Voievodul fara teama si fara prihana

Voievodul fara teama si fara prihana Dumitru Almas

Lămurirea cavalerului Antonie, tâlcuitorul acestei cronici, după grăirea și povestirea măriei sale Radu Voievod zis de la Afumați, când ne-am aflat, douăsprezece ceasuri, închiși în Cetățuia schitului, cu hramul sfinților Arhangheli, de lângă orașul Râmnicul Vâlcea

Deși mai ales oștean deprins cu mânuirea armelor sunt, totuși țin bine pana în mână, rotunjesc slovele măiestrit, ca un caligraf, și repede în cuvinte le rânduiesc, iar cuvintele cu dibăcie izbutesc a le potrivi întru a lucrurilor lămurire, întru depănarea oricărei întâmplări ori întru a gândurilor și simțămintelor tălmăcire, oricât de-ntortocheate și de-ncâlcite. Și dacă dăruit sunt cu acest dram de pricepere întru asemenea îndeletnicire, zic că nu-i rău, ba-i chiar bine a pune în slove povestirea vieții și a faptelor stăpânului meu, Radu voievod. Aceasta, ca viitorimea să afle cum a fost cândva, ce oameni au trăit, ce fapte vrednice de laudă sau de ocară au săvârșit, spre a lua învățătură urmașii.

Încep deci:

Ne găseam, iubiți cetitori din veac, în Cetățuia, zidire înălțată pe dealul de piatră albă și fărâmicioasă ca de cridă, deal rotund ca un ou uriaș, pe jumătate înfipt în pământ. Ne adăpostisem acolo, fugind din calea răzvrătiților care ne-au alungat din Curtea de Argeș, unde ne petreceam sărbătoarea Crăciunului și a Anului Nou.

Cronicarul, după câte știu, povestește în letopiseț mai ales faptele, întâmplările și numele făptuitorilor de bine sau de rău. Nimeni nu-l silește să jure că adevărul neîntinat îl spune.

Dar, în cugetul lui, simte mare nevoie și lăuntrică poruncă de a scrie adevărul, așa cum l-a văzut și înțeles el.

Aidoma voi să fac și eu, cu toate că am nume de cavaler și nu de cronicar.

Spus-am că știu bine a mânui pana, dar nu cutez a mă lauda că în stare aș fi să văd și să povestesc și ceea ce-i nevăzut, să dibuiesc limpede ori să ghicesc gândurile ce dospesc în capul oamenilor ori dorințele ce tainic li se zămislesc în inimă sau spaimele ce li se încheagă în lăuntrice măruntaie și rămân acolo, netălmăcite în vorbe, strigăte ori în mișcări cu mâinile, ochii, buzele sau sprâncenele. Prea arare pot bănui, la unii, gândurile și simțămintele după glas, după schimonosirea feții, după răsuflarea pripită, silnică ori privirea înțăpoșată și sălbatecă sau blândă și mângâietoare.

Întâmplările pe care voi să le înșir aici cerca-vor să arate, încă o dată, că mulți oameni de seamă se aruncă ori sunt azvârliți ca săgețile spre ținte necunoscute și cumplit dușmănoase, doborând sau doborâte fiind. Unii se strecoară prin strunga multora din primejdiile lumii și sosesc acasă întru făptuirea neuitatelor isprăvi.

Alții cad răpuși de la întâia întâlnire cu primejdia.

Iar altora nimic nu le poate sta în cale, căci pe toate le biruie.

Dar să n-o luăm înaintea faptelor și întâmplărilor. Ci să pășim cu povestirea după șart, pe firul lor, așa cum a vrut și le-a tocmit soarta, pentru unul din cei mai osebiți oameni, adică Radu voievod, stăpânul meu.

Voi scrie, deci, mai ales despre măria-sa. Adică voi trece în slove ceea ce însuși măria-sa a povestit prin cuvinte, în cele douăsprezece ceasuri de pe urmă. Voi scrie despre oameni buni și despre alții foarte răi, despre unele fapte înțelepte și despre altele neghioabe, despre întâmplări vesele și despre altele crâncene și triste. Ci, din toată puterea cugetului meu, nădăjduiesc să fie, înțelese cum se cuvine și bine primite. Doresc astea ca pe un lucru mult trebuitor și sfânt despre un om ales, cum rar nasc pe acest pământ. Și scriu încredințat că în țara unde ocârmuitorii nu visează și nu pregătesc un viitor bun, vrednic de laudă, norodul se sălbătăcește, se înrăiește și se întoarce în codri și în vizuini din munte, să piară acolo.

Despre mine: De obârșie sunt transilvănean, din Hațeg, din neamul Cînde, din Cetatea de Colț.

Am vârsta măriei sale și-l slujesc de cincisprezece ani.

I-am cunoscut neamul, gândurile, prietenii și dușmanii. Am participat cu sfatul au cu fapta la împlinirea multora din isprăvile sale. L-am socotit un neînfricat, un adevărat năzdrăvan, îl asamăn cu Mircea, cu Iancu Corvin, cu Vlad Dracul și chiar, într-un fel, cu Neagoe Basarab. Dară pe toți aceștia îi și întrece în bunătate, în milosârdie, în dorința de a ajuta neamul să trăiască în dreptate, iar țara în slobozenie și mândrie. Ca și mine, cunoaște bine Țara Românească, Transilvania și Moldova. Bărbat falnic, nalt, plăcut la înfățișare și la vorbă iscusit, bun la inimă, înțelept, cumpănit, viteaz și frumos: ochios, sprâncenat, oval la față, plete lungi, vălurite sub cușmă de jder. Avea braț puternic și deprindere de a mânui sabia, arcul, spada și mai ales buzduganul. Iubea mult caii; s-a slujit de trei: Șoiman unu, doi și trei, pe care călărea mai ceva ca un mârzac.

Am cunoscut-o și pe doamna Voica, foarte asemănătoare la fire cu măria-sa. Pe coconul Vlad îl știu încă din leagăn: a crescut sub privegherea mea, învățându-l să călărească, să poarte arma și să tragă cu arcul.

Mă gândesc acum, la începutul povestirii despre un om greu de asemuit cu altul, la felul cum e rostuită această lume. Și mă întreb: de ce Dumnezeu pune împreună pe cei vrednici și pe mișei? Pe Radu voievod și pe Neagoe din Periș? Pe Hristos și pe Iuda? Și dacă se izvodesc în cugete gânduri înalte și vrednice de laudă, de ce se iscă și săvârșitori de josnicii? Mă întreb, și mă voi întreba până la cea de pe urmă bătaie a inimii: ce i-a îndemnat pe acei ucigași, pe Neagoe vel spătar și Drăgan vel postelnic, să ridice spada împotriva măriei sale, tocmai în ceasul când, în zare, se vestea tihna și pacea? M-am încredințat că numai cel cumplit de înrăit, de pestriț la mațe, de vrăjmaș omului dorește a strivi mugurul înlăcrămat al fericirii.

Dar se vede că așa-s făcute zodiile omului, slugă sau domn: să nu afle drum spre biruință fără a trece prin iadul suferințelor, cu gemete și oftări amare, ca să se poticnească în înghețul morții nedrepte și haine.

Ne aflam acolo, sus, în Cetățuia, în ziua de Sânvasile, 1529: măria-sa, coconul Vlad și cu mine, cavalerul Antonie Cînde. Ne înconjuraseră cetele poruncite de răzvrătiții Neagoe vel spătarul și Drăgan vel postelnicul, cete foarte rele, alcătuite din turci delii și slugi plătite, pornite spre harțag și ucidere.

În piscul acestui deal de la miazănoaptea orașului Râmnicul Vâlcea, măria-sa a înălțat ziduri trainice, în jurul vechiului schit; i-a tocmit porți groase de stejar, legate în tari tarânci de fier gros, înzăvorâte cu trei grinzi. Zidurile nu sunt prea înalte, dar coastele dealului, râpoase, din cridă albă, lunecoasă, fac cu neputință urcușul decât pe cărarea cotită dinspre apus. Aici gândea măria-sa să-l închidă, dacă l-ar fi prins, pe Mehmet-beg, pașă la Nicopole, vărul turcit al măriei sale și dușman de moarte. Gândea să-l închidă și să-l țină în schit până s-o întoarce la credința străbună. Mierloi, pribeagul și cântărețul, a făurit, acum zece ani, un orologiu asemeni celuia de la biserica săsească din Sibiu, dar mai mic. L-a așezat în clopotniță, de-asupra porții, să vestească, prin glas de clopot, necruțătoarea curgere a vremii. Mult s-a bucurat măria-sa de acest orologiu și a tocmit unul, mai mare, pentru clopotnița de la Dealu: să bată puternic, să audă toată Târgoviștea și, până departe în munți și câmpie, să răsune.

Răzvrătiții, cu cetele lor împrejmuitoare au stat aidoma lupilor hărățiți pururea de pizma și răutatea din inima lor.

Ci, fugind noi din Curtea de Argeș, unde ne aflam în acele zile, după vânătoarea în munții Făgăraș, pe drum am luptat de trei ori cu pâlcuri de turci, trimiși din Slatina de capii răzvrătirii. Am biruit, dar de fiecare dată au căzut câte cinci-șase slujitori din mica noastră strajă.

Când rămăseserăm numai cinci, măria-sa a urcat în șa pe coconul său Vlad, de ani zece, și numai pentru că Șoiman trei a fost armăsar neîntrecut la galop, am ajuns până la Olt, l-am trecut înot, cu gând să răzbim spre Craiova, la banul Pârvu Craiovescu, pe care măria-sa îl mai credea prieten.

Dar dinspre Slatina, unde răzvrătiții și-au adunat cetele, ne-au întâmpinat iară cu arma.

Greu am ajuns, înotând prin nămeți, aici în Cetățuia.

Măria-sa a strigat celor trei slujitori trimiși să alerge până la Turnu Roșu:

„Vestiți pe doamna Ruxanda că suntem în mare primejdie!”

Căci doamna se afla în Sibiu, lângă Despina doamna, și împreună trebuia să vină, de Crăciun, la Curtea de Argeș. Ziceam c-au întârziat din pricina viscolului. Mă tem a găsi vreo altă pricină. Că, iată, viețuim sub tirania vremii și a depărtărilor care ne ispitesc, ne momesc, ne amețesc mai tare ca vinul, cu vrăjita lor chemare spre neștine.

În anii aceștia, oamenii pornesc, bezmetici și neînfricați, pe mări și oceane, să descopere lumi noi și drumuri noi. Niciodată, până acum, n-au fost oamenii așa de dornici carapacea neștiinței să spargă și să dezlege toate tainele lumii. Roiesc din Europa spre alte continente, pustii ori cu oameni ciudați. Sunt cuprinși de un fel de terribilita, cum zic italienii.

Viața noastră se întruchipează în isprăvi de pomină. Timpul ne zorește, ne dăruie clipa și ne amăgește cu veșnicia.

Suntem însetați de viață și ne dumică frica de moarte.

Semănăm cu acel idol uriaș al celor vechi care duce pământul pe umăr opintindu-se parcă să-l arunce în hăuri. Cei vechi spuneau: nosce te ipsum; adicătelea, cunoaște-te pe tine însuți. Noi ne întrebăm neîncetat: cunoaștem oare lumea?

Oricine altcineva, în asemenea împrejurare, ar fi tăcut încruntat, îngrozit de aproapele-i sfârșit. Ori s-ar fi jeluit, s-ar fi tânguit pentru marea-i nefericire.

Măria-sa Radu voievod n-a făcut așa. A știut dintru început că nu va ieși de aici viu. Scăpase într-o zi de cinci ori de moarte. Și numai o minune îl putea scăpa și de aici. Minunea s-ar fi numit Ruxanda, doamna măriei sale, dacă ar fi aflat și-ar fi sosit, cu straja ei, să ne despresoare. Acest subțirel fir de nădejde și, mai ales, grija ca Vlad, coconul domnesc, să se teamă mai puțin în aceste clipe spăimoase, l-au îndemnat pe măria-sa să-și povestească viața, așa cum și-o amintea, să-i fie învățătură și pildă.

Dar înainte de a însemna mărturisirea măriei sale, cu pana, voiesc a mai spune doar că ocârmuitorul răzvrătiților, Neagoe spătarul din Periș, este om aprig și mult proftitor de putere, dar vrednic și priceput ocârmuitor de oaste. Fiind nepotul lui Vlad vodă zis Călugărul, care a fost domn înaintea lui Radu cel Mare, a moștenit multă bogăție: moșii, turme, case, prăvălii, giuvaericale. Prieten din tinerețe, măria sa Radu vodă de la Afumați l-a avut mare dregător, adică mare spătar și mare vistier, sfetnic de încredere și de taină, om de casă și rubedenie.

Ci, cum am spus, răzvrătiții mai aveau un cap: Drăgan din Merișani, cumnatul lui Neagoe din Periș, și care de asemeni a fost în mare cinste la măria-sa Radu vodă, cu rang de postelnic, deși măriei sale nu-i plăcea că era mereu nemulțumit, învrăjbit, furios și nestatornic. Dar, ce să-i facă? Țara-i plină de boieri schimbăcioși la fire, în fruntea lor așezându-se, precum se va vedea, Pârvu banul Craiovei, care multe necazuri a făcut lui Radu Vodă, stăpânul meu. Pe măria-sa îl supără mult și purtarea destrăbălată a lui Drăgan: „Pentru o muiere vinde toată țara”, spunea măria-sa, când venea vorba despre dânsul.

Înconjurat de iatagane, sulițe și chiar tunuri, arme mânuite cu amarnică și nedomolită vrăjmășie, măria-sa a găsit tăria sufletească de a povesti. Și, povestind, ne-a împrumutat și nouă ceva din încrederea lui în viață; chiar dacă moartea cea crudă ne pândea de jos, de la poalele dealului de cridă albă.

Acum cinci ani ne-am mai adăpostit aici, de răul unor cete otomane prădalnice și ucigașe. Și aceste ziduri care, împreună cu schitul și cu dealul de cridă, par o cușmă de cneaz moscovit, ne-au apărat atunci vreme de șase zile. Am prăbușit de pe ziduri peste douăzeci de dușmani, înroșind cu sângele lor costișele albe și priporoase. Ci atunci ne-a venit cineva în ajutor.

Acum, nimeni.

Și dușmanii, jos, după spusa călugărilor, peste o mie, strânși în vale, pe drumul mare. Am numărat și patru tunuri.

Ne străjuiesc, după ce au văzut că în timpul nopții nu pot sparge porțile; și chiar dacă le sparg, nu pot vedea ce primejdii îi pândesc dincolo de ziduri.

„Să nu fim șoareci căzuți în capcană! a zis măria-sa. Să ieșim cu spada în mână”…

I-am dat povață să cercăm a răzbate cu puterea și a ne strecura pe drumeagul dinspre munte.

În mare grabă, cu buzduganul într-o mână și cu sabia în cealaltă, s-a repezit măria-sa la poartă. L-am însoțit. Am ridicat zăvorul. I-am doborât ori i-am răpus pe cei zece-doisprezece, câți pândeau în poartă.

Am încălecat.

Starețul i-a adus coconul; dar când să-l urce în șa, cinci săgeți ne-au țintit două au străpuns trupul lui Șoiman trei; trei ne-au vâjâit pe lângă urechi.

Călugărul din turn a strigat: „Nu pleca, măria-ta!… Peste o sută de potrivnici urcă pe drumeag. Mulți au urcat în arbori, și așteaptă cu arcurile întinse”…

Ne-am întors. N-am avut răgaz să tragem calul rănit înăuntru, că, prin amurgire, săgețile ne căutau ca niște șerpi vicleni.

„Să ne lăsăm jos, pe funii!” dori măria-sa.

În scurt timp, călugării au încropit trei funii lungi de peste douăzeci de stânjeni. Întâi am legat de una un tânăr frate, iar de celelalte câte o bucată de lemn, învălătucită în țoale, ca să pară oameni. Coborându-le în râpă, asupra tustrelelor năzi s-au năpustit slujitorii răzvrătiților, chiuind de bucurie; apoi au suduit, scârbavnic, pentru păcăleală.

Așa cum ne fusese învoiala, fratele a strigat de jos: „Nu-i scăpare!… Câte zece-douăzeci, pe unul… Mă ucid… Ucid!…”

„Ce vor de la om nevinovat?” s-a întrebat pe sine măria-sa.

Am scris „nevinovat”; dar noi ce vină aveam? De ce niște ticăloși ne-au prins într-o capcană, fără scăpare?

Ci zic că-i mai nimerit a istorisi, la șir și la vreme, ce și cum s-au întâmplat toate.

Cele de pe urmă douăsprezece ceasuri ale măriei sale Radu voievod de la Afumați sau învățăturile către fiu-său Vlad, vrednice a fi cunoscute de toți oamenii voitori de bine din țara aceasta.