Povestea cu domnița Donia și cu șahzade Diadem povesti de citit la timp

Povestea cu domnița Donia și cu șahzade Diadem

După ce crăișorul Diadem ascultă istorisirea aceea minunată și auzi cât era de ispititoare domnița Donia cea atâta de plină de taine, și cât era ea de încărcată de harurile frumuseții, și ce iscusită era la meșteșugul închipuiturilor pe mătase și al chindiselilor, fu cuprins, pe clipă pe dată, de o patimă care începu să-i muncească inima până peste fire. Și hotărî să facă totul ca să ajungă la ea.

Așa că îl luă cu el pe tânărul Aziz, de care nu mai vroia să se despartă, încalecă iarăși pe cal și porni îndărăt către cetatea părintelui său, sultanul Soleiman-Șah, stăpânul de la Cetatea-Verde și de la munții Ispahanului.

Cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a pune la îndemâna prietenului său Aziz o casă tare frumoasă, din care nimica să nu lipsească. Și după ce se încredința astfel că Aziz are tot ce putea să-i fie pe plac, se întoarse la saraiul sultanului, tătâne-său, și dete ruga să se încuie în iatacul său, nemaivrând să vadă pe nimeni și plângând pătimaș. Că lucrurile pe care le auzim ne tulbură tot atâta cât și cele pe care le vedem ori le trăim.

Când sultanul Soleiman-Șah, tătâne-său, îl văzu în starea aceea, atâta de schimbat la chip, pricepu că șahzade Diadem avea supărare în suflet, și necazuri. Așa că îl întrebă:

— Ce ai, o, copilul meu, de te-ai schimbat așa la chip și ești atâta de mâhnit?

Atunci beizade Diadem îi povesti că este îndrăgostit de Sett-Donia, cu patimă îndrăgostit de ea, fără s-o fi văzut-o vreodată, doar numai auzindu-l pe Aziz cum i-a zugrăvit umbletul vrăjitor, ochii, desăvârșirile-i și iscusința-i minunată de a închipui flori și jivine.

La spusele acestea, sultanul Soleiman-Șah rămase până peste poate de năuc și îi spuse fiului său:

— Copilul meu, Insulele acelea ale Camforului și Cleștarului sunt o țară tare depărtată; și, măcar că Sett-Donia o fi o domniță minunată, aici, în cetatea noastră, și în saraiul mamei tale, nu ducem lipsă de fete falnice și nici de roabe nurlii de pe tot pământul. Așa că intră la iatacurile femeilor, o, copilul meu, și alege-le pe toate câte ți-or plăcea dintre cele cinci sute de roabe frumoase ca niște lune. Și dacă, după toată alegerea, niciuna dintre femeile de acolo nu va izbuti să-ți placă, am să-ți aduc de soție o fată dintre fetele sultanilor din țările megieșe; și îți făgăduiesc că are să fie cu mult mai frumoasă și mai măiastră decât chiar Sett-Donia!

El răspunse:

— Tată, nu-mi doresc s-o am de soție decât pe domnița Donia, chiar pe aceea care știe atâta de bine să zugrăvească gazele pe atlazuri. Ea îmi trebuie, neabătut; de nu, las și țară, și prieteni, și casă, și am să mă omor din pricina ei!

Atunci tătâne-său văzu că era primejdios să-i stea împotrivă și îi spuse:

— Dacă-i așa, fiul meu, aibi oleacă de răbdare, să am vreme să trimit o solie la sultanul din Insulele Camforului și Cleștarului, ca să-i cer, după cădenie și după datina pe care și eu am urmat-o odinioară când m-am însurat cu mama ta, să ți-o dea pe fiică-sa de soție. Și de n-o vrea, răstorn sub el pământul și îi năruiesc pe cap împărăția roată, după ce îi pustiesc toate olaturile cu o oaste atâta de mare cât, desfășurându-se, să ajungă cu fruntea la Insulele Camforului și Cleștarului, pe când coada încă să-i mai fie dincoace de munții Ispahanului, hotarele împărăției mele!

Rostind acestea, sultanul trimise să fie adus prietenul lui Diadem, tânărul negustor Aziz, și îi spuse:

— Cunoști drumul care duce la Insulele Camforului și Cleștarului?

El răspunse:

— Îl cunosc!

Sultanul spuse:

— Tare aș dori să-l însoțești până acolo pe vizirul meu cel mare, pe care am să-l trimit la sultanul de pe acele meleaguri.

Aziz răspunse:

— Ascult și mă supun, o, sultane al vremilor!

Atunci sultanul Soleiman-Șah chemă să vină vizirul său cel mare și îi spuse:

— Descurcă treaba fiului meu precum vei socoti tu potrivit; da pentru aceasta va trebui să te duci la Insulele Camforului și Cleștarului s-o ceri pe fata sultanului de soție pentru Diadem.

Iar vizirul răspunse cu ascultare și cu supunere, în vreme ce beizade Diadem, ros de nerăbdare, se închise în iatacul lui, procitind stihurile poetului despre chinurile dragostei:

Ah, întrebați și noaptea! Să vă spună Ea chinul meu și-al sufletului dor Aleanul murmurând încet pe strună, Tristețea care plânge-ncetișor!

Ah, întrebați și noaptea! Vă va spune Că sunt păstoru-ai cărui ochi cu greu Tot numără-n cer stelele nebune, Iar pe obrajii-i lacrimi curg mereu.

Sunt singur pe pământ, deși-i fierbinte, Ah, inima-mi, și plină de dorinți!

Ca o femeie-s, ce nu poate prinde Lumina unei rodnice seminți.

Și rămase pe gânduri toată noaptea, nevrând nici să mănânce, nici să doarmă.

Caci, de cum se lumină de ziuă, sultanul, părintele său, se grăbi a veni să-l vadă, și găsi că era încă și mai galben la chip decât în ajun și că era și mai schimbat; atunci, ca să-l aline și să-l facă să aibă răbdare, porunci să se zorească pregătirile de plecare ale lui Aziz și ale vizirului, și nu uită să-i încarce cu daruri bogate pentru sultanul de la Insulele Camforului și Cleștarului și pentru toți cei din preajma lui. Și numaidecât porniră la drum.

Și drumețiră ei, și drumețiră, zile și nopți, până ce ajunseră în fața Insulelor Camforului și Cleștarului. Atunci își așezară corturile pe țărmurile unei ape mari; iar vizirul trimise un olăcar să-l vestească pe sultan de sosirea lor. Și nici nu ajunse încă ziua la amurgul ei, că îi și văzură venind în întâmpinarea lor pe dregătorii și emirii sultanului, care numaidecât se puseră la poruncile lor, după salamalecuri și după urările de bun venit, și îi însoțiră până la saraiul sultanului.

Atunci Aziz și vizirul intrară în sarai și se înfățișară între mâinile sultanului și îi înmânară darurile de la stăpânul lor Soleiman-Șah; iar el le mulțumi, spunându-le:

— Le primesc cu toată inima, prietenește, pe capul și în ochii mei!

Și numaidecât Aziz și vizirul, cumu-i datina, se temeniră și rămaseră cinci zile în sarai, să se odihnească de ostenelile călătoriei.

Caci în dimineața celei de a cincea zile, vizirul se înveșmânta cu caftanul de fală și se duse, numai el de data aceasta, să se înfățișeze dinaintea jețului sultanului. Și îi supuse cererea stăpânului său și tăcu apoi cuviincios, așteptând răspunsul.

Când auzi vorbele vizirului, sultanul rămase dintr-odată tare îngrijorat și își lăsă fruntea în jos, și, încurcat cu totul și îngândurat, șezu așa îndelung, neștiind cum să întorlocheze un răspuns pentru trimisul preaputernicului sultan de la Cetatea-Verde și munții Ispahanului.

Întrucât el știa, din alte împrejurări, cât de silă îi era fiică-sii de căsătorie, și că cererea sultanului avea să fie înfruntată cu mare supărare, ca și toate cele ce-i mai fuseseră făcute de către emirii cei mai de frunte de prin crăiile învecinate și din toate părțile pământului de jur împrejur.

Până la urmă sultanul sfârși ridicându-și capul și, făcând semn căpeteniei de hadâmbi să se apropie îi spuse:

— Du-te numaidecât la stăpâna ta Sett-Donia, du-i temenelile vizirului și peșcheșurile pe care ni le-a adus, și spune-i întocmai tot ce ai auzit acuma din gura lui.

Și hadâmbul sărută pământul dintre mâinile sultanului și pieri.

Peste un ceas, se întoarse, și avea nasul alungit până la picioare; și îi spuse sultanului:

— O, doamne al veacurilor și al vremurilor, m-am înfățișat dinaintea stăpânei mele Sett-Donia; da nici nu am apucat bine să-i îngân cererea domniei sale vizirului, că ochii i s-au și umplut de mânie, și s-a și sculat din jilțul ci, și a și înșfăcat un buzdugan, și s-a repezit la mine să-mi sfarme capul. Și atunci zorii să fug cât mai sprinten; caci ea se ținu după mine pe toate ușile, țipând:

— Dacă tatăl meu vrea, peste capul meu, să mă silească să mă mărit, să știe bine că soțul meu nu are să aibă vreme să-mi vadă chipul dezvelit: îl omor cu chiar mâna mea, și mă omor și eu pe urmă!

La vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cum era sfioasă, nu vroi să lungească mai mult istorisitul în noaptea accea.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și mia noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că, la vorbele acestea ale căpeteniei de hadâmbi, sultanul, părintele domniței Donia, spuse către vizir și către Aziz:

— Ați auzit și voi cu urechile voastre. Duceți-i, așadar, temenelile mele sultanului Soleiman-Șah și povestiți-i cum a fost, arătându-i ce silă dovedește fata mea față de măritiș. Și Allah ajute-vă să răzbateți la țara voastră în tihnă deplină!

Atunci vizirul și Aziz, văzând urmarea păguboasă a soliei lor, grăbiră a se întoarce la Cetatea-Verde, să-i povestească sultanului Soleiman-Șah ceea ce auziseră.

La știrea aceea, sultanul fu cuprins de o mânie mare și vroi să dea pe dată poruncă emirilor și ajutoarelor sale să strângă oștile și să plece să năpădească pământurile din Insulele Camforului și Cleștarului.

Caci vizirul ceru îngăduință să vorbească și zise:

— O, Măria Ta, nu se cade să faci așa, întrucât chiar că vina nu este a tatălui, ci a fetei, și împotrivirea nu vine decât numai de la ea. Și tătâne-său însuși este tot atâta de necăjit ca noi toți. Și de altminteri ți-am arătat ce vorbe năprasnice i-a spus ca ceaușului de hadâmbi înfricoșat!

După ce îl ascultă pe vizirul său, sultanul Soleiman-Șah îi dete dreptate și rămase tare rău speriat pentru fiul său de răzbunarea domniței. Și își zise în sineși: „Chiar de le-aș năpădi țara și aș lua-o pe fată în robie, tot nu ne-ar sluji la nimic, de vreme ce ea a jurat că se omoară!”

Porunci atunci să urce la el șahzade Diadem și, mâhnit de mai înainte de necazul ce avea să i-l pricinuiască, îi arătă adevărul adevărat. Caci crăișorul Diadem, departe de a se deznădăjdui, îi spuse cu un glas hotărât părintelui său:

— O, părinte al meu, nu cumva să crezi că am să las lucrurile așa: jur dinaintea lui Allah! Sett-Donia va fi soția mea, sau eu nu voi mai fi Diadem, fiul tău! Cu primejdia vieții, tot am să răzbat până la ea!

Sultanul spuse:

— Și cum vei face?

El răspunse:

— Am să mă duc în chip de negustor!

Sultanul spuse:

— Dacă-i așa, ia-i cu tine pe vizir și pe Aziz!

Și numaidecât porunci să se cumpere de o sută de mii de dinari mărfuri scumpe, pe care i le dărui, ba porunci să se deșerte și legăturile cu odoare cuprinse prin toate dulapurile sale. Și îi dete o sută de mii de dinari de aur, și cai, și cămile, și catâri, și corturi falnice căptușite cu mătase de culori minunate.

Atunci Diadem sărută mâinile părintelui său, și își puse hainele de drum, și se duse la maică-sa, și îi sărută mâinile; și maică-sa îi dete o sută de mii de dinari și plânse din belșug și chemă asupra lui binecuvântarea lui Allah și înălță urări pentru mulțumită sufletului lui și pentru întoarcerea lui cu bine la ai săi. Și cele cinci sute de femei din sarai începură și ele să plângă pe ruptele, înconjurând-o pe mama lui Diadem, și uitându-se la el, tăcute, cu jind și cu alean. Caci Diadem ieși pe dată din iatacul maică-sii și luă pe prietenul său Aziz și pe bătrânul vizir și dete porunca de plecare. Și cum Aziz plângea, îi spuse:

— Pentru ce plângi, frate Aziz?

El îi spuse:

— Fratele meu, simt limpede că nu mai pot să mă despărțesc de tine; da este atâta de multă vreme de când am lăsat-o singură pe sărmana de maică-mea! Iar acuma, când caravana va să ajungă în țara mea, ce are să se facă maică-mea când nu are să mă vadă cu negustorii?

Diadem spuse:

— Fii liniștit, Azize! Ai să te întorci în țara ta de îndată ce va vroi Allah, după ce are să ne înlesnească mijloacele de a răzbate la ținta noastră.

Și porniră la drum.

Nu conteniră, așadar, a drumeți, în tovărășia vizirului cel înțelept care, spre a-i veseli și a-l face pe Diadem să aibă răbdare, le istorisea povești minunate. Iar Aziz, la fel, îi procitea lui Diadem stihuri desăvârșite și ticluia cântece pline de frumuseți despre frigurile dragostei și despre îndrăgostiți – precum acestea, dintr-o sumedenie de multe altele:

Iată, prieteni, pe ce căi nebune Mă duce dorul, ți cum mă supune, Cum mintea toată mi-o copilărește Și viața mi-o cuprinde ca-ntr-un clește!

Ah, tu, cea după care plâng – te-nvie În sufletu-mi a nopții nesomnie, Iar zorii zilei, când pe cer răsar, Din dorul meu se-aprind și ard cu jar.

Ah, oare când, după atât alean, Ajunge-voi la dulcele liman?

Or, după o lună de călătorit, ajunseră la cetatea de scaun din Insulele Camforului și Cleștarului și, intrând în sukul cel mare al negustorilor, Diadem și simți cum i se ușurează povara gândurilor, iar niște zvâcnete vesele îi bucurară inima. Descălecară, după sfatul lui Aziz, la hanul cel mare și închiriară numai pentru ei toate capanele de la catul de jos și toate odăile de sus, până când vizirul avea să le închirieze vreo casă în cetate. Și rânduiră în capane legăturile lor cu mărfuri și, după ce se odihniră patru zile la han, se duseră să le spună bun-întâlniș negustorilor din sukul cel mare de mătăsuri.

Pe drum, vizirul spuse către Diadem și Aziz:

— Mă gândesc la un lucru pe care se cere să-l facem înainte de orice și fară de care nu avem să putem niciodată să răzbim la țelul râvnit.

Ei răspunseră:

— Suntem gata să te ascultăm, căci bătrânii sunt rodnici la povețe, mai cu seamă când au trecut, ca tine, prin multe daraveli.

El spuse:

— Socoata mea este că, în loc să lăsăm mărfurile încuiate la han, unde mușteriii nu pot să le vadă, să deschidem pentru tine, șahzade Diadem, ca negustor ce te afli, o prăvălie mare chiar în sukul de mătăsuri. Și vei sta chiar tu la intrarea în prăvălie să vinzi și să deșterni marfa, pe când Aziz va rămâne în fundul prăvăliei spre a-ți aduce vigurile și a le desface. Și, în felul acesta, cum tu ești desăvârșit de frumos, și cum nici Aziz nu este mai prejos, în puțină vreme prăvălia are să fie cea mai cu dever din tot sukul.

Și Diadem răspunse:

— Socoata este minunată!

Și, îmbrăcat cum era în caftanul lui frumos de negustor bogat, intră în sukul cel mare de mătăsuri, urmat de Aziz, de vizir și de toate slugile sale.

Când îl văzură pe Diadem trecând, negustorii din suk rămaseră uluiți cu totul de frumusețea lui și încetară să mai ia aminte la mușteriii lor; iar cei care tăiau la viguri rămaseră cu foarfecele în sus! iar cei care cumpărau își uitară de cumpărături. Și toți deodată se întrebau: „Oare nu cumva, din întâmplare, portarul Raduan1, cel care ține cheile de la grădinile cerului, o fi uitat deschise porțile, de-o fi coborât astfel pe pământ flăcăul acesta ceresc?”

Iar alții gemeau la trecerea lui:

— Ya Allah! frumoși mai sunt îngerii tăi!

Ajungând în inima sukului, întrebară în ce loc se află șeicul cel mare al negustorilor, și se îndreptară către prăvălia ce le fu grabnic arătată. Când ajunseră acolo, toți cei ce ședeau jos se ridicară în cinstea lor, gândind: „Bătrânul acesta preacinstit va să fie tatăl celor doi flăcăi așa de frumoși!”

Iar vizirul, după salamalecuri, întrebă:

— O, negustorilor, care dintre voi este șeicul cel mare peste suk?

Ei răspunseră:

— Iacătă-l!

Și vizirul se uită la negustorul ce-i fusese arătat, și văzu că era un bătrân voinic, cu barba albă, cu înfățișarea falnică și cu chipul zâmbitor, care numaidecât zori a le face cinstirile prăvăliei sale, cu urări de bun venit prietenești, și care îi pofti să șadă jos pe chilim lângă el și le spuse:

— Stau gata să vă vin în ajutor cu orice veți dori!

Atunci vizirul spuse:

— O, șeicule plin de bună-cuviință, iacătă că de ani și ani eu, cu acești doi copii, străbat cetăți și meleaguri spre a-i duce să vadă neamuri felurite, să-i învăț a vinde și a cumpăra și a trage dobândă din obiceiuri și din datinele noroadelor. Și cu acest rost venim să ne așezăm aici pentru o bucată de vreme; anume pentru ca băieții mei să-și bucure privirile de toate lucrurile frumoase din cetatea aceasta și să învețe de la cei care o locuiesc dulceața manierelor elegante și politețea. Așa că te-am ruga să ne ajuți a lua cu chirie o prăvălie încăpătoare, cu vad bun, spre a ne deșterne acolo mărfurile din țara noastră îndepărtată.

La vorbele acestea, starostele sukului răspunse:

— De bună seamă! sunt tare bucuros să vă mulțumesc.

Și se întoarse înspre flăcăi, ca să-i vadă mai bine, și, dintr-o privire, fu cuprins de o înfiorare fară de margini, într-atâta îl tulburase frumusețea lor. Întrucât șeicul acela îndrăgea deschis și nebunește ochii frumoși ai flăcăilor, iar aleanul lui se abătea mai degrabă către dertul copilandrilor decât către cel al codanelor; că-i era cu mult mai la inimă acriul decât zahariul.

Cugetă, așadar, în sineși: „Mărire și slavă Aceluia carele i-a zămislit și i-a plămădit, și carele dintr-un lut fară de viață a întrupat asemenea frumuseți!” Și se sculă și îi sluji el însuși, mai cu sârg decât i-ar fi slujit un rob pe stăpânii lui, și se puse întru totul la poruncile lor. Și grăbi a-i lua pe tustrei și a-i duce să vadă prăvăliile de închiriat, și, până la urmă, le alese una chiar în dricul sukului. Prăvălia aceea era cea mai frumoasă dintre toate, cea mai luminoasă, cea mai largă și cea mai bine așezată la vedere; era ispitit zidită, împodobită cu tejghele lucrate din lemn meșterit și cu niște rafturi frumos rânduite, unul de fildeș, altul de abanos, altul de cleștar; iar ulița dimprejur era bine măturată și bine stropită; și, noaptea, paznicul sukului ședea mai cu drag la ușa ei. Iar șeicul, numaidecât după ce se tocmi prețul, îi înmână vizirului cheile de la prăvălie, spunându-i:

— Facă Allah din ea o prăvălie înfloritoare și binecuvântată, sub semnele de noroc ale zilei acesteia de albeață, în mâinile copiilor tăi!

Atunci vizirul puse să fie cărate și rânduite în prăvălie mărfurile cele scumpe, zarpalcle cele frumoase și toate odoarele cele fară de preț care fuseseră scoase din dulapurile sultanului Soleiman-Șah. Și, odată isprăvită treaba, îi duse pe cei doi flăcăi să facă o scaldă la hammamul ce se afla la câțiva pași de acolo, aproape de poarta cea mare a sukului, hammam vestit pentru curățenia lui și pentru marmurele lui sclipitoare și unde se intra suind cinci trepte pe care se aflau înșirați frumos papucii de lemn.

Cei doi prieteni, isprăvindu-și repede scăldatul, nu mai vroiră să aștepte până să isprăvească și vizirul, așa de grăbiți erau să se ducă să-și ia locul în prăvălie. Așa că ieșiră veseli și cel dintâi ins pe care îl văzură fu starostele cel bătrân al sukului, care aștepta pe trepte împătimit ieșirea lor de la hammam. Or, scăldatul dedese și mai multă strălucire frumuseții lor, și mai multă frăgezime chipului lor; și…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci ți doua noapte spuse:

Or, scăldatul dedese încă și mai multă strălucire frumuseții lor, și mai multă frăgezime chipului lor; iar bătrânul îi asemuia, în sufletul său, cu doi căpriori sprinteni și jucăuși. Și văzu ce rumeni se făcuseră la obraji, și cum li se înneguraseră ochii cei negri, și cum li se luminase fața; și se făcuseră ispititori ca două ramuri smălțuite de poamele lor sau ca două lune ca laptele și dulci; și cugetă la stihurile poetului:

Când doar de-i ating mâna în treacăt, câteodată, Făptura mea întreagă tresare-nfiorată, Iar simțurile-mi toate îți pierd senina pace Doar la această scurtă atingere – ce-aș face De i-aș vedea-ntreg trupul, în care se îmbină Dulci limpezimi de ape cu aur de lumină?

Așa că se duse dinaintea lor și le spuse:

— Copii, fie-vă priincioasă scalda! Și Allah să nu vă lipsească nicicând de ea și să vi-o împrospăteze în veci!

