comparație, întreaga inferioritate, întreaga superioritate, dispare. În acceptarea totală de sine vei fi liber de aceste complexe de inferioritate sau superioritate. Altfel vei suferi toată viața.

Și nu pot să-mi închipui o ființă care să aibă totul în această lume. Unii n-au ezitat să încerce, dar au eșuat lamentabil.

Fii doar tu însuți și va fi suficient.

Ești acceptat de soare, ești acceptat de lună, ești acceptat de arbori, de ocean, de pământ. Ce poți să îți dorești mai mult?

Ești acceptat de întregul univers.

Bucură-te și savurează acest lucru!

Nevoia imperioasă a fiecăruia este de a fi aprobat și recunoscut.

Mentalitatea generală are la bază ideea că până când nu suntem recunoscuți, suntem niște anonimi și nu valorăm nimic. Nu munca noastră este importantă, ci recunoașterea ei. Aceasta înseamnă a pune căruța înaintea boilor. Munca noastră ar trebui să fie o bucurie în sine.

Trebuie să lucrezi nu pentru a fi recunoscut, ci pentru că îți place să fii creativ. Îți place muncă doar de dragul muncii Trebuie să muncești numai dacă îți place.

Nu cere și nu aștepta nici o apreciere. Dacă ea vine, nu îi dă o importanță prea mare. Dacă nu vine, nu te gândi la ea. Împlinirea ta trebuie să se găsească în însăși munca ta.

Iar dacă o ființă învață acest lucru simplu, de a-și iubi munca, oricare ar fi aceasta, de a o iubi fără a cere nici o recunoaștere, lumea în care ne găsim ar fi mai frumoasă și mai plină de celebrare; altfel cădeți în cercul vicios al nefericirii. Lucrul pe care îl faci nu este bun pentru că îți place, pentru că îl faci cât mai bine cu putință, ci pentru că lumea îl recunoaște, îl recompensează și te premiază, îți decernează Premii Nobel.

Lumea a distrus întreaga valoare pe care creativitatea o are în sine și a distrus milioane de oameni, deoarece nu toți pot fi laureați ai Premiului Nobel. Iar dorința de recunoaștere a fost creată în interiorul fiecăruia, astfel încât nimeni nu mai poate lucra în liniște, în tăcere, bucurându-se de orice ar face. Iar viața este constituită din tot felul de lucruri mărunte. Pentru aceste lucruri mici nu pot exista recompense sau titluri de onoare decernate de diverse universități sau guverne.

Bucuria nu înseamnă a finaliza ceva; bucuria constă în faptul că ai dorit respectivul lucru, că l-ai dorit din toată inima, că în timp ce te ocupai de el ai uitat tot restul lumii; era singura preocupare a întregii tale ființe.

În aceasta se găsește binecuvântarea și recompensa ta, și nu în faptul de a-l finaliza sau de a-l avea permanent.

În acest curent schimbător al existenței, fiecare clipă trebuie să conțină propria ei recompensă. Orice am fi făcut, ne-am dat întreaga silință, am făcut-o din toată inima.

Nu am lăsat nimic neexprimat, întreaga noastră ființă a fost cuprinsă în respectiva acțiune.

În aceasta se află toată beatitudinea noastră.

Realitatea este că fiecare este unic, fiecare are o anumită individualitate. Trebuie să renunțăm pur și simplu la ideile noastre despre cum ar trebui oamenii să fie; ele trebuie înlocuite cu ideea că, indiferent cum ar fi oamenii, sunt frumoși. Nu se pune în nici un fel problema lui „ar trebui să fie”; cine suntem noi pentru a impune un „trebuie” asupra altcuiva? Dacă existența vă acceptă așa cum sunteți, cine sunt eu pentru a nu face la fel?

Este necesară numai o schimbare de atitudine; este ceva foarte simplu, odată ce ideea este acceptată de gândirea voastră: fiecare om este unic, fiecare om este așa cum este, și trebuie să fie așa cum este. Nu este nevoie să fie altfel pentru a fi acceptat; este acceptat exact așa cum este. Acesta este adevăratul respect pentru individualitate, pentru oameni, așa cum sunt ei.

Întreaga omenire ar fi într-un cu totul alt spațiu, mult mai plin de iubire și de împlinire, dacă i-am accepta pe oameni așa cum sunt ei.

Numai comunismul care își va căuta sursa în iubire, în inteligență, în generozitate, va fi autentic. Comunismul care este impus cu forța va fi fals.

Și nu există nici măcar un singur om, oricât de sărac ar fi, care să nu fie în stare să contribuie și el cu ceva.

De ce să nu creezi o viață acolo unde banii nu creează nici o ierarhie, ci dau pur și simplu din ce în ce mai multe șanse tuturor?

Oamenii autoritari sunt cei care suferă de un complex de inferioritate. Pentru a-și ascunde inferioritatea, ei încearcă să își impună o falsă superioritate. Ei vor să arate că sunt cineva, ei vor să demonstreze că propriul lor cuvânt este singurul adevăr și singura literă de lege. În străfundurile lor însă sunt ființe mult inferioare.

Natura nu are, cu siguranță, nici o ierarhie. Ierarhia este un joc al minții omenești, deoarece ego-ul nu poate fi hrănit în afara unei ierarhii; în afara acesteia el moare – pur și simplu.

În natură fiecare lucru are o șansă, are un spațiu al lui; nimeni nu este șef. Nimeni nu este stăpân, și nu există nici un servitor. Natura funcționează aproape ca un întreg organic, în care individualitatea nu este pierdută, însă în care ego-ul nu are nici o șansă de a se dezvolta; ca urmare, copacii sunt lipsiți de ego, păsările sunt lipsite de ego.

Problema apare odată cu omul.

Este privilegiul exclusiv al omului – și numai al lui – de a rămâne singur, de a se ridica împotriva întregii lumi, în cazul în care crede că adevărul se află de partea sa.

Dacă tu simți că aceasta este calea care duce la libertate, atunci acceptă bucuros orice fel de răspundere. Atunci toate aceste răspunderi nu te vor mai împovăra.

Toate aceste răspunderi te vor maturiza, vei fi mai centrat mai înrădăcinat, mai individualizat.

În mâinile tale se găsește doar o singură clipă – cea autentică. Iar ea nu se va mai întoarce vreodată. Fie o trăiești, fie o lași netrăită.

Fiecare copil înțelege faptul că modul în care privește el lumea este diferit de acela al părinților săi. Acest lucru este sigur, cel puțin din punctul lui de vedere.

El are cu totul alte valori. Poate că el strânge scoici pe plajă, iar părinții îi spun: „Aruncă-le! De ce îți pierzi timpul degeaba?” Iar pentru el sunt atât de frumoase...

Copilul observă diferențele, el vede că valorile lor sunt diferite. Părinții sunt ahtiați după bani; el dorește să colecționeze fluturi. Și nu poate înțelege motivul pentru care ei se arată atât de interesați de bani: „Ce o să faceți cu ei?” Iar părinții săi nu pot înțelege ce va face copilul cu acei fluturi sau cu acele flori

Fiecare copil ajunge să își dea seama de acest lucru, de faptul că există diferențe. Singura problemă este că îi este teamă să afirme că dreptatea este de partea lui.

Cea mai bună soluție, în privința copilului, ar fi aceea de a-l lăsa în pace. Trebuie doar puțin curaj; acesta nu îi lipsește, numai că întreaga societate este astfel făcută încât până și frumoasa calitate a curajului copilului este condamnată.

Dacă părinții își iubesc cu adevărat copiii, îi vor ajuta să fie curajoși, chiar dacă acest curaj e împotriva lor. Ei îl vor ajuta să se arate plin de curaj față de profesori, față de societate, față de oricine încearcă să le distrugă individualitatea.

Amintește-ți în permanență să nu faci niciodată compromisuri. Compromisul nu își găsește nici un loc în viziunea mea. Puteți întâlni mulți oameni nefericiți, datorită faptului că au făcut întotdeauna compromisuri, iar acum nu pot să își ierte acest lucru. Ei știu că ar fi trebuit să îndrăznească, însă s-au dovedit a fi lași. Ei și-au pierdut respectul de sine, s-au devalorizat în propriii lor ochi. Acesta este rezultatul compromisurilor.

