Picpus
Aa
A mințit Picpus?
Cinci fără trei minute. Un cerculeț alb se lumină pe harta imensă a Parisului care acoperea o întreagă porțiune a peretelui. Un angajat își lăsă jos sandvișul și introduse o fisă în unul dintre miile de orificii ale centralei telefonice.
— Alo! Arondismentul XIV?… Duba voastră a ieșit?
Maigret, care ar fi vrut să aibă un aer indiferent, stătea în picioare în bătaia soarelui și se ștergea de transpirație. Angajatul mormăi câteva cuvinte monosilabice, scoase fișa, își luă sandvișul și spuse spre comisarul de la Poliția Judiciară:
— Un Bercy!
Ceea ce, în limbajul meseriei, însemna ‘un bețiv’. Era luna august. Parisul mirosea a asfalt încins. Vacarmul din centru pătrundea pe ferestrele larg deschise în acea încăpere care era ca un fel de creier al serviciului Police-Secours. Jos, în curtea Prefecturii de Poliție, se puteau vedea două dube pline de agenți, gata să plece la primul semnal.
Apoi se aprinse alt cerculeț, de astă dată în arondismentul XVIII. Sandviș lăsat jos. Fișă…
— Alo! Ia uite! Gérard!… De serviciu?… Ce se întâmpla la voi, bătrâne?… Bine!… E-n regulă!
Cineva se aruncase pe fereastră. Era modul în care se sinucideau oamenii amărâți, îndeosebi bătrânii și, lucru ciudat, mai ales în arondismentul XVIII. Maigret goli pipa, lovind o de pervazul ferestrei, o umplu din nou și se uită la ceas. Era cinci și două minute. Ghicitoarea fusese sau nu ucisă?
Ușa se deschise și apăru brigadierul Lucas.
Era mic de statură, durduliu, agitat și se ștergea și el de transpirație.
— Tot nimic, șefule?
Ca și Maigret, traversase bulevardul care despărțea Poliția Judiciară de Prefectură.
— Auziți, tipul e acolo…
— Mascouvin?
— Are o față de om bolnav. Vrea neapărat să vă vorbească. Spune că nu i-a mai rămas decât să se sinucidă…
Un cerculeț luminos… Poate de data asta…?
Nu! O încăierare la Poarta Saint-Ouen.
Sună telefonul. Directorul Poliției Judiciare dorea să vorbească cu Maigret.
— Alo, Maigret… Ia zi! Nimic?
În vocea lui se simțea o fărâmă de ironie. Maigret clocotea de furie. Îi era cald. Ar fi dat orice pentru o bere rece. Și, pentru prima dată în viața lui, aproape că ar fi dorit să fie comisă o crimă, cea pe care o aștepta. Splendid! Dacă ghicitoarea nu era ucisă la ora cinci fix sau, mai exact, după cum anunța textul de pe sugativă, la cinci după amiază, va trebui să suporte luni de zile zâmbetele ironice ale celor din jur și glumele lor mai mult sau mai puțin spirituale.
— Adumi-l pe Mascouvin.
Numai că omul ăla părea un farsor! Venise cu o zi în urmă la Poliția Judiciară, cu un aer lugubru, încruntat, cu fața agitată de un tic nervos și voise musai să vorbească cu comisarul Maigret în persoană.
— E o problemă de viață și de moarte! Spusese el.
Un tip mic de statură și slab, destul de șters, trecut de prima tinerețe, emanând un iz fad de celibatar neîngrijit. Își debitase povestea trosnindu-și degetele, ca un școlar care spune lecția.
— Lucrez de cincisprezece ani la Proud et Drouin, negustorii de pe bulevardul Bonne-Nouvelle… Locuiesc singur într-un apartament cu două camere, în Piața Vosges, nr. 21… În fiecare seară, mă duc să joc o partidă de bridge într-un club de pe strada Piramidelor. De două luni, mă urmărește ghinionul. Mi am tocat toate economiile. Datorez opt sute de franci contesei…
Maigret asculta puțin distrat, gândindu-se că jumătate dintre parizieni erau în vacanță și că restul, la ora aceea, beau ceva rece sub umbrarele teraselor. Care contesă? Omul cel trist explică. O femeie de lume, care avusese necazuri și deschisese un salon de bridge pe strada Piramidelor. O femeie foarte frumoasă. Se vedea că individul era îndrăgostit de ea.
— Astăzi, la ora patru, domnule comisar, am luat o bancnotă de o mie de franci din casă de bani a patronilor mei…
N-ar fi arătat mai tragic nici dacă ar fi mărturisit că omorâse o familie întreagă! Își continuase mărturisirea, trosnindu-și mai departe degetele.
La închiderea birourilor, rătăcise pe bulevarde cu bancnota de o mie de franci în buzunar. Era chinuit de remușcări. Intrase la Cafe des Sports, la colțul Pieței Republicii cu bulevardul Voltaire, unde avea obiceiul să bea singur un aperitiv înainte de masa de seară.
— Ceva de scris, Nestor…
Îi spunea chelnerului pe numele mic. Da, le va scrie patronilor săi. Le va mărturisi totul și le va trimite înapoi bancnota de o mie de franci. Prea mult ghinion! Pierdea de două luni. Contesa, pe care o adora în tăcere, n avea ochi decât pentru un căpitan în retragere și îi ceruse cu duritate lui Mascouvin banii datorați.
În mijlocul mulțimii de consumatori, omul privea țintă la sugativa din fața lui. Cu un gest mecanic, își așeză lomionul pe sugativă și se uită la el cu ochii lui mari și miopi. Atunci se produse fenomenul. Una dintre lentile, comportându-se ca o oglindă, reflectă urmele de cerneală care se uscaseră pe sugativă. Mascouvin desluși două cuvinte: voi ucide… Se uită mai atent… Lentila reda imaginea inițială: mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide…
Mâine, la cinci după amiaza, o voi ucide pe ghicitoare. Semnat: Picpus.
Cinci și cinci. Telefonistul avea timp să-și termine sandvișul cu salam care mirosea a usturoi, pentru că cerculețele albe de pe harta Parisului nu se mai luminau. Se auziră pași pe scară. Era Lucas, care îl aducea pe tristul Mascouvin.