Iar Diadem răspunse după deprinderea lui cea mai răpitoare și cu o mlădiere desăvârșit de ispitită în glas:

— Am fi râvnit să împărtășim cu tine desfătarea aceasta!

Și amândoi îl înconjurară cu cinstire și, din datorință față de vârsta și de cinul lui de șeic al sukului, merseră înaintea lui, deschizându-i calea, și luară drumul spre prăvălia lor.

Or, cum mergeau ei așa înaintea lui, bătrânul șeic luă seama ce nurlie le era călcătura și cum li se legănau șoldurile sub caftane și cum le zvâcneau la fiecare pas. Atunci nu mai izbuti să-și înfrâne avânturile, și ochii-i scăpărară, și începu să gâfâie și să pufnească, și prociti stihurile acestea cu tâlcuri răsucite:

Nici o mirare nu-i că, dintre forme, Cele ce mă vrăjesc ca un descânt (Oricât de grele-ar fi, de-ar ft enorme), Cele rotunde sunt în primul rând.

Căci de privești, sus, veșnicele sfere Ce se-nvârtesc în slăvi, strălucitoare, Și tot ce e rotund: numai mistere Și fieamăt sunt, și vrajă, și mișcare…

Când auziră stihurile acestea, cei doi flăcăiandri nici gând să le ghicească tâlcul și să priceapă pârdălnicia bătrânului șeic! Dimpotrivă! socotiră a dibaci în ele o laudă subțire adusă lor, și rămaseră tare mișcați, și îi mulțumiră, și vroiră cu toată strășnicia să se întoarcă la hammam cu el spre a-i face o bucurie, de vreme ce așa ceva era cea mai mare dovadă de prietenie. Și bătrânul sukului, după câteva fandoseli ismenite, se înduplecă, scăpărând ele chef în sufletul lui, și luă împreună cu ei drumul îndărăt la hammam.

Când intrară, vizirul, care se ștergea într-o sală lăturalnică, îi zări; și, văzându-l pe șeic, le ieși înainte și veni la havuzul din mijloc, unde se opriseră, și îl pofti călduros pe șeic să intre în sala lui; caci bătrânul nu vroi nicidecum, spuse el, să întreacă măsura prilejuindu-se de atâta bunătate, mai cu seamă că șahzade Diadem și Aziz îl țineau fiecare de o mână și îl duceau înspre sala pe care i-o năimiseră. Atunci vizirul nu mai stărui și se întoarse să se șteargă.

Rămânând singuri, Aziz și Diadem îl dezbrăcară pe preacinstitul șeic și se dezbrăcară și ei cu totul și începură să-l spele cu spor, în vreme ce el își strecura înspre ei, de dedesubt, priviri hoțești; pe urmă Diadem se jură că numai lui i se cădea cinstea de a-l săpuni, iar Aziz se jură că lui nu-i mai rămânea decât bucuria de a turna apa peste el cu un lighenaș de aramă. Și, între ei doi, bătrânul șeic se socotea mutat în rai.

Și nu conteniră să-l tot spele așa, săpunindu-l și clă-tindu-l cu apă, decât numai odată cu venirea vizirului peste ei, spre ciuda amarnică a bătrânului șeic. Atunci ei îl zvântară cu prosoape calde, pe urmă cu prosoape răcoroase și înmiresmate, și îl îmbrăcară și îl poftiră să șadă pe podină, unde îi aduseră sorbeturi cu mușc și cu apă de trandafiri.

Atunci șeicul se prefăcu a lua aminte la tăifăsuiala vizirului, da de fapt nu avea gând și privire decât pentru cei doi flăcăi, care alergau încolo și încoace, zăriri, spre a-l sluji. Și, cum vizirul îi făcea urările îndătinate de după scaldă, el răspunse:

— Ce binecuvântare a intrat odată cu voi în cetatea noastră! Și ce bucurie-i sosirea voastră!

Și le prociti stihurile acestea:

Colnicele, când i-au văzut venind, Au înverzit. Iar veșteda câmpie A tresărit ți-a înflorit zâmbind.

Și oameni ți pământ, cu bucurie, Strigară-ntâmpinându-i: „Bun-venit!

Și bună pace! Și prietenie!”

Și tustrei îi mulțumiră pentru preaaleasa-i bună-cuviință; iar el le răspunse:

— La toți hărăzească-vă Allah viața cea mai dulce, și apere-i de deochi, o, strălucite negustor, pe frumoșii tăi copii!

Vizirul spuse:

— Și ție fie-ți scalda, din mila lui Allah, spor de putere și de sănătate! Că, o, preacinstitule șeic, nu-i așa că apa este adevăratul bun al vieții pe lumea aceasta, iar hammamu-i un popas al desfătărilor?

Șeicul sukului spuse:

— Hotărât, pe Allah! Și câte stihuri minunate le-a stârnit poeților cei mari hammamul! Au nu știți cumva asemenea stihuri?

Diadem, cel dintâi, sări:

— Dacă știu? Ia ascultați la astea:

O, hammam, tu, viață dulce, Vis vrăjit, și dor!

O, hammam, prin tine curge Vremea-n sprinten zbor!

Ah, că nu pot, în măreață Vraja ta să mân, O, hammam, întreaga viață Să mă ții la sân!

Raiul tot, pe lângă tine, Pare-un biet ungher!

Iad de-ai fi, mi-ar fi mai bine-n Iadul tău să pier!

După ce prociti Diadem stihurile acestea, Aziz strigă:

— Știu și eu niște stihuri despre hammam.

Șeicul sukului spuse:

— Bucură-ne cu dulceața lor!

Și Aziz prociti cântat:

Lacasu-acesta – care-a prins pe pietre A pietrei floare – prin căldura lui Părea-ti-ar gură-a iadului, cu vetre De flăcări mari, cu aburi alb-verzui, De n-ai gusta îndată-n dulcea-i scaldă Desfături ce te-nvăluie-n fiori, De n-ai vedea-n mijlocu-i laolaltă Atâtea lune și atâția sori!

După ce își isprăvi stihurile, Aziz șezu jos lângă Diadem. Atunci starostele sukului rămase minunat până peste poate de gingășia, de harul lor, și strigă:

— Pe Allah! voi ați izbutit să logodiți în voi darul graiului cu frumusețea! îngăduiți-mi acuma să vă spun și eu câteva stihuri desfătate, ori mai bine să vi le cânt, întrucât numai cântecul poate să le sporească și mai mult frumusețea hangurilor!

Și starostele sukului își propti palma în obraz, închise ochii pe jumătate, începu să-și legene capul, și cântă cu alean:

Foc de hammam, ni-i viată-a ta căldură;

O, focule, în trup ne torni tării, Iar inimile noastre le-nmlădii Și le alini de toate căte-ndură!

Hammam! O, aburi calzi, havuze-n rouă, Lucinde marmuri, susur de izvor, Săli adumbrite, mușc aromitor, Înmiresmate trupuri – mă-nchin vouă!

Hammam, tu arzi de-un foc ce ni-i balsam, Nestins mereu, strălucitor mereu, Și adumbrit mereu de-un abur greu, Ca inima și dorul meu, hammam!

Pe urmă se uită la cei doi flăcăi, își lăsă sufletul să rătăcească o vreme prin grădina frumuseții lor și, stârnit, prociti stihurile acestea anume pentru ei:

Mă duc la ei și, încă de la prag, Văd ochiul zâmbitor și chipul drag.

Și mă desfăt cu dulcele huzur Al ospeției lor fară cusur.

Ah, inima lor, foc pârjolitor!

Au cum să nu fiu rob la nurii lor?

La auzul stihurilor și al cântecului, rămaseră până peste poate de vrăjiți și de minunați de măiestria șeicului. Încât îi mulțumiră cu prisosință și, cum se lăsa seara, îl însoțiră până la ușa hammamului și, măcar că el stărui îndelung pe lângă ei ca să-i facă a primi poftirea la un ospăț în casa lui, ei își cerură iertăciune și, luându-și rămas-bun, plecară, pe când bătrânul șeic rămase pironit să se mai uite după ei.

Se întoarseră așadar la hanul lor, unde mâncară și băură și dormiră cu toții într-o mulțumire deplină, până dimineața. Atunci se sculară, își făcură spălările îndătinate și își îndepliniră datorința rugăciunii; pe urmă, când porțile sukului se deschiseră, plecară la prăvălia lor, pe care o deschiseră întâia oară.

Or, slujitorii rânduiseră prăvălia precum se cade, că erau pricepuți, și o îmbrăcaseră cu perdele de atlaz, și așternuseră la locul cuvenit două chilimuri împărătești, care puteau să prețuiască fiecare câte o mie de dinari, și două perne mărginite cu horbote și chindisite cu aur, care puteau să prețuiască fiecare câte o sută de dinari. Iar pe rafturile de fildeș, de abanos și de cleștar erau rânduite frumos mărfurile cele scumpe și odoarele fară de preț.

Atunci Diadem șezu jos pe unul dintre chilimuri, Aziz pe celălalt, iar vizirul se așeză la mijloc, între ei, chiar în inima prăvăliei; iar slugile se rânduiră împrejur, dându-și ghes care mai de care să le îndeplinească poruncile.

Încât în curând toți locuitorii auziră povestindu-se despre prăvălia aceea minunată, și mușteriii începură să curgă din toate părțile, anume spre a-și primi târguielile din mâna flăcăului acela pe care îl chema Diadem, și a cărui faimă de frumusețe făcea să se sucească toate capetele și să zboare toate mințile. La rândul său, vizirul, încredințându-se că negustoria merge de minune, îi povățui încă o dată pe Diadem și pe Aziz să nu-și dezlege limba și se duse liniștit să se odihnească la han.

Or, starea aceea ținu așa o toană de vreme, după care Diadem, nevăzând să se vestească ceva din partea domniței Donia, începu să-și piardă răbdarea, ba chiar a se lăsa cuprins de deznădejde într-atâta că-și pierdu și somnul, până ce, într-o zi, pe când sporovăia despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, pe dinaintea prăvăliei lor…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și treia noapte spuse:

Într-o zi, pe când sporovăia în tinda prăvăliei lor despre necazurile lui cu prietenul său Aziz, o femeie bătrână, învăluită falnic într-un văl mare de mătase neagră, tocmai trecea prin suk; iar luarea-i aminte nu zăbovi a se opri asupra prăvăliei minunate și a frumuseții tânărului negustor care ședea jos pe chilim.

Și fu cuprinsă de o atare tulburare, încât se înmuie toată. Pe urmă își lipi privirile de flăcău și cugetă în sineși: „Hotărât că acesta nu e om, ci vreun înger ori vreun sultan din vreo țară de vis.” Atunci păși spre prăvălie și se temeni dinaintea tânărului negustor, care îi răspunse la temenea și, la semnele pe care i le făcea Aziz din fundul prăvăliei, se ridică în cinstea ei și îi zâmbi cu zâmbetul lui cel mai ispititor. Pe urmă o pofti să șadă jos pe chilim, și șezu și el lângă ea și începu să-i facă vânt cu vânturarul lui până ce ea se odihni pe deplin în răcoarea prăvăliei.

Atunci bătrâna îi spuse lui Diadem:

— Copilul meu, o, tu, care îngemănezi toate desăvârșirile și toate gingășiile, ești din țara aceasta?

Iar Diadem, cu glăsuirea lui dulce, și curată, și plină de ispite, spuse:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, niciodată până astăzi nu am mai pus piciorul prin aceste locuri unde am venit cu gândul de a mă desfăta privindu-le. Și, spre a-mi umple o parte din vreme, vând și cumpăr.

Bătrâna spuse:

— Binevenit fie oaspetele cel plin de nuri al cetății noastre! Și ce fel de mărfuri ai adus cu tine de prin cele țări îndepărtate? Arată-mi-le să văd ce ai mai frumos, întrucât frumosul cheamă frumusețea!

Diadem rămase tare mișcat de vorbele ei alese și îi zâmbi spre a-i mulțumi și spuse:

— Nu am în prăvălia mea decât lucruri care pot să-ți placă, întrucât sunt vrednice de fete de sultani și de hanâme ca tine!

Bătrâna spuse:

— Tocmai că vroiam să târguiesc vreo zarpa mai frumoasă, de-o rochie, pentru domnița Donia, fata sultanului nostru Șahraman.

Când auzi rostindu-se numele celei de care era atâta de îndrăgostit, Diadem nu-și mai putu stăpâni tulburarea și strigă la Aziz:

— Aziz, adu-mi repede ce-i mai frumos și mai scump printre mărfurile noastre!

Atunci Aziz deschise un dulap durat în zid și în care nu se afla decât numai o legătură cu marfa, da ce marfa! Țesătura care o înfășură, împodobită cu ciucuri de aur, era dintr-o catifea de Șam pe care jucau, ușoare și colorate, închipuituri de flori și de păsări, iar în mijlocul lor un elefant ce dănțuia beat. Și din toată legătura aceea se revărsa o mirosnă care aiurea sufletul. Aziz i-o aduse lui Diadem, care o desfăcu și scoase din ea zarpaua ce se afla acolo și care fusese potrivită anume ca să nu se poată lucra din ea decât numai o rochie hărăzită vreunei hurii ori vreunei domnițe fermecate. Caci a o zugrăvi, ori a înșirui nestematele cu care era împodobită, ori chindiselile sub care pierea urzeala, numai poeții cei luminați de Allah ar fi putut s-o facă, în stihuri bine rostuite. Trebuie să fi prețuit pe puțin o sută de mii de dinari de aur.

Atunci Diadem deșternu zarpaua încetișor dinaintea bătrânei, care nu mai știa la ce să se uite dintru-ntâi – la frumusețea țesăturii ori la chipul răpitor cu ochi negri al flăcăului. Și tot uitându-se așa la nurii tineri ai negustorului, își simți carnea cea bătrână cum se înfierbântă și armurii-i cum se zbat pojarnici, și o cuprinse o poftă amarnică să se scarpine acolo unde o mânca.

Așadar, când izbuti să vorbească, îi spuse lui Diadem, uitându-se la el cu niște ochi uzi de alean:

— Zarpaua-i cum se cuvine. Cât se cade să-ți plătesc pe ea?

El răspunse, temenindu-se:

— Sunt plătit mai mult decât mi se cade, cu bucuria de a te fi cunoscut!

Atunci bătrâna se minună:

— O, copile minunat, fericită femeia care poate să se culce la sânul tău și să-ți înlănțuie mijlocul cu brațele ei! Da unde sunt femeile care să fie vrednice de tine? Din parte-mi, eu nu știu decât numai una pe pământ! Spune-mi, o, tinere căprior, care îți este numele?

EI răspunse:

— Mă cheamă Diadem!

Atunci bătrâna spuse:

— Păi acesta-i un nume care nu se dă decât la fiii de sultani! Cum poate să se cheme un negustor Cununăde-împărat?

La vorbele acestea, Aziz, care până atunci nu crâcnise o vorbă, sări la vreme ca să-l scoată pe prietenul său din încurcătură. Și-i răspunse bătrânei:

— Este singurul copil la părinți, iar părinții săi îl iubesc atâta de mult, încât au ținut să-i dea un nume cum se dă la fiii de sultani!

Ea spuse:

— Hotărât! Dacă frumusețea ar trebui să-și aleagă un sultan, pe Diadem și l-ar alege! Ei bine, o, Diadem! să știi că de acuma înainte bătrâna de mine este roaba ta! Și Allah stă martor pentru credința mea față de tine! în curând ai să vezi ce are să facă ea pentru tine. Și ocrotească-te Allah și ferească-te de necazuri și de deochiul păguboșilor!

Pe urmă luă legătura cu zarpaua cea scumpă și plecă.

Și ajunse, încă tulburată cu totul, la Sett-Donia, pe care o alăptase când era copilă și căreia îi ținea loc de mamă. Și, intrând, ținea sub braț legătura, cu fălnicie. Atunci Donia o întrebă:

— O, doică, ce îmi mai aduci? Ia dă să văd!

Bătrâna răspunse:

— O, stăpână a mea, Sett-Donia, ia și te uită!

Și desfăcu zarpaua dintr-odată. Atunci Donia, fericită de tot și cu bucuria în ochi, strigă:

— Neneaca mea a bună, oh, ce rochie frumoasă! Asta nu e zarpa din țara noastră!

Bătrâna spuse:

— Hotărât, e frumoasă! Da atunci ce-ai mai spune dacă l-ai vedea pe negustorul cel tânăr care mi-a dăruit-o pentru tine? Ya Allah! ce frumos el de vâna-i numai portarul Raduan, care a uitat să închidă poarta raiului, de l-a lăsat să coboare așa ca să bucure sufletul muritorilor! O, stăpână, tare mi-aș râvni să-l văd pe flăcăul acela luminos cum adoarme pe sânii tăi și…

Ci Donia strigă:

— A, doică, destul! Cum de cutezi să-mi vorbești de un bărbat, și ce fumuri ți-au întunecat mințile? A, să taci! Și dă-mi zarpaua ceea, s-o pipăi și s-o văd mai de aproape!

Și luă zarpaua și începu s-o mângâie și s-o potrivească pe ea, întorcându-se înspre doică-sa, care îi spuse:

— Stăpână, ești frumoasă așa, da cu cât mai de dorit este o pereche de frumuseți decât o frumusețe singură! O, Diadem…!

Ci Sett-Donia țipă:

— A, doică afurisită, mamă vicleană! să nu mai spui nimic! Da să te duci la negustorul acela și să-l întrebi dacă are vreo dorință de râvnit ori vreun hatâr de cerut; și numaidecât sultanul, părintele meu, are să-l mulțumească!

Bătrâna zâmbi a râde și spuse, făcând cu ochiul:

— O dorință? pe Allah! cred și eu! Cine n-are o dorință?

Și se sculă în graba mare și dete fuga la prăvălia lui Diadem.

Când o văzu venind, Diadem simți cum inima lui, de bucurie, își ia zborul, și o luă pe bătrână de mână și o pofti să șadă jos lângă el, și porunci să i se aducă sorbeturi și zumaricale. Atunci bătrâna îi spuse:

— Îți aduc vestea cea bună! Stăpâna mea Donia îți trimite temeneaua ei și îți spune: „Cu venirea ta, ne-ai cinstit cetatea și ne-ai luminat-o. Iar dacă ai vreun dor de dorit, rostește-l!”

La vorbele acestea, Diadem se bucură până peste poate, și pieptul i se umflă de mulțumire și de voioșie, și gândi în sufletul său: „Treaba s-a făcut!”

Și îi spuse bătrânei:

— Nu am decât un jind: acela ca tu să faci să ajungă la Sett-Donia o scrisoare pe care am să i-o scriu, și să-mi aduci răspunsul!

Ea răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci Diadem strigă către Aziz:

— Dă-mi călimărul de aramă, hârtia și calamul!

Și, după ce Aziz i le aduse, scrise scrisoarea aceasta, în stihuri frumos întocmite:

Scrisoarea ce-fi trimit, prea-nalto, Ți-aduce daruri și comori Pâstrate-n tainele din suflet Și adunate dor cu dor:

Întâi e focul din lăuntru-mi, Care neîncetat mă arde;

Al doilea este iubirea, Cu chinul de a-ți fi departe;

Al treilea mi-e viața însăți.

Ca și statornicia ei;

Al patrulea este aleanul Din care mi-am făcut temei;

Al cincilea este nădejdea Că ochii-mi se vor veseli;

Al șaselea e rugămintea:

Să mă aștepți, sau tu să vii!

Pe urmă, în josul scrisorii, puse, în chip de iscălitură:

Aceste rânduri au fost scrise De robul unui dor-blestem.

Lăsat durerii la cherem, De cel ce-n ochii tăi se-nchise, De negustorul Diadem.

Pe urmă mai citi o dată scrisoarea, o zvântă cu nisip, o strânse, o pecetlui și o înmâna bătrânei, strecurându-i în mână o pungă plină cu o mie de dinari, pentru bunătatea ci. Și bătrâna, după ce înălță urări pentru izbândă, se întoarse în graba mare la stăpână-sa, care o întrebă:

— Ei bine, neneaca mea cea bună, spune-mi ce a cerut negustorul, ca să mă duc numaidecât să-l rog pe tatăl meu să-l mulțumească!

Bătrâna spuse:

— Chiar că nu știu, o, stăpână, ce cere, întrucât iacătă o scrisoare care habar nu am ce cuprinde.

Și îi înmâna scrisoarea.

După ce luă știre de cele ce cuprindea cartea, domnița Donia țipă:

— A, precupeț fară de obraz! Cum de cutează el să-și ridice ochii până Ia mine?

Și, de mânie, se bătu cu palmele peste obraji și zise:

— Am să pun să fie spânzurat mișelul la chiar ușa prăvăliei lui!

Atunci bătrâna, cu un chip nevinovat, întrebă:

— Da ce-o fi atâta de înfricoșător în scrisoarea aceea? Nu cumva negustorul o fi cerând vreun preț nemăsurat pentru zarpaua cu pricina?

Ea spuse:

— Păcatele lui! nu e vorba decât de drăgosteală și de patimă!

Bătrâna răspunse:

— Chiar că-i mare îndrăzneală; încât s-ar prea cădea, o, stăpână, să-i dai răspuns neobrăzatului, arătându-i ce-l paște dacă mai cutează ceva!

Ea spuse:

— Da! caci mi-e frică să nu-l fac și mai îndrăzneț cu aceasta!

Bătrâna răspunse:

— Ba nu l-ai face decât să-și vină în minți!

Atunci Sett-Donia spuse:

— Dă-mi călimărul și calamul!

Și scrise stihurile acestea ticluite:

Ești orb și-ți faci năluci! Vrei pân la stele S-ajungi, de parcă-ar fi putut vreodată Un muritor să suie-n cer la ele Și printre aștrii nopții să străbată!

Caci, ca să-ți deschid ochii iată: jur Pe cel ce te-a făcut un vierme-al firii Și-a izvodit și astrele-n azur, Neintinate-n slava nemuririi:

De vei mai cuteza să-mi scrii cândva.

Voi da poruncă să te răstignească Pe-un arbor blestemat, iar moartea ta Drept pildă ticăloșilor slujească!

Pe urmă, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână bătrânei; iar bătrâna dete fuga numaidecât să i-o ducă lui Diadem, care scăpăra de nerăbdare. Și Diadem, după ce îi mulțumi bătrânei, deschise scrisoarea și, de cum o străbătu, fu cuprins de o mâhnire nemărginită și îi spuse cu jale bătrânei:

— Mă amenință cu moartea, caci eu nu mă tem de moarte, căci viața îmi este cu mult mai grea. Și, cu primejdia de a muri, vreau să răspund!

Bătrâna spuse:

— Pe viața ta, care îmi este scumpă! vreau să te ajut din toate puterile mele și să împart cu tine toate primejdiile! Așa că scrie-i scrisoarea și dă-mi-o!

Atunci Diadem strigă la Aziz:

— Dă-i preabunei noastre maici o mic de dinari! Și să ne punem credința în Allah cel Atotputernic!

Și scrise pe hârtie stihurile următoare:

Deci visul meu din orice seară Ea mi-l amenință cu moarte.

Nu știe tânăra fecioară Că numai moartea face parte De-a păcii fără moarte țară, Și nici că tot ce se-nfioară Stă-n mâna nesmintitei Soarte.

Au mila ei n-ar fi cu cale Să-ncline mai ales spre cei Al căror dor muiat în jale E către astfel de femei Ce nu se-ntină-n neagra vale.

Iar cei de rând nu dau ocoale Spre ne-ntinatul lor știubei?

O, biete doruri ale mele, Să nu mai năzuiți nimic!

Lăsați-mi inima-n zăbrele, Să se sfârșească pic cu pic!

Nădejdea-mi să-și aștearnă grele Zăbranicele peste ele Și peste visul meu calic!

Dar tu, cu inima-ți de piatră, Să nu crezi c-am să tac înfrânt Ori am s-aștept supus să-mi ardă Zadarnic dorul pe pământ!

Mai bine-n jalea-mi idolatră Dintr-un mormânt mi-oi face vatră.

Să nu mai fiu așa cum sunt!

Și, cu lacrimile în ochi, îi înmâna bătrânei scrisoarea, spunându-i:

— Te sâcâim degeaba, vai! simt limpede că nu îmi mai rămâne decât să mor!

Ea îi spuse:

— Lasă încolo presimțirile astea mohorâte și calpe, și uită-te la tine, o, flăcău frumos! Au nu ești tu chiar soarele? Și nu este ea luna? Și cum ai vrea ca eu, care mi-am trăit toată viața țesând la ițele iubirii, să nu știu cum să împerechez frumusețile voastre? Așa că liniștește-ți grijile care te bântuie! în curând am să-ți aduc vești de bucurie!

Și, cu asemenea vorbe, îl lăsă…

În clipita accasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și patra noapte spuse:

…Și, cu asemenea vorbe, îl lăsă și, după ce ascunse scrisoarea în pletele ei, se duse la stăpână-sa. Intră la ea și îi sărută mâna, fară a rosti o vorbă. Da pe urmă spuse:

— Fata mea mult-iubită, părul meu bătrân s-a despletit și nu mai am putere să-l împletesc. Poruncește, rogu-mă ție, vreuneia dintre roabele tale să vină și să mă pieptene.

Sett-Donia se împotrivi:

— Nencaca mea bună, am să te pieptăn chiar eu, treabă pe care și tu de atâtea ori ai făcut-o cu mine.

Și domnița Donia desfăcu pletele albe ale doicii sale și se pregăti s-o pieptene; și tot atunci răvașul lunecă jos pe chilim.

Atunci Sett-Donia, nedumerită, vroi să-l ridice, da bătrâna strigă:

— Fata mea, dă-mi hârtia aceea! Pesemne că s-o fi prins în părul meu, la tânărul negustor. Dau fuga să i-o dau îndărăt!

Caci Donia se grăbi s-o desfacă și să citească cele cuprinse în ea; și își încruntă sprâncenele și țipă:

— A, doică ticăloasă, ăsta-i încă unul dintre șiretlicurile tale! Da cine mi l-o fi trimis pe pacostea și pe neobrăzatul cela de negustor, și de pe ce pământ cutează el să vină așa până la mine? Și eu, Sett-Donia, cum să mă înduplec a mă uita la un astfel de bărbat care nu este nici de cinul, nici de vița mea? A, neneacă, nu ți-am spus eu că obraznicul are să se obrăznicească și mai tare?

Bătrâna spuse:

— Chiar că e cu adevărat un Șeitan! Iar cutezanța lui este o cutezanță din iad! Caci, o, copila și stăpâna mea, scrie-i pentru cea din urmă oară, și mă pun chezașă că are să se supună voinței tale! De nu, să fie dat morții, și eu odată cu el!

Numaidecât domnița Donia luă calamul și înșirui vorbele acestea stihuite:

Smintitule, au tot nu știi Că-n aburul din juru-ți joacă Primejdia de-a nu mai fi?

Nu știi că-s ape care-neacă, De-ncerci să intri-n vadul lor?

Și sunt unghere-n care, dacă Ar vrea să calce-un muritor, El se va fi topi, pe dată?

Tu cugeți să te-inalți, în zbor, La stele-n cer, când lumea toată, De-ar pune mână lângă mână, Tot n-ar răzbate-n slăvi vreodată?

Cutezi, cu inima-ți păgână, Să-mbrățiezi, fie și-n vis, Vreo hurie – să-ți faci cadână?

Ia bine-aminte ce ți-am zis!

Altminteri, croncănind a moarte, Asupră-ți, ca dintr-un abis, Cu negre aripi, de departe Veni-vor corbu-n stol, mereu, Peste mormântul tău să poarte Al spaimei duh, rotind din greu!

Pe urmă, după ce împături și pecetlui hârtia, i-o înmână bătrânei care, a doua zi, dis-de-dimineață, zori a da fuga să i-o ducă lui Diadem.

La citirea acelor vorbe atâta de aspre, Diadem pricepu că niciodată nădejdea nu mai avea de ce să-i învioreze inima și, întorcându-se către Aziz, spuse:

— Frate Aziz, spune-mi, acuma ce să fac? Nu mai am har îndeajuns ca să-i mai scriu un răspuns hotărâtor!

Aziz spuse:

— Am să încerc eu în locul și în numele tău! Diadem spuse:

— Bine, Aziz, scrie-i, slujindu-te de toată măiestria ta! Atunci Aziz luă hârtia și așternu pe ea stihurile:

Doamne, pe cei cinci drepți! dă-mi ajutor!

Un chin mă seacă, zac topit de vlagă.

Ah, izbăvește-mi inima de dor, Din pulberea mâhnirii mă dezleagă.

Tu taina mi-o cunoști, al cărei foc Lăuntrurile-mi arde. Știi prea bine Cruzimea celei ce, oricât mă rog, Oricât o chem, m-alungă de la sine.

Vreau fruntea să-mi ridic, țin ochiu-nchis, Dar nu mai scap din valul ce mă soarbe, În care mă scufund ca-ntr-un abis În sânul deznădejdii mele oarbe.

Curajul meu, Părinte, s-a sfârșit.

Râvnesc mereu iubirea ei zadarnic.

O, nemiloaso, tu, cu păr cernit, Crezi tu că ți-este ceru-atăt de darnic, Într-al Ursitei oamenilor crug Și-ntru-nfruntarea crâncenei Năpaste, De-ți place să-l tot chinui ca pe rug Pe cel ce pururi va să te adaste?

Pricepe, dar: e-un suflet neînfrânt, Ce numai pentru tine-ntâia oară A părăsit și tată, și pământ Și casă, și prieteni dragi, și țară!

Pe urmă Aziz îi întinse lui Diadem hârtia pe care înșiruise alcătuirea aceea de stihuri. Iar Diadem, după ce prociti stihurile, spre a le prețui sunetul, se mărturisi mulțumit de întocmirea lor și îi spuse lui Aziz:

— E desăvârșit!

Și îi înmână bătrânei doici scrisoarea, iar doica dete fuga s-o ducă Doniei.

Când domnița luă știre de cele cuprinse în răvaș, mânia ei clocoti împotriva bătrânei, și țipă:

— Doică blestemată, mancă a pacostei, numai tu ești pricina tuturor înjosirilor pe care le îndur! A, cotoroanță a necazurilor! nu vreau să te mai văd în ochii mei! Ieși iute de aici, ori pun să ți se facă trupul ferfeniță sub bicele robilor! Și eu însămi am să-ți zdrobesc oasele sub călcâiele mele!

Atunci bătrâna doică ieși sprinten, întrucât Donia chiar că da să cheme robii; și grăbi a se duce să-și povestească nenorocul la cei doi prieteni și să se pună sub ocrotirea lor.

La știrile acelea, Diadem rămase tare mohorât și îi spuse bătrânei, alintând-o cu gingășie pe bărbie:

— Pe Allah! o, maică a noastră, simt că la ceasul de acum mi se îndoiesc mâhnirile, când te văd cum înduri așa urmările greșelii mele!

Ci ea răspunse:

— Fii liniștit, fiul meu, că sunt departe de a mă da bătută, întrucât nu are să se spună nicicând că aș fi fost, măcar o dată în viața mea, neînstare să împerechez niște îndrăgostiți! Iar greutatea de acuma mă stârnește și mai mult să mă slujesc de toată isteciunea mea spre a te ajuta să răzbești la capătul aleanurilor tale!

Atunci Diadem întrebă:

— Caci spune-mi, într-un sfârșit, o, maică a noastră, care-i pricina ce-a împins-o pe Sett-Donia să capete asemenea silă de toți bărbații?

Bătrâna spuse:

— Este un vis pe care l-a avut!

El se minună:

— Un vis, numai atât?

Ea spuse:

— Atât! Iacătă-l!

Într-o noapte, pe când dormea, domnița Donia văzu în vis un păsărar care își întindea mrejele într-un luminiș, și care, după ce presărase boabe de grâu jur împrejur, pe pământ, s-a îndepărtat și s-a aciuat la pândă, așteptându-și norocul.

Or, în curând, din toate colțurile pădurii își deteră ghes păsările și se abătură asupra mrejelor. Și, printre toate păsările care ciuguleau boabele de grâu, erau și doi porumbei, o porumbiță cu bărbătușul ei. Și bărbătușul, tot ciugulind, da din când în când câte o roată împrejurul soției lui, fară a lua scama la lațurile care îl pândeau; așa că, la una din rotirile acelea, piciorul i se prinse în ochiurile lațului, care se strânseră și se încâlciră și îl înhățară. Iar păsările, speriate de bătăile lui de aripi, își luară zborul cu larmă.

Caci porumbița lăsă încolo hrana împrăștiată și, fară teamă, nu avu altă grijă decât să-și slobozească soțul. Și cu ciocul și cu capul se trudi așa de iscusit, încât destrămă lațul și, până la urmă, îl slobozi pe bărbătușul ei cel nechibzuit, mai înainte ca păsărarul să aibă vreme să vină și să-l înșface. Și porumbița își luă zborul cu bărbătușul ei, făcu un ocol prin văzduh, spre a se întoarce iarăși să ciugulească boabele din jurul lațurilor.

Și iarăși bărbătușul începu să se rotească împrejurul porumbiței, care, dându-se îndărăt spre a se feri de giugiulelile lui necurmate, se apropie prea tare, din nebăgare de scamă, de lațuri, în care se prinse și ea la rându-i. Atunci bărbătușul, departe de a se îngriji de soarta tovarășei lui, își luă zborul cu bătăi de aripi, laolaltă cu toate păsările, și îl lăsă astfel pe păsărar să pună mâna pe prinsă, care fu sugrumată pe loc!

Din visul acela, care a umplut-o de tulburare, domnița Donia s-a deșteptat scăldată în lacrimi și m-a chemat ca să-mi povestească, tremurând, vedenia ei, și a încheiat strigând:

— Toți bărbații sunt la fel, iar oamenii trebuie să fie mai răi decât jivinele: o femeie nu are nimic bun de nădăjduit de la nesimțirea lor! încât mă jur dinaintea lui Allah că niciodată nu am să îndur scârba apropierii lor!

După ce ascultă spusele bătrânei, Diadem îi zise:

— Caci, o, maică a noastră, tu nu i-ai spus că nu toți bărbații sunt ca porumbelul acela mișel, și că nu toate femeile sunt ca biata și credincioasa lui soție?

Ea răspunse:

— Nimic din toate câte i-am spus nu a mai putut s-o înduplece; și trăiește singuratică, bucurându-se numai de frumusețea ei.

Diadem spuse:

— O, maică a mea, mă rog ție, trebuie oricum, cu primejdia de a muri, s-o văd, fie măcar numai o dată, și să-mi umplu sufletul barem cu o privire de-a ei! O, bătrână binecuvântată, fa asta pentru mine, izvodind vreun tertip din înțelepciunea ta cea rodnică!

Atunci bătrâna spuse:

— Află, o, lumină a ochilor mei, că în dosul saraiului în care sălășluiește domnița Donia se află o grădină, anume numai pentru preumblările ei, și unde ea vine numai o dată pe lună, însoțită de slujitoarele sale; și numai cu mare grijă, spre a se feri de privirile trecătorilor, intră acolo printr-o poartă tainică. Or, chiar peste o săptămână este tocmai ziua de preumblare a domniței. Și chiar cu am să vin să-ți slujesc de călăuză și să te pun față cu făptură iubită. Și sunt încredințată că atunci, cu toate nazurile ci, după ce domnița are să te vadă o dată măcar, nu va putea decât să fie biruită de frumusețea ta: că dragostea este un dar de la Allah și vine când vrea el!

Atunci Diadem răsuflă oleacă mai cu ușurare și îi mulțumi bătrânei și o pofti, de vreme ce nu mai putea să se înfățișeze dinaintea stăpânesii, să primească găzduire în casa lui. Și închise prăvălia; și tustrei luară calea către casă.

Pe drum, Diadem se întoarse spre Aziz și îi spuse:

— Frate Aziz, cum eu nu voi mai avea răgaz să merg la prăvălie, ți-o las ție în scamă. Și vei face precum ți se va părea mai bine!

Iar Aziz răspunse cu ascultare și cu supunere.

Într-acestea, ajunseră la casa lor și nu zăboviră a-l înștiința și pe vizir de toată tărășenia, și îi povestiră tot așa și despre visul domniței și despre grădina în care ar urma să încerce a o întâlni. Și îi ceru sfat asupra faptului.

Atunci vizirul cugetă o bună bucată de vreme, pe urmă săltă capul și spuse:

— Am găsit dezlegarea! Să mergem mai întâi la grădină, ca să cercetăm bine locurile.

Și o lăsă pe bătrână acasă și porni pe dată, împreună cu Diadem și cu Aziz, către grădina domniței. Când ajunseră acolo, îl văzură, șezând jos la poartă, pe bătrânul paznic, dinaintea căruia se temeniră, și care le răspunse la temenele. Atunci vizirul, înainte de orice, începu cu a-i strecura în mână bătrânului o sută de dinari, spunându-i:

— Cinstite taică, tare am dori să intrăm să ne răcorim sufletul în grădina aceasta frumoasă și să mâncăm oleacă între florile ei, pe malul apei! Că suntem niște străini care căutăm pretutindeni locuri frumoase de care să ne desfătam!

Atunci bătrânul luă galbenii și spuse:

— Intrați, dară, oaspeți ai mei, și simțiți-vă în voie și așteptați-mă până ce dau fuga să aduc cele de trebuință pentru mâncare.

Și le dete drumul să intre în grădină, iar el se duse la suk să cumpere de-ale gurii, și se întoarse repede cu un berbec fript și cu zumaricale. Și șezură roți roată pe malul unui izvor, și mâncară pe săturate. Atunci vizirul îi spuse paznicului:

— O, șeicule, saraiul de colea de dinaintea noastră pare a fi într-o stare destul de proastă. Pentru ce nu pui să fie dres?

Atunci paznicul oftă:

— Pe Allah! saraiul acela este al domniței Donia, care mai degrabă l-ar lăsa să se năruiască de tot, decât să se îngrijească de el: trăiește prea sihastră ca să mai ia aminte la asemenea treburi.

Vizirul spuse:

— Mare păcat e, o, cinstite șeic! barem catul de jos s-ar cădea să fie oleacă văruit, măcar pentru ochii tăi. Dacă vrei, am să plătesc eu toate cheltuielile cerute.

Paznicul spuse:

— Allah să te audă!

Vizirul spuse:

— Ia de colea o sută de dinari pentru osteneală, și du-te de caută niște zidari, precum și un zugrav priceput la gingășia zugrăviturii.

Atunci paznicul zori să se ducă după zidari și zugrav, cărora vizirul le dete poruncile cuvenite. Așa că, odată sala cea mare de la catul de jos bine tencuită și bine văruită, zugravul se apucă de treabă și, urmând poruncile vizirului, zugrăvi o pădure și, în inima pădurii, niște lațuri întinse în care era prins un porumbel ce bătea din aripi. Și după ce isprăvi, vizirul îi spuse:

— Zugrăvește acuma de cealaltă parte același lucru, da închipuind un porumbel bărbătuș care vine s-o slobozească pe soția lui și care atunci este prins de păsărar și omorât, jertfa a credincioșiei lui.

Și zugravul zugrăvi priveliștea cu pricina; pe urmă, răsplătit cu mărinimie, plecă.

Atunci vizirul și cei doi flăcăi și paznicul șezură jos o vreme ca să judece mai bine măiestria și culorile zugrăviturii. Caci Diadem, cu toate acestea, era trist; și se uita la zugrăvitură pierdut în gânduri; pe urmă îi spuse lui Aziz:

— Fratele meu, mai spune-mi câteva stihuri care să-mi abată chinurile din gânduri.

Și Aziz spuse2:

Ibn-Sina în scrieri grele Despre boli ți despre leacuri Spune că-ntre multe cele, Încercat de mii de veacuri, Leac iubirii, când suspină, E doar cântul de lăute Pe sub poale de grădina Și-ntre cupele băute.

Eu urmai ce scrie-n carte.

Vai, nimica nu se-alese.

Atunci Diadem îi spuse lui Aziz:

— Poetul poate că are dreptate. Da tare mai e greu când voința ți s-a dus! 3

Pe urmă se ridicară și se temeniră dinaintea bătrânului paznic și se întoarseră acasă, unde o găsiră pe bătrâna doică.

Or, cum săptămâna se scursese, Sett-Donia vroi, după obiceiul ei, să-și facă plimbarea prin grădină. Dar atunci simți cât de mult îi lipsea bătrâna doică, și se mohorî, și își cercetă purtarea, și își dete seama că fusese lipsită de omenie față de aceea care îi ținuse loc de mamă; și pe dată trimise un rob la suk și un alt rob pe la toate prietenele neneacăi, ca s-o caute și s-o aducă îndărăt. Și taman atunci, după ce îi dedese lui Diadem toate povețele potrivite pentru ziua aceea, care era ziua de întâlnire din grădină, neneaca pornise spre sarai, și unul din robi veni la ea cuviincios și o rugă, în numele stăpânei lui, care o plângea, să se întoarcă spre a se împăca. Ceea ce se și făcu, după câteva fandoseli marghiolite; iar Donia o sărută pe obraji, iar neneaca îi sărută mâinile, și amândouă, urmate de ceata de roabe, trecură pe poarta tainică și intrară în grădină.

Or, la rându-i, Diadem urmase îndemnurile ocrotitoarei lui. Așa că, după plecarea neneacăi, vizirul și Aziz se sculară și îl îmbrăcară cu un caftan falnic, cu adevărat împărătesc, și neîndoielnic că putea să prețuiască vreo cinci mii de dinari, și îl încinseră peste mijloc cu o cingătoare iscusită din aur, bătută numai cu nestemate, și încheiată cu o cataramă de smarald, iar împrejurul frunții îi puseră un turban înflorat ispitit cu zarafir și împodobit cu un surguci de diamante; pe urmă chemară asupra-i binecuvântările lui Allah și, după ce îl însoțiră până în preajma grădinii, se întoarseră ca să-l lase să se strecoare mai lesne înlăuntru.

Diadem, așadar, ajungând la poartă, îl găsi acolo pe bătrânul paznic cumsecade care, când îl văzu, se ridică numaidecât în cinstea lui și îi răspunse la salamalec cu cădenic și cu dragoste. Și, întrucât nu știa că domnița Donia intrase în grădină pe poarta cea tainică, îi spuse lui Diadem:

— Grădina este grădina ta, iar eu sunt robul tău!

Și îi deschise poarta, rugându-l să intre. Pe urmă o închise iarăși, și se întoarse să șadă jos la locul său obișnuit, preamărindu-l pe Allah întru făpturile sale.

Iar Diadem zori să facă precum îl învățase bătrâna: se piti după tufa de care îi spusese ea, ca să aștepte acolo trecerea domniței. Iac-așa cu el!

Da cât despre Sett-Donia, iacătă! Bătrâna, pe când se tot plimba, îi spuse:

— O, stăpână a mea, am să-ți spun ceva ce va ajuta să-ți facă mai desfătată priveliștea acestor pomi frumoși, a acestor roade și a acestor flori.

Donia spuse:

— Sunt gata să te ascult, neneaca mea cea bună.

Ea spuse:

— Ar trebui, zău, să le trimiți îndărăt la sarai pe toate slujitoarele astea care nu-ți dau tihnă să te bucuri în toată voia de seninul ceasului și de reveneala răpitoare. Chiar că ele nu îți sunt decât o stânjenire.

Donia spuse:

— Drept grăiești, o, doică!

Și le trimise numaidecât, cu un semn, pe însoțitoarele ei, îndărăt acasă. Și așa că, singură, urmată numai de bătrână, domnița Donia se apropia de tufa după care sta pitit Diadem.

Și Diadem o văzu pe domnița Donia; și, dintr-o privire, putu să-i cântărească frumusețea, și fu atâta de vrăjit, încât se prăbuși leșinat pe loc. Iar Donia își urmă drumul și se îndreptă spre sala în care vizirul pusese să se zugrăvească priveliștea cu păsărarul; și, la îndemnul neneacăi, intră în sală pentru întâia oară în viața ei: întrucât niciodată mai înainte nu fusese ispitită să treacă prin sala aceea hărăzită slugilor de la sarai.

La vederea zugrăviturii, Sett-Donia rămase până peste poate de uluită și se minună:

— O, neneacă, ia te uită! acesta-i visul meu de odinioară, da întocmai pe dos! Doamne! Ya rabbi! ce tulburat îmi e sufletul!

Și, apăsându-și inima, șezu jos pe chilim și spuse:

— O, neneaca, oare să mă fi înșelat eu? Și Eblis-procletul să-și fi râs așa de credulitatea mea în vise?

Și doica zise:

— Biata mea copilă, deh, eu, cu bătrânele-mi pățanii, ți-am arătat limpede ce greșeală faci! Da să ieșim să ne plimbăm mai departe, acuma când soarele dă în scapăt și când răcoarea este mai dulce în văzduhul îmbălsămat.

Și ieșiră în gradina.

Or, Diadem își venise în fire din leșinul lui și, precum îl povățuise neneaca, începuse să se preumble agale, cu o înfățișare nepăsătoare, parcă luător-aminte numai la frumusețea priveliștilor.

Încât, la un cot de cărare, Sett-Donia îl zări și se minună:

— O, doică! II vezi pe tânărul acela? Ia uite ce frumos e, și ce mijlocel are, și ce umblet! Îl cunoști cumva? Spune!

Ea răspunse:

— Nu îl cunosc deloc, da judecând după înfățișarea lui trebuie să fie vreun fiu de sultan. Ah, stăpână a mea, ce minunat e! ah, cât e de frumos! ah, sufletul meu!

Iar Sett-Donia spuse:

— E frumos de tot de tot!

Bătrâna spuse:

— De tot de tot! Ferice de iubita lui!

Și, pe sub ascuns, îi făcu semn lui Diadem să iasă din grădină și să se întoarcă îndărăt acasă. Iar Diadem pricepu și își urmă drumul spre ieșire, pe când domnița Donia încă îl mai petrecea cu privirea și îi spunea doică-sii:

— Bagi de seamă, o, neneacă, schimbarea ce se săvârșește în mine? E oare cu putință ca eu, Donia, să fiu cuprinsă de atare tulburare la vederea unui bărbat? O, doică, simt în mine că m-am îndrăgostit și că, acuma, eu la rându-mi am să-ți cer ajutorință.

Bătrâna spuse:

— Prăpădi-l-ar Allah peafurisitul cel Ispititor! Iacătă-te, o, stăpâna mea, prinsă în mreje! Da și ce frumos e bărbătușul care are să te slobozească!

Donia spuse:

— O, neneacă, neneaca mea cea bună, ți se cade neabătut să mi-l aduci pe tânărul acela frumos! Nu îl vreau decât din mâinile tale, doică, doică scumpă! Fugi degrabă, mă rog ție, să mi-l cauți! Și iacătă, pentru tine, o mie de dinari și o rochie de o mie de dinari. Și dacă nu te învoiești, eu mor!

Bătrâna spuse:

— Întoarce-te atunci la sarai și lasă-mă să purced după felul meu. Iți făgăduiesc împlinirea acestei împerecheri minunate!

Și numaidecât o lăsă pe Sett-Donia și ieși să-l caute pe frumosul Diadem, care o întâmpină cu bucurie și îi dărui dintru-ntâi o mie de dinari de aur. Și bătrâna îi spuse:

— S-a petrecut cutare și cutare lucru.

Și îi povesti de tulburarea domniței Donia și ce vorbe schimbase cu ea. Și Diadem spuse:

— Da pe când împreunarea noastră?

Ea răspunse:

— Mâine, negreșit!

El atunci îi mai dărui o rochie și alte daruri de o mie de dinari de aur, pe care ea le primi spunându-i:

— Am să vin chiar eu să te iau, la ceasul potrivit.

Și plecă în grabă mare la stăpână-sa Donia, care o aștepta îndârdorată și care îi spuse:

— Ce vești, o, neneacă, îmi aduci de la cel drag?

Ea răspunse:

— Am izbutit să dau de urmele lui și să vorbesc cu el. Mâine, numaidecât, ți-l aduc de mână.

Atunci Sett-Donia fu până peste poate de fericită și îi dărui doicii o mie de dinari de aur și daruri de alți o mie de dinari. Și, în noaptea aceea, tustrei adormiră cu sufletele ticsite de nădejdea cea dulce și de mulțumire.

Or, dis-de-dimineață, bătrâna se și afla la locuința lui Diadem, care o aștepta. Și bătrâna desfăcu o legătură pe care o adusese și scoase niște haine muierești cu care îl îmbrăcă pe Diadem, iar la urmă îl învălui cu totul într-un izar bogat și îi coperi chipul cu un iașmac gros; pe urmă îi spuse:

— Acuma ia caută să calci cu niște mișcări de femeie, legănându-ți șoldurile la dreapta și la stânga, și fa niște pași mărunței, ca fecioarele. Și mai ales să mă lași numai pe mine să răspund la toate întrebările tuturora, și pentru nimic în lume să nu care cumva să lași să ți se audă glasul!

Și Diadem răspunse cu ascultare și cu supunere.

Apoi plecară amândoi și purceseră la drum până ce ajunseră la poarta saraiului care era străjuită de chiar căpetenia hadâmbilor. Așa că, la vederea noii venite, pe care nu o știa, căpetenia de hadâmbi o întrebă pe bătrână:

— Da cine este tinerica asta pe care nu am mai văzut-o până acum? Ia dă-o mai încoace ca s-o cercetez: poruncile sunt neabătute, și am datoria s-o pipăi în toate chipurile, ba, dacă se cere, să le dezbrac cu totul pe roabele cele noi, de care răspund! Or, pe aceasta nu o cunosc: așa că lasă-mă s-o pipăi cu mâna mea și s-o văd cu ochii mei!

Ci bătrâna se burzului spunând:

— Ce tot îngaimi tu, o, ceauș de hadâmbi! Au tu nu știi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era de obicei, nu alungi mai mult povestitul în noaptea aceea.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și cincea noapte Spuse:

…Ce tot îngaimi tu, o, ceauș de hadâmbi! Au tu nu știi că pe roaba aceasta însăși Sett-Donia o trimite la târguieli, dată fiind priceperea ei de meșterită la chindiseli pe zarpale? Și nu știi că este una dintre acelea care coase pe mătase închipuiturile cele minunate ale domniței?

Caci hadâmbul se încruntă și zise:

— Nu ține la mine nici un fel de chindiseală! Sunt numaidecât dator s-o pipăi peste tot pe noua venită și s-o cercetez și pe dinainte, și pe dindărăt, și pe din sus, și pe din jos!

La vorbele acestea, bătrâna doică dete în vileag semnele unei mânii până peste poate și se proțăpi dinaintea hadâmbului și îi spuse:

— Și eu, care te luasem totdeauna drept pildă de izgonit de la sarai?

Pe urmă se întoarse înspre Diadem cel străvestit și țipă la el:

— Fata mea, iartă-l pe ceaușul nostru! Asta-i o glumă de-a lui! Așa că treci fară de teamă!

Atunci Diadem trecu pragul, legănându-și șoldurile și aruncând un zâmbet pe sub iașmac către căpetenia de hadâmbi, înmărmurit de frumusețea ce se străvezea prin țesătura gingașă. Și, călăuzit de bătrână, intră într-o sală lungă, pe urmă trecu pe sub niște bolți, apoi prin alte săli și pe sub alte bolți, până ce ajunse, după cea de a șaptea sală, într-o odaie mare, ce prin șapte uși cu perdelele lăsate da spre o curte largă. Și bătrâna îi spuse:

— Numără ușile la rând și intră prin cea de a șaptea: și ai să săsești acolo, o, tinere negustor, ceea ce este mai presus de toate bogățiile pământului, floarea-fecioară, pe copila cea scumpă și dulceața care se cheamă Sett-Donia!

Atunci șahzade Diadem, îmbrăcat în haine de femeie, numără ușile și intră prin cea de a șaptea. Și, lăsând perdelele să cadă la loc, își ridică iașmacul care îi ascundea obrazul. Or, Sett-Donia, la ceasul acela, dormea pe divan. Și nu era înveșmântată decât numai cu străvezimea pielei ei de iasomie. Și din ea toată se revărsa chemarea după alintări nemaiîncercate. Atunci, dintr-o zvâcnitură, Diadem se descotorosi de hainele care îl stânjeneau și, sprinten, se năpusti la divan și o cuprinse în brațe pe domnița adormită. Și țipătul de spaimă al copilei, trezită deodată, fu înăbușit de buzele care o mistuiau. Și așa se petrecu întâlnirea dintâi dintre preafrumosul șanzade Diadem și domnița Donia, între brațe care se înlănțuiau și picioare care se zbăteau. Și așa ținu vreme de o lună, fară ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi precurmat sărutările nesățioase ori râsetele care îl binecuvântau pe Orânduitorul tuturor lucrurilor frumoase. Și, iac-așa cu ei!

Da cât despre vizir și Aziz, aceștia șezură până la miezul nopții să aștepte, îngrijorați, întoarcerea lui Diadem. Iar când văzură că nu mai sosea, începură să se îngrijoreze de-a binelea; când veni și dimineața, fară nici o veste de la necugetatul de Diadem, nu mai avură nici o îndoință în ce privește pieirea lui și rămaseră descumpăniți cu totul; și, în durerea și în spaima lor, nu mai știură în ce parte s-o ia. Iar Aziz spuse, cu glas sugrumat:

— Porțile de la sarai nu au să se mai deschidă niciodată pentru stăpânul nostru! O, ce se cade să facem noi acuma?

Vizirul spuse:

— Să-l mai așteptăm o vreme aici, neclintiți!

Și șezură așa vreme de o lună întreagă, nemaimâncând și nemaidormind, și jeluindu-se de nenorocirea fară de leac. Încât, cum după o lună tot nu sosea nici un semn de viață de la Diadem, vizirul spuse:

— Copilul meu, ce belea amarnică și neagră! Eu socot că hotărârea cea mai potrivită de luat este tot aceea de a ne întoarce în țara noastră, să-i dăm de știre sultanului despre nenorocire: altminteri are să ne certe că am zăbovit a-l prevesti!

Și pe clipă pe dată își făcură toate pregătirile de drum și plecară înspre Cetatea-Verde, la scaunul sultanului Soleiman-Șah.

De cum ajunseră, zoriră să suie la sarai și să-i dea știre sultanului de toată pățania și de sfârșitul amarnic al întâmplării. Și tăcură, spre a izbucni în hohote de plâns.

La știrea aceea năprasnică, sultanul Soleiman-Șah simți lumea întreagă cum se năruie peste el, și se prăbuși fară de simțire. Da la ce mai puteau să slujească de-acuma lacrimile și bocetele de căință? Încât sultanul Soleiman-Șah, sugrumându-și jalea care îi rodea inima și îi înnegura sufletul și întreg pământul dinaintea ochilor, jură că are să se ducă să răzbune moartea fiului său Diadem cu o răzbunare cum nu s-a mai pomenit. Și pe dată porunci să fie chemați, prin pristavii obștești, toți bărbații în stare să țină o suliță ori o spadă în mână, și toată oastea cu căpeteniile ei; și puse să fie scoase toate rosturile sale de luptă, și corturile, și elefanții, și, urmat astfel de tot norodul său, care îl iubea până peste poate pentru sufletul lui drept și pentru mărinimia lui, purcese a drum înspre Insulele Camforului și Cleștarului.

Ast timp, în saraiul luminat de fericire, cei doi îndrăgostiți, Diadem și Donia, nu conteneau să se iubească tot mai strașnic și nu se mai ridicau de pe chilimuri, decât ca să mănânce laolaltă și ca să cânte. Și lucrul dură așa vreme de șase luni. Or, într-o zi, când dragostea de iubita lui îl bântuia peste poate, Diadem îi spuse Doniei:

— O, icoană a lăuntrurilor mele, mai este un lucru care ne lipsește pentru ca dragostea noastră să fie desăvârșită!

Ea îi spuse, nedumerită:

— O, Diadem, lumină a ochilor mei, ce mai poți să-ți dorești? Sau nu ai tu buzele și sânii mei, armurii și tot trupul meu, și brațele care te înlănțuiesc, și sufletul meu care te dorește? Dacă râvnești și la alte chipuri de dragoste pe care eu nu le știu, pentru ce te sfiești să-mi spui? Și vei vedea pe dată dacă voi ști să le îndeplinesc!

Diadem spuse:

— Mielușeaua mea, nu de așa ceva e vorba! Așa că lasă-mă să-ți dezvăluiesc cine sunt! Află, o, domniță, că eu sunt fiu de sultan, și nu precupeț din suk. Iar părintele meu este sultanul Soleiman-Șah, stăpânul de la Cetatea-Verde și de la munții Ispahanului. Și chiar el este acela care, acum o vreme, l-a trimis pe vizirul său la sultanul Șahraman, părintele tău, ca să te ceară de soție pentru mine! Mai ții minte că tu atunci nu ai vrut să primești căsătoria și că l-ai amenințat cu măciuca pe căpetenia de hadâmbi, când ți-a pomenit despre aceasta? Așa că hai să înfăptuim astăzi ceea ce vremea de ieri nu a vrut să îngăduiască, și să plecăm împreună înspre Ispahanul cel verde!

La vorbele acestea, domnița Donia se înlănțui cu și mai mare voioșie de gâtul frumosului Diadem, și cu niște semne întru totul neîndoielnice îi răspunse cu ascultare și cu supunere. Pe urmă amândoi, în noaptea aceea, izbutiră să se lase cuprinși de somn, după ce vreme de zece luni în șir albeața zorilor îi găsise tot în îmbrățișări, în sărutări și altele asemenea.

Or, pe când cei doi îndrăgostiți dormeau astfel, în vreme ce soarele se ridicase de mult și tot saraiul foia, sultanul Șahraman, părintele domniței, ședea pe pernele scaunului său domnesc și, înconjurat de emirii și de mai-marii din împărăția lui, îi primea în ziua aceea pe cei din breasla giuvaiergiilor cu starostele lor în frunte. Și starostele giuvaiergiilor îi dărui sultanului, ca semn de cinstire, un sipet minunat plin cu diamante și rubine și smaralde de mai bine de o sută de mii de dinari. Încât sultanul Șahraman fu până peste poate de mulțumit de peșcheș și îl chemă pe capul hadâmbilor și îi spuse:

— Ține, Kafur, iaș i du sipetul stăpânei tale Sett-Donia! Și să te întorci să-mi spui dacă darul îi este pe plac.

Și pe dată hadâmbul Kafur porni înspre iatacurile în care sălășluia singură domnița Donia.

Or, când ajunse acolo, hadâmbul Kafur o văzu, întinsă pe un chilim, păzind ușa stăpâne-sii, pe neneaca doică; iar ușile de la iatacuri erau toate închise și cu perdelele lăsate. Și hadâmbul gândi: „Oare cum de dorm până la ceasul acesta târziu, când asemenea lucru nu le stă nicidecum în obicei!”

Pe urmă, întrucât nu vroia să se întoarcă fară răspuns la sultan, păși peste trupul bătrânei întins de-a curmezișul ușii, împinse ușa și intră în iatac. Și care nu-i fu uluirea și năucirea când o văzu pe Sett-Donia dormind goală-goluță în brațele flăcăului, cu o grămadă de semne de netăgăduit despre un zamparalâc fară de pereche!

La priveliștea aceea, hadâmbul Kafur își aduse aminte de năprăsniciile cu care îl amenințase Sett-Donia, și cugetă în sufletul lui de hadâmb: „Care va să zică așa îi e scârbă ei de partea bărbătească? La rându-mi, acuma, de-o vrea Allah, am să-mi răzbun mișelirea îndurată!”

Și ieși încetișor îndărăt închizând ușa, și se înfățișă între mâinile sultanului Șahraman. Și sultanul îl întrebă:

— Ei, ce-a zis stăpână-ta?

Hadâmbul spuse:

— Iacătă sipetul!

Și sultanul, nedumerit, întrebă:

— Așadar fata mea nu vrea nici nestemate, cum nu vrea nici soț?

Caci arapul spuse:

— Cruță-mă, o, Măria Ta, de a-ți da răspuns față cu toată adunarea!

Atunci sultanul porunci să iasă toată lumea din sala domnească, oprindu-l lângă sine numai pe vizirul său; și hadâmbul spuse:

— Stăpâna mea Donia se află în cutare și cutare împrejurare! Da chiar că flăcăul este tare frumos!

La vorbele acestea, sultanul Șahraman își plesni palmele una de alta, holbă ochii mari și strigă:

— Lucrul este peste putință!

Pe urmă adăugă:

— I-ai văzut tu, o, Kafur?

Hadâmbul spuse:

— Cu ochiul ăsta și cu ochiul cestălalt!

Atunci sultanul spuse:

— Este cu totul și cu totul peste poate!

Și îi porunci hadâmbului să-i aducă dinaintea scaunului domnesc pe cei doi culpeși. Și hadâmbul împlini porunca pe dată.

Când cei doi îndrăgostiți se aflară între mâinile sultanului, acesta le spuse, sugrumat:

— Așadară-i adevărat!

Caci nu putu să grăiască mai mult și, cu amândouă mâinile, înșfacă paloșul său cel mare și dete să se repeadă la Diadem. Caci Sett-Donia îl cuprinse în brațe pe iubitul ei și își lipi buzele de buzele lui, pe urmă strigă către tătânc-său:

— Dacă-i așa, omoară-ne pe amândoi!

Atunci sultanul se întoarse în jilțul său și porunci hadâmbului s-o ducă pe Sett-Donia în iatacul ei; pe urmă îi zise lui Diadem:

— Ticăloase amăgitor! cine ești tu? și cine este tatăl tău? și cum de ai cutezat să ajungi până la fata mea?

Atunci Diadem zise:

— Află, o, Măria Ta, că, dacă moartea mea este ceea ce râvnești, și moartea ta va urma numaidecât, iar împărăția ta va fi spulberată!

Iar sultanul, scos din fire, strigă:

— Și cum așa?

El spuse:

— Sunt fiul sultanului Soleiman-Șah; și mi-am luat, precum fusese scrisa, ceea ce nu mi se dăruise! Așa că deschide ochii, o, Măria Ta, înainte de a porunci pieirea mea!

La vorbele acestea, sultanul fu cuprins de nedumerire și ceru sfat vizirului său despre ce le rămânea de făcut. Caci vizirul spuse:

— Nu care cumva, o, Măria Ta, să dai crezare spuselor acestui chipeș. Numai moartea poate să pedepsească ticăloșia unui plod de târfa ca el, trăsni-l-ar și bătu-l-ar Allah!

Atunci sultanul îi spuse spătarului:

— Retează-i gâtul!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă după obiceiul ei, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și șasea noapte spuse:

Atunci sultanul îi spuse spătarului:

— Retează-i gâtul!

Și s-ar fi zis cu Diadem, dacă, în chiar clipita când spătarul se pregătea să împlinească porunca, nu i s-ar fi adus sultanului vestea despre sosirea a doi soli de la sultanul Soleiman-Șah, care cereau îngăduința să intre. Or, cei doi soli taman că prevesteau sosirea sultanului Soleiman-Șah însuși, cu toată armia lui. Iar cei doi soli nu erau alții decât vizirul și tânărul Aziz. Încât, atunci când intrarea le fu îngăduită și când îl văzură pe fiul sultanului, șahzade Diadem, erau să-și piardă mințile de bucurie și se aruncară la picioarele lui și i le sărutară; iar Diadem îi sili să se ridice și îi sărută și, în câteva vorbe, le arătă cum stă treaba; iar ei așijderea îi deteră știre despre ceea ce se petrecuse și îl vestiră pe sultanul Șahraman de venirea apropiată a sultanului Soleiman-Șah și a tuturor ordiilor lui.

Când pricepu prin ce primejdie trecuse când poruncise moartea tânărului Diadem, care acuma se vădea limpede cine este, sultanul Șahraman ridică brațele în sus și îl binecuvântă pe Allah care oprise mâna spătarului. Pe urmă îi spuse lui Diadem:

— Fiul meu, iartă-l pe un bătrân ca mine, care nu a știut ce avea de făcut. Caci vina este a vizirului păcatelor mele, și am să pun să fie tras în țeapă pe dată!

Atunci șahzade Diadem îi sărută mâna și îi spuse;

— Tu, o, Măria Ta, ești ca și tatăl meu, și mai degrabă eu se cuvine să-ți cer iertăciune pentru supărarea ce ți-am adus!

Sultanul spuse:

— Vina este a hadâmbului acela al belelelor, și am să pun să fie răstignit pe o scândură împuțită care să nu prețuiască nici două drahme!

Atunci Diadem spuse:

— În ceea ce îl privește pe hadâmb, i se prea cuvine! Da în ceea ce îl privește pe vizir, să-l lăsăm pe data viitoare, dacă o mai face!

Atunci Aziz și vizirul stăruiră pe lângă sultan spre a dobândi și iertarea hadâmbului, care de spaimă se fleșcăise tot. Atunci Diadem spuse:

— Lucrul cel mai de seamă care a mai rămas de făcut este de a potoli cât mai grabnic spaima în care pesemne ca se află copila ta Sett-Donia, și care-i tot sufletul meu!

Sultanul spuse:

— Acuma pe dată mă duc la ca chiar eu!

Caci mai întâi porunci vizirului său, și emirilor, și dregătorilor să-l însoțească pe șahzade Diadem până la hammam și să-l ajute chiar ei să facă o scaldă care să-l învoioșească desfătător. Pe urmă dete fuga la iatacul menit domniței Donia, pe care o găsi pe cale de a-și înfige în inimă vârful unui paloș cu mânerul sprijinit în pământ. La priveliștea aceea, sultanul simți cum îi zboară mințile și strigă la fiică-sa:

— Flăcăul este la adăpost de orice! Fie-ți milă de părintele tău, o, copila mea!

La vorbele acestea, Sett-Donia aruncă paloșul cât colo și sărută mâna părintelui ei, iar părintele ei îi povesti cum stă treaba. Atunci ea îi spuse:

— Nu am să mă liniștesc decât când am să-l văd pe iubitul meu!

Atunci sultanul, de îndată ce Diadem se întoarse de la hammam, zori să-l ducă la domnița Donia, care se aruncă de gâtul lui; și pe când cei doi îndrăgostiți se sărutau, sultanul închise ușa binișor în urma lui. Pe urmă se întoarse la saraiul său ca să dea poruncile cuvenite pentru primirea sultanului Soleiman-Șah, la care grăbi a-l trimite pe vizir și pe Aziz spre a-i da de știre despre norocita împrejurare, luând totodată aminte să-i trimită, ca peșcheș, o sută de cai minunați, o sută de cămile sprintene, o sută de băieți, o sută de copile, o sută de arapi și o sută de arăpoaice.

Și numai atunci sultanul Șahraman, după ce pregătirile acestea fură îndeplinite, purcese el însuși în întâmpinarea sultanului Soleiman-Șah, având grijă să fie însoțit de șahzade Diadem; și, urmați de un alai mare, ieșiră din cetate. Și, când îi văzu că se apropiau, sultanul Soleiman-Șah veni și el în calea lor și strigă:

— Mărire lui Allah carele l-a ajutat pe fiul meu să răzbată la dorurile sale!

Pe urmă cei doi sultani se sărutară cu dragoste; iar Diadem se aruncă de gâtul tătâne-său, plângând de bucurie, iar tătâne-său la fel. Pe urmă purceseră să mănânce, să bea și să tăifăsuiască în fericirea cea mai desăvârșită. Și, la urmă, porunciră să vină cadiii și martorii și, acolo pe loc, fu scris senetul de căsătorie dintre Diadem și Sett-Donia. Pe urmă, cu prilejul acela, se făcură daruri multe oștenilor și norodului, și vreme de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, cetatea fu împodobită și luminată. Și așa că, în toiul bucuriei întregi și al tuturor ospețelor, Diadem și Donia putură să se drăgostească după pofta lor, până peste marginile marginilor drăgostelilor!

Caci Diadem avu grijă să nu uite nici de cât ajutor îi fusese prietenul său Aziz; încât, după ce trimisese un alai întreg cu Aziz după mama lui Aziz, care îl plângea de amar de vreme, nu mai vru să se despartă de el.4 Și, după moartea sultanului Soleiman-Șah, cum ajunse la rându-i sultan peste Cetatea-Verde și peste munții Ispahanului, il căftăni pe Aziz în slujba de mare vizir; iar apoi îl căftăni pe paznicul cel bătrân în slujba de chivernisitor peste întreaga împărăție, iar pe șeicul sukului în slujba de staroste peste toate isnafurile. Și trăiră toți în huzur, până la moarte, singura pacoste fară de leac.

Când isprăvi de istorisit povestea aceasta cu Aziz și cu Aziza și pe cea cu Diadem și cu Donia, vizirul Dandan ceru îngăduință de la sultanul Daul’makan să bea un pahar cu sorbet de trandafiri. Și sultanul Daul’makan grăi:

— O, vizire al meu, oare se mai află pe pământ vreunul la fel ca tine de vrednic să țină tovărășie emirilor și sultanilor? Chiar că povestea aceasta m-a vrăjit până peste poate, atâta-i de desfătată și de dulce la ascultat!

Și sultanul Daul’makan îi dărui vizirului său cel mai frumos caftan de fală dintre odoarele domnești.

Da cât despre împresurarea Constantiniei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și șaptea noapte spuse:

---

Răspuns de AnnaE · aprilie 28, 2021

continuarea basmului....

Da cât despre împresurarea Constantiniei, iacătă că se și împliniseră patru ani de când se tot lungea, fără vreo urmare hotărâtă; iar oștenii și căpeteniile începuseră să pătimească amarnic de dorul de părinți și de prieteni; și nemulțumirea colcăia.

Încât sultanul Daul’makan fu nezăbavnic a lua hotărârile cerute, și îi chemă pe cei trei capi de oști Bahraman, Rustem și Turkaș și, de față cu vizirul Dandan, le spuse:

— Sunteți martori la ceca ce se petrece și la sila care ne apasă pe toți de pe urma afurisitei acesteia de împresurări, și a năpastelor de nevindecat pe care cotoroanța de Muma-Prăpădurilor le-a adus să cadă pe capetele noastre, fie și numai moartea fratelui meu, viteazul Șarkan. Cugetați dară la ce ne mai rămâne de făcut și răspundeți-mi precum vi se cuvine să răspundeți!

Atunci cei trei capi de oști își plecară fruntea și chibzuiră îndelung; pe urmă spuseră:

— O, Măria Ta, vizirul Dandan este mai pățit ca noi toți, și a îmbătrânit întru înțelepciune!

Iar sultanul Daul’makan se întoarse către vizirul Dandan și îi spuse:

— Ne aflăm aici toți, așteptând vorbele tale!

Atunci vizirul Dandan veni între mâinile sultanului și spuse:

— Să știi, o, sultane al vremilor, că de-acuma chiar că ne este spre pagubă a mai zăbovi mult sub zidurile Constantiniei. Mai întâi că și tu, o, Măria Ta, pesemne că vei fi fiind cuprins de dorul de a-ți vedea feciorul, pe Kanmakan, precum și pe nepoata Măriei Tale, Puterea-Ursitei, copila răposatului nostru emir Șarkan, cea care se află la Damasc, în sarai, cu cadânele. Și-apoi și noi toți cei de aici simțim amarnic durerea de a fi atâta de departe de țara noastră și de casele noastre. Gândul meu dar este să ne întoarcem la Bagdad, chiar de va fi să mai venim cândva îndărăt aici, spre a nu mai lăsa din cetatea aceasta păgânească decât numai atât cât să-și facă în ea cuiburi ciorile și hultanii.

Și sultanul spuse:

— O, vizire al meu, chiar că ai răspuns pe potriva socoatelor mele!

Și pe dată puse pristavii obștești să dea de veste taberei că peste trei zile urma să se purceadă la drum.

Și așa că, în cea de a treia zi, cu steagurile în vânt și cu surlele răsunând, oastea ridică tabia și luă drumul îndărăt spre Bagdad. Și după zile și nopți ajunse la Cetatea-Păcii, unde fu întâmpinată cu revărsări mari de bucurie de către toți locuitorii.

Da în ceea ce îl privește pe sultanul Daul’makan, cel dintâi lucru pe care îl făcu fu acela de a se duce să-l vadă și să-l sărute pe fiul său Kanmakan, care taman împlinea cel de al șaptelea an al lui de viață; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu fu acela de a porunci să fie chemat vechiul său prieten, bătrânul hammamgiu. Iar când hammamgiul veni, sultanul se ridică în cinstea lui și îl sărută și îl pofti să șadă jos lângă el și îl lăudă până peste poate dinaintea tuturor emirilor și a tuturor celor de față. Or, în tot acel răstimp, hammamgiul ajunsese de să nu-l mai cunoști, tot mâncând și bând și trândăvind; și se îngrășase până peste marginile îngrășatului: gâtul i se făcuse ca un gât de elefant, pântecele ca un pântec de balenă, iar obrajii tot atâta de lucioși ca o pâine rotundă când e scoasă din cuptor.

Așa că începuse cu a se feri să primească poftirea ce-i făcuse sultanul de a ședea jos lângă el și îi spusese:

— O, stăpâne al meu, ferească-mă Allah să săvârșesc asemenea neobrăzare! E mult amar de vreme de când au trecut zilele acelea când îmi era îngăduit să șed jos dinaintea ta!

Caci sultanul Daul’makan îi spusese:

— Zilele acelea nu au acuma, pentru tine, decât să înceapă iarăși, o, taică al meu! Că tu ești cel care mi-ai scăpat viața!

Și-l silise pe hammamgiu să șadă cu el pe jilțul cel larg al scaunului domnesc.

Atunci sultanul îi spuse hammamgiului:

— Vreau să te aud că îmi ceri un hatâr, întrucât sunt gata să-ți dăruiesc tot ce îți dorești, de-ar fi până și să împărțim domnia între noi! Grăiește, dară, și Allah are să te asculte!

Atunci bătrânul hammamgiu spuse:

— Tare aș vrea să-ți cer un lucru la care râvnesc de multă vreme, da îmi era oarecum sfială să nu par neobrăzat!

Iar sultanul se zăhăi și spuse:

— Trebuie numaidecât să-mi spui ce râvnești!

Hammamgiul spuse:

— Poruncile tale sunt asupra capului meu! Iacătă: râvnesc, o, Măria Ta, să dobândesc, din mâna ta, un senet cu care să fiu căftănit staroste peste toți hammamgiii de la toate hammamurile din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

La vorbele acestea, sultanul și toți cei de față izbucniră într-un râs până peste poate, și hammamgiul gândi că dorul lui va fi fiind prea mare; și rămase peste fire de amărât. Caci sultanul îi spuse:

— Pe Allah! cere-mi altceva!

Și vizirul Dandan, de asemenea, se apropie încetișor de hammamgiu și îl ciupi de picior și îi făcu semn cu ochiul ca să-i spună:

— Cere-i altceva!

Și hammamgiul spuse:

— Atunci, o, sultane al vremurilor, tare aș râvni să fiu căftănit staroste peste tot isnaful măturătorilor din Cetatea-cea-Sfântă, cetatea mea!

La vorbele acestea, sultanul și cei de față fură cuprinși de un râs atâta de năprasnic de se răsturnară cu tălpile în sus. Pe urmă sultanul îi spuse hammamgiului:

— Hai, fratele meu, ți se cade numaidecât să-mi ceri ceva care să fie vrednic de tine și care să merite cu adevărat osteneala!

Hammamgiul spuse:

— Mi-e teamă că nu ai să poți să mi-l împlinești!

Sultanul spuse:

— Nimica nu este peste putință la Allah!

Și hammamgiul spuse:

— Atunci căftănește-mă sultan al Damascului, în locul răposatului emir Șarkan!

Și sultanul Daul’makan răspunse:

— Pe ochii mei!

Și pe clipă pe dată puse să se scrie căftănirea hammamgiului ca sultan al Damascului, și îi dete, ca unui sultan nou ce era, numele de Zablakan El-Mujahed.5 Pe urmă îl însărcină pe vizirul Dandan să-l însoțească pe sultanul cel nou, cu un alai falnic, până la Damasc, pe urmă să se întoarcă aducând-o cu el de acolo pe copila răposatului emir Șarkan, Puterea-Ursitei. Și, înainte de plecare, își luă rămas-bun de la hammamgiu și îl sărută și îl povățui să fie bun și drept față de supușii lui; pe urmă le spuse tuturor celor de față:

— Toți care au dragoste și prețuire față de mine, să-și dovedească bucuria cu niște daruri față de sultanul ElZablakan!

Și pe dată darurile începură să se reverse împrejurul proaspătului sultan, pe care Daul’makan îl îmbrăcă chiar el cu caftanul domnesc; și când toate pregătirile se încheiară, sultanul Daul’makan îi dete, pentru paza lui, cinci mii de mameluci tineri și niște robi care să poarte pologul domnesc, cel smălțuit în roșu și aur. Și iac-așa hammamgiul, ajuns sultanul El-Mujahed El-Zablakan, urmat de toată straja lui, de vizirul Dandan, de emirii Rustem, Turkaș și Bahramah, ieși din Bagdad și ajunse la Damasc, în împărăția lui.

Or, grija dintâi a sultanului cel proaspăt fu aceea de a porunci numaidecât să se întocmească un alai strălucit spre a o însoți la Bagdad pe micuța domniță de opt ani, Puterea-Ursitei, copila răposatului emir Șarkan; și puse în slujba ei zece copile și zece arăpoaice tinere, și îi dărui daruri multe și mai cu seamă mirosne de trandafiri și dulcețuri de caise în chiupuri bine cetluite ca să nu se zaharisească, fară a uita nici de cataifurile cele atâta de răpitoare, da și atâta de plăpânde, încât pesemne că nu aveau cum să ajungă nevătămate până la Bagdad; și îi mai dărui douăzeci de gavanoase mari pline de curmale fierte în zahăr și legate cu o zeamă înmiresmată cu praf de cuișoare, precum și douăzeci de cutii cu plăcinte înfoiate, și douăzeci de gavanoase cu fel de fel de dulcețuri poruncite anume la cei mai buni neguțători de zumaricale din Damasc. Și totul fu încărcat pe patruzeci de cămile, fară a mai socoti și legăturile cele mari cu viguri de mătăsuri și de zarpale de zarafir țesute de țesătorii cei mai iscusiți din țara Șamului, precum și armele cele scumpe și vasele de aramă și de aur ispitit, și chindiselile.

Pe urmă, când pregătirile se încheiară, sultanul El-Zablakan vru de asemeni să-i dea un peșcheș bogat, în bani, vizirului Dandan; ci vizirul nu vroi să primească nicidecum, spunându-i:

— O, Măria Ta, ești nou venit la domnia aceasta și vei avea trebuință să dai acestor bani o folosință mai bună decât aceea de a mi-i dărui mie!

Pe urmă caravana purcese la drum, în conace scurte; or, Allah le scrise bună pace, și peste o lună ajunseră cu toții bine sănătoși la Bagdad. Atunci sultanul Daul’makan o primi pe copila Puterca-Ursitei cu potoape de bucurie și o dete în mâinile mamei sale Nozhatu și a soțului sultanei Nozhatu, cămărașul cel mare. Și porunci să i se dea aceiași dascăli ca și lui Kanmakan; și astfel cei doi copii ajunseră nedespărțiți și fură cuprinși unul față de altul de o dragoste care nu făcu altceva decât să sporească odată cu vârsta. Și starea aceasta de lucruri dură așa răstimp de opt ani, vreme în care sultanul Daul’makan nu dete o clipă uitării întrarmările și gătirile de război împotriva rumilor cei necredincioși.

Caci, de pe urma tuturor ostenelilor și necazurilor îndurate la vremea tinereței sale irosite, sultanul Daul’makan pierdea zi de zi din puteri și din sănătate. Și starea lui nefăcând alta decât să se înrăutățească vădit, sultanul porunci într-o zi să fie chemat vizirul Dandan și îi spuse:

— O, vizire al meu, te-am chemat să vii spre a-ți spune un gând pe care aș vrea să-l înfăptuiesc. Așa că să-mi răspunzi cu toată chibzuință!

Vizirul spuse:

— Care-i, așadar, o, sultane al vremilor?

El spuse:

— Am chibzuit să mă lepăd de puterea împărătească de pe acum, cât încă mai sunt viu, și să-l pun în locul meu, în scaunul de domnie, pe feciorul meu Kanmakan, și să mă bucur astfel văzându-l cum domnește cu slavă, până să mor! Tu ce socoți? spune-mi, o, vizire al meu cu sufletul doldora de înțelepciune!

La vorbele acestea, vizirul Dandan sărută pământul dintre mâinile sultanului și, cu glasul tulburat, îi spuse:

— Gândul pe care mi-l spui, o, norocitule sultan, o, dăruitule cu chibzuință și cu dreptate, nu este nici cu putință, nici cu priință – din două pricini: cea dintâi este că fiul tău, șahzade Kanmakan, este încă prea prunc; iar cea de a doua-i că este lucru neîndoielnic că un sultan, încă în viață, când îl pune pe fiul său să domnească, își are din chiar ceasul acela zilele numărate în cartea îngerului!

Sultanul spuse:

— În ceea ce privește viața mea, într-adevăr simt că s-a sfârșit; da în ceea ce îl privește pe fiul meu Kanmakan, întrucât este încă atâta de tânăr, am să i-l pun chivernisitor la domnie pe cămărașul cel mare, soțul surorii mele Nozhatu!

Și numaidecât sultanul porunci să se strângă emirii, vizirii și toți mai-marii din împărăție și îl căftăni pe cămărașul cel mare drept chivernisitor al fiului său Kanmakan, și îl povățui, ca povață din urmă, să-i căsătorească, atunci când vor ajunge la anii de însurătoare, pe Puterea-Ursitei cu Kanmakan. Și cămărașul cel mare răspunse:

— Sunt potopitul de milele tale și cufundatul în noianul bunătății tale!

Atunci sultanul Daul’makan se întoarse înspre fiul său Kanmakan și îi spuse, cu ochii scăldați în lacrimi:

— O, fiul meu, să știi că, după moartea mea, cămărașul cel mare are să-ți fie chivernisitor și povățuitor, iar vizirul cel mare Dandan are să-ți fie părinte în locul meu. Că eu iată simt că mă duc din lumea aceasta trecătoare la lăcașul cel de veci. Caci vroiesc mai înainte, o, fiul meu, să-ți spun că îmi rămâne numai un lucru de râvnit pe pământ, până să mor: este răzbunarea de împlinit asupra aceleia care a fost pricina morții bunicului tău, sultanul Omar Al-Neman, și a moșului tău, emirul Șarkan, cotoroanța nenorocirii și a blestemului, cea care se cheamă Muma-Prăpădurilor!

Și tânărul Kanmakan răspunse:

— Stai cu sufletul împăcat, o, taică al meu, că Allah are să vă răzbune pe toți prin mijlocirea mea!

Atunci sultanul Daul’makan simți o înseninare mare cum îi răcorește sufletul, și se întinse plin de liniște pe patul de unde nu avea să se mai ridice.

Așa că, după o vreme, sultanul Daul’makan, ca toată făcătură sub mâinile celui care a făcut-o, se întoarse la ceea ce fusese, în nepătrunsul cel de dincolo; și sultanul Daul’makan fu ca și cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul și nu își mai aduce aminte de nimic!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, nu rosti nimic mai mult în noaptea aceea.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și opta noapte spuse:

…și sultanul Daul’makan fu ca și cum n-ar fi fost niciodată. Că vremea seceră totul și nu își mai aduce aminte de nimic! Iar faptul acesta se petrece pentru ca acel ce vrea să cunoască soarta numelui său pe lume, să învețe a privi soarta celor ce au trecut în moarte înaintea lui!

Și-aceasta-i povestea cu sultanul Daul’makan, fiul sultanului Omar Al-Neman și fratele emirului Șarkan – aibă-i Allah pe toți întru mila sa nemărginită!

Da totodată, purcedând chiar din ziua aceca, și anume spre a nu se dezminți zicala care spune: „Cel ce lasă un urmaș, nu moare!”, începură:

Isprăvile tânărului kanmakan, fiul lui daul’makan6

Chiar că, în ceea ce îi privește pe tânărul Kanmakan și pe verișoara lui Puterea-Ursitei, ya Allah! ce frumoși se făcuseră! Pe măsură ce creșteau, mândrețea chipurilor lor se vădea tot mai strălucită, iar desăvârșirile li se iviră în deplinătate; și chiar că nu puteai să-i asemuiești decât cu două ramuri încărcate de roadele lor, ori cu două lune de văpaie. Și, ca să vorbești de fiecare dintre ei în parte, se cade să spunem că Puterea-Ursitei avea în sine tot ce se cerea spre a înnebuni pe cineva: în domnească singurătate, departe de orice privire, strălucirea chipului ei se făcuse vrăjitoare, boiu-i se subțiase taman cum se cerea și era drept ca litera alefi șoldurile-i cu totul răpitoare în fălnicia lor voinică; iar cât despre gustul gurii ei, o, lapte! o, vinuri! o, dulcețuri! ce sunteți voi? Și ca să spunem o vorbă și despre buzele ei de culoarea rodiei, vorbiți voi, o, poame topitoare! Da cât despre obrajii ei, ah, obrajii ei! până și trandafirii o mărturisiseră mai presus! Încât ce adevărate sunt spusele poetului spre cinstirea ei:

Inimă, îmbată-te!

Ochi ai mei, de bucurie Dănțuiți, că iacăt-o!

De icoana ei nurlie Stă pierit, ca-n grea ispită, Cel de care-i zămislită!

Pleoapele-i nu poate kohlul Să le facă mai cărbune, Iar privirea-i e pârjolul Care sufletu-l răpune, Ori un paloș de emir Retezând ghiaurii-n șir!

Buzele-i, ah, sunt la gust, Boabe moi de struguri, coapte!

Iar sărutul lor e must, Ori desfăt muiat în lapte, Ori sorbet de poame rare Stors sub dulci mărgăritare!

Iată, falnici palmieri, Frunzele când vi se-ndoaie Fremătând în adieri Strânse foaie lângă foaie, Sunt ca părul ei bogat Peste umeri revărsat.

Așa era domnița Puterea-Ursitei, fiica sultanei Nozhatu. Da cât despre verișorul ei, tânărul Kanmakan, acela era cu totul altceva. Alergările și vânătoarea, călăria și înfruntările cu sulița și cu darda, tragerile cu arcul și goanele cailor îi mlădiaseră trupul și îi oțeliseră sufletul; și ajunsese călărețul cel mai frumos din țările musulmane și luptătorul cel mai viteaz din toate cetățile și din toate triburile. Și, cu toate acestca, pielea lui rămăsese tot atâta de gingașă ca a unei fecioare, iar chipu-i mai cu drag de privit decât trandafirii și decât zarnacadelele; precum spune poetul în privința lui:

E-abia un flăcăiaș, cu-un puf subțire Ca o mătase pe obraji și-n barbă, Dar celor ce li-i dat cu o privire Ca pe un vis al cerului să-l soarbă Le pare-un sprinten pui de căprior Zburdând voios în jurul mamei sale Și sufletele par răpite-n zbor Și parcă-s bete când le iese-n cale Cu fragezii-i obraji ca doi bujori în care-nflăcăratul sânge arde, Cu buzele-i ca un tihnit izvor De miere dulce și fară de moarte.

Pe mine, cel ce viața mi-am legat De frumusețea lui care mă pierde, Pe mine-n veci de veci m-au fermecat Șalvarii-i de culoare neagră-verde!

Caci se cuvine a se ști că, încă de o bună bucată devreme, cămărașul cel mare, chivrnisitorul lui Kanmakan, în pofida tuturor mustrărilor soției sale Nozhatu și a tuturor binefacerilor cu care îi era îndatorat tatălui lui Kanmakan, până la urmă pusese mâna cu totul pe putere, ba chiar urzise să fie proslăvit ca urmaș al lui Daul’makan de o parte a norodului și a oastei. Cât despre cealaltă parte a norodului și a oastei, aceea rămăsese credincioasă numelui și urmașului lui Omar Al-Neman, și era călăuzită pe calea datoriei sale de către bătrânul vizir Dandan. Caci vizirul Dandan, față de amenințările cămărașului, până la urmă se surghiunise din Bagdad, și se trăsese într-o cetate din vecinătate, așteptând ca soarta să se întoarcă de partea orfanului păgubit de drepturile lui.

Încât cămărașul cel mare, nemaiavând nimic a se teme de la nimeni, îi silise pe Kanmakan și pe mama lui să se închidă în iatacurile lor, ba o și oprise pe fiică-sa Puterea-Ursitei să mai aibă de aci înainte vreo legătură cu fiul lui Daul’makan. Și, în felul acesta, mama și fiica trăiau sihăstrite, așteptând ca Allah să binevoiască a da dreptul îndărăt celui de drept.

Caci cu toate acestea, în ciuda veghilor cămărașului, Kanmakan putea uneori s-o vadă pe verișoara sa Puterea-Ursitei, și să-i vorbească, da numai pe ascuns. Or, într-o zi în care nu putuse s-o vadă, și când dragostea îi chinuia inima mai tare ca de obicei, luă o foaie de hârtie și îi scrise iubitei stihurile acestea pătimașe:

Treceai, iubito, `nconjurată De toate slujnicele tale, Scăldată-n multa-ți frumusețe, Iar trandafirii dintr-odată, Zărindu-te cum treci agale, Pizmași, schimbară fețe-fețe.

Văzând aprinșii trandafiri De pe obrajii tăi subțiri.

Iar crinii albi băteau din pleoape Privindu-ți albul chip pe căi, Și romanițele pe-aproape Zâmbeau mereu, ca dinții tăi.

Ah, când voi mai vedea sfârșitul Restriștii negre-n care zac, Să-mi vindec chinul meu, cumplitul, De lipsa ta fară de leac, Și clipa de-a sorbi, vrăjit, Pe buze-ți, limpedea răcoare, Să-mi mântui sufletu-n sfârșit?

Ah, când va fi să am norocul, O noapte măcar, ca să știu În focul tău de-mi stâmpăr focul Care mă mistuie de viu?

Allah ajute-mi să-ndur chinul, Ca fierul roșu un bolnav, Să-mi vindec, de-aș putea, suspinul Și dorul de-al tău chip, suav.

Și, după ce pecetlui scrisoarea, i-o înmână hadâmbului de slujbă, a cărui grijă dintâi fu s-o pună în chiar mâinile cămărașului cel mare. Așa că, la citirea acelei mărturisiri, cămărașul cel mare spumegă, și tună, și jură că are să-l pedepsească pe tânărul neobrăzat. Da numaidecât chibzui că, pentru ca treaba să nu stârnească vâlvă, era mai bine să nu vorbească decât cu soția sa Nozhatu. Așa că se duse la Nozhatu în iatacul ei și, după ce o trimise afară pe tânăra Puterea-Ursitei, spunându-i să meargă să se revenească prin grădină, îi spuse soției…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută treizeci și noua noapte spuse:

Cămărașul cel mare îi spuse soției sale Nozhatu:

— Știi, firește, că tânărul Kanmakan a ajuns de mult la vârsta de flăcău și că se simte ispitit a se încerca asupra fiicei tale Puterea-Ursitei. Așa că se cere să-i despărțim de-acuma, fară nădejde de a se vedea, întrucât este tare primejdios să apropii țandăra de flacără. De-aici înainte nu se mai cade ca fiica ta să poată ieși din iatacul femeilor ori să-și dezvăluiască obrazul: că nu mai este la vârsta la care fetele pot ieși descoperite! Și mai ales ia bine seama să nu îngădui niciunuia dintre ei să-și dea de știre, întrucât eu sunt gata, pentru cea mai măruntă pricină, să-l opresc pentru totdeauna pe tinerel să se lase târât de pornirile stricăciunii din el!

La vorbele acestea, Nozhatu nu se putu opri să nu plângă și, de cum plecă soțul ei, se duse Ia nepotul său Kanmakan și îi dete de știre despre mânia cămărașului. Pe urmă îi spuse:

— Da să știi, o, fiu al fratelui meu, că eu aș putea uneori să-ți înlesnesc câte o întâlnire furișă cu Puterea-Ursitei, da numai din pragul ușii! Așa că să ai răbdare până ce Allah s-o milostivi de tine!

Caci Kanmakan își simți sufletul cum i se învolburează la știrea aceea și strigă:

— Nu voi mai trăi nici măcar o clipită într-un sarai în care numai eu ar trebui să poruncesc! Și nu am să mai îndur de-acum înainte ca pietrele casei să-mi adăpostească umilințele!

Pe urmă, atunci pe loc, se dezbrăcă de hainele de pe el, își puse pe cap o tichie de saaluk, își aruncă pe umeri o mantie veche de beduin și, fară a-și mai face vreme să-și ia bun-rămas de la maică-sa și de la mătușă-sa, se îndreptă în graba mare înspre porțile cetății, neavând în sacul lui, drept toată merindea de drum, decât numai o pâine, veche de trei zile. Iar când porțile cetății se deschiseră, el fu cel dintâi care ieși; și se îndepărtă cu pași mari, procitind stihurile acestea, în chip de rămas-bun de la tot ceea ce lăsa în urmă-i:

Nu te mai iau în seamă, inima mea, o, nu!

Poți să bați mai departe sau să te rupi în piept -

În ochii mei mâhnirea n-am s-o mai chem de-acu, Și-n sufletul meu milă și dor nu mai aștept.

De-aș plânge pentru tine, o, inimă copilă, Ce s-ar alege oare de tinerețea mea?

Cel ce privește-n ochii gazelelor cu milă Să nu se plângă dacă, rănit, va-ngenunchea.

Voi colinda pământul și pulberea străină, Pământul fără margini celui plecat pribeag -

Să-mi mântui tot ce-mi arde în suflet și suspină, Tot ceea ce pe lume mi-a fost vreodată drag.

Voi înfrunta vitejii și triburile toate, Voi strânge prăzi bogate de la învinșii mei, Și plin de faimă iarăși mă voi întoarce, poate, Să-ngenunchez dușmanii, să-nalț un nou temei.

O, inimă copilă, învață legea mare:

Că niciodată fiara nu-și dăruie oricui Bogatele ei coarne, decât când ești în stare Or s-o-ngenunchi, ori s-o răpui!

Or, pe când tânărul Kanmakan fugea astfel de cetatea și de rudele lui, maică-sa, nemaivăzându-l o zi întreagă, zadarnic îl căută peste tot. Atunci șezu jos și începu să plângă și să aștepte întoarcerea lui, pradă gândurilor cele mai chinuitoare. Da cea de a doua zi, apoi cea de a treia și cea de a patra trecură, fară ca nimenea să aibă vreo știre despre Kanmakan. Atunci maică-sa se închise în iatacul ei să plângă, să se jeluiască și să ofteze din adâncul adâncurilor durerii sale:

— O, copilul meu, din ce parte să te chem? înspre ce țară să alerg ca să te caut? Și ce mai pot acuma lacrimile pe care le vărs după tine, copilul meu? Unde ești? Unde ești, o, Kanmakan?

Pe urmă biata mamă nu mai vroi nici să bea, nici să mănânce, iar jalea ei se află în toată cetatea și fu împărtășită de toți locuitorii, care îl iubeau pe flăcău cum îl iubiseră și pe răposatul lui părinte. Și toți strigau:

— Unde ești tu, o, sărmane Daul’makan, o, sultane care ai fost atâta de drept și atâta de bun cu norodul tău? Iacătă că fiul tău s-a pierdut și niciunul dintre cei pe care i-ai potopit cu milele tale nu știe să-i dea de urmă! Ah, bieți urmași ai lui Omar Al-Neman, ce ați ajuns voi?

Ast timp, Kanmakan bătu calea cât fu ziua de lungă și nu poposi decât odată cu noaptea cea neagră. Iar a doua zi și în zilele următoare drumeți mai departe, hrănindu-se cu ierburile pe care le culegea de pe jos și bând apă din izvoare și din râuri. Și după patru zile ajunse într-o vale acoperită de păduri și în care cântau păsările și porumbeii sălbatici. Atunci se opri, săvârși spălările cerute de datină, pe urmă își făcu rugăciunea; și, îndeplinindu-și astfel sfintele datorințe, cum se lăsa noaptea, se întinse sub un copac mare și adormi. Și rămase așa adormit până la miezul nopții.

Atunci, în mijlocul tăcerii din valea aceea, izbucni un glas, ieșind din stâncile dimprejur, care îl trezi. Glasul acela cânta:

Viață de om, la ce ești bună Fără lumina celei dragi Și fară de surâsul ei?

O, moarte, ia-mă tu, de vrei, Să scap de-al chinului haraci Și de osânda mea nebună!

Iubiți ciraci, Când voia-bună La umbra unui crâng v-adună Și dorul scapără scântei -

Goliți pahar după pahar, Și umpleți-le iar!

O, primăvară, pune flori În pletele iubitei mele Și-nconjur-o ca alte ori Cu volburi și cununi de stele!

Ah, primăvară, pune iar În sufletul ei jar!

Prietene, când sorbi licoare Amară-nmiresmată, când Privești vrăjit în depărtare Un sfânt pământ Și-l vezi în floare, Numai livezi, numai izvoare, Senin din zare până-n zare, Fii fericit de-al vieții har:

Nu-i totul în zadar!

La cântecul acela minunat ce se înălța astfel în noapte, Kanmakan se ridică răpit, și încercă să scruteze negurile către locul de unde venea glasul; dar nu izbuti să osebească decât trunchiurile umbroase ale pomilor deasupra râului care curgea pe albia văii. Atunci merse oleacă înspre acolo și coborî astfel până chiar pe malul apei. Iar glasul se făcu mai limpede și mai duios, cântând stihurile acestea în noapte:

Am jurat ca pe vecie Nesmintit să ne iubim Și-am lăsat-o în pustie, Cu-ntreg tribul lui Taim.

Fete cu ochi negri, chipuri Mai frumoase ca la noi, N-ai să afli-n alte triburi, Nici cai sprinteni mai de soi.

Îmi aduce-n suflet vântul, Peste-al zărilor chilim, Fumul, boarea, dorul, cântul Tribului Bani-Taim.

Roabă Saad, hai și-mi spune:

Cea cu gingași clopoței La picior, cu ochi-cărbune.

N-ai uitat de ochii mei?

Oare își mai amintește Legământul nostru sfânt?

Oare mă mai pomenește Cât de cât din când în când?

Ah, o scorpie-otrăvită Mi-a muscat rău inima.

Numai tu, pe veci iubită, Să mă vindeci ai putea!

Leac mi-e jarul buzei tale, Gura ta ca un izvor -

Fie doar, de neagra jale, Vindeca-m-ar, și de dor!

După ce ascultă și a doua oară cântecul din nevăzut, Kanmakan încercă iarăși să scruteze beznele; da întrucât nu izbuti, se sui pe vârful unei stânci și, din toate puterile, strigă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută patruzecea noapte

…se sui pe vârful unei stânci și, din toate puterile lui, strigă:

— O, tu cel care treci prin beznele nopții, mă rog ție! vino încoace, să-ți ascult povestea care pesemne că seamănă cu povestea mea. Și să încercăm să ne voioșim împreună!

Pe urmă tăcu.

Peste câteva clipite, glasul care cântase răspunse:

— O, tu, cel care mă chemi, cine ești? Ești om de pe pământ ori ginn de sub pământ? Dacă ești ginn, vezi-ți de drumul tău! Dar dacă ești om, așteaptă să se facă ziuă! Că noaptea este plină de capcane și de viclenii!

La vorbele acestea, Kanmakan își zise în sineși: „Hotărât că stăpânul glasului este un om a cărui pățanie seamănă cu a mea!”

Pe urmă șezu acolo neclintit până la ivirea dimineții.

Or, văzu că vine spre el, pe sub copacii pădurii, un om îmbrăcat ca beduinii din pustie, mare și înarmat cu un paloș și cu o pavăză; și se ridică și se temeni; iar beduinul îi întoarse temeneaua și, după vorbele îndătinate, beduinul îl întrebă, mirat de vârsta lui fragedă:

— O, tinere necunoscut, cine ești? De ce trib ții? Și din ce neam de arabi te tragi? Chiar că ești de o vârstă la care nu se prea hălăduiește de unul singur prin noapte și prin locuri pe unde nu se văd decât cete înarmate. Ia istorisește-mi pătărania ta!

Kanmakan spuse:

— Bunicul meu a fost sultanul Omar Al-Neman; tatăl meu a fost sultanul Daul’makan; iar cu sunt Kanmakan, cel ars de dragoste pentru verișoară-sa, Puterea-Ursitei!

Atunci beduinul îi spuse:

— Păi cum se brodește că tu, sultan și fecior de sultani, umbli îmbrăcat ca un saaluk și bați drumurile fară de nici o strajă pe potriva cinului tău?

El răspunse:

— Am să-mi întocmesc singur straja, și încep cu a te ruga să fii cel dintâi din rândurile ei!

La vorbele acestea, beduinul începu să râdă și îi spuse:

— Vorbești, o, flăcăule, ca și cum ai și fi vreun voinic întreg ori vreun viteaz vestit în douăzeci de bătălii! Or, ca să-ți dovedesc cât ești de nevolnic, am să pun gabja pe tine numaidecât, ca să mă slujești ca un rob. Și atunci, dacă părinții tăi sunt cu adevărat sultani, or fi fiind și atâta de bogați cât să plătească slobozenia ta!

Iar Kanmakan simți mânia cum îi țâșnește de sub pleoape și îi spuse beduinului:

— Pe Allah! nimeni nu are să plătească slobozenia mea, decât eu! Ia seama, o, beduinule! Când ți-am auzit stihurile, te-am crezut dăruit cu purtări cuviincioase…

Și Kanmakan se și repezi la beduinul care, gândind că nu are să-și facă decât un joc cu copilul acela, îl aștepta zâmbind. Da ce greșit mai gândea! întrucât Kanmakan, în luptă piept la piept cu beduinul, se înțepeni strașnic în pământ, cu picioarele lui mai vârtoase ca niște munți și mai sprintene ca niște minarete. Pe urmă, sprijinindu-se vajnic în călcâie, îl strânse în brațe pe beduin de mai să-i sfarme oasele și să-i golească măruntaiele! Și deodată îl ridică în mâini de pe pământ și, ducându-l așa, alergă cu pași mari înspre râu. Atunci beduinul, care nici nu avusese vreme să se dezmeticească din spaima de a vedea dintr-odată atâta putere la copilul acela, strigă:

— Ce vrei să faci de mă duci așa înspre apa râului?

Și Kanmakan răspunse:

— Am să te arunc în râu, care are să te care până în Tigru; iar Tigrul are să te care până în Nahr-Issa; iar Nahr-Issa are să te care până în Eufrat; iar Eufratul atunci are să te ducă la tribul tău! Și atunci cei din trib au să-și dea seama de voinicia și de vitejia ta!

Și beduinul, față de primejdia apropiată, în clipita când Kanmakan îl ridica mai sus ca să-l arunce în râu, se rigă:

— O, tinere viteaz, te juruiesc pe ochii iubitei tale Puterea-Ursitei să-mi cruți viața! Și de-aci înainte am să-ți fiu robul cel mai supus!

Și pe dată Kanmakan se trase repede îndărăt și îl puse ușurel jos pe pământ, spunându-i:

— M-ai biruit cu jurământul acesta!

Și șezură jos amândoi pe malul râului, și beduinul scoase din desagă o pâine de orez pe care o frânse și din care îi dete jumătate lui Kanmakan, precum și oleacă de sare: și din clipita aceea prietenia lor se închegă temeinic.

Atunci Kanmakan îl întrebă:

— Fârtate, acuma, că știi cine sunt, vrei să-mi spui numele tău și pe cel al părinților tăi?

Și beduinul spuse:

— Sunt Saban ben-Remah ben-Hemam din tribul lui Taim, din pustia Șamului. Și iacătă, în câteva vorbe, povestea mea:

Eram încă de vârstă tare crudă când tatăl meu a murit. Și am fost oploșit de moșul meu, care m-a crescut în casa lui odată cu fiică-sa, Nejma. Or, m-am îndrăgostit de Nejma, și Nejma tot așa s-a îndrăgostit de mine. Iar când ajunsei la anii de însurătoare, vrusei s-o iau de sotie; caci tatăl ei, văzându-mă sărman și fară de nici unele, nu vroi să îngăduiască nicicum căsătoria noastră. Da, fată de mustrările șeicilor de frunte ai tribului, moșul meu binevoi să mi-o făgăduiască pe Nejma de soție, da numai cu înțelegerea să-i încherbez o zestre întocmită din cincizeci de cai, cincizeci de cămile de soi ales, zece roabe, cincizeci de poveri de grâu și cincizeci de poveri de orz, și mai degrabă mai mult decât mai puțin. Eu atunci socotii că nu era decât numai un chip de a încherba zestrea pentru Nejma: să ies din tribul meu și să mă duc cât mai departe să-i lovesc la drumul mare pe neguțători și să jefuiesc caravanele. Și-aceasta-i pricina șederii mele de as-noapte în locul unde m-ai auzit cântând. Caci, o, frățâne, ce este cântecul acela, dacă l-ai măsura cu frumusețea Nejmei! Că dacă o vede pe Nejma cineva numai o dată în viață, își și simte sufletul doldora de binecuvântări și de bucurie pentru toate zilele lui!

Și, după ce spuse acestea, beduinul tăcu.

Atunci Kanmakan îi spuse:

— Știam bine, frățâne, că povestea ta trebuie să se asemuie cu a mea! încât de-acuma avem să luptăm cot la cot și să ne dobândim iubitele cu agonisita isprăvilor noastre!

Și, taman când încheia vorbele acestea, o pulbere se ridică în depărtare spre a se apropia iute; și, odată risipită, dinaintea lor se ivi un călăreț cu chipul galben ca al unui om pe moarte, și cu hainele năclăite de sânge, și care strigă:

— O, drept-credincioșilor, oleacă de apă ca să-mi spăl rana! Și sprijiniți-mă, că îmi dau sufletul! Ajutați-mă și, dacă voi muri, calul meu să fie al vostru!

Și, într-adevăr, calul pe care călărea voinicul nu avea pereche printre toți caii triburilor, iar frumusețea lui îi lăsa năuci pe toți cei care îl vedeau, că împlinea cu desăvârșire toate însușirile alese cerute la un cal din pustie. Iar beduinul, care se pricepea la cai ca toți cei din neamul lui, se minună:

— Chiar că, o, călărețule, calul tău este dintre aceia care nu se mai văd în vremurile de acum!

Iar Kanmakan spuse:

— Caci, o, călărețule, întinde-mi mâna ca să te ajut să descaleci!

Și îl luă pe călăreț, care simțea că se duce, și îl puse încetișor jos pe iarbă, și îi spuse:

— Da ce-ai pățit, frățâne, și ce-i cu această rană?

Iar beduinul își desfăcu haina și își dete la iveală spinarea, care nu mai era decât o spintecătură amarnică din care sângele țâșnea șuvoaie. Atunci Kanmakan șezu pe vine jos lângă rănit și îi spălă cu grijă rănile, și le acoperi încetișor cu frunze fragede; pe urmă îi dete celui pe moarte să bea și îi spuse:

— Da cine te-a adus în starea aceasta, o, frate întru nenorocire!

Și insul spuse:

— Află, o, tu, cel cu mâna gata de ajutor, că acest cal pe care îl vezi aci în toată frumusețea lui, el este pricina ce m-a adus în starea de acum. Calul acesta era chiar calul lui Afridun, stăpânul Constantiniei; iar faima lui ajunsese până la noi toți, arabii din pustie. Or, un cal cumu-i acesta nu se cade să stea în grajdurile unui domn de necredincioși și, ca să fie răpit dintre străjile care îl îngrijeau și îl vegheau zi și noapte, cei din tribul meu m-au ales pe mine. Și plecai numaidecât și ajunsei pe noapte la cortul în care era străjuit calul, și legai chelemet cu paznicii lui; pe urmă mă folosii de clipita când ei îmi cereau părerea despre desăvârșirile lui și mă pofteau să-l încerc, și îl încălecai dintr-o săritură și, cu o plesnitură de bici, și săltai în zbor. Atunci străjerii, scuturându-se de uluială, se luară după mine călări pe caii lor, ațintindu-mă cu săgețile și cu sulițele, și, precum vezi, cu multe mă nimeriră în spinare. Caci calul mă duse tot mai iute, ca o stea căzătoare, și într-un sfârșit mă scoase cu totul din bătaia lor. Și iacătă-s trei zile de când mă aflu călare pe el, fară oprire! Da mi s-a scurs sângele, și puterile mi s-au dus; și simt moartea că-mi închide pleoapele. Încât, dat fiind că m-ai ajutat, calul, la moartea mea, ți se cuvine ție. Este cunoscut pe numele de El-Katul El-Majnun, 7 și este rodul cel mai frumos din soiul El-Ajuz! Da mai întâi, o, tinere cu straie atâta de sărace și cu chip atâta de ales, fă-mi binele de a mă lua la spatele tău pe cal și de a mă duce la tribul meu, ca să mor sub cortul în care m-am născut!

La vorbele acestea, Kanmakan îi spuse:

— O, frate din pustie, și eu țin de un neam în care cinstea și bunătatea sunt îndătinate. Or, chiar dacă va fi să nu-mi fie dat mie calul, stau gata să-ți fac binele cerut!

Și se aplecă spre arab ca să-l ridice; și arabul scoase un suspin adânc și spuse:

— Mai așteaptă oleacă! Poate că sufletul are să-mi iasă pe dată! Vreau să-mi fac mărturisirea de credință.

Atunci închise ochii pe jumătate, întinse mâna, întorcând palma către cer, și spuse:

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah. Și mărturisesc că domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!

Pe urmă, după ce se pregăti astfel de moarte, murmură cântccul acesta, care fu cuvântul lui cel de pe urmă:

Am rătăcit prin lume pe șoimul meu ca vântul!

Și moartea împletind-o cu spaimele la brâu, Trecui prin munți și ape ți colindai pământul?

În jafuri, și-n omoruri cumplite, ți-n desfrâu.

Mor cum trăii! La margini de drum săpați-mi groapă!

Ucisu-m-au mișeii pe care i-am bătut.

Iar rodul trudei mele îl las pe-un mal de apă, Departe hăt de cerul sub care m-am născut.

Ci aș muri în tihnă și fericit, străine, Ce moștenești comoară de beduin, etan nu-i O alta-n lumea-ntreagă, de-aș ști că află-n tine Katul stăpânul vrednic de frumusețea lui!

Și de-abia își isprăvi arabul cântecul, că și începu să-și caște gura bulbucind, scoase un horcăit adânc și închise ochii pe totdeauna.

Atunci Kanmakan și fârtatele său, după ce săpară o groapă în care îl înmormântară pe cel mort, și după rugile îndătinate, purceseră împreună să-și caute ursita pe drumul lui Allaji.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și lăsă pe a doua zi urmarea poveștii.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și una noapte spuse:

…să-și caute ursita pe drumul lui Allah. Și Kanmakan încalecă pe calul său Katul, iar beduinul Sabah se mulțumi să-l urmeze cu credincioșie pe jos, întrucât îi juruise prietenie și supușenie și și-l mărturisise pentru totdeauna de stăpân, punând jurământ pe capiștea cea sfântă de la Kaaba, casa lui Allah!

Atunci începu pentru ei o viață de năzdrăvănii și de vitejii, de lupte cu fiarele și de înfruntări cu tâlharii, de vânătorit și de hoinărit, de nopți petrecute la pândă de jivine sălbatice, și de zile de războieli cu triburile și de strânsură de prăzi. Și strânseseră astfel, cu prețul multor primejdii, o sumedenie nemăsurată de vite cu paznicii lor cu tot, de cai cu slugile lor, și de corturi cu chilimurile lor. Și Kanmakan îl însărcinase pe fârtatele său Sabah cu toată straja peste toate agoniselile lor, pe care le mânau înainte-le peste tot în poghiazurile lor necurmate. Iar când ședeau amândoi la vreun popas, își istoriseau între ei necazurile și nădejdile dragostei lor, unul povestind despre verișoară-sa Puterca-Ursitei, iar celălalt despre verișoară-sa Nejma. Și atare viață ținu așa răstimp de doi ani. Și iacătă, dintr-o sumedenie, una dintre isprăvile tânărului Kanmakan.

Într-o zi, Kanmakan, pe calul său Katul, mergea la noroc cu credinciosul Sabah înainte-i. Acela îi deschidea drumul, cu un paloș în mână, și scotea din vreme în vreme răcnete cumplite, holbând niște ochi cât niște hăuri și urlând, măcar că singurătatea era desăvârșită în pustie:

— Hâhâi! feriți calea! La dreapta! La stânga!

Și tocmai își isprăviseră un prânz la care mâncaseră, numai ei doi, o gazelă la proțap și băuseră apă dintr-un izvor rece și limpede. După o vreme, ajunseră pe un dâmb, sub care se răsfăța o pășune plină de cămile, de oi, de vaci și de cai; și mai încolo, lângă un cort, niște robi înarmați ședeau ghemuiți în tihnă. La priveliștea aceea, Kanmakan îi spuse lui Sabah:

— Stai aici! vreau să pun mâna singur pe toată turma, precum și pe robi!

Și, după ce rosti acestea, țâșni în goana bidiviului, din vârful colnicului, ca tunetul repezit dintr-un nor care trăsnește, și se năpusti asupra slugilor și a vitelor, răcnind un cântec de luptă:

Suntem urmași lui Omar Al-Neman, Viteazul care nu știa ce-i teama, Și-al sfinte-năzuințelor oștean!

Când triburile-n uâlvoră dau iama, Setoase de măceluri și de plean, Noi le supunem în țărână coama.

Noi stăm cetate omului sărman, Când cei puternici se asmut să-l roadă.

Din țeasta de mișel și de viclean Facem în vârful lăncilor podoabă.

Ferește-ți căpățâna, biet dușman!

Suntem vitejii care nu știu teama, Din stepena lui Omar Al-Neman!

La vederea lui, robii speriați începură să scoată niște țipete amarnice, strigând după ajutor, și gândind că toți arabii din pustie îi năpădeau deodată. Atunci ieșiră din corturi trei oșteni care erau stăpânii turmelor; săriră pe cai și se repeziră în întâmpinarea lui Kanmakan, strigând:

— Acesta-i hoțul calului Katul! Am pus mâna pe el, într-un sfârșit! Pe hoț!

La vorbele lor, Kanmakan le strigă:

— Într-adevăr, acesta-i chiar Katul, caci hoții sunteți voi, o, pui de lele!

Și se plecă spre urechea lui Katul, grăindu-i spre a-l însufleți; și Katul țâșni ca o vâlvă asupra prăzii; și Kanmakan, cu lancea lui, nu își făcu din biruință decât o joacă; întrucât, de la cel dintâi întâlniș, își înfipse sâmceaua suliței în pântecele celui dintâi care se înfățișă, și o făcu să iasă în cealaltă parte cu un rărunchi în vârf. Pe urmă îi făcu și pe ceilalți doi călăreți să pata acceași soartă: și, de cealaltă parte a spinării lor, un rărunchi împodobea sulița cea străpungătoare. Pe urmă se întoarse asupra robilor. Dar când văzură soarta îndurată de stăpânii lor, robii se aruncară cu fruntea la pământ, cerșind să le cruțe viața. Și Kanmakan le spuse:

— Hai! și, fară pierdere de vreme, mânați dinaintea mea turmele și duceți-le în cutare loc, unde se află tabia și robii mei!

Și, mânând din urmă vitele și robii, își urmă drumul, ajunse în curând la fârtatele său Sabah, care, după poruncile primite, nu se clintise de la locul lui cât ținuse lupta.

Or, pe când drumețeau ei așa, cu turma și robii dinainte-le, văzură deodată că se ridică o trâmbă de praf care, risipindu-se, lăsă să se ivească o sută de călăreți înarmați după tipicul rumilor de la Constantinia. Atunci Kanmakan îi spuse lui Sabah:

— Tu păzește turmele și robii, și pe mine lasă-mă să-i înfrunt singur pe necredincioși!

Și beduinul pe dată se trase la o parte, pe după un dâmb, neîngrijindu-se decât de paza poruncită. Și Kanmakan singur se repezi dinaintea călăreților rumi, care numaidecât îl cuprinseră din toate părțile; atunci căpetenia lor, înaintând spre el, îi zise:

— Da cine ești tu, o, copilă nurlie, care știi așa de bine să ții frâiele unui cal de luptă, pe când ochii îți sunt atâta de galeși și obrajii atâta de fragezi și de înfloriți? Apropie-te să te sărut pe buze; și avem să vedem mai apoi. Vino! Și am să te fac domniță peste toate pământurile călcate de triburi!

La vorbele lui, Kanmakan simți o rușine mare cum îi suie în obraji și strigă:

— Da cu cine gândești tu că vorbești, o, javră și pui de cățea? Dacă obrajii mei nu au un fir de păr, brațul meu, pe care va să-l simți, are să-ți dovedească greșeala mitocăniei tale, o, rum orb și care nu știi să osebești un viteaz de o copilă!

Atunci căpetenia celor o sută veni mai aproape de Kanmakan și văzu, într-adevăr, că, în pofida gingășiei, și a albeței pielei, și a catifelimii obrajilor lui neprihăniți de nici un fir de păr mai aspru, era, dacă îl judecai după flacăra din ochi, un viteaz nu tocmai lesne de domolit.

Atunci căpetenia celor o sută răcni la Kanmakan:

— A cui e dară turma aceea? Și tu însuți, unde te duci așa, plin de ifose și de țâfnă? Dă-te supus, ori ești mort!

Pe urmă îi porunci unuia dintre călăreții lui să se apropie de flăcău și să-l ia prins. Da de cum ajunse călărețul aproape de Kanmakan, cu numai o lovitură de paloș Kanmakan îi și despică în două turbanul, și capul, și trupul, precum și șaua și pântecul calului. Pe urmă cel de al doilea călăreț care veni, și cel de al treilea, și cel de al patrulea pătimiră întocmai aceeași soartă.

Văzând așa, căpetenia celor o sută le porunci călăreților să se dea îndărăt și veni mai aproape de Kanmakan și îi strigă:

— Tinerețea ta este tare frumoasă, o, voinicule, și neînfricarca-ți deopotrivă! Or, eu, Kahrudaș, a cărui vitejie este vestită în toate țările rumilor, vroiam, tocmai datorită voiniciei tale, să-ți cruț viața! Așa că du-te în pace, întrucât te iert de moartea oamenilor mei, pentru frumusețea ta!

Caci Kanmakan îi strigă:

— Că ești Kahrudaș, de asta nu are ce să-mi pese mie! Ceea ce îmi pasă este să lași de-o parte toate vorbele celea și să vii să înfrunți vârful suliței mele. Și mai află că, dacă pe tine te cheamă Kahrudaș, eu sunt Kanmakan ben Daul’makan ben Omar Al-Neman!

Atunci creștinul îi spuse:

— O, fiu al lui Daul’makan, am cunoscut în lupte voinicia părintelui tău! Or, tu ai izbutit să îngemănezi puterea părintelui tău cu o gingășie desăvârșită! Așa că du-te, luându-ți și prada toată! Este bunăvoia mea!

Caci Kanmakan îi strigă:

— Nu prea am de obicei, o, creștinule, să smucesc îndărăt frâiele calului! Apără-te!

Zise, și îl mângâie pe Katul, care pricepu dorința stăpânului și, ciulindu-și urechile și ridicându-și coada, zvâcni. Și atunci se înfruntară cei doi voinici, și caii se întreizbiră cum se izbesc doi berbeci în coarne sau cum se întrestrăpung doi tauri. Și câteva întâlnișuri cumplite rămaseră fară de nici o urmare. Pe urmă deodată Kahrudaș, din toate puterile lui, își zvâcni sulița înspre pieptul lui Kanmakan; și acesta, cu un dezghin sprinten al calului, izbuti să se ferească la vreme și, întorcându-se scurt, își zvâcni brațul, cu sulița înainte. Și izbitura îi străpunse pântecul creștinului, făcând să-i iasă prin spinare fierul sclipitor. Și Kahrudaș încetă pe totdeauna să se mai prenumere printre oștenii necredincioșilor!

Văzând acestea, călăreții lui Kahrudaș se lăsară în seama sprintenelii cailor lor și pieriră în depărtare în pulberea care îi învălui.

Atunci Kanmakan, ștergându-și sulița de leșurile întinse, își urmă drumul făcându-i semn lui Sabah să mâie înainte turmele și robii.

Or, chiar după isprava aceasta, Kanmakan o întâlni pe arăpoaica rătăcitoare din pustie, cea care istorisea, din trib în trib, întâmplări sub corturi și povești sub stele. Și Kanmakan, care auzise de atâtea ori vorbindu-se de ea, o rugă să poposească și să se odihnească sub cortul lui și să-i povestească ceva care să-l ajute să-și treacă vremea și să-i veselească mintea, ușurându-și inima. Și bătrâna cea fară de căpătâi răspunse:

— Cu drag și cu cinstire!

Pe urmă șezu jos lângă el, pe rogojină, și îi istorisi.

Povestea cu mâncătorul de hașiș Află că lucrul cel mai desfătător cu care mi s-a veselit urechea, o, tinere doamne al meu, este povestea aceasta, pe care am auzit-o de la un hașașit dintre hașașiți!

A fost odată un ins care era tare împătimit după trupuri de fecioare…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și doua noapte spuse:

A fost odată un ins tare împătimit după trupuri de fecioare și care altă grijă nu mai avea. Încât, cum atare trupuri sunt de preț tare ridicat, mai cu seamă când sunt de soi și pe poruncă, și cum nici o avere nu poate să dăinuiască la nesfârșit atunci când gusturile stăpânului ei sunt atâta de scumpe, insul cu pricina, care niciodată nu își mai găsea odihnă în privința aceasta și care se lăsa dus astfel la necumpărare de dorințele lui – întrucât în orice lucru numai lipsa de măsura este de osândit – ajunse de se lefteri cu totul, până la urmă.

Or, într-o zi, pe când îmbrăcat în haine răpănoase și tu picioarele goale umbla prin suk cerșindu-și pâinea cu tare se hrănea, un cui îi intră în talpa piciorului și făcu sângele să-i curgă din plin. Atunci șezu jos pe pământ, încercă să oprească sângele și până la urmă își legă piciorul cu o zdreanță. Caci, cum sângele curgea mai departe, își zise: „Să mergem la hammam să ne spălăm piciorul și să-l băgăm în apă: are să-i facă bine.” Și se duse la hammam și intră în sala cea mare în care vin oamenii săraci, da care era destul de curățică și strălucea de minune, și se ghemui în havuzul de la mijloc și începu să-și spele piciorul.

Or, lângă el, ședea un ins care își isprăvise scăldatul și care mesteca în dinți ceva. Și amărâtul nostru fu stârnit strașnic de molfăitul celuilalt, și îl prinse o poftă pojarnică să mestece și el lucrul acela. Și îl întrebă pe celălalt:

— Ce mesteci așa, vecine?

Omul răspunse cu glas scăzut, ca să nu-l audă nimeni:

— Taci! Niște hașiș! Dacă vrei, îți dau o bucățică.

El spuse:

— Hotărât! as vrea să gust, de multă vreme râvnesc!

Atunci omul care mesteca scoase o bucățică din gură și i-o dete rănitului, spunându-i:

— Ajute-ți să te ușurezi de toate grijile!

Și insul nostru luă bucățica, și o mestecă, și o înghiți pe toată. Și cum nu era dedat cu hașișul, în curând, când puterea hașișului își împlini rostul în creierul lui, ca urinare a învârtejirii hașișului, fu cuprins dintru-ntâi de o veselie până peste poate și revărsă în toată sala niște hohote de râs nemăsurate! Pe urmă, după o clipită, se prăbuși pe marmura goală, pradă unor năluciri felurite, dintre care iacătă-o pe cea mai desfătată:

I se păru dintru-ntâi că se află cu totul gol sub puterea mâinilor unui băieș năprasnic și a doi arapi vânjoși care puseseră stăpânire deplină pe făptură lui; și se vedea ca o jucărie în mâinile lor: îl întorceau și îl răsuceau în toate chipurile, Înfâgându-i în carne degetele lor noduroase, da până peste poate de pricepute; și el gemea sub greutatea genunchilor lor când i se propteau în pântece ca să i-l frământe cu măiestrie. După aceea îl spălară cu mare prisos de lighene de aramă și de bușumări cu mănunchiuri de ierburi; pe urmă băieșul cel vajnic vru să-i spele chiar el părțile cele mai gingașe ale făpturii sale, dar, cum îl gâdila tare, spuse:

— Fac eu treaba asta!

Pe urmă, când scalda se încheie, băieșul cel mare îi înfășură capul, umerii și șalele cu trei ștergare albe ca iasomia și îi spuse:

— Acuma, domnia ta, este vremea să intri la soția ta, care te așteaptă.

Caci el se minună:

— Ce soție, o, băieșule? Că eu sunt burlac! Ori nu care cumva ai mâncat din întâmplare hașiș, de aiurezi așa?

Caci băieșul îi spuse:

— Nu mă lua peste picior! Haide la soția ta, care nu mai poate de nerăbdare!

Și îi aruncă pe umeri un cearceaf mare de mătase neagră, și îi deschise calea, pe când cei doi arapi îl sprijineau de umeri, mângâindu-l din când în când pe fund, numai așa ca să șuguiască. Iar el râdea până peste poate.

Ajunseră astfel cu el într-o sală pe jumătate întunecată, și caldă, și înmiresmată cu tămâie; și, în mijlocul ei, se afla o tabla mare plină cu poame, cu plăcinte, cu sorbeturi, și niște vase pline cu flori; și, după ce îl poftiră să șadă pe un scăunaș de abanos, băieșul și cei doi arapi îi cerură îngăduință să plece, și pieriră.

Atunci intră un băiețel care șezu smirnă, așteptându-i poruncile, și care îi spuse:

— O, sultane al vremilor, sunt robul tău!

Da el, fară a lua seama la gingășia băiețandrului, izbucni într-un hohot de râs care făcu să răsune sala toată, și se minună:

— Pe Allah! ce loc plin de mâncători de hașiș! iacătă că acuma mă fac și sultan!

Pe urmă îi spuse băiețașului:

— Tu, ia vino încoace și taie-mi o jumătate de lubeniță cât mai roșie și cât mai zemoasă! Asta-i ceea ce îmi place mie cel mai mult. Nimica nu se poate măsura cu lubenița ca să-mi răcorească inima.

Și băiețelul îi aduse lubenița tăiată în felii minunate. Atunci el îi spuse:

— Poți să pleci! Nu am treabă cu tine! Dă fuga degrabă să-mi cauți ceea ce îmi place cel mai mult, lângă o lubeniță bună: un trup de fecioară de cel mai bun soi!

Și băiatul pieri.

Și pe dată intră în sală o fetișcană, tinerică foarte, care veni la el legănând din șoldurile care abia se năzăreau, atâta de copile erau încă. Iar el, la vederea ei, începu să pufnească de bucurie; și o luă pe copilă în brațe, și o puse pe genunchi, și o sărută cu patimă; și o trase peste el; și scoase năsărâmba și i-o puse în mână; și urma să facă cine mai știe ce, când deodată, cutremurat de un fior cumplit de rece, se trezi din visul lui.

Or, tot atunci, și de îndată ce pricepu că toate acelea nu erau decât urmarea hașișului asupra creierilor lui, se văzu înconjurat de toți cei ce se scăldau la hammam, care se uitau la el râzând din toate beregățile lor și căscând niște guri cât niște cuptoare; și toți arătau cu degetul înspre zebbul lui gol, care se învârtoșise în sus până peste marginile învârtoșirii, și se înfățișă voinic cât al unui măgar ori al unui elefant; și toți aruncau peste el tăldări mari pline cu apă rece, năpădindu-l cu un potop de glume dintre cele ce se fac de obicei la hammam, cu fel de fel de asemuiri, între cei ce se scaldă.

El atunci se simți tare fâstâcit și își trase un ștergar peste picioare și le spuse cu jelanie celor ce râdeau:

— Pentru ce mi-ați luat copila, o, oameni buni, taman în chiar clipita când era să pun lucrurile la locul lor?

La vorbele acestea, giumbușliii se zgâlțâiră de veselie, și începură să bată din palme, și îi strigară:

— Nu ți-e ție rușine, o, mâncătorule de hașiș, să ne faci asemenea mustrări, după ce, sub puterea buruienii pe care ai înfulecat-o, te-ai bucurat atâta de strașnic de nălucile văzduhului?

La vorbele acestea ale arăpoaicei, Kanmakan nu putu să se stăpânească mai mult și se porni pe un râs de se scutura de veselie. Pe urmă îi spuse arăpoaicei:

— Desfătată poveste! Mă rog ție, grăbește a-mi spune și urmarea, care trebuie să fie minunată pentru urechi și pilduitoare pentru minte!

Și arăpoaica spuse:

— Hotărât, o, stăpâne al meu, urmarea este așa de minunată, încât chiar că ai să uiți tot ceea ce ai auzit până acum; și este așa de curată și de ispitită și de ciudată, că până și surzii s-ar cutremura de haz.

Și Kanmakan spuse:

— Uf! atunci povestește mai departe! Sunt până peste poate de vrăjit!

Or, cum arăpoaica se gătea să istorisească urmarea poveștii, Kanmakan văzu cum vine și se oprește dinaintea cortului său un olăcar călare, și care, după ce descăleca, îi ură bună pace și Kanmakan îi răspunse la salamalec.

Atunci olăcarul îi spuse:

— Doamne, sunt unul dintre cei o sută de olăcari pe care vizirul cel mare Dandan i-a trimis în toate părțile ca să încerce a da de urmele tânărului emir Kanmakan, care de trei ani a plecat de la Bagdad. Căci vizirul cel mare Dandan a izbutit să ridice toată oștimea și tot norodul împotriva hrăpitorului scaunului de domnie al lui Omar Al-Neman; și l-a luat prins pe hrăpitor și l-a închis în hruba cea mai adâncă. Încât, la ceasul de acum, foamea, și setea, și ocara pesemne că i-au și răpit sufletul! Binevoiești a-mi spune, o, domnia ta, dacă, din întâmplare, nu te-ai întâlnit cumva, în vreo zi, cu emirul Kanmakan, căruia îi vine de drept scaunul de domnie al părintelui său?

Când șahzade Kanmakan…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Când fu cea de a o sută patruzeci și treia noapte spuse:

Când șahzade Kanmakan auzi știrea aceea atâta de neașteptată, se întoarse înspre credinciosul său Sabah și, cu un glas tare liniștit, îi spuse:

— Iacătă, o, Sabah, că orice lucru se împlinește la vremea care i-a fost menită. Așa că ridică-te! și haidem la Bagdad!

La vorbele lui, olăcarul pricepu că se află dinaintea noului său sultan și numaidecât se temeni și sărută pământul între mâinile lui, precum făcură și Sabah și arăpoaica.

Iar Kanmakan îi spuse arăpoaicei:

— Vei merge și tu cu mine la Bagdad, ca să-mi spui până la sfârșit povestea aceasta din pustie!

Iar Sabah spuse:

— Îngăduie-mi atunci, o, Măria Ta, să dau fuga înainte-ți ca să duc știre de venirea ta vizirului Dandan și locuitorilor Bagdadului!

Și Kanmakan îi îngădui. Pe urmă, spre a-l răsplăti pe olăcar pentru vestea cea bună, îi lăsă, ca dar, toate torturile, toate vitele și toți robii pe care îi dobândise în luptele lui de trei ani. Apoi, cu beduinul Sabah înainte-i și urmat de arăpoaica încocoțată pe o cămilă, plecă spre Bagdad în pasul zorit al calului său Katul.

Or, cum șahzade Kanmakan avusese grijă să se lase întrecut cu depărtare de o zi față de credinciosul său Sabah, acela în câteva ceasuri sculase toată cetatea Bagdadului în picioare. Și toți locuitorii și toată oștirea, cu vizirul Dandan în frunte și cu cei trei capi Rustem, Turkaș și Bahraman, ieșiseră înaintea porților cetății să aștepte sosirea acelui Kanmakan pe care ei îl aveau drag și pe care nu mai nădăjduiseră să-l vadă vreodată; și înălțau urări de belșug și de slavă neamului lui Omar Al-Neman.

Încât de îndată ce emirul Kanmakan se ivi, venind în goana mare a calului său Katul, strigătele de bucurie și uralele se ridicară de pretutindeni, scoase de mii de glasuri de bărbați și de femei care îl slăveau ca pe sultanul lor. Iar vizirul Dandan, în pofida bătrâneții lui adânci, sări sprinten de pe cal și veni să ureze bun-venitul și să jure credință urmașului atâtor sultani. Pe urmă toți laolaltă intrară în Bagdad, pe când arăpoaica, pe cămila înconjurată de o gloată nenumărată, istorisea o poveste din poveștile ei.

Or, cel dintâi lucru pe care Kanmakan îl făcu, ajungând la sarai, fu de a-l săruta pe vizirul cel mare Dandan, cel mai credincios amintirii sultanilor săi, pe urmă pe căpeteniile Rustem, Turkaș și Bahraman; iar cel de al doilea lucru pe care îl făcu Kanmakan fu de a se duce să sărute mâinile mamei sale, care suspina de bucurie; iar cel de al treilea fu de a-i spune maică-sii:

— O, mamă a mea, spune-mi, rogu-te, cum o duce mult iubita mea verișoară, Puterea-Ursitei?

Iar maică-sa îi răspunse:

— O, copilul meu, nu știu să-ți răspund nimic în privința aceasta, întrucât de când te-am pierdut nu m-am mai gândit la altceva decât la jalea pierderii tale!

Iar Kanmakan îi spuse:

— Mă rog ție, o, maică a mea, să te duci chiar tu să iei știri despre ea și despre mătușa mea Nozhatu!

Atunci maică-sa ieși și se duse în iatacul în care se aflau acuma Nozhatu și fiică-sa Puterea-Ursitei, și se întoarse cu ele în sala în care le aștepta Kanmakan. Și chiar atunci se dezlănțui adevărata bucurie și se rostiră stihurile cele mai frumoase, precum iată câteva dintr-o sumedenie:

O, zâmbet de mărgăritare Pe buzele iubitei mele, Sorbit cu vraja ei deodată Ce se revarsă printre ele!

Obraji de-ndrăgostiți!

Ah, câte săruturi nu cunoașteți voi, Și ce potoape de alinturi În foșnet de mătăsuri moi!

Alintul pletelor desprinse Spre zori în valuri rătăcite, Alintul degetelor arse De jarul dragostei vrăjite!

Și tu, o, paloș tras din teacă, Oțel slăvit, strălucitor, Tu, paloș fără de odihnă, Ah, tu, al nopții luptător! …

Or, cum desfătarea lor fu până peste poate, din mila Ini Allah, nu mai este nimic de adăugat. Și de altminteri” hiar de atunci încoace necazurile se depărtară de la casa urmașilor lui Omar Al-Neman, spre a se abate pentru totdeauna asupra acelora ce le fuseseră vrăjmași!

Întradevăr, după ce sultanul Kanmakan își petrecu luni lungi de bucurie în brațele tinerei Puterea-Ursitei, ajunsă soția lui, îi strânse într-o zi, de față cu vizirul cel mare Dandan, pe toți emirii săi, pe capii de oști și pe toți mai-marii din împărăție și le spuse:

— Sângele părinților mei încă nu a fost răzbunat, și vremile au venit! Or, iacătă că mi s-a izvodit cum că Arridun a murit, și că a murit și Hardobiu de la Chezareea. Dar bătrâna Muma-Prăpădurilor mai este în viață și ea este aceea care, după spusa iscoadelor noastre, domnește și ocârmuiește treburile în toate țările rumilor. Iar la Chezareea domnul cel nou se cheamă Rumzan, și nu i se știe nici tatăl, nici mama. Așa că, o, vitejii mei, de mâine chiar, începe iarăși războiul asupra necredincioșilor! Și jur pe viața lui Mahomed (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) că nu am să mă întorc în Bagdad, cetatea noastră, decât după ce îi voi lua zilele cotoroanței nenorocirilor și după ce îi voi răzbuna pe frații noștri morți în lupte!

Și toți cei de față răspunseră cu încuviințare. Și de-a doua zi oastea era în drum spre Constantinia.

Or, cum ajunseseră sub zidurile vrăjmașului și se găteau de năvală ca să scalde totul în foc și sânge, în cetatea aceea păgână, văzură că vine către cortul sultanului un tânăr atâta de frumos, încât nu putea să fie decât vreun fiu de sultan, și o femeie, descoperită la chip și cu înfățișarea aleasă, care mergea în urma lui. Și, la ceasul aceta, se aflau laolaltă, în cortul sultanului, vizirul Dandan și domnița Nozhatu, mătușa lui Kanmakan, care ținuse să însoțească oastea drept-credincioșilor, deprinsă cum era cu ostenelile drumețirilor.

Iar tânărul și femeia cerură intrare, care li se dărui pe dată. Da deabia intrară, că Nozhatu și scoase un strigăt mare și căzu leșinată, iar femeia tot așa scoase un strigăt mare și căzu leșinată. Și, când își veniră în fire din leșinul lor, se aruncară una în brațele celcilaltc, sărutându-se: căci femeia nu era alta decât roaba fostă a domniței Abriza; credincioasa Boabă-de-Mărgean!

Pe urmă Boabă-de-Mărgean se întoarse înspre sultanul Kanmakan și îi spuse:

— O, Măria Ta, văd că porți la gât o gemă de preț, albă și rotundă; iar domnița Nozhatu poartă și ea de asemenea una Ia gât. Or, știi că domnița Abriza avea cea de a treia gemă. Și pe aceea a treia iacăt-o!

Și credincioasa Boabă-de-Mărgean, întorcându-se către tânărul care venise cu ea, o arătă, agățată la gâtul lui, pe cea de a treia gemă. Pe urmă, cu ochii luminați de bucurie, strigă:

— O, Măria Ta, și tu, stăpână a mea, Nozhatu, tânărul acesta este fiul bietei mele stăpâne Abriza. Și chiar eu l-am crescut, de când s-a născut. Și chiar el este, o, voi toți cei care mă ascultați la ceasul de acum, domn la Chezareea, Rumzan, fiul lui Omar Al-Neman. Așa că este fratele tău, o, stăpână a mea, Nozhatu, și moșul tău, o, Măria Ta Kanmakan.

La vorbele acestea ale Boabei-de-Mărgean, sultanul Kanmakan și Nozhatu se ridicară și îl sărutară pe domnul Rumzan, plângând de bucurie, iar vizirul Dandan așijderea îl sărută pe fiul stăpânului său, sultanul Omar Al-Neman (aibă-l Allah întru mila sa nemărginită!). Pe urmă sultanul Kanmakan îl întrebă pe Rumzan, stăpânul Chezarcei:

— Spune-mi, o, frate al tatălui meu, ești domnul unei țări creștinești și trăiești între creștini! Ești și tu nusram? 8

Ci Rumzan întinse mâna și, ridicându-și degetul arătător în sus, rosti:

— La ilah ill’Allah, ua Mohammad rassul Allah! 9

Atunci bucuria lui Kanmakan, a sultanei Nozhatu și a vizirului Dandan fu până peste marginile marginilor, strigară:

— Mărire lui Allah, carele și-i alege pe ai săi și îi strânge la un loc!

Pe urmă Nozhatu întrebă:

— Da cum de ai putut să fii călăuzit pe calea cea dreaptă, o, fratele meu, între toți necredincioșii aceia care nu îl cunosc pe Allah și habar nu au de Trimisul său?

El răspunse:

— Boabă-de-Mărgean cea bună, ea mi-a sădit în cuget învățăturile cele limpezi și minunate ale credinței noastre! întrucât și ea s-a făcut musulmană, odată cu mama mea Abriza, când cu șederea lor la Bagdad, în saraiul părintelui meu, sultanul Omar Al-Neman. Încât Boabă-de-Mărgean a fost pentru mine nu numai aceea care m-a luat de când m-am născut și m-a crescut și mi-a ținut loc de mamă întru totul, dar și cea care a făcut din mine un drept-credincios a cărui soartă este în mâinile lui Allah, stăpânul sultanilor!

La vorbele accstea, Nozhatu o pofti pe Boabă-de-Mărgean să șadă jos lângă ea pe chilim și hotărî s-o socotească de aci înainte ca soră a ei.

Iar Kanmakan îi spuse unchiului său Rumzan:

— O, unchiule, ție ți se cuvine, ca drept de întâi născut, scaunul de domnie al împărăției musulmanilor. Și din clipita de-acum mă socot ca un supus credincios al tău.

Ci domnul de la Chezareea îi spuse:

— O, nepoate al meu, ceea ce-a făcut Allah este bine făcut! Cum aș cuteza eu să tulbur orânduiala statorită de Orânduitor?

Aici intră în vorbă vizirul Dandan care le spuse:

— O, Măriile Voastre, cea mai dreaptă judecată este să domniți pe rând, fiecare câte o zi, rămânând amândoi sultani!

Iar ei răspunseră:

— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

În clipa aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și patra noapte spuse:

…Iar ei răspunseră:

— Judecata ta este minunată, o, preacinstite vizir al părintelui nostru!

Și hotărâră între ei așa să facă. Atunci, ca să sărbătorească bucuria, Ruzman făcu cale îndărăt și se întoarse în cetate, unde puse să se deschidă porțile pentru oastea musulmanilor. Pe urmă puse să se facă strigare, de către pristavii obștești, că de aci înainte Islamul avea să fie legea locuitorilor, dar că toți creștinii erau slobozi să rămână întru eresul lor. Da niciunul dintre locuitori nu vroi să rămână mai departe necredincios și, numai într-o zi, mărturisirea de credință fu rostită de către mii și mii de noi drept-credincioși! Așa! Slăvit să fie pururea Acela carele l-a trimis pe Prorocul său ca să fie un semn de pace între toate făpturile din Răsărit și din Apus!

Cu prilejul acela, cei doi sultani deteră petreceri mari și ospețe mari, domnind pe rând, ficcarc câte o zi. Și zăboviră astfel la Chezarcea o bucată de vreme, în toi de bucurie și de mulțumire până peste poate.

Și atunci chibzuiră ei să se răzbune într-un sfârșit pe cotoroanța de Muma-Prăpădurilor. Cu asemenea gând, sultanul Rumzan, în înțelegere cu sultanul Kanmakan, grăbi să trimită un olăcar la Constantinia, ca să ducă o scrisoare pentru Muma-Prăpădurilor, care habar nu avea de noua stare de lucruri și care își năzărea că domnul de la Chezareea era tot creștin ca bunicul lui dinspre mamă, răposatul Hardobiu, părintele Abrizei. Iar scrisoarea era ticluită astfel: „Prea slăvitei și preacinstitei chera Sauahi Omm El-Dauahi, temuta, cumplita, urgia năprasnică a prăpădurilor peste capetele vrăjmașilor, ochiul care veghează asupra cetății creștinești, înmiresmata cu volnicie și cu înțelepciune, miruita cu sfânta tămâie dumnezeiască și adevărată a patriarhului cel mare, stâlparul lui Cristos din inima Constantiniei:

Din partea stăpânului Chezareei, Rumzan, urmașul lui Haraobiu cel Mare a cărui faimă se întinde peste întreg pământul.

Iacătă, o, maică a noastră a tuturora, că stăpânul cerului și al pământului a făcut să izbândească oștile noastre asupra musulmanilor și le-am nimicit oastea și l-am luat prins pe sultanul lor, în Chezareea, și i-am adus așijderea în robie pe vizirul Dandan și pe domnița Nozhatu, fiica lui Omar Al-Neman și a domniței Safia, fiica răposatului domn Afridun al Constantiniei.

Așa că așteptăm venirea ta între noi ca să sărbătorim laolaltă biruința noastră și să punem să se taie, dinaintea ochilor tăi, capul sultanului Kanmakan, al vizirului Dandan și al tuturor capilor musulmani.

Și poți să vii la Chezareea fară strajă mare, întrucât de-acuma toate drumurile sunt liniștite și toate olaturile sunt pașnice, de la Irak până la Sudan și de la Mossulși Damasc până la marginile marginilor Răsăritului și ale Apusului.

Și să nu pregeți s-o aduci cu tine la Constantinia pe doamna Safia, mama sultanei Nozhatu, spre a-i dărui bucuria de a o vedea iarăși pe fiica ei care este cinstită, ca femeie, în palatul nostru.

Și Cristos, fiul Mariamei, să te apere și să te ție ca pe o mireasmă curată, păstrată în aur nestricăcios!”

Pe urmă iscăli cartea cu numele lui, Rumzan, și o pecetlui cu pecetea lui domnească, și i-o înmână unui olăcar care plecă numaidecât la Constantinia.

Or, până la ceasul venirii cotoroanței la pieirea ei rară de izbavă, trecură vreo câteva zile în care cei doi sultani avură bucuria de a judeca niște pricini ce rămăseseră nejudecate. Iacătă așadar ce se petrecu:

Într-o zi, pe când cei doi sultani, vizirul Dandan și dulcea Nozhatu, care niciodată nu își acoperea chipul dinaintea vizirului Dandan pe care îl socotea ca pe un părinte, ședeau de vorbă despre sosirea apropiată a pacostei de babă și despre soarta ce i se hărăzea, unul dintre musaipi intră și îi vesti pe sultani că se află afară un negustor bătrân care fusese lovit de tâlhari și că și tâlharii se aflau acolo în lanțuri. Și musaipul spuse:

— O, Măriile Voastre, negustorul cere îngăduință să vină la Strălucirea Voastră, că are să vă înmâneze două scrisori.

Și cei doi sultani spuseră:

— Poftește-l să intre!

Atunci intră un bătrân care purta pe chip tipăritura binecuvântării și care plângea; sărută pământul dinaintea sultanilor și spuse:

— O, sultani ai vremilor, oare este cu putință ca un musulman să fie cinstit la necredincioși și să fie jefuit și năpăstuit la drept-credincioși, în țările unde domnește împăcarea și dreptatea?

Și sultanii îi spuseră:

— Da ce ai pățit, o, preacinstite negustor?

El răspunse:

— O, stăpânii mei, aflați că am asupră-mi două scrisori care m-au ajutat să fiu cinstit totdeauna în toate țările musulmane; întrucât ele îmi slujesc de slobodă trecere și mă scutesc de a plăti dijmele și vămile de intrare pentru mărfurile mele. Și una dintre scrisori, o, stăpânii mei, pe lângă această volnicie de preț, îmi mai slujește și de alinare la singurătate și îmi ține tovărășie în drumețiile mele; întrucât este scrisă în stihuri minunate, și atâta de inimoase, într-adevăr, că mai degrabă mi-aș da sufletul decât să mă despărțesc de ele.

Atunci cei doi sultani îi spuseră:

— Păi, o, negustorule, poți măcar să ne arăți scrisoarea aceea, ori numai să ne citești cuprinsul ei?

Și bătrânul negustor, tremurând tot, întinse cele două scrisori sultanilor, care le trecură sultanei Nozhatu, spunându-i:

— Tu, care știi să citești și scrisurile cele mai încâlcite și să dai stihurilor mlădierea ce se cuvine, rugămu-te să grăbești a ne desfăta cu ele!

Or, de cum desfăcu sulul și aruncă o privire peste cele două scrisori, Nozhatu scoase un strigăt mare, se făcu mai galbenă ca șofranul, și căzu leșinată. Atunci grăbiră s-o stropească cu apă de trandafiri; și când își veni în fire din leșinul ei, se ridică pe dată, cu ochii plini de lacrimi, și se repezi la negustor și, luându-i mâna, i-o sărută. Atunci toți cei de față rămaseră până peste poate de uluiți, dinaintea unei fapte atâta de potrivnice tuturor obiceielor sultanilor și musulmanilor; iar bătrânul negustor, în tulburarea lui, se clătină și era să se prăbușească pe spate. Ci sultana Nozhatu îl prinse și, sprijinindu-l, îl ajută să șadă jos pe chiar chilimul pe care ședea ca și îi spuse:

— Chiar nu mă mai cunoști, o, taică al meu? Oare atâta de tare am îmbătrânit de atunci?

La vorbele acestea, negustorul cel bătrân gândi că visează și strigă:

— Cunosc glasul! Ci, o, stăpână a mea, ochii mei sunt bătrâni și nu mai pot să deosebească nimica.

Iar sultana spuse:

— O, taică al meu, sunt chiar aceea care ți-a scris scrisoarea în stihuri, sunt Nozhatu zaman.

Iar bătrânul negustor, de data aceasta, leșină de tot. Atunci, pe când vizirul Dandan arunca apă de trandafiri pe chipul bătrânului negustor, Nozhatu, întorcându-se înspre fratele ei Rumzan și înspre nepotul ei Kanmakan, le spuse:

— El este bătrânul cel cumsecade care m-a scăpat când eram roabă la beduinul cel aprig care mă furase pe ulițele din Cetatea cea Sfântă!

Încât, atunci când negustorul se dezmetici, cei doi sultani se ridicară în cinstea lui și îl sărutară; iar el, la rându-i, sărută mâinile sultanei Nozhatu și ale bătrânului vizir Dandan; și toți se firitisiră unul pe altul pentru întâmplarea aceea, și înălțară mulțumiri lui Allah că îi adunase pe toți laolaltă; iar negustorul ridică mâinile în sus și strigă:

— Binecuvântat să fie și slăvit Acela carele tipărește inimi neuitătoare și le înmiresmează cu tămâia minunată a mulțumitei!

După care, cei doi sultani îl căftăniră pe bătrânul negustor ca staroste al șeicilor de la toate hanurile și de la toate sukurile din Chezareea și din Bagdad, și îi deteră slobodă intrare la sarai, și ziua și noaptea. Pe urmă îi spuseră:

— Da cum a fost cu jefuirea ta și a caravanei tale?

El răspunse:

— S-a petrecut în pustie! Niște tâlhari, niște arabi de soi rău, dintre cei ce despoaie neguțătorii neînarmați, m-au năpădit deodată. Erau peste o sută! Da au trei căpetenii: unul este un arap balcâz, altul este un kurd înfricoșător, iar cel de al treilea este un beduin până peste poate de voinic! M-au legat pe o cămilă, și m-au târât după ei, până ce a dat Allah într-o zi să-i împresoare niște oșteni care i-au luat prinși, și pe mine odată cu ei.

La vorbele acestea, sultanii îi spuseră unuia dintre musaipi:

— Adu-l mai întâi aici pe arap!

Și arapul fu adus. Or, era mai hâd ca dosul unei maimuțe bătrâne, și ochii-i mai răi ca ai tigrului. Și vizirul Dandan îl întrebă:

— Cum te cheamă și de ce ești tâlhar?

Da până să aibă vreme arapul să răspundă, Boabă-de-Mărgean, însoțitoarea de odinioară a domniței Abriza, intră ca s-o cheme pe stâpână-sa Nozhatu; și ochii ei întâlniră din întâmplare ochii arapului; și deodată scoase un țipăt cumplit și se repezi ca o leoaică la arap și îi înfipse degetele în ochi și i-i smulse pe loc, strigând:

— Acesta este spurcatul de Moroz, cel care a ucis-o pe biata mea stăpână Abriza!

Pe urmă, aruncând jos cei doi ochi însângerați pe care îi făcuse să sară ca niște sâmburi din găvanele arapului, adăugă:

— Fie lăudat Cel-Drept, Preaînaltul, carele într-un sfârșit îmi îngăduie să-mi răzbun stăpâna cu mâna mea!

Atunci sultanul Rumzan făcu numai un semn; și numaidecât gealatul se ivi și dintr-o lovitură făcu doi arapi dintr-unul singur! Pe urmă hadâmbii îi târâră leșul de picioare și îl duseră să-l aruncc la câini, pe gunoaiele din afara cetății.

După care sultanii spuseră:

— Să fie adus kurdul!

Și kurdul intră. Or, acesta era mai galben ca o lămâie și mai răpănos ca un măgar de moară, și de bună seamă că mai păduchios ca un bivol neintrat în baltă de un an. Și vizirul Dandan îl întrebă:

— Cum te cheamă? Și pentru ce ești tâlhar?

El răspunse:

— Eu, de meserie, sunt cămilar în Cetatea-Sfântă. Or, într-o zi, mi s-a dat să duc la bolnița din Damasc un tânăr bolnav…

La vorbele acestea, sultanul Kanmakan, și Nozhatu, și vizirul Dandan, fară a-i da răgaz să urmeze, strigară:

— Acesta-i cămilarul cel ticălos care l-a aruncat pe Daul’makan pe grămada de vreascuri de la ușa hammamului!

Și deodată sultanul Kanmakan se ridică și spuse:

— Răutatea se cuvine să fie plătită cu îndoită răutate! Altminteri ar tot spori numărul răilor și al mișeilor care își râd de pravile! Și nu încape nici o milă în folosul ticăloșilor, într-o răzbunare, întrucât mila, așa cum o înțeleg creștinii, este virtutea hadâmbilor, a bolnavilor și a nevolnicilor!

Și cu chiar mâinile lui, sultanul Kanmakan, dintr-o singură lovitură de paloș, făcu doi cămilari dintr-unul! Apoi le porunci robilor să îngroape stârvul, după sfintele datini.

Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

— Acuma să fie adus beduinul!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută patruzeci și cincea noapte spuse:

Atunci cei doi sultani îi spuseră musaipului:

— Acuma să fie adus beduinul!

Și beduinul fu adus înlăuntru. Ci de-abia se ivi căpățâna tâlharului în deschizătura ușii, că sultana Nozhatu și strigă:

— Este beduinul care m-a vândut acestui negustor de treabă!

La vorbele ei, beduinul spuse:

— Eu sunt Hamad! Și habar nu am cine ești tu!

Atunci Nozhatu începu să râdă și strigă:

— Chiar el este! Că niciodată nu are să se mai vadă un nebun asemenea lui! Așa că uită-te la mine, o, beduinule Hamad! Eu sunt aceea pe care ai răpit-o pe ulițele din Cetatea cea Sfântă și pe care ai obidit-o atâta!

Când auzi vorbele acestea, beduinul strigă:

— Pe Allah! e chiar ea! Căpățâna mea tot acuma are să-mi zboare de pe gât, hotărât!

Iar Nozhatu se întoarse către negustor, care ședea jos, și îl întrebă:

— Acuma îți aduci aminte de el, taică al meu bun?

Negustorul spuse:

— Este chiar el, afurisitul! Și e mai nebun decât toți nebunii de pe pământ la un loc!

Atunci Nozhatu spuse:

— Da beduinul acesta, cu toate bădărăniile lui, avea și un har: îi plăceau și stihurile frumoase și poveștile frumoase.

Atunci beduinul strigă:

— O, stăpână a mea, dreptu-i, pe Allah! Și-apoi știu o poveste de tot ciudată, care mi s-a întâmplat chiar mie. Or, dacă am s-o povestesc și dacă are să le fie pe plac tuturor celor aici de față, ai să mă ierți și ai să mă cruți de sângele meu?

Iar dulcea Nozhatu zâmbi și spuse: