Pisica

Capitolul 1

Bouin lăsase să-i scape din mână ziarul, care mai întâi îl deschisese pe genunchi, apoi alunecase încetișor, înainte de a ateriza pe parchetul ceruit. Sar fi putut zice că ațipise dacă, din când în când, nu i s-ar fi conturat o deschidere îngustă printre pleoape.

Să se fi lăsat nevastă-sa păcălită? Tricota în fotoliul ei jos, de cealaltă parte a sobei. Nu avea niciodată aerul că îl observă, dar știa de multă vreme că nimic nu îi scăpa, nici cel mai mic spasm, abia perceptibil, al vreunuia dintre mușchii lui.

Bena cu maxilare de oțel, din fața casei, cobora rapid din înaltul macaralei și se lovea cu putere de pământ, aproape de betonieră, într-un vacarm de fierărie. De fiecare dată, șocul zguduia casa și, de fiecare dată, femeia tresărea și își ducea mâna la piept, de parcă zgomotul acela, care devenise totuși un lucru obișnuit, i-ar fi atins cele mai profunde organe.

Se observau unul pe celălalt. Nu aveau nevoie să se privească. De ani întregi se cercetau astfel, pe ascuns, adăugând neîncetat noi subtilități jocului.

Bărbatul zâmbea. Ceasul de marmură neagră, împodobit cu ornamente de bronz, arăta ora cinci fără cinci. Ai fi zis că îi privea cadranul socotind minutele și secundele. În realitate, număra mecanic, așteptând și el ca limba mare să ajungă la fix. În acel moment, zgomotele malaxorului și ale macaralei aveau să înceteze brusc. Oamenii în impermeabile, cu fețele și mâinile pe care se scurgea ploaia, împietreau preț de o clipă, după care se îndreptau către baraca din scânduri ridicată într-un colț al terenului viran.

Era noiembrie. De la patru după-amiaza munceau la lumina proiectoarelor care urmau să se stingă și ele imediat, întunericul și tăcerea invadând totul dintr-odată. Fundătura nu mai rămânea luminată decât de un singur bec cu gaz.

Emile Bouin își simțea picioarele îngreunate de căldură. Când întredeschidea ochii, zărea flăcările, unele galbene, altele albăstrui la bază, iscate de butucii din șemineul din marmură neagră, ca și pendula ori candelabrul cu patru brațe care spânzura deasupra.

În casă, în afara mâinilor lui Marguerite, care se mișcau harnic, și a sunetului slab al andrelelor, totul era tăcere, nemișcare, ca într-o fotografie sau ca într-un tablou.

Cinci fără trei minute. Fără două. Muncitorii începeau să se îndrepte, înceți și greoi, către baracă, pentru a se schimba, însă macaraua tot mai funcționa, o ultimă benă ridicându-și încărcătura de beton spre cofrajul care marca primul etaj al construcției.

Fără un minut. Ora cinci. Limba ornicului tremura, ezita pe cadranul șters. S-au auzit cinci lovituri rare ca și cum, în întreaga casă, totul trebuia să se supună unei mișcări lente.

Marguerite suspină cu urechile ciulite înspre subita liniște de afară, care urma să țină până a doua zi dimineață.

Emile Bouin reflectă. Cu un surâs vag pe buze, privea flăcările prin fantă îngustă a pleoapelor.

Unul dintre butuci, cel de deasupra, nu mai era decât un schelet înnegrit din care urcau fuioare de fum. Celelalte două încă mai sclipeau roșiatic, însă trosnetele le anunțau grabnica prăbușire.

Marguerite se întreba dacă bărbatul ei se va ridica, va lua alți butuci din coș și îi va băga în sobă.

Se obișnuiseră cu dogoarea ce sosea din vatră, pe care o savurau până când pielea feței începea să îi înțepe, fiind nevoiți să își tragă fotoliile înapoi.

Soțul continua să zâmbească. Nu, nu ei. Nici focului. Ci unei idei care tocmai îi dăduse prin cap.

Nu se grăbea să o pună în aplicare. Aveau destul timp, și unul și altul, întreg timpul care îi va separa din momentul în care unul dintre ei ar muri. Dar, cum să afli care se va duce primul? Cu siguranță și Marguerite tot la asta se gândea. La asta doar se gândeau amândoi, de mai mulți ani, de mai multe ori pe zi. Ajunsese principala lor problemă.

Până la urmă suspină și el, ridică mâna dreaptă de pe mânerul fotoliului și se pipăi până găsi buzunarul hainei de casă de unde scoase un carnețel ce juca un rol deosebit de important în viața casei. Paginile înguste erau prevăzute cu linii punctate ce permiteau desprinderea perfectă a unor fâșii de hârtie late de trei centimetri.

Coperta era roșie. Un creion subțire era strecurat într-un inel de piele.

Să fi tresărit Marguerite? Să se fi întrebat, oare, care urma să fie, de această dată, mesajul?

Sigur că era obișnuită, însă niciodată nu știa ce cuvinte aveau să fie scrise, iar soțul ei rămânea premeditat nemișcat multă vreme, cu creionul între degete, ca și cum ar fi stat pe gânduri.

Nu avea nimic deosebit să îi comunice. Voia doar să o tulbure, să o țină cu sufletul la gură chiar în momentul în care, încetând vacarmul de pe șantier, începea să fie liniștită.

Bărbatului îi trecură prin minte mai multe idei, însă le alungă una după alta. Ritmul andrelelor nu mai era chiar același. Reușise deja să o îngrijoreze sau, cel puțin, să îi trezească curiozitatea.

Își prelungi plăcerea încă vreo cinci minute, timp în care se auziră pașii unuia dintre muncitori îndreptându-se către capătul fundăturii.

În cele din urmă, scrise cu litere mari, de copil care învață alfabetul: