Pista Monte Carlo-Kremlin

Capitolul I.

Igor Aleksandrovici Zakaiev contemplă cerul plin de stele și se simți stăpânul lumii. Din sud, sufla o briză ușoară, aducând cu ea o căldură plăcută care adăuga aniversării lui un fast deosebit. Sărbătorirea împlinirii celor patruzeci decani pe Coasta de Azur era într-adevăr o plăcere căzută din cer. În picioare, într-un colț al terasei de unde se vedea întreaga proprietate, Igor Aleksandrovici își privea invitații care luaseră cu asalt bufetul instalat pe vasta esplanadă cu dale din marmură, ce înconjura piscina.

Smochingurile se amestecau printre rochiile elegante de seară. Se aflau aici cele mai frumoase femei de pe Coasta de Azur, însoțite de oamenii cei mai importanți, deja Monte Carlo până la Saint-Tropez. Unii dintre ei veniseră și mai de departe special pentru această seară. Cei care făcuseră deja turul bufetului dansau acum legănați de acordurile unei orchestre braziliene. Până și celor mai blazați locuitori din Monaco, ce veniseră până la Cap d'Antibes, li se părea că erau deja pe altă planetă. Însă pe Igor Aleksandrovici îl considerau ca pe unul de-ai lor, căci locuia în principat, unde închiria pe un an întreg un apartament la Hotel de Paris. Cumpărase această proprietate ca să dea petreceri și să facă pe miliardarul rus extravagant și puțin nebun, comandând un conteiner plin cu mobilier de la arhitectul Claude Dalie, ce depășise suma de cinci sute de mii de dolari. Dar, majoritatea timpului, vila era nelocuită sau împrumutată prietenilor lui din Moscova, care nu reușiseră în viață la fel de bine ca Igor Zakaiev.

Orchestra se opri din cântat, iar proiectoarele care luminau esplanada de jur-împrejurul piscinei se stinseră. Numai razele de lună plină mai lăsau să se întrezărească siluetele invitaților care se opriseră din mâncat și din dansat, întrebându-se ce surpriză le mai rezerva stăpânul casei. Două proiectoare se aprinseră din nou luminând capul scării maiestuoase ce cobora de pe terasă lângă piscină. Deodată, în lumina reflectoarelor își făcură apariția două ființe neașteptate: doi negri cu constituție atletică, cu trupurile unse cu ulei, ca sclavii din Antichitate, doar cu o eșarfă albă prinsă în jurul coapselor, purtând pe brațe un talger mare din aramă pe care stătea, nemișcată ca o nimfă, o superbă tânără brunetă cu părul scurt și negru ca abanosul semănând cu o cască. Avea umerii goi și purta un furou argintiu foarte decoltat din zale, care îi ajungea până la glezne, dar lăsa să se vadă pieptul plin.

Parcă ar fi fost o scenă dintr-un film de aventuri cu subiect mitologic. De altminteri, rusul se inspirase dintr-un asemenea film. Urmări cu privirea cum coborau foarte încet scările și simți subit un foc mistuitor în pântece. Nu s-ar plictisi niciodată de frumusețea aproape ireală a amantei sale, Elena Ivanovna. O cunoscuse cu doi ani în urmă la Moscova, într-o discotecă șic, Monte Carto, frecventată de „rușii noi” și de „bandiți”1. Era însoțită de un bărbat care putea să-i fie tată și dansa pe loc, sprijinindu-se de balustrada care împrejmuia ringul de dans. Era atât de strălucitoare și atât de sexy, încât Igor uită numaidecât de târfa care stătea agățată de brațul lui. Cunoștea toată lumea care se afla în discotecă. După două ore, când scăpase de cavalerul incomod – proprietarul magazinului de blănuri pentru care Elena făcuse o prezentare – o avea deja pe tânără la masa lui. Arogantă și cu privirea pierdută, ea abia îi răspundea lui Igor la întrebări din vârful buzelor, în timp ce fuma cele mai ieftine țigări care se găseau în Rusia, pe care le aprindea cu o brichetă Zippo bătută cu atâtea pietre prețioase, că semăna mai degrabă cu o raclă. Era măritată cu un om de afaceri care călătorea mult și care locuia mai mult la Monte Carlo. Doar se vedea după rochii și bijuterii că nu era o sărăntoacă. Au dansat împreună. Țeapănă ca o prăjină, Elena de-abia se lăsa atinsă, hieratică și cu mult mai ademenitoare. După ce luase câteva înghițituri din vestita șampanie Taittinger Comtes Blanc de Blanes din 1994, comandată de Igor special pentru ea, la trei dimineața, începuse să caște și să se uite la ceas – un Breitling Callistino cu cadran auriu ale cărui cifre erau marcate cu mici diamante – apoi zise:

— Eu plec. Am un avion mâine dimineață.

— Îmi îngăduiți să vă conduc? Îi propusese Igor imediat.

— Nu-i nevoie, locuiesc vizavi, la Balciuk. Dasvidania.

Igor i-ar fi omorât și pe maică-sa și pe taică-său numai să o poată avea imediat chiar acolo, pe banchetă. Mâinile i se umeziseră.

Și simțea un ghem în stomac. Fără să scoată o vorbă, cele două gărzi de corp, masive ca niște namile, se iviră și o încadrară numaidecât. Igor se mulțumise s-o întrebe ca un licean timid:

— Unde aș putea să vă mai întâlnesc?

— La Monte Carlo, îi răspunsese tânăra rusoaică. Numărul meu e trecut în cartea de telefon.

Igor o urmărise cu privirea în timp ce „gorilele” îi făceau drum spre ieșire. El așteptase totuși cinci minute, apoi se repezi la portarul hotelului Balciuk Kempinski, care se afla chiar vizavi. Cu prețul a o sută de dolari, aflase în cinci minute cu ce cursă pleca a doua zi din Moscova Elena Ivanovna Sudalskaia.

Dar ea nu păru prea surprinsă când îl văzu în avionul aparținând companiei Aeroflot. În timpul călătoriei, Igor aflase ceva mai multe lucruri despre ea și îi descoperise vocea ciudat de răgușită. Elena era despărțită de soțul ei, însă acesta continua să-i asigure mijloacele unei existențe luxoase. Ea își împărțea timpul între Moscova, Londra și Monte Carlo, din petrecere în petrecere și de la bijutier la un mare creator de modă. Chiar în seara cu pricina, Igor o dusese la „Ducasse”, la Hotel de Paris, iar după aceea, la Jimmy'z. Băuse din belșug șampanie roz Taittinger Comtes din 1993. După ce au plecat de acolo, Elena i-a propus lui Igor să mai bea un pahar în apartamentul ei situat pe bulevardul Princesse-Grace. Rusul și-ar fi lăsat bucuros mașina Bentley în mijlocul drumului, numai să rămână singur cu ea. Nici măcar nu o lăsase pe Elena să destupe sticla de șampanie, că o și împinsese spre dormitor, apoi o aruncase în pat.