De ce trebuie să facem compromisuri? Ce avem de pierdut? Trăiți, în această mică viață, cât mai total posibil. Nu vă fie teamă să mergeți până la capăt. Nu puteți fi mai mult decât totali – aceasta este ultima linie. Și nu faceți nici un compromis. Întreaga minte va pleda în favoarea unui compromis, deoarece așa am fost crescuți, acesta este modul în care am fost condiționați

„Compromis” este unul dintre cele mai urâte cuvinte ale limbii. El înseamnă: „eu pun o jumătate, tu pui cealaltă jumătate; eu mă ocup de o jumătate, tu de cealaltă.” Oare de ce?

Atunci când totul se află la dispoziția ta, atunci când poți să alegi dacă să mănânci prăjitura sau să o păstrezi, de ce să faci un compromis?

Îți trebuie doar puțin curaj, puțină îndrăzneală, însă numai la început. Odată ce ai experimentat frumusețea faptului de a nu face compromisuri, odată ce ai experimentat demnitatea, integritatea și individualitatea care rezultă din aceasta, simți pentru prima dată că ai rădăcini, că viața ta se desfășoară dintr-un centru care este doar al tău.

Persoanele nefericite pot fi înrobite foarte ușor. Persoanele pline de celebrare, de beatitudine, nu pot cădea în sclavie.

Sexul este începutul vieții, iar moartea este sfârșitul aceleiași vieți; ele sunt așadar cele două capete ale aceleiași energii, cei doi poli ai aceleiași energii. Ele nu pot fi separate.

Poate că sexul este prima rată a morții, în timp ce moartea este sexul cu toate ratele achitate.

Este vorba însă de una și aceeași energie, care își manifestă ambele aspecte.

De ce să nu trăiți o viață în care sexul să fie lipsit de experiențe amare, gelozie și eșecuri, în care sexul să fie doar ceva amuzant, la fel ca oricare alt joc; de ce să nu fie unsimplu joc biologic?

Dacă jucați tenis nu înseamnă că trebuie să jucați toată viața cu același partener...

Viața ar trebui să fie mai bogată. Este necesară doar puțină înțelegere, și iubirea nu va mai reprezenta o problemă, iar sexul nu va mai fi tabu.

Mintea nu este nimic altceva decât o colecție de amintiri din trecut, din care se construiesc toate imaginile și visele.

Folosiți fiecare ocazie pe care v-o oferă viața pentru a vă mări inteligența, pentru a vă ridica gradul de conștiență. De obicei facem tot ce ne stă în putere pentru a ne transforma viața într-un iad. Cei care suferiți sunteți voi înșivă, și din cauza suferinței voastre îi faceți și pe alții să sufere.

Iar când este vorba de un grup mai mare de oameni, care trăiesc împreună și își produc suferințe unii altora, această suferință crește. Așa s-a transformat întreaga lume într-un infern.

Această situație poate fi schimbată într-o singură secundă, însă trebuie înțeles un lucru fundamental: nici un paradis nu este posibil dacă nu există inteligență.

Eu cred că rolul părinților nu este acela de a-i ajuta pe copii să crească; ei cresc și fără să fie ajutați de părinți.

Rolul vostru este acela de a-i întreține, de a-i hrăni, de a proteja ceea ce este în creștere. Nu le impuneți nici o direcție și nu sădiți în ei nici un ideal. Nu le spuneți ce este bine și ce este rău; lăsați-i să descopere asta singuri, prin propria lor experiență.

Modul de gândire conform căruia copiii sunt proprietatea voastră, este greșit. Ei au luat naștere prin intermediul vostru, însă nu vă aparțin.

Voi aveți un trecut; ei au doar viitor.

Ei nu își vor trăi viața în conformitate cu ideile voastre. Dacă ar trăi în conformitate cu ele ar însemna să nu trăiască aproape deloc. Ei trebuie să-și ducă viața în acord cu ei înșiși, în libertate, pe deplin responsabili, înfruntând toate pericolele și obstacolele care le ies în cale.

Odată ce ai înțeles că propriii tăi copii nu îți aparțin, că ei aparțin existenței, iar tu ai fost numai un vehicul, trebuie să fii recunoscător existenței că te-a ales ca intermediar pentru venirea pe lume a unor copii minunați. Însă nu trebuie să intervii în dezvoltarea lor, în potențialul lor. Nu le impune propria ta gândire.

Ei nu vor trăi aceleași vremuri, ei nu vor avea de înfruntat aceleași probleme. Vor face parte dintr-o altă lume. Nu îi pregăti pentru această lume, pentru această societate, pentru acest timp, deoarece le vei crea probleme.

Nu își vor găsi locul, nu vor fi pregătiți.

Cruzimea este o neînțelegere. Ea își face apariția în noi pentru că ne este frică de moarte. Nu vrem să murim, așa că înainte ca altcineva să ne ucidă, vom încerca să ucidem noi, având în vedere că cea mai bună apărare este atacul. Și nu se știe cine te va ataca.

În lumea animală, în lumea oamenilor, concurența este mereu prezentă, astfel încât oamenii atacă neîncetat, fără să își pună problema pe cine atacă sau dacă respectiva ființă se pregătea într-adevăr să atace. Însă acest lucru nu se poate afla, așa că ocazia nu trebuie ratată.

Iar atunci când ataci pe cineva, inima ta se împietrește din ce în ce mai mult, iar faptul de a ataca începe să îți facă plăcere. Fenomenul poate fi observat în lumea animală, fiind cauzat de aceeași concurență pentru hrană, pentru putere...

Cruzimea nu înseamnă altceva decât spiritul de competiție, dorința de a fi neapărat cel dintâi. Dacă este necesar, vom folosi chiar violența, însă primul loc trebuie cucerit cu orice preț. Ea apare atât la animale cât și la om. De ce însă această goană către primul loc?

Adevăratul motiv este moartea.

Cruzimea dispare numai atunci când descoperi că moartea nu există. Când experimentezi ceva aflat dincolo de moarte, întreaga cruzime dispare cu desăvârșire. Atunci nu mai contează: nu mai este nevoie să fugi, poți să îl lași pe celălalt să o ia înaintea ta, deoarece acum știi că lumea este infinită, că viața este nesfârșită.

Nu se poate pierde nimic; dacă nu se întâmplă astăzi, atunci se va întâmpla cu siguranță mâine. Dacă înțelegi cu adevărat acest lucru este, imposibil să mai pierzi ceva.

În realitate, faptul de a lupta și de a fi plin de cruzime te asprește din ce în ce mai mult, iar inima ta împietrește. Cu o asemenea inimă împietrită vei trece pe lângă tot ceea ce este minunat, frumos și plin de beatitudine.

Este dificil să dai explicații animalelor. Problema este însă că e și mai greu să se explice ființelor umane că prin intermediul competiției, a ambiției violente, a dorinței de fi întotdeauna pe primul loc, se creează o lume anormală, în care nimeni nu se mai bucură de nimic, și în care toți rămân săraci.

Singura cale de a-i face pe oameni să înțeleagă este aceea de a-i face să perceapă existența sinelui lor nemuritor; ca urmare a acestui fapt, orice urmă de cruzime va dispărea. Problema apare din cauza faptului că viața este prea scurtă. Dacă la ambele capete întâlnești infinitul – trecutul și viitorul – nu e nevoie să te grăbești, nu este nevoie nici măcar să intri în competiție.

Viața este atât de vastă și de plină, încât nu o poți epuiza.

Pentru cei ce doresc să analizeze viața, trăirea și iubirea prin intermediul gândirii, trecutul și viitorul sunt pe deplin satisfăcătoare, deoarece le oferă un câmp de acțiune nelimitat.

Ei pot decora trecutul, îl pot înfrumuseța așa cum doresc, chiar dacă nu l-au trăit niciodată; atunci când lucrurile se petreceau, ei nu trăiau în prezent. Toate acestea sunt numai umbre, reflecții în goana lor neîntreruptă au zărit câteva lucruri și au impresia că au trăit.

Singură realitate a trecutului este moartea, nu viața. Singură realitate a viitorului este tot moartea, nu viața.

Cei care și-au ratat viața, cei care nu și-au trăit-o atunci când trebuia, încep să viseze la viitor pentru a umple cumva acest gol. Viitorul lor este doar o proiecție provenită din trecut. Tot ceea ce au ratat în trecut este proiectat și așteptat să se întâmple în viitor; iar între aceste două inexistențe se găsește această scurtă clipă care există cu adevărat și care este plină de viață.

Se crede că timpul este format din trecut, prezent și viitor, însă acest lucru este greșit. Timpul este format numai din trecut și viitor. Prezentul este însăși esența acestei vieți.

Așadar, cei ce vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent.

Numai prezentul este existențial.

Trecutul este doar o colecție de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginația, visele voastre.

Realitatea este aici și acum.

Prezentul nu are nimic de-a face cu timpul. Dacă te afli pur și simplu aici, în această clipă, timpul nu există. Există doar o imensă tăcere, liniște, nemișcare; nu se mai întâmplă nimic, totul s-a oprit deodată.

Prezentul îți oferă posibilitatea să te cufunzi în adâncurile oceanului vieții, să te înalți spre seninul cerului vieții

Sunteți însă pândiți de pericole din ambele sensuri: ”trecut” și ”viitor” reprezintă cele mai periculoase cuvinte ale limbajului uman. Între trecut și viitor, faptul de a trăi în prezent este similar cu a face echilibristică pe o frânghie; pericolul există de ambele părți.

Însă odată ce ai gustat din darurile prezentului, nu îți mai pasă de nici un pericol. Odată ce intri în armonie cu viața, nu mai contează nimic.

Iar pentru mine viața este tot ceea ce există.

Pentru cei care vor să trăiască viața, și nu să se gândească la ea, pentru cei care vor să existe cu adevărat, și nu să filozofeze despre acest lucru, nu există nici o altă alternativă: ei trebuie să savureze nectarul clipei prezente. Umpleți-vă cu tot ceea ce vă oferă clipa prezentă, deoarece ea nu se va mai întoarce. Odată ce a trecut, a trecut pentru totdeauna.

Viața durează șaptezeci, optzeci de ani; moartea se întâmplă într-o singură clipă. Este atât de condensată, încât dacă ai trăit o viață justă, vei putea intra în misterul morții. Misterul constă în faptul că moartea nu este decât coperta; în interiorul ei se găsește nemurirea ta, viața ta eternă.

Nu mă gândesc prea mult la viitor, deoarece acesta se naște din clipa prezentă. Dacă putem avea grijă de clipa prezentă, am avut grijă și de viitor.

Viitorul nu va apărea din neant, el va crește din clipa prezentă. Următorul moment crește din acesta.

Dacă acest moment este plin de frumusețe, tăcere, beatitudine, următorul va fi și mai tăcut, și mai beatific.

Pentru mine seriozitatea este o boală; iar simțul umorului vă face mai umani, mai smeriți. Simțul umorului este unul din cele mai importante aspecte ale religiozității.

Omul nu trebuie să urmărească transcenderea naturii.

Adevărat vă spun: ființa umană trebuie să aducă natura la împlinire, fapt care nu poate fi făcut de nici un animal Aceasta este diferența. Voi sunteți născuți ca ființe în cadrul naturii. Nu puteți să vă depășiți condiția. Este ca și cum ați încerca să vă trageți de păr pentru a vă ridica în aer. S-ar putea să faceți un mic salt, însă mai devreme sau mai târziu veți cădea pe pământ și s-ar putea să vă alegeți cu câteva fracturi. Nu puteți zbura.

Acest lucru a fost încercat din totdeauna: oamenii au încercat neîncetat să se ridice deasupra naturii, să își depășească condiția. Însă ei nu sunt separați de natură.

Omul are capacitatea, inteligența și libertatea de a explora; iar dacă ați explorat în întregime natura, ați ajuns acasă.

Natura este casa voastră.

Una din legile fundamentale ale vieții este aceea că tot ceea ce se află pe un plan mai înalt este și foarte vulnerabil Rădăcinile unui copac sunt foarte puternice, însă florile sale nu sunt la fel. Florile sunt foarte fragile; un vânt mai puternic le poate distruge.

Același lucru este valabil și în cazul conștiinței umane. Ura este foarte puternică, însă nu la fel se întâmplă și cu iubirea. Iubirea este ca o floare, care poate fi strivită cu ușurință de orice vânt, care poate fi distrusă de orice animal.

Valorile superioare ale vieții sunt cele care trebuie să fie protejate.

Valorile inferioare se protejează singure.

O piatră nu trebuie să fie protejată, însă tufa de trandafiri, aflată în apropierea ei, are nevoie de această protecție. Piatră este deja moartă, ea nu mai are cum să moară. Ea nu are nevoie de apărare.

Trandafirul este însă viu: plin de culoare, frumos, atrăgător. Acesta este pericolul: puterea sa constă în frumusețe, însă datorită frumuseții pericolul își poate face apariția. Cineva ar putea să-l rupă.

Nimeni nu va ridica piatra, însă floarea poate fi ruptă cu ușurință.

Trebuie să faci dragoste numai atunci când te găsești pe cea mai înaltă culme; iar pentru a face acest lucru este nevoie de o anumită disciplină. Disciplina a fost folosită, însă nu pentru a face dragoste. Eu vă învăț disciplina de a face dragoste așa cum trebuie, astfel încât iubirea voastră să nu fie un simplu act biologic, care nu pătrunde în lumea voastră psihologică.

Iubirea are puterea de a ajunge chiar și în lumea voastră spirituală; desăvârșirea iubirii înseamnă atingerea acestei culmi a spiritualității umane.

Orgasmul nu este ceva necesar reproducerii. Este ceva care deschide o fereastră către evoluția superioară a conștiinței.

Experiența orgasmului este întotdeauna ne-sexuală.

Chiar dacă ai ajuns la ea prin intermediul sexului, ea nu conține nici o urmă de sexualitate.

Aceasta conduce la ideea că orgasmul ar putea fi atins și prin mijloace care nu au nimic de-a face cu sexul, deoarece el însuși fiind ne-sexual, sexualitatea nu reprezintă neapărat singura cale.

Cei care au experimentat pentru prima dată acest lucru trebuie să-și fi dat seama că pot exista și alte căi pentru a ajunge la orgasm, deoarece sexul nu este o parte integrantă a acestuia.

Orgasmul este în întregime liber de orice impresie sexuală.

Apoi ei au urmărit probabil modul în care se produce acesta, și lucrurile s-au limpezit: în momentul în care are loc orgasmul, timpul se oprește, uiți de existența timpului.

Mintea se oprește la rândul ei, devine liberă de orice gând.

Clipă este de un calm deosebit, iar conștiența atinge o culme.

Orice ființă care a experimentat aceste lucruri va concluziona: ”Dacă asemenea lucruri – conștiența, absența gândurilor, ieșirea din timp – pot fi obținute și fără a face apel la sex, atunci se poate ajunge la starea orgasmică și fără a face apel la sexualitate."

Și aceasta este certitudinea mea: în felul acesta a descoperit omul pentru prima dată meditația.

Libertatea aduce cu sine o totală responsabilitate față de tot ceea ce ești și față de tot ceea ce urmează să devii.

Există ființe care se înfurie: ele pun la cale revoluții, produc schimbări în societate, în stat. Însă toate revoluțiile lor eșuează, deoarece tot ceea ce se bazează pe furie, se bazează și pe ignoranță. Iar o schimbare autentică nu poate fi posibilă.

Schimbarea în mai bine nu este posibilă dacă are drept punct de plecare furia. Vreau să vă reamintesc faptul că tristețea este o furie inversată. Ea nu este diferită; este furie reprimată. Dacă o analizați, veți ajunge la această concluzie. Tristețea poate fi ușor transformată în furie; tot astfel, furia se poate transforma în tristețe. Ele nu sunt două lucruri diferite; ele sunt două aspecte ale aceluiași fenomen.

Lumea este tristă, este nefericită. În inimile oamenilor există o mare suferință. Însă acest lucru nu trebuie să vă întristeze, pentru simplul motiv că, fiind trist, te vei alătura celor aflați în această stare; vei crea o tristețe și mai mare. Iar acest fapt nu ajută cu nimic.

Este ca atunci când oamenii sunt bolnavi iar voi, văzând starea în care se află, vă îmbolnăviți la rândul vostru. Boala voastră nu îi va putea însă în nici caz vindeca; procedând astfel veți mări numărul celor bolnavi. A avea compasiune pentru boala lor înseamnă a-i căuta cauzele, motivele care le generează suferința și nefericirea, și a-i ajuta să înlăture aceste cauze.

Iar în acest timp trebuie să rămâneți cât mai bine dispuși posibil, deoarece numai bucuria voastră îi poate ajuta, nu și tristețea. Trebuie să fiți bine dispuși. Ei trebuie să știe că există posibilitatea de a fi fericit în această lume tristă...

Furia, mânia, reprezintă întotdeauna un semn de slăbiciune.

Atunci când au loc cataclisme, devii conștient de realitate așa cum este ea. Ea este întotdeauna fragilă, fiecare este în pericol. Numai că, în condiții obișnuite, ești cufundat într-un somn adânc, astfel încât nu vezi acest lucru. Continui să visezi, imaginându-ți lucruri frumoase pentru viitor, pentru zilele ce vor urma.

Când pericolul este iminent, îți dai seama deodată că s-ar putea să nu mai existe nici un viitor, nici un mâine, și că aceasta este singură clipă pe care o ai.

Vremurile în care au loc cataclisme sunt revelatoare. Ele nu aduc nimic nou în lume, ele îți arată lumea exact așa cum este. Ele te trezesc. Dacă nu înțelegi acest lucru, poți înnebuni; dacă îl înțelegi, poți să te trezești

Nu are nici un rost să îți faci griji, deoarece vei rata această ocazie și nici nu vei ajuta pe nimeni. Acesta este deci secretul pentru a depăși pericolele.

Soluția este următoarea: începe să trăiești mai intens, mai total, mai conștient, astfel încât să descoperi în tine ceva ce nu poate fi distrus de moarte. Acela este adăpostul, acela reprezintă singurul lucru sigur.

Singura problemă care se pune este aceea de a folosi așa cum trebuie fiecare ocazie care ți se oferă. În orice ar consta ea, folosește-o în mod just.

Dezastrul poate fi mare, pericolul este mare, însă și ocazia este pe măsură.

Nici o iluzie, oricât de mare și de frumoasă, nu poate sta împotriva realității. Realitatea o va strivi mai devreme sau mai târziu.

Rolul tatălui său al mamei este mare, deoarece ei aduc pe lume un nou oaspete, care nu știe nimic, dar care este dotat cu un anumit potențial propriu. Până când acest potențial nu crește, copilul va rămâne nefericit; și nici un părinte nu își poate imagina copilul lui nefericit.

Ei doresc sincer fericirea copilului, însă modul lor de gândire este greșit. Ei cred că dacă propriii lor copii devin doctori, profesori, ingineri sau oameni de știință, vor fi fericiți. Dar se înșală.

Copiii lor pot fi fericiți numai dacă devin ceea ce trebuie să devină. Ei pot dezvolta numai sămânța pe care o poartă în interiorul lor.

Judecată este ceva urât, ea îi rănește pe oameni. Pe de o parte îi rănești, le provoci răni, iar pe de alta dorești ca ei să te iubească, să te respecte. Acest lucru nu este posibil.

Iubește-i, respectă-i, și poate că iubirea și respectul îi vor ajuta să schimbe multe din slăbiciunile lor, multe din eșecurile lor, deoarece iubirea le va da o nouă energie, un nou rost, o nouă putere.

Iubirea le va da rădăcini adânci pentru a se putea împotrivi vântului puternic, soarelui fierbinte, ploilor grele.

Ori de câte ori se va pune problema unei alegeri, amintește-ți că nu trebuie să preferi mintea în locul inimii.

Inima este legătura ta cu existența, în timp ce mintea este legătura cu societatea.

Dacă ești trist, undeva greșești; dacă ești plin de bucurie, tot ceea ce faci este corect.

Când vă spun să fiți bine dispuși, să fiți fericiți, să vă bucurați că nu sunteți în situația de a fi nefericiți, de a suferi, o fac cu un anumit scop.

Scopul este acela de a fi un exemplu pentru cei care au uitat în întregime că viața poate fi o celebrare. Cu tot întunericul din jur, puteți să nu vă lăsați împovărați de acesta; chiar dacă el vă înconjoară, puteți – totuși – dansa. Întunericul nu poate împiedica dansul vostru; el nu are nici o putere.

Iar pentru mine, aceasta este adevărata slujire a aproapelui.

Mintea trebuie învățată să devină un slujitor al inimii. Rațiunea trebuie să fie întotdeauna în slujba iubirii. Atunci viața se poate transforma într-un festival de lumini.