Povestea cu Aziz și Aziza și cu frumosul Diadem, feciorul de șah 1001 de nopti basme de citit la timp
Aa
Povestea cu Aziz și Aziza și cu frumosul Diadem, feciorul de șah
A fost odată, în vechimea vremilor și în trecutul vârstelor și al clipelor, o cetate printre cetățile din Persia, dincolo de munții Ispahanului. Și numele acelei cetăți era de Cetatea-Verde. Și sultanul acelei cetăți se chema Soleiman-Șah. Era dăruit cu haruri mari de dreptate, de mărinimie, de chibzuință și de știință. Încât din toate zările curgeau călătorii înspre cetatea lui, până într-atâta de departe se întinsese buna lui faimă și da încredere neguțătorilor și caravanelor.
Și sultanul Soleiman-Șah a urmat să ocârmuiască astfel de-a lungul unui răspăs de vreme tare întins, în îmbelșugare și înconjurat de dragostea întregului norod. Caci nu lipseau huzurului său decât o soție și niște copii; întrucât era neînsurat.
Și sultanul Soleiman-Șah avea un vizir care i se asemuia tare mult ca filotimie și ca bunătate. Și-așa că într-o zi, când singurătatea îl apăsa mai greu ca de obicei, sultanul porunci să fie chemat vizirul și îi spuse:
— Vizire, iacătă că pieptul mi se strânge și răbdarea mi se curmă și puterile mă lasă; încă o vreme tot așa, și nu o să mai am decât pielea pe oase. Căci văd bine acuma că holteitul nu este o stare firească, mai cu seamă pentru sultani, care au de lăsat un scaun de domnie urmașilor lor. Și-apoi Prorocul nostru (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) a spus: „Împreunați-vă! și sporiți-vă urmașii, întrucât am să mă mândresc cu numărul vostru dinaintea tuturor neamurilor, la Ziua învierii!” Așa că sfătuiește-mă, o, vizire al meu, și spune-mi ce socoti.
Atunci vizirul îi spuse:
— Într-adevăr, o, Măria Ta, aceasta-i o treabă anevoioasă și de o gingășie până peste poate. Am să încerc a te mulțumi ținându-mă pe calea prăvilnicită. Află, așadar, o, Măria Ta, că eu nu aș vedea cu bucurie o roabă neștiută să ajungă soția stăpânului nostru; întrucât cum ar putea el să știe stepena acelei roabe și evghenia moșilor ei și curăția sângelui ei și obârșiile neamului ei, și cum ar putea el, prin urmare, să păstreze întreagă întocmirea neprihănită a sângelui strămoșilor săi? Nu știi că un copil ce s-ar naște dintr-o asemenea împreunare ar fi tot ca un copil din flori, plin de cusururi, mincinos, setos de sânge, blestemat de Allah zămislitorul său, din pricina ticăloșiilor lui viitoare? Iar atare spiță se asemuie cu buruiana ce răsare dintr-un pământ bâhlos, cu apă sălcie și băltită, și care începe să putrezească chiar mai înainte de a ajunge la creșterea ei deplină, încât să nu te aștepți de la vizirul tău, o, Măria Ta, la slujba de a-ți cumpăra o roabă, de-ar fi ea și cea mai frumoasă copilă de pe pământ; întrucât nu vreau să fiu eu pricina unor atari necazuri și să îndur apoi povara păcatelor pe care le-aș fi stârnit. Dar, dacă vrei să asculți de barba mea, aș fi de părere să alegi, dintre fetele de sultani, o soție cu spița neamului știută și cu frumusețea dată ca pildă în ochii tuturor femeilor!
La vorbele acestea, sultanul Soleiman-Șah spuse:
— O, vizire al meu, sunt gata cu totul, dacă izbutești să-mi găsești o asemenea femeie, s-o iau de soție legiuită, spre a trage asupra neamului meu binecuvântările celui Preaînalt!
Atunci vizirul îi spuse:
— Treaba, din mila lui Allah, este ca și făcută.
Și sultanul se minună:
— Cum adică?
El spuse:
— Află, o, Măria Ta, că soția mea mi-a povestit că sultanul Zahr-Șah, stăpânul Cetății-Albe, are o fată de-o frumusețe fără de pereche și a cărei zugrăvire este atâta de mai presus de vorbe, încât mi-ar crește păr pe limbă până a răzbi să-ți înfirip despre ea o închipuire cât de cât!
Atunci sultanul strigă:
— Ya Allah!
Și vizirul urmă:
— Că, o, Măria Ta, cum aș putea vreodată să-ți vorbesc precum se cuvine despre ochii ei cu pleoape înnegurate, despre pletele ei, despre mijlocul ei cel atâta de gingaș încât nici nu se vede, despre vârtoșia șoldurilor ei și despre ceea ce le leagă și le rotunjește? Pe Allah! nimeni nu poate să se apropie de ea fără să rămână înmărmurit, precum nimeni nu poate să se uite la ea fără să moară! Și anume despre ea a spus poetul:
Fecioară, tu, cu pântec jerăgai, Cu boiul ram de salcie ușoară, Sulegetă ca plopii-nalți din rai, Ești ca un cântec care mă-nfioarâ.
Ți-e gura precum mierea de pădure!
Ia cupa, îndulcește vinu-amar și dă-mi să sorb licoarea lui, ușure, Hurie dintr-al raiurilor har!
Sfios mă plec în arsă rugăminte:
Întredeschide-ți buzele fierbinți și răcorește-mi ochiul ce mă vinde cu grindina frumoșilor tăi dinți.89
La stihurile acestea, sultanul se înfiora de bucurie și strigă din străfundul gâtlejului:
— Ya Allah! Caci vizirul urmă:
— Așa că, o, Măria Ta, eu sunt de părere să trimitem cât mai repede cu putință la sultanul Zahr-Șah un emir de-al tău, om de încredere, înzestrat cu dibăcie și cu gingășie, care să deguste tâlcul vorbelor sale înainte de a le rosti, și a cărui pricepere s-o știi de mult. Și să-l însărcinezi să se slujească de toată stăruința lui spre a dobândi ca tatăl să ți-o dea pe fată. Iar tu ai să te însori într-un sfârșit, spre a urma vorba Prorocului (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) care a spus: „Bărbații ce se îndărătnicesc a rămânea feciori se cade a fi alungați din Islam! Sunt niște stricători! Nu e loc pentru nici un fel de neînsurați în Islam!” Or, chiar că domnița aceea este singura fată vrednică de tine, ea care este cea mai frumoasă nestemată de pe toată fața pământului, și în lung și în lat!
La vorbele acestea, sultanul Soleiman-Șah își simți inima cum se umflă, și oftă de ușurare și îi spuse vizirului său:
— Și care ins ar ști mai bine decât tine să ducă la bun sfârșit solia aceasta plină de subțirenie? O, vizire al meu, numai tu vei merge să rânduiești treaba, tu care ești plin de înțelepciune și de curtenie. Așa că ridică-te și du-te acasă la tine să-ți iei rămas-bun de la ai tăi, și încheie-ți cu sârg treburile de rând: și mergi la Cetatea-Albă să ceri pentru mine de soție pe fata sultanului Zahr-Șah. Întrucât iacătă că inima și mintea mea sunt tare zbuciumate și se chinuiesc aprig în privința aceasta.
Și vizirul răspunse:
— Ascult și mă supun!
Și numaidecât grăbi a se duce să încheie ceea ce avea de încheiat, și să-i îmbrățișeze pe cei pe care îi avea de îmbrățișat, și se apucă să-și facă toate gătirile de plecare. Luă cu el toate felurile de daruri bogate, pe nazurile sultanilor, ca de pildă giuvaieruri, odoare, chilimuri de mătase, zarpale scumpe, parfumuri, mirosne de trandafir numai safi, și tot soiul de lucruri ușoare ca greutate, dar grele ca preț și ca strălucire. Nu uită să mai ia și zece cai aleși, din neamurile cele mai frumoase și mai curate din Arabia. Luă de asemenea și arme de cele mai bogate, împistrite cu aur, și cu mânere de jad învrâstate în rubine, și armuri ușoare de oțel, și cămăși de sârmă cu zalele daurite; fără a mai socoti și lăzile cele mari încărcate cu tot felul de lucruri falnice, ca și cu bunătățuri de mâncat, precum chisele cu sorbeturi de trandafir, caise despicate în felii gingașe, dulcețuri înmiresmate, beltele de migdale mirozite cu smirnă din insulele calde, și sumedenie de zumaricale râvnite de fete. Pe urmă porunci să se încarce toate lăzile pe spinarea catârilor și a cămilelor; și luă cu el o sută de mameluci tineri și o sută de arapi tineri, și o sută de copile, cu menirea ca toți să alcătuiască, la întoarcere, alaiul miresei. Și cum vizirul, în fruntea caravanei, cu prapurii desfășurați, se gătea să dea semnul de plecare, sultanul Soleiman-Șah îl opri o clipită și îi spuse:
— Și mai ales ia seama să nu te întorci fără a mi-o aduce pe fată; și să nu zăbovești, întrucât mă părporesc ca pe foc; și nu voi avea tihnă și somn decât după sosirea acelei mirese care nu are să-mi mai iasă din gând nici zi, nici noapte, și de care sunt de pe acuma aprins de dragoste!
Și vizirul răspunse cu ascultare și cu supunere. Și purcese cu toată caravana lui, și drumeți spornic, și ziua și noaptea, străbătând munți și văi, râuri și puhoaie, câmpii pustii și câmpii roditoare, până ce nu mai fu decât la o zi de drum de Cetatea-Albă.
Atunci vizirul se opri, pentru popas, pe malul unei ape curgătoare, și trimise un olăcar sprinten să i-o ia înainte spre a da de știre despre sosirea sa sultanului Zahr-Șah.
Or, se brodi ca în chiar clipita când olăcarul, ajungând la porțile cetății, urma să intre în cetate, sultanul Zahr-Șah să se afle la reveneală într-una dintre grădinile sale de prin preajma locului; și îl văzu pe olăcar și ghici că e un străin. Și porunci pe dată să fie chemat și îl întrebă cine este. Iar olăcarul răspunse:
— Sunt trimisul vizirului cutare, care a poposit pe țărmul râului cutare și care vine la tine din partea stăpânului nostru, sultanul Soleiman-Șah, domnul peste Cetatea-Verde și munții Ispahanului!
La știrea aceea, sultanul Zahr-Șah fu bucuros până peste poate, și puse să i se aducă răcoritoare olăcarului vizirului, și le dete emirilor săi porunca să meargă în întâmpinarea marelui trimis al sultanului Soleiman-Șah, a cărui volnicie era cinstită până în țările cele mai depărtate și până și pe meleagul Cetății-Albe. Și olăcarul sărută pământul între mâinile sultanului Zahr-Șah, spunându-i:
— Vizirul va sosi mâine. Iar acuma, Allah să-ți păstreze pururea marile sale milosârdii și aibă-i pe răposații tăi părinți întru milele și îndurarea sa.
Iac-așa cu ei.
Dar cât despre vizirul sultanului Soleiman-Șah, acela rămase să se odihnească pe malurile apei, până la miez de noapte. Atunci porni iarăși la drum către Cetatea-Albă; și, la răsărit de soare, era la porțile cetății.
Atunci, zăbovi o clipită spre a-și împlini o nevoie zornică și a se ușura în tihnă. Iar după ce isprăvi, văzu că veneau în întâmpinarea sa vizirul cel mare al sultanului Zahr-Șah cu dregătorii și cu navabii. Atunci grăbi să-i dea unuia dintre robii săi ibricul de care se slujise spre a-și face spălările îndătinate, și încălecă iarăși în grabă mare pe cal. Și, după ce se îndepliniră temenelile de datorință și dintr-o parte și din cealaltă, precum și urările de bun venit, caravana și tot alaiul ei intrară în Cetatea-Albă.
Când ajunseră dinaintea saraiului sultanului, vizirul descălecă de pe cal și, călăuzit de cămărașul cel mare, intră în sala domnească.
În sala aceea văzu un scaun domnesc înalt, din marmură albă străvezie, învrâstat cu mărgăritare și cu năstrăpate, și sprijinit pe patru picioare înalte, închipuit fiecare din câte un colț întreg de elefant. Pe jețul acela se afla o pernă de tafta verde, chindisită cu steluțe de aur roșu și împodobită cu ciucuri și cu ghinduri de aur. Iar deasupra jețului era un polog strălucind de învrâstările lui de aur, de pietre scumpe și de fildeș. Iar în jeț ședea sultanul Zahr-Șah…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă ca de obicei, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută opta noapte spuse:
Iar în jeț ședea sultanul Zahr-Șah, înconjurat de oamenii cei mai de seamă din împărăție și de străjile încremenite în așteptarea poruncilor sale.
La priveliștea aceea, vizirul sultanului Soleiman-Șah simți harul cum îi luminează mintea și cum clarul vorbirii îi dezleagă limba și îl stârnește la spuneri desfătătoare. Numaidecât, cu o temenea zarifă, se întoarse înspre sultanul Zahr-Șah și ticlui stihurile acestea în cinstea sa:
Sufletul meu, de cum te vede, Spre tine năzuie și zboară;
Somnia mi se risipește și-n pleoapa mea nu mai coboară, Lăsându-mă cu totul pradă uimirii ce mă împresoară.
Inimă-a mea, de ești acolo, În preajma lui, rămâi așa!
A lui să fii, oricât mă strânge și mă apasă lipsa ta, Oricât de dragă-mi ești și-oricâtă-i nevoia de-a te aștepta!
Nimica nu-și mai vrea urechea-mi mai mult ca glasul celor care Sultanului zahr-Șah măritul înalță slavă și cântare, Lui, domnului fară de seamăn al inimilor visătoare!
De nu mi-ar fi, în viața toată decât acum să-l fi văzut, Atâta doar, să-i văd o dată lumina chipului, și mut să plec, eu și-atunci aș rămâne pe veci de veci un om avut.
O, voi, cei ce trăiți în preajma acestui fără seamăn crai, De-ar fi să vină-aici vreunul și-ar spune juruind că – așa-i, Că știe el un crai pe lume mai îndrăgit în vreun sarai, Mai dăruit decât Zahr-Șahul, Au la simțire, au la minte, Aflați cu toții de la mine și pururea să țineți minte:
Cel ce-ar rosti asemeni basne nu-i un drept-credincios, și minte el!
Și, sfârșindu-și de procitit stihurile, vizirul tăcu fără a rosti nimic mai mult. Atunci sultanul Zahr-Șah îl pofti să se apropie de jețul domnesc, și îl îmbie să șadă jos lângă Măria Sa, și îi zâmbi cu bunătate, și tăifăsui cu el binevoitor o bună bucată de vreme, dându-i dovezile cele mai vădite de prietenie și de mărinimie. Apoi sultanul porunci să se aștearnă masa în cinstea vizirului, și toată lumea șezu să mănânce și să bea până la saț. Numai atunci sultanul dori să rămână singur cu vizirul; și ieșiră toți, în afară de dregătorii de frunte și de vizirul cel mare al împărăției.
Atunci vizirul sultanului Soleiman-Șah se ridică în picioare și mai înălță o proslăvire, și se temeni, și spuse:
— O, preamărite sultan plin de filotimie, vin la tine cu o treabă a cărei urmare va fi pentru noi toți plină de binecuvântări, de roade norocite și de prohorisire! Rostul călătoriei mele este, într-adevăr, de a o cere de soție pe fiica ta cea plină de haruri și de nuri, de evghenie și de cuminție, pentru stăpânul și cununa capului meu, sultanul Soleiman-Șah, stăpânul cel plin de slavă de la Cetatea-Verde și de la munții Ispahanului! Și, întru atare rost, vin la tine aducându-ți peșcheșuri bogate și lucruri falnice, spre a-ți dovedi cât de mare este pojarul în care se află stăpânul meu, de dorul de a te avea ca socru! Aș vroi, așadar, să aflu din gura ta dacă împărtășești așijderea jindul lui și dacă vrei să-i dăruiești comoara dorurilor sale.
După ce ascultă spusele vizirului, sultanul Zahr-Șah se ridică și se temeni până la pământ; iar dregătorii și emirii rămaseră până peste poate de minunați văzându-l pe sultanul lor dovedind atâta cinstire unui vizir oareșicare. Și sultanul șezu mai departe în picioare dinaintea vizirului și îi spuse:
— O, vizire dăruit cu chibzuință și cu înțelepciune, cu vorbă dulce și cu fălnicie, ascultă ceea ce va să-ți spun. Mă socot ca un supus de rând al sultanului Soleiman-Șah, și îmi fac cea mai aleasă cinste a putea fi socotit printre cei din neamul și din casa lui. Încât fata mea nu mai este de acum înainte decât o roabă dintre roabele lui; și din chiar ceasul de-acum este lucrul și bunul său! Și-acesta-i răspunsul meu la cererea sultanului Soleiman-Șah, domnul nostru al tuturora, stăpânul de la Cetatea-Verde și de la munții Ispahanului!
Și pe dată porunci să vină cadii și martorii, care întocmiră senetul de căsătorie al fiicei sultanului Zahr-Șah cu sultanul Soleiman-Șah. Iar sultanul duse cu bucurie senetul la buze, și primi firitiselile și urările cadiilor și ale martorilor, și îi potopi pe toți cu hatârurile sale; și dete ospețe mari, spre a-i face cinstire vizirului, și petreceri mari care înveseliră inima și ochii tuturor locuitorilor; și împărți bucate și daruri atât celor săraci cât și celor bogați. Pe urmă porunci să se facă gătirile de plecare, și alese roabele pentru fiică-sa: și grecoaice, și turcoaice, și arăpoaice, și albe. Și puse să se facă pentru fiică-sa un palanchin mare din aur roșu învrâstat cu mărgăritare și cu nestemate, și porunci să fie pus palanchinul pe spinarea a zece catâri așezați în bună rânduială. Și tot alaiul purcese la drum. Iar palanchinul se ivea, în strălucirea dimineții, precum un sarai mare dintre saraiurile ginnilor, iar copila, acoperită de vălurile ei, precum o hurie dintre huriile cele mai frumoase din rai.
Iar sultanul Zahr-Șah însoți alaiul de-a lungul a trei farasanji; pe urmă își luă rămas-bun de la fiică-sa, de la vizir și de la cei ce o însoțeau, și se întoarse la cetatea lui, bucuros până peste poate și plin de încredere în viitor.
Cât despre vizir și despre alai…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, amână povestitul pe a doua zi.
Dar când fu cea de a o sută noua noapte spuse:
Cât despre vizir și despre alai, aceștia călătoriră în tihnă și, când ajunseră la trei zile de drum până la Cetatea-Verde, trimiseră un olăcar sprinten să-i dea de știre sultanului Soleiman-Șah.
Când află de venirea soției sale, sultanul se înfiora de drag, și îi dete o mantie frumoasă de fală olăcarului vestitor. Și porunci oastei sale să plece în întâmpinarea proaspetei mirese, cu toate steagurile desfășurate; iar crainicii obștești poftiră cetatea toată la alai, în așa chip că nu mai rămase în nici o casă măcar o femeie, sau măcar o copilă, ba nici măcar vreo babă, oricât de prăpădită de vârstă sau oricât de neputincioasă să fi fost ea. Și nimenea nu pregetă să iasă dinaintea miresei. Și când toată lumea aceea ajunse în preajma palanchinului cu fata sultanului, se hotărî ca intrarea în cetate să se facă noaptea, cu vâlvă mare.
Încât, când se lăsă noaptea, navabii cetății puseră să se lumineze pe cheltuiala lor toate ulițele și tot drumul ce ducea la saraiul sultanului. Și se rânduiră toți în două șiruri, de-a lungul drumului; și, la trecerea miresei, ostașii întocmiră un gard viu de-a dreapta și de-a stânga; și, pe tot drumul, luminile străluceau în văzduhul străveziu, și tobele cele mari își îngânau bubuitul lor adânc, și trâmbițele cântau cu glas înalt, și steagurile fluturau deasupra capetelor, și mirodeniile ardeau în cățui, pe ulițe și la răspântii, și călăreții se luptau de-a călare în lăncii și în sulițe. Și în mijlocul tuturora, cu arapii și cu mamelucii înainte și cu slujnicele și roabele în urmă, îmbrăcată în rochia împărătească pe care i-o dăruise tătâne-său, proaspăta mireasă sosea la saraiul soțului ei, sultanul Soleiman-Șah.
Atunci robii cei tineri despovărară catârii și, în toiul țipetelor ascuțite de bucurie ale întregului norod și ale oastei, luară palanchinul pe umerii lor și îl cărară până la ușa tainică. Atunci slujnicele cele tinere și însoțitoarele luară locul robilor și o duseră pe mireasă în iatacul menit ei. Și pe dată iatacul se lumină de strălucirea ochilor săi și făcliile păliră de frumusețea chipului ei. Iar ea părea în mijlocul tuturor femeilor ca luna printre stele sau ca mărgăritarul năstrăpat în mijlocul salbei. Pe urmă slujnicele cele tinere și însoțitoarele ieșiră din iatac și se înșiruiră pe două rânduri, de la intrare până la capătul sălii, da numai după ce o ajutaseră pe copilandră să se culce în crivatul cel mare de fildeș, împodobit cu mărgăritare și cu nestemate.
Doar atunci sultanul Soleiman-Șah, străbătând gardul alcătuit de toate acele stele vii, se duse în iatac până la crivatul de fildeș, unde, împodobită și înmiresmată, ședea întinsă copila. Și Allah stârni pe clipă pe dată o patimă mare în inima sultanului și îi dărui dragoste față de fecioara aceea. Și sultanul se bucură de fecioria ei și se desfată în huzur, și își uită, pe acel crivat, printre coapse și brațe, toate aleanurile de nerăbdare și așteptarea dragostei sale.
Și sultanul, vreme de o lună întreagă, rămase în iatacul tinerei sale soții, fără s-o părăsească nici o clipită, atâta de strânsă și de pe potriva firii lor le era împreunarea. Și o lăsă însărcinată din noaptea dintâi.
După care sultanul se duse să stea în jețul județelor sale, și se îndeletnici cu treburile împărăției, întru binele supușilor săi; și, când se lăsă seara, nu pregetă a se duce să vadă iatacul soției sale, și tot așa până în cea de a noua lună.
Or, în cea mai de pe urmă noapte din cea de a noua lună, sultănița fu cuprinsă de durerile facerii și se sui pe scaunul de naștere și, în zori, Allah îi ușură slobozirea, și aduse pe lume un copil de parte bărbătească însemnat cu pecetea norocului și a belșugului.
De îndată ce află vestea despre nașterea aceea, sultanul se învoioși până peste marginile voioșiei și se bucură de o bucurie mare, și îl cinsti cu daruri bogate pe vestitor; pe urmă dete fuga la patul soției și, luând pruncul în brațe, îl sărută între ochi, și se minună de frumusețea lui, și văzu ce bine i se potriveau stihurile poetului:
Chiar de la naștere, cu slava și harul zborului spre stele l-a dăruit Allah, să fie un nou luceafăr printre ele.
Voi, doicilor, degeaba-l strângeți la sânii voștri preagingași -
El călări-va lei năprasnici și caii cei mai nărăvași -
O, doicilor cu lapte dulce, Luați-i sânul de la gură -
Lui sângele de dușman i-este cea mai aleasă băutură.
Atunci slujnicele și doicile îl luară în grijă pe noul născut și moașele îi tăiară buricul și îi dealungiră ochii cu kohl negru. Și, întrucât se născuse dintr-un sultan fiu de sultani și dintr-o sultăniță fiică de sultănițe, și era atâta de frumos și de strălucitor, îi puseră numele de Diadem.90
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.
Dar când fu cea de a o sută zecea noapte spuse:
Îi puseră numele de Diadem. Și fu crescut în potopul sărutărilor și la sânul frumoaselor; și zilele se scurseră, și se scurseră anii; și copilul ajunse la vârsta de șapte ani.
Atunci sultanul Soleiman-Șah, părintele său, pofti să vină la el dascălii cei mai cărturari și le porunci să-l învețe caligrafia, scrierile poeticești și măiestria de a se cârmui în viață, precum și rânduielile sintaxei și ale pravilelor.
Și dascălii aceia de științe șezură cu copilul până ce ajunse la paisprezece ani. Atunci, întrucât învățase tot ceea ce părintele său dorise să învețe, fu socotit vrednic de un caftan de fală; și sultanul îl scoase din mâinile cărturarilor și îl dete pe seama unui dascăl de călărie care îl învăță să călărească și să lupte cu lancea și cu sulița și să vâneze cerbii cu șoimul. Și coconul Diadem ajunse în curând călărețul cel mai deplin; și se făcuse atâta de desăvârșit de frumos încât, atunci când ieșea pe jos ori călare, îi aducea să cadă în păcat pe toți cei care îl vedeau.
Și, când fu la vârsta de cincisprezece ani, nurii lui ajunseră așa încât poeții îi închinară proslăvirile lor cele mai pătimașe; și cei mai neprihăniți și cei mai curați dintre înțelepți își simțiră inima cum li se sfărâmă și cum li se rup ficații de toate farmecele vrăjitorești din făptura lui. Și iacătă una dintre cântările pe care un poet îndrăgostit a alcătuit-o de dragul ochilor lui:
Îmbrățișarea lui – beție-i de duhul lui, ca de-un alin de musc! Iar dulcea amețeală, În brațe-i, e un fir de crin, Scăldat în adieri și-n rouă -
E o beție fără vin!
Când, iată, însăși Frumusețea, Privindu-se-n oglinzi în zori, Stăpân al ei și-l recunoaște și-i stă supusă la picior -
O, dor nebun, cum poate oare să scape bietul muritor?
Allah, Allah! De-oi fi în stare să mai trăiesc, când mă sfâșie amarul dor, întreaga-mi viață va arde ca o rană vie.
Dar și-a muri de doru-i, încă, Mi-e cea mai mare bucurie!
Or, toate acestea pe când el avea vârsta de cincisprezece ani! Da după ce împlini cei optsprezece ani ai săi, fu cu totul altceva! Atunci un pufușor tineresc îi catifelă floarea cea trandafirie a obrajilor, și chihlimbarul cel negru își puse bobul de frumusețe pe albeața bărbiei lui. Atunci, cu deplină vădire, răpi el toate mințile și toți ochii, precum spune poetul în privința sa:
Ah, ochii lui?
— A pune mâna în flăcări și să nu te ardă, Nu e minune-atât de mare ca ochii lui.
Mi-e dat de soartă să ard așa mereu, sub ochii aceștia, care-au să mă piardă.
Obrajii lui?
— De-i sunt cu-o umbră de pâr acoperiți, nu-i păr ca pe orice obraz, ci-i numai văl de mătase-într-adevăr, Un auriu văl care pare doar umbra unei fumegări.
Dar gura lui?
— Veniră unii să mă întrebe de nu știu pe unde curge apa vie și sfânt izvoru-i argintiu, Veniră mulți și mă rugară să-l spun de știu, și să-l descriu.
Iar eu le spun: „Știu apa vie pe unde curge ca un dor, Știu locul unde se găsește neîntinatul ei izvor, Ah, le cunosc pe amândouă, Și știu preasfântă taina lor:
E-o gură de flăcău în floare, Un cerb cu gâtul arcuit, Un tânăr cu mijloc subțire, Mlădiu, gingaș, neprihănit -
Sunt buzele ca două rodii ale flăcăului iubit! 91
Însă toate acestea când avea optsprezece ani; întrucât, când ajunse la vârsta de bărbat, crăișorul Diadem se făcu atâta de minunat de frumos, încât ajunse a fi o pildă pomenită în toate țările musulmane, în lat și în lung. Așa că numărul prietenilor și al credincioșilor lui ajunse tare ridicat; și toți cei care îl împresurau, jinduiau cu patimă să-l vadă într-un sfârșit domnind peste împărăție precum domnea peste inimi.
La vremea aceea, șahzade Diadem ajunsese tare împătimit de vânătoare și de goane prin codri și sihăstrii, în pofida spaimei pe care hălăduielile lui necurmate o stârneau lui tătâne-său și maică-sii. Și într-o zi le porunci robilor să încarce merinde pentru zece zile92 și plecă cu ei la vânătoare cu hăitași și de-a goana. Și merseră vreme de patru zile, spre a ajunge într-un sfârșit pe niște meleaguri pline de vânat, acoperite de păduri mișunând de toate felurile de jivine sălbatice, și scăldate de o puzderie de izvoare și de pârâuri.
Atunci domnișorul Diadem dete semnul de vânătoare. Numaidecât fu întinsă împletitura cea mare de sfori jur împrejurul unei arii mari de locuri întufărite.
Și hăitașii purceseră de la margine către mijloc, și stârniră de dinaintea lor toate jivinele înfricoșate, pe care le hăituiră astfel înspre mijloc. Atunci sloboziră panterele, câinii și șoimii pe urmele fiarelor anevoie de doborât. Și făcură în ziua aceea o vânătoare cu hăitași tare îmbelșugată, de gazele și de toate soiurile de vânat. Și fu o sărbătoare mare pentru panterele de vânătoare, pentru câini și pentru șoimi. Încât, odată vânătoarea încheiată, coconul Diadem șezu jos pe malul unui râu spre a se odihni oleacă, și împărți vânatul între vânători, și partea cea mai bună o puse deoparte pentru tatăl său, sultanul Soleiman-Șah. Pe urmă dormi în noaptea aceea acolo, până dimineața.
Or, de-abia se trezise, când văzu alături de ei tabăra unei caravane mari, care sosise noaptea, și în curând văzu cum ieșeau din corturi și coborau să-și facă la râu spălările îndătinate o mulțime de inși, robi arapi și negustori. Atunci șahzade Diadem trimise un om de-al său ca să afle de la inșii aceia din ce țară sunt și ce sunt. Și trimisul se întoarse și îi spuse crăișorului Diadem:
— Inșii mi-au spus: „Suntem niște neguțători care am poposit aici ispitiți de verdeața acestei pajiști și de apa aceasta bună, curgătoare. Și știm că nu avem a ne teme de nimic aici, întrucât suntem pe pământurile pline de ocrotire ale sultanului Soleiman-Șah, a cărui faimă despre înțelepciunea sa de ocârmuitor este vestită pe toate meleagurile și îi înseninează pe toți călătorii. Și-apoi îi aducem în dar o mulțime mare de lucruri frumoase și scumpe, mai cu seamă pentru fiul său, minunatul cocon Diadem.”
La spusele acestea, frumosul Diadem, fiul sultanului, răspunse:
— Dar, pe Allah! dacă neguțătorii aceia au cu ei niște lucruri așa de frumoase anume pentru mine, pentru ce să nu ne ducem chiar noi să le cercetăm? Faptul, de altminteri, va ajuta să ne facă a ne petrece vesel dimineața.
Și numaidecât șahzade Diadem, urmat de prietenii săi vânători, se îndreptă înspre corturile caravanei.
Când îl văzură venind pe fiul sultanului și pricepură cine era, negustorii deteră toți fuga în întâmpinarea lui și îl poftiră să intre în corturile lor, și îi ridicară pe clipă pe dată un cort falnic din atlaz roșu, împodobit cu chipuri împistrite, de păsări și de jivine, și căptușit tot cu mătăsuri de la Ind și cu țesături de la Cașmir. Și îi puseră o pernă strălucită pe un chilim minunat de mătase cu toate marginile împodobite cu mai multe rânduri întrețesute de smaralde frumoase. Și șahzade Diadem șezu jos pe chilim și se sprijini pe pernă și le porunci negustorilor să-i deștearnă mărfurile. Și, după ce negustorii îi deșternură toate mărfurile, își alese din grămadă ceea ce îi plăcu mai mult și, în ciuda neînvoirii lor stăruitoare, îi sili să primească prețul pe care li-l plăti cu mărinimie.
Pe urmă, după ce îi puse pe robi să ridice toate târguielile, vru să încalece iarăși pe cal spre a se întoarce la vânătoare, când zări dinaintea lui, printre neguțători, un bărbat…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, își amână povestitul pe a doua zi.
Dar când fu cea de a o sută unsprezecea noapte spuse:
Deodată șahzade Diadem zări dinaintea lui, printre neguțători, un bărbat tânăr de o frumusețe uluitoare, de o șofrăneală izbitoare, și îmbrăcat cu niște haine tare frumoase și tare bine dichisite. Caci chipul său, cel atâta de șamaniu și atâta de frumos, avea întipărită pe el o mâhnire mare, ca de pierderea unui tată, a unei mame ori a vreunui prieten tare drag.
Atunci șahzade Diadem nu vroi să se depărteze fără a-l cunoaște pe tânărul acela frumos către care îl trăgea inima; și se apropie de el și îi ură bună pace, și îl întrebă cu luare-aminte cine este și pentru ce este așa de trist. Caci, la întrebările lui, ochii tânărului cel frumos se umplură de lacrimi și nu putu să spună decât aceste două vorbe: „Sunt Aziz”, și izbucni în suspine atâta de amarnice, încât se prăbuși pierit.93
Când își veni în fire, șahzade Diadem îi spuse:
— O, Aziz, să știi că îți sunt prieten. Spune-mi așadar pricina mâhnirilor tale.
Caci tânărul Aziz, drept orice răspuns, își prinse coatele în palme și cântă stihurile acestea:
Feriți-vă de ucigașii-i ochi!
Nu-i inimă de vraja lor să scape -
Ah, ochii-i negri, ca un rău deochi, Când galeși te cuprind ca niște ape!
Și mai cu seamă nu gustați vreodată al glasului ei vin dulce amar -
E-un vin precum o flacără ce-mbată chiar și pe înțelepții cei mai mari!
De i-ați cunoaște limpedea privire!
Ah, trupu-i de mătase ar putea să pară moale, ca o amăgire, Pe lângă cea mai moale catifea.
Ca o lumină-i, răsărind din bezne, Când se apropie cu pas domol, Cu aurul inelelor la glezne, Cu ochii-i negri zugrăviți în kohl.
Ah, unde e mireasma-mbătătoare a rochiilor ei? Ce amintiri mai poartă, vie, calda-i răsuflare, Ca un parfum gingaș de trandafiri?
După ce șahzade Diadem auzi cântecul acesta, nu vroi, deocamdată, să mai stăruiască și, spre a înnădi vorba, spuse:
— Pentru ce, o, Aziz, nu mi-ai arătat marfa ta, ca toți negustorii ceilalți?
El răspunse:
— O, doamne al meu, marfa mea chiar că nu cuprinde nimic ce să se cuvină unui fecior de sultan.
Caci frumosul Diadem îi spuse frumosului Aziz:
— Pe Allah! vreau totuși să mi-o arăți!
Și îl sili pe tânărul Aziz să șadă jos lângă el pe chilimul de mătase și să-i deștearnă, bucată cu bucată, toată marfa sa. Și șahzade Diadem, fără ca măcar să ia aminte la bogasiurile cele frumoase, i le cumpără pe toate fără a le socoti, și îi spuse:
— Acuma, Aziz, dacă mi-ai povesti pricina supărării tale… Te văd cu ochii în lacrimi și cu inima mâhnită. Or, dacă ești asuprit, voi ști eu să-i pedepsesc pe asupritorii tăi; iar dacă ești năpădit de datorii, îți voi plăti datoriile cu toată inima. Întrucât iacătă că mă simt ispitit înspre tine, și toate lăuntrurile mele ard pentru tine.
Caci tânărul Aziz, la vorbele lui, se simți iarăși înăbușit de suspine și nu putu decât să cânte stihurile acestea:
Ah, grea ispita ochilor ei negri dealungiți cu kohl albastru – ah!
Și-nmlădierea trupului subțire cu șoldurile-i ca un castru – ah!
Ah, vinul buzei ei și mierea gurii, Și sânii ei în sfânt încastru – ah!
Nădejde-a mea, ca de trimis la moarte, Al nopții mele tainic astru – ah!
La cântecul acesta, șahzade Diadem se apucă, spre a-i schimba gândurile, să cerceteze una câte una zarpalele cele frumoase și mătăsurile. Și deodată, dintre zarpale, îi căzu din mâini o bucată pătrată de mătase înhorbotată, pe care tânărul Aziz numaidecât se repezi s-o strângă iute. Și o împături, tremurând, și și-o puse sub genunchi. Și se tângui:
Ah, scumpa mea Aziza!
Cloșca rotind pe cer îmi este mai aproape ca tine, Și-am să pier!
Unde să-ngrop tristețea-mi, În care țări străine?
Cum să mai sufăr chinul că nu ești lângă mine?
Cum să mai port povara amarei mele taine, Când abia duc pe umeri aceste biete haine? 94
După ce văzu mișcarea speriată a frumosului Aziz și auzi stihurile din urmă, șahzade Diadem rămase până peste poate de nedumerit și, zădărât cu totul, strigă…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada, fiica vizirului, văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, nu vroi să treacă peste îngăduința dată.
Atunci sora ei, micuța Doniazada, care ascultase toată povestea ținându-și răsuflarea, strigă din ungherul în care ședea ghemuită:
— O, sora mea Șeherezada, ce dulci, și ce gingașe, și ce curate, și ce desfătătoare la gust sunt vorbele tale, în prospețimea lor! Și ce vrăjitoare este povestea aceasta, și ce minunate sunt toate stihurile ei!
Iar Șeherezada îi zâmbi și spuse:
— Așa-i, surioara mea! Da ce-i aceasta față cu aceea pe care am să v-o povestesc amândurora în noaptea următoare, dacă am să mai fiu în viață, din mila lui Allah și hatârul sultanului!
Iar sultanul Șahriar își zise în sufletul său: „Pe Allah! Nu am s-o ucid până a nu auzi urmarea istorisirii ei, care-i o istorie minunată și uluitoare, într-adevăr, până peste poate!”
Pe urmă o luă pe Șeherezada în brațe. Și amândoi își petrecură ce mai rămăsese din noapte, strânși așa până la ziuă.
După care sultanul Șahriar plecă la divanul județelor sale; iar divanul se umplu de mulțimea de viziri, de emiri, de dregători, de străji și de oameni de la sarai. Iar vizirul cel mare veni și el, aducând la subsuoară giulgiul hărăzit fiicei sale Șeherezada, pe care o socotea moartă de mult. Caci sultanul nu îi spuse nimic în privința aceasta, și urmă a judeca, a căftăni în slujbe, a mazili, a ocârmui și a încheia pricinile de rând, și-așa până la sfârșitul zilei. Pe urmă divanul fu ridicat, și sultanul intră în saraiul său. Iar vizirul rămase nedumerit și până peste poate de uluit.
Dar de îndată ce se lăsă noaptea, sultanul Șahriar se duse la Șeherezada în iatac și nu pregetă a face lucrul său obișnuit cu ea.
Și era cea de a o sută douăsprezecea noapte încât micuța Doniazada, odată lucrul terminat, se ridică de pe chilim și îi spuse Șeherezadei:
— O, sora mea, mă rog ție, spune urmarea povestei aceleia atâta de frumoase cu frumosul șahzade Diadem și cu Aziz și cu Aziza, pe care vizirul Dandan o povestea, sub zidurile Constantiniei, sultanului Daul'makan!
Iar Șeherezada îi zâmbi surorii sale și îi spuse:
— Da, hotărât! cu tot dragul inimii și ca o cinstire datorată! Ci nu până a nu-mi da îngăduință sultanul acesta bine crescut și dăruit cu purtări alese!
Atunci sultanul Șahriar, care nici nu putea să adoarmă de nerăbdarea cu care aștepta urmarea, spuse:
— Poți să vorbești!
Și Șeherezada spuse:
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că șahzade Diadem a strigat:
— Aziz! ce ascunzi acolo?
Și Aziz răspunse:
— O, doamne, chiar tocmai din pricina aceasta nu am vrut, de la început, să deștern dinainte-ți mărfurile mele. Ce este de făcut acuma?
Și scoase un oftat lung, din tot sufletul său. Dar domnișorul Diadem atâta stărui și îi spuse vorbe atâta de alintate, încât tânărul Aziz până la urmă îi spuse:
— Află, o, stăpâne al meu, că povestea mea, în privința acestei zarpale pătrate, este tare ciudată; și-i pentru mine plină de amintiri tare dulci. Întrucât farmecele celor care mi-au dăruit zarpaua aceasta cu două fețe nu au să se șteargă nicicând de dinaintea ochilor mei. Cea care mi-a dăruit zarpaua dintâi se numește Aziza; cât despre cealaltă, numele ei îmi este amar să-l rostesc deocamdată! Întrucât ea este aceea care, cu chiar mâna ei, m-a făcut ceea ce sunt. Da cum am și început să-ți vorbesc despre aceste lucruri, va să-ți istorisesc amănuntele; au să te încânte, de bună seamă, și au să slujească la a-i lumina pe cei care o vor asculta cu cinstire.
Pe urmă tânărul Aziz scoase zarpaua de sub genunchi și o despături pe chilimul pe care ședeau amândoi.95 Și crăișorul Diadem văzu că erau două pătrate osebite: pe mătase, într-unui dintre pătrate, era chindisită, cu fire de aur roșu și cu fire de mătase de toate culorile, o gazelă; iar în celălalt pătrat era așijderea o gazelă, dar chindisită cu fire de argint și purtând la gât o salbă de aur roșu de care atârnau trei pietre de peridot oriental.
La vederea acelor gazele, atâta de minunat chindisite, șahzade strigă:
— Mărire aceluia carele a pus atâta măiestrie în mintea făpturilor sale!
Pe urmă îi spuse tânărului cel frumos:
— O, Aziz, grăbește, rogu-te, să ne istorisești povestea cu Aziza și cu meșterița celei de a doua gazele!
Și frumosul Aziz îi povesti coconului Diadem: