Isprăvile tânărului Kanmakan, fiul lui Daul’makan 1001 de nopti
Aa
Da în ceea ce îl privește pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă și să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al șaptelea an al lui de viață; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui și îl sărută și îl pofti să șadă jos lângă el și îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor și a tuturor celor de față. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoști, tot mâncând și bând și trândăvind; și se îngrășase până peste marginile îngrășatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioși ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.
Așa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a ședea jos lângă el și îi spusese:
— O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârșesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să șed jos dinaintea ta!
Caci sultanul Daul’makan îi spusese:
— Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăși, o, taică al meu! Că tu ești cel care mi-ai scăpat viața!
Și-l silise pe hammamgiu să șadă cu el pe jilțul cel larg al scaunului domnesc.
Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:
— Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ți dăruiesc tot ce îți dorești, de-ar fi până și să împărțim domnia între noi! Grăiește, dară, și Allah are să te asculte!
Atunci bătrânul hammamgiu spuse:
— Tare aș vrea să-ți cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!
Iar sultanul se zăhăi și spuse:
— Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvnești!
Hammamgiul spuse:
— Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toți hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!
La vorbele acestea, sultanul și toți cei de față izbucniră într-un râs până peste poate, și hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; și rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:
— Pe Allah! cere-mi altceva!
Și vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetișor de hammamgiu și îl ciupi de picior și îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:
— Cere-i altceva!
Și hammamgiul spuse:
— Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aș râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!
La vorbele acestea, sultanul și cei de față fură cuprinși de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:
— Hai, fratele meu, ți se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine și care să merite cu adevărat osteneala!
Hammamgiul spuse:
— Mi-e teamă că nu ai să poți să mi-l împlinești!
Sultanul spuse:
— Nimica nu este peste putință la Allah!
Și hammamgiul spuse:
— Atunci căftănește-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Șarkan!
Și sultanul Daul’makan răspunse:
— Pe ochii mei!
Și pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, și îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoțească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Șarkan, Puterea-Ursitei. Și, înainte de plecare, își luă rămas-bun de la hammamgiu și îl sărută și îl povățui să fie bun și drept față de supușii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de față:
— Toți care au dragoste și prețuire față de mine, să-și dovedească bucuria cu niște daruri față de sultanul ElZablakan!
Și pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; și când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri și niște robi care să poarte pologul domnesc, cel smălțuit în roșu și aur. Și iac-așa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaș și Bahramah, ieși din Bagdad și ajunse la Damasc, în împărăția lui.
Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoți la Bagdad pe micuța domniță de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Șarkan; și puse în slujba ei zece copile și zece arăpoaice tinere, și îi dărui daruri multe și mai cu seamă mirosne de trandafiri și dulcețuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da și atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; și îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr și legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuișoare, precum și douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, și douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulcețuri poruncite anume la cei mai buni neguțători de zumaricale din Damasc. Și totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti și legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri și de zarpale de zarafir țesute de țesătorii cei mai iscusiți din țara Șamului, precum și armele cele scumpe și vasele de aramă și de aur ispitit, și chindiselile.
Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peșcheș bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:
— O, Măria Ta, ești nou venit la domnia aceasta și vei avea trebuință să dai acestor bani o folosință mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!
Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, și peste o lună ajunseră cu toții bine sănătoși la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie și o dete în mâinile mamei sale Nozhatu și a soțului sultanei Nozhatu, cămărașul cel mare. Și porunci să i se dea aceiași dascăli ca și lui Kanmakan; și astfel cei doi copii ajunseră nedespărțiți și fură cuprinși unul față de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Și starea aceasta de lucruri dură așa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările și gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioși.
Caci, de pe urma tuturor ostenelilor și necazurilor îndurate la vremea tinereței sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri și din sănătate. Și starea lui nefăcând alta decât să se înrăutățească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan și îi spuse:
— O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ți spune un gând pe care aș vrea să-l înfăptuiesc. Așa că să-mi răspunzi cu toată chibzuință!
Vizirul spuse:
— Care-i, așadar, o, sultane al vremilor?
El spuse:
— Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, și să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, și să mă bucur astfel văzându-l cum domnește cu slavă, până să mor! Tu ce socoți? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înțelepciune!
La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului și, cu glasul tulburat, îi spuse:
— Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuință și cu dreptate, nu este nici cu putință, nici cu priință – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, șahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viață, când îl pune pe fiul său să domnească, își are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!
Sultanul spuse:
— În ceea ce privește viața mea, într-adevăr simt că s-a sfârșit; da în ceea ce îl privește pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămărașul cel mare, soțul surorii mele Nozhatu!
Și numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii și toți mai-marii din împărăție și îl căftăni pe cămărașul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, și îl povățui, ca povață din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Și cămărașul cel mare răspunse:
— Sunt potopitul de milele tale și cufundatul în noianul bunătății tale!
Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan și îi spuse, cu ochii scăldați în lacrimi:
— O, fiul meu, să știi că, după moartea mea, cămărașul cel mare are să-ți fie chivernisitor și povățuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ți fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcașul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ți spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morții bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, și a moșului tău, emirul Șarkan, cotoroanța nenorocirii și a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!
Și tânărul Kanmakan răspunse:
— Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toți prin mijlocirea mea!
Atunci sultanul Daul’makan simți o înseninare mare cum îi răcorește sufletul, și se întinse plin de liniște pe patul de unde nu avea să se mai ridice.
Așa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; și sultanul Daul’makan fu ca și cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul și nu își mai aduce aminte de nimic!
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.
Dar când fu cea de a o sută treizeci și opta noapte spuse:
…și sultanul Daul’makan fu ca și cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul și nu își mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să învețe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!
Și-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman și fratele emirului Șarkan – aibă-i Allah pe toți întru mila sa nemărginită!
Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, și anume spre a nu se dezminți zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaș, nu moare!”, începură:
Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6
Chiar că, în ceea ce îi privește pe tânărul Kanmakan și pe verișoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoși se făcuseră! Pe măsură ce creșteau, mândrețea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârșirile li se iviră în deplinătate; și chiar că nu puteai să-i asemuiești decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Și, ca să vorbești de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subțiase taman cum se cerea și era drept ca litera alefi șoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulcețuri! ce sunteți voi? Și ca să spunem o vorbă și despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiți voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până și trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:
Inimă, îmbată-te!
Ochi ai mei, de bucurie Dănțuiți, că iacăt-o!
De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!
Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloș de emir Retezând ghiaurii-n șir!
Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!
Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!
Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.
Așa era domnița Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verișorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările și vânătoarea, călăria și înfruntările cu sulița și cu darda, tragerile cu arcul și goanele cailor îi mlădiaseră trupul și îi oțeliseră sufletul; și ajunsese călărețul cel mai frumos din țările musulmane și luptătorul cel mai viteaz din toate cetățile și din toate triburile. Și, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingașă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii și decât zarnacadelele; precum spune poetul în privința lui:
E-abia un flăcăiaș, cu-un puf subțire Ca o mătase pe obraji și-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Și sufletele par răpite-n zbor Și parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce și fară de moarte.
Pe mine, cel ce viața mi-am legat De frumusețea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Șalvarii-i de culoare neagră-verde!
Caci se cuvine a se ști că, încă de o bună bucată devreme, cămărașul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soției sale Nozhatu și a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaș al lui Daul’makan de o parte a norodului și a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului și a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui și urmașului lui Omar Al-Neman, și era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, față de amenințările cămărașului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, și se trăsese într-o cetate din vecinătate, așteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.
Încât cămărașul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan și pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o și oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Și, în felul acesta, mama și fiica trăiau sihăstrite, așteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.
Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămărașului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verișoara sa Puterea-Ursitei, și să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, și când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie și îi scrise iubitei stihurile acestea pătimașe:
Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ți frumusețe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmași, schimbară fețe-fețe.
Văzând aprinșii trandafiri De pe obrajii tăi subțiri.
Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ți albul chip pe căi, Și romanițele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinții tăi.
Ah, când voi mai vedea sfârșitul Restriștii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Și clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ți, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârșit?
Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să știu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?
Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roșu un bolnav, Să-mi vindec, de-aș putea, suspinul Și dorul de-al tău chip, suav.
Și, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămărașului cel mare. Așa că, la citirea acelei mărturisiri, cămărașul cel mare spumegă, și tună, și jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soția sa Nozhatu. Așa că se duse la Nozhatu în iatacul ei și, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soției…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută treizeci și noua noapte spuse:
Cămărașul cel mare îi spuse soției sale Nozhatu:
— Știi, firește, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău și că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Așa că se cere să-i despărțim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii țandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieși din iatacul femeilor ori să-și dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieși descoperite! Și mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-și dea de știre, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!
La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă și, de cum plecă soțul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan și îi dete de știre despre mânia cămărașului. Pe urmă îi spuse:
— Da să știi, o, fiu al fratelui meu, că eu aș putea uneori să-ți înlesnesc câte o întâlnire furișă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul ușii! Așa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!
Caci Kanmakan își simți sufletul cum i se învolburează la știrea aceea și strigă:
— Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Și nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilințele!
Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, își puse pe cap o tichie de saaluk, își aruncă pe umeri o mantie veche de beduin și, fară a-și mai face vreme să-și ia bun-rămas de la maică-sa și de la mătușă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porțile cetății, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porțile cetății se deschiseră, el fu cel dintâi care ieși; și se îndepărtă cu pași mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:
Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!
Poți să bați mai departe sau să te rupi în piept -
În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Și-n sufletul meu milă și dor nu mai aștept.
De-aș plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinerețea mea?
Cel ce privește-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.
Voi colinda pământul și pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -
Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet și suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.
Voi înfrunta vitejii și triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinșii mei, Și plin de faimă iarăși mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez dușmanii, să-nalț un nou temei.
O, inimă copilă, învață legea mare:
Că niciodată fiara nu-și dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când ești în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!
Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea și de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci șezu jos și începu să plângă și să aștepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia și cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo știre despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască și să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:
— O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce țară să alerg ca să te caut? Și ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde ești? Unde ești, o, Kanmakan?
Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea și fu împărtășită de toți locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră și pe răposatul lui părinte. Și toți strigau:
— Unde ești tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept și atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut și niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu știe să-i dea de urmă! Ah, bieți urmași ai lui Omar Al-Neman, ce ați ajuns voi?
Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă și nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi și în zilele următoare drumeți mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos și bând apă din izvoare și din râuri. Și după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri și în care cântau păsările și porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârși spălările cerute de datină, pe urmă își făcu rugăciunea; și, îndeplinindu-și astfel sfintele datorințe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare și adormi. Și rămase așa adormit până la miezul nopții.
Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieșind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:
Viață de om, la ce ești bună Fără lumina celei dragi Și fară de surâsul ei?
O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Și de osânda mea nebună!
Iubiți ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Și dorul scapără scântei -
Goliți pahar după pahar, Și umpleți-le iar!
O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Și-nconjur-o ca alte ori Cu volburi și cununi de stele!
Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!
Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Privești vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Și-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieții har:
Nu-i totul în zadar!
La cântecul acela minunat ce se înălța astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, și încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo și coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede și mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:
Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Și-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.
Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.
Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.
Roabă Saad, hai și-mi spune:
Cea cu gingași clopoței La picior, cu ochi-cărbune.
N-ai uitat de ochii mei?
Oare își mai amintește Legământul nostru sfânt?
Oare mă mai pomenește Cât de cât din când în când?
Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.
Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!
Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -
Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, și de dor!
După ce ascultă și a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăși să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci și, din toate puterile, strigă…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte
…se sui pe vârful unei stânci și, din toate puterile lui, strigă:
— O, tu cel care treci prin beznele nopții, mă rog ție! vino încoace, să-ți ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Și să încercăm să ne voioșim împreună!
Pe urmă tăcu.
Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:
— O, tu, cel care mă chemi, cine ești? Ești om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă ești ginn, vezi-ți de drumul tău! Dar dacă ești om, așteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane și de viclenii!
La vorbele acestea, Kanmakan își zise în sineși: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui pățanie seamănă cu a mea!”
Pe urmă șezu acolo neclintit până la ivirea dimineții.
Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare și înarmat cu un paloș și cu o pavăză; și se ridică și se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua și, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:
— O, tinere necunoscut, cine ești? De ce trib ții? Și din ce neam de arabi te tragi? Chiar că ești de o vârstă la care nu se prea hălăduiește de unul singur prin noapte și prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istorisește-mi pătărania ta!
Kanmakan spuse:
— Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verișoară-sa, Puterea-Ursitei!
Atunci beduinul îi spuse:
— Păi cum se brodește că tu, sultan și fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk și bați drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?
El răspunse:
— Am să-mi întocmesc singur straja, și încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!
La vorbele acestea, beduinul începu să râdă și îi spuse:
— Vorbești, o, flăcăule, ca și cum ai și fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ți dovedesc cât ești de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujești ca un rob. Și atunci, dacă părinții tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind și atâta de bogați cât să plătească slobozenia ta!
Iar Kanmakan simți mânia cum îi țâșnește de sub pleoape și îi spuse beduinului:
— Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ți-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…
Și Kanmakan se și repezi la beduinul care, gândind că nu are să-și facă decât un joc cu copilul acela, îl aștepta zâmbind. Da ce greșit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înțepeni strașnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca niște munți și mai sprintene ca niște minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în brațe pe beduin de mai să-i sfarme oasele și să-i golească măruntaiele! Și deodată îl ridică în mâini de pe pământ și, ducându-l așa, alergă cu pași mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:
— Ce vrei să faci de mă duci așa înspre apa râului?
Și Kanmakan răspunse:
— Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Și atunci cei din trib au să-și dea seama de voinicia și de vitejia ta!
Și beduinul, față de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:
— O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruți viața! Și de-aci înainte am să-ți fiu robul cel mai supus!
Și pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt și îl puse ușurel jos pe pământ, spunându-i:
— M-ai biruit cu jurământul acesta!
Și șezură jos amândoi pe malul râului, și beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse și din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum și oleacă de sare: și din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.
Atunci Kanmakan îl întrebă:
— Fârtate, acuma, că știi cine sunt, vrei să-mi spui numele tău și pe cel al părinților tăi?
Și beduinul spuse:
— Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Șamului. Și iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:
Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Și am fost oploșit de moșul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, și Nejma tot așa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman și fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările șeicilor de frunte ai tribului, moșul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soție, da numai cu înțelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu și cincizeci de poveri de orz, și mai degrabă mai mult decât mai puțin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu și să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguțători și să jefuiesc caravanele. Și-aceasta-i pricina șederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frățâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumusețea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viață, își și simte sufletul doldora de binecuvântări și de bucurie pentru toate zilele lui!
Și, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.
Atunci Kanmakan îi spuse:
— Știam bine, frățâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot și să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!
Și, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; și, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreț cu chipul galben ca al unui om pe moarte, și cu hainele năclăite de sânge, și care strigă:
— O, drept-credincioșilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Și sprijiniți-mă, că îmi dau sufletul! Ajutați-mă și, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!
Și, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toți caii triburilor, iar frumusețea lui îi lăsa năuci pe toți cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârșire toate însușirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toți cei din neamul lui, se minună:
— Chiar că, o, călărețule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!
Iar Kanmakan spuse:
— Caci, o, călărețule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!
Și îl luă pe călăreț, care simțea că se duce, și îl puse încetișor jos pe iarbă, și îi spuse:
— Da ce-ai pățit, frățâne, și ce-i cu această rană?
Iar beduinul își desfăcu haina și își dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele țâșnea șuvoaie. Atunci Kanmakan șezu pe vine jos lângă rănit și îi spălă cu grijă rănile, și le acoperi încetișor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea și îi spuse:
— Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!
Și insul spuse:
— Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumusețea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toți, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioși și, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau și îl vegheau zi și noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Și plecai numaidecât și ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, și legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârșirile lui și mă pofteau să-l încerc, și îl încălecai dintr-o săritură și, cu o plesnitură de bici, și săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, ațintindu-mă cu săgețile și cu sulițele, și, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, și într-un sfârșit mă scoase cu totul din bătaia lor. Și iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, și puterile mi s-au dus; și simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ți se cuvine ție. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 și este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace și cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal și de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!
La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:
— O, frate din pustie, și eu țin de un neam în care cinstea și bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ți fac binele cerut!
Și se aplecă spre arab ca să-l ridice; și arabul scoase un suspin adânc și spuse:
— Mai așteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credință.
Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, și spuse:
— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Și mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!
Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:
Am rătăcit prin lume pe șoimul meu ca vântul!
Și moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munți și ape ți colindai pământul?
În jafuri, și-n omoruri cumplite, ți-n desfrâu.
Mor cum trăii! La margini de drum săpați-mi groapă!
Ucisu-m-au mișeii pe care i-am bătut.
Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.
Ci aș muri în tihnă și fericit, străine, Ce moștenești comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aș ști că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumusețea lui!
Și de-abia își isprăvi arabul cântecul, că și începu să-și caște gura bulbucind, scoase un horcăit adânc și închise ochii pe totdeauna.
Atunci Kanmakan și fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, și după rugile îndătinate, purceseră împreună să-și caute ursita pe drumul lui Allaji.
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și lăsă pe a doua zi urmarea poveștii.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci și una noapte spuse:
…să-și caute ursita pe drumul lui Allah. Și Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulțumi să-l urmeze cu credincioșie pe jos, întrucât îi juruise prietenie și supușenie și și-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiștea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!
Atunci începu pentru ei o viață de năzdrăvănii și de vitejii, de lupte cu fiarele și de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit și de hoinărit, de nopți petrecute la pândă de jivine sălbatice, și de zile de războieli cu triburile și de strânsură de prăzi. Și strânseseră astfel, cu prețul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, și de corturi cu chilimurile lor. Și Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când ședeau amândoi la vreun popas, își istoriseau între ei necazurile și nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verișoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verișoară-sa Nejma. Și atare viață ținu așa răstimp de doi ani. Și iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.
Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloș în mână, și scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând niște ochi cât niște hăuri și urlând, măcar că singurătatea era desăvârșită în pustie:
— Hâhâi! feriți calea! La dreapta! La stânga!
Și tocmai își isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proțap și băuseră apă dintr-un izvor rece și limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăța o pășune plină de cămile, de oi, de vaci și de cai; și mai încolo, lângă un cort, niște robi înarmați ședeau ghemuiți în tihnă. La priveliștea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:
— Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum și pe robi!
Și, după ce rosti acestea, țâșni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsnește, și se năpusti asupra slugilor și a vitelor, răcnind un cântec de luptă:
Suntem urmași lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu știa ce-i teama, Și-al sfinte-năzuințelor oștean!
Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri și de plean, Noi le supunem în țărână coama.
Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.
Din țeasta de mișel și de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.
Ferește-ți căpățâna, biet dușman!
Suntem vitejii care nu știu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!
La vederea lui, robii speriați începură să scoată niște țipete amarnice, strigând după ajutor, și gândind că toți arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieșiră din corturi trei oșteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai și se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:
— Acesta-i hoțul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârșit! Pe hoț!
La vorbele lor, Kanmakan le strigă:
— Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoții sunteți voi, o, pui de lele!
Și se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleți; și Katul țâșni ca o vâlvă asupra prăzii; și Kanmakan, cu lancea lui, nu își făcu din biruință decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniș, își înfipse sâmceaua suliței în pântecele celui dintâi care se înfățișă, și o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu și pe ceilalți doi călăreți să pata acceași soartă: și, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea sulița cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerșind să le cruțe viața. Și Kanmakan le spuse:
— Hai! și, fară pierdere de vreme, mânați dinaintea mea turmele și duceți-le în cutare loc, unde se află tabia și robii mei!
Și, mânând din urmă vitele și robii, își urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ținuse lupta.
Or, pe când drumețeau ei așa, cu turma și robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreți înarmați după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:
— Tu păzește turmele și robii, și pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioși!
Și beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Și Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreților rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părțile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:
— Da cine ești tu, o, copilă nurlie, care știi așa de bine să ții frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îți sunt atâta de galeși și obrajii atâta de fragezi și de înfloriți? Apropie-te să te sărut pe buze; și avem să vedem mai apoi. Vino! Și am să te fac domniță peste toate pământurile călcate de triburi!
La vorbele lui, Kanmakan simți o rușine mare cum îi suie în obraji și strigă:
— Da cu cine gândești tu că vorbești, o, javră și pui de cățea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, brațul meu, pe care va să-l simți, are să-ți dovedească greșeala mitocăniei tale, o, rum orb și care nu știi să osebești un viteaz de o copilă!
Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan și văzu, într-adevăr, că, în pofida gingășiei, și a albeței pielei, și a catifelimii obrajilor lui neprihăniți de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.
Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:
— A cui e dară turma aceea? Și tu însuți, unde te duci așa, plin de ifose și de țâfnă? Dă-te supus, ori ești mort!
Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreții lui să se apropie de flăcău și să-l ia prins. Da de cum ajunse călărețul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloș Kanmakan îi și despică în două turbanul, și capul, și trupul, precum și șaua și pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreț care veni, și cel de al treilea, și cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeași soartă.
Văzând așa, căpetenia celor o sută le porunci călăreților să se dea îndărăt și veni mai aproape de Kanmakan și îi strigă:
— Tinerețea ta este tare frumoasă, o, voinicule, și neînfricarca-ți deopotrivă! Or, eu, Kahrudaș, a cărui vitejie este vestită în toate țările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ți cruț viața! Așa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumusețea ta!
Caci Kanmakan îi strigă:
— Că ești Kahrudaș, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să lași de-o parte toate vorbele celea și să vii să înfrunți vârful suliței mele. Și mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaș, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!
Atunci creștinul îi spuse:
— O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingășie desăvârșită! Așa că du-te, luându-ți și prada toată! Este bunăvoia mea!
Caci Kanmakan îi strigă:
— Nu prea am de obicei, o, creștinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!
Zise, și îl mângâie pe Katul, care pricepu dorința stăpânului și, ciulindu-și urechile și ridicându-și coada, zvâcni. Și atunci se înfruntară cei doi voinici, și caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Și câteva întâlnișuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaș, din toate puterile lui, își zvâcni sulița înspre pieptul lui Kanmakan; și acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme și, întorcându-se scurt, își zvâcni brațul, cu sulița înainte. Și izbitura îi străpunse pântecul creștinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Și Kahrudaș încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oștenii necredincioșilor!
Văzând acestea, călăreții lui Kahrudaș se lăsară în seama sprintenelii cailor lor și pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.
Atunci Kanmakan, ștergându-și sulița de leșurile întinse, își urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele și robii.
Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi și povești sub stele. Și Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească și să se odihnească sub cortul lui și să-i povestească ceva care să-l ajute să-și treacă vremea și să-i veselească mintea, ușurându-și inima. Și bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:
— Cu drag și cu cinstire!
Pe urmă șezu jos lângă el, pe rogojină, și îi istorisi.
Povestea cu mâncătorul de hașiș Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un hașașit dintre hașașiți!
A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci și doua noapte spuse:
A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare și care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preț tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi și pe poruncă, și cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârșit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu își mai găsea odihnă în privința aceasta și care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorințele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.
Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase și tu picioarele goale umbla prin suk cerșindu-și pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului și făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci șezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele și până la urmă își legă piciorul cu o zdreanță. Caci, cum sângele curgea mai departe, își zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul și să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Și se duse la hammam și intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curățică și strălucea de minune, și se ghemui în havuzul de la mijloc și începu să-și spele piciorul.
Or, lângă el, ședea un ins care își isprăvise scăldatul și care mesteca în dinți ceva. Și amărâtul nostru fu stârnit strașnic de molfăitul celuilalt, și îl prinse o poftă pojarnică să mestece și el lucrul acela. Și îl întrebă pe celălalt:
— Ce mesteci așa, vecine?
Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:
— Taci! Niște hașiș! Dacă vrei, îți dau o bucățică.
El spuse:
— Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!
Atunci omul care mesteca scoase o bucățică din gură și i-o dete rănitului, spunându-i:
— Ajute-ți să te ușurezi de toate grijile!
Și insul nostru luă bucățica, și o mestecă, și o înghiți pe toată. Și cum nu era dedat cu hașișul, în curând, când puterea hașișului își împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii hașișului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate și revărsă în toată sala niște hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuși pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:
I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieș năprasnic și a doi arapi vânjoși care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; și se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau și îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; și el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă și de bușumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieșul cel vajnic vru să-i spele chiar el părțile cele mai gingașe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:
— Fac eu treaba asta!
Pe urmă, când scalda se încheie, băieșul cel mare îi înfășură capul, umerii și șalele cu trei ștergare albe ca iasomia și îi spuse:
— Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soția ta, care te așteaptă.
Caci el se minună:
— Ce soție, o, băieșule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare hașiș, de aiurezi așa?
Caci băieșul îi spuse:
— Nu mă lua peste picior! Haide la soția ta, care nu mai poate de nerăbdare!
Și îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, și îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai așa ca să șuguiască. Iar el râdea până peste poate.
Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, și caldă, și înmiresmată cu tămâie; și, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, și niște vase pline cu flori; și, după ce îl poftiră să șadă pe un scăunaș de abanos, băieșul și cei doi arapi îi cerură îngăduință să plece, și pieriră.
Atunci intră un băiețel care șezu smirnă, așteptându-i poruncile, și care îi spuse:
— O, sultane al vremilor, sunt robul tău!
Da el, fară a lua seama la gingășia băiețandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, și se minună:
— Pe Allah! ce loc plin de mâncători de hașiș! iacătă că acuma mă fac și sultan!
Pe urmă îi spuse băiețașului:
— Tu, ia vino încoace și taie-mi o jumătate de lubeniță cât mai roșie și cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubenița ca să-mi răcorească inima.
Și băiețelul îi aduse lubenița tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:
— Poți să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauți ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniță bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!
Și băiatul pieri.
Și pe dată intră în sală o fetișcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din șoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; și o luă pe copilă în brațe, și o puse pe genunchi, și o sărută cu patimă; și o trase peste el; și scoase năsărâmba și i-o puse în mână; și urma să facă cine mai știe ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.
Or, tot atunci, și de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea hașișului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toți cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregățile lor și căscând niște guri cât niște cuptoare; și toți arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoșise în sus până peste marginile învârtoșirii, și se înfățișă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; și toți aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.
El atunci se simți tare fâstâcit și își trase un ștergar peste picioare și le spuse cu jelanie celor ce râdeau:
— Pentru ce mi-ați luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?
La vorbele acestea, giumbușliii se zgâlțâiră de veselie, și începură să bată din palme, și îi strigară:
— Nu ți-e ție rușine, o, mâncătorule de hașiș, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de strașnic de nălucile văzduhului?
La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult și se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:
— Desfătată poveste! Mă rog ție, grăbește a-mi spune și urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi și pilduitoare pentru minte!
Și arăpoaica spuse:
— Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este așa de minunată, încât chiar că ai să uiți tot ceea ce ai auzit până acum; și este așa de curată și de ispitită și de ciudată, că până și surzii s-ar cutremura de haz.
Și Kanmakan spuse:
— Uf! atunci povestește mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!
Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveștii, Kanmakan văzu cum vine și se oprește dinaintea cortului său un olăcar călare, și care, după ce descăleca, îi ură bună pace și Kanmakan îi răspunse la salamalec.
Atunci olăcarul îi spuse:
— Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părțile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oștimea și tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; și l-a luat prins pe hrăpitor și l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, și setea, și ocara pesemne că i-au și răpit sufletul! Binevoiești a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?
Când șahzade Kanmakan…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.
Când fu cea de a o sută patruzeci și treia noapte spuse:
Când șahzade Kanmakan auzi știrea aceea atâta de neașteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah și, cu un glas tare liniștit, îi spuse:
— Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlinește la vremea care i-a fost menită. Așa că ridică-te! și haidem la Bagdad!
La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan și numaidecât se temeni și sărută pământul între mâinile lui, precum făcură și Sabah și arăpoaica.
Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:
— Vei merge și tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârșit povestea aceasta din pustie!
Iar Sabah spuse:
— Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ți ca să duc știre de venirea ta vizirului Dandan și locuitorilor Bagdadului!
Și Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele și toți robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i și urmat de arăpoaica încocoțată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.
Or, cum șahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi față de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Și toți locuitorii și toată oștirea, cu vizirul Dandan în frunte și cu cei trei capi Rustem, Turkaș și Bahraman, ieșiseră înaintea porților cetății să aștepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag și pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; și înălțau urări de belșug și de slavă neamului lui Omar Al-Neman.
Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie și uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbați și de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneții lui adânci, sări sprinten de pe cal și veni să ureze bun-venitul și să jure credință urmașului atâtor sultani. Pe urmă toți laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveștile ei.
Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaș și Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:
— O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verișoară, Puterea-Ursitei?
Iar maică-sa îi răspunse:
— O, copilul meu, nu știu să-ți răspund nimic în privința aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!
Iar Kanmakan îi spuse:
— Mă rog ție, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei știri despre ea și despre mătușa mea Nozhatu!
Atunci maică-sa ieși și se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu și fiică-sa Puterea-Ursitei, și se întoarse cu ele în sala în care le aștepta Kanmakan. Și chiar atunci se dezlănțui adevărata bucurie și se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:
O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!
Obraji de-ndrăgostiți!
Ah, câte săruturi nu cunoașteți voi, Și ce potoape de alinturi În foșnet de mătăsuri moi!
Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!
Și tu, o, paloș tras din teacă, Oțel slăvit, strălucitor, Tu, paloș fără de odihnă, Ah, tu, al nopții luptător! …
Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Și de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmașilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmași!
Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan își petrecu luni lungi de bucurie în brațele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soția lui, îi strânse într-o zi, de față cu vizirul cel mare Dandan, pe toți emirii săi, pe capii de oști și pe toți mai-marii din împărăție și le spuse:
— Sângele părinților mei încă nu a fost răzbunat, și vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, și că a murit și Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viață și ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domnește și ocârmuiește treburile în toate țările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, și nu i se știe nici tatăl, nici mama. Așa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăși războiul asupra necredincioșilor! Și jur pe viața lui Mahomed (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanței nenorocirilor și după ce îi voi răzbuna pe frații noștri morți în lupte!
Și toți cei de față răspunseră cu încuviințare. Și de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.