Povestea cu frumoasa Anis Al-Djalis și cu Ali-Nur 1001 de nopti

Povestea cu frumoasa Anis Al-Djalis și cu Ali-Nur

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că stătorea odată în scaunul de domnie de la Bassra un sultan închinat domnului său, califul Harun Al-Rașid. Purta numele de sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Îi avea dragi pe cei săraci și pe cerșetori, îi era milă de supușii săi cei necăjiți, și împărțea din avuția lui acelora dintre ei care erau drept-credincioși întru prorocul nostru Mohamed – asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah! Și era din toate privințele vrednic de ceea ce spune poetul despre harurile și despre vitejia lui, în lauda care începe cu stihurile:

E lancea lui de fier condei de scris, Iar inima dușmanului ucis E ca o foaie de hârtie goală Pe care mâna lui vitează scrie Cu sângele, slujindu-i de cerneală, Al celor ce-i doboară-n bătălie.52

Și avea doi viziri: pe unul îl chema El-Mohin ben-Saui, iar pe celălalt îl chema El-Fadl ben-Hacan. Da se cuvine a ști că El-Fadl ben-Hacan era omul cel mai filotim de pe vremile lui, dăruit cu o fire tare dulce, cu purtări minunate și cu însușiri care îl făceau să fie îndrăgit de toate inimile și prețuit de oamenii înțelepți și învățați care veneau să se sfătuiască cu el și să-i ceară părerea în lucrurile anevoioase; și toți locuitorii de sub domnia lui, fară de abatere, îi făceau urări de viață lungă și de belșug, atâta de mult bine revărsa el și atâta se ferea de a săvârși vreun rău ori vreo nedreptate.

Cât despre cel de al doilea vizir, cel pe care îl chema ben-Saui, acela era cu totul altceva: îi era scârbă de oameni și avea silă de orice bine și nu maglisea decât răul, până într-atâta încât un poet care l-a cunoscut a spus despre el:

Doar l-am zărit o clipă, și-am fugit De-apropierea lui mucegăită.

Și poala hainei mi-am sumes grăbit Să n-o ajungă boarea lui duhnită Și dat-am pinteni calului îndată, Să scap de scârnăvia blestemată.

Încât fiecăruia dintre acești doi viziri, atâta de osebiți, i se putea potrivi câte o strofa osebită de-a unui alt poet:

Cu omul bun se cade să te-aduni, Iar omul bun se naște din părinte Tot de neam bun – se naște bun din bun:

Din tată bun fiu bun – nu se dezminte!

De omul rău să fugi mai bine-n hău, Iar fiul rău se naște din părinte La fel de rău – se naște rău din rău:

Din tată rău, fiu rău – să iei aminte!

De altminteri, oamenii îl urau și nutreau tot atâta silă față de vizirul El-Mohin ben-Saui pe câtă dragoste și credință fată de vizirul Fadleddin ben-Hacan. Încât vizirul Saui clocea o vrăjmășie mare împotriva vizirului cel bun Fadleddin, și nu pierdea nici un prilej să-l ponegrească la sufletul sultanului.

Or, într-o bună zi, sultanul de la Bassra, Mohammed ben-Soleiman El-Zeini, sta în scaunul lui de domnie din sala de județe și era înconjurat de toți emirii și de navabii de frunte și de mai-marii de la curtea sa. Și chiar În ziua aceea se auzise de sosirea la Bassra, în târgul de robi, a unui singir proaspăt de robi tineri din toate țările. Încât sultanul se întoarse către vizirul său Fadleddin și îi zise:

— Aș vrea să-mi găsești o roabă tânără care să nu-și aibă seamăn pe lume și care să fie totodată desăvârșită ca frumusețe, neîntrecută ca haruri și minunat de dulce ca fire!

La vorbele acestea ale sultanului, spuse vizirului Fadleddin, vizirul Saui, plin de zavistie că îl vedea pe sultan cum își punea credința mai degrabă în potrivnicul său, și voind să-l facă pe sultan să se răzgândească, strigă:

— Păi, închipuindu-ne că s-ar putea găsi o asemenea femeie, ar trebui să i se pună ca preț pe puțin zece mii de dinari de aur!

Atunci sultanul, mai degrabă stârnit de o atare pricină, îl chemă pe vistiernicul său și îi spuse:

— Ia numaidecât zece mii de dinari de aur și du-i la vizirul meu Fadleddin ben-Hacan!

Și vistiernicul zori să împlinească porunca. Ast timp, vizirul Fadleddin plecă de la sarai spre a împlini dorința sultanului. Se duse îndată la sukul de robi, dar nu găsi nimic care să se apropie cât de cât de însușirile cerute pentru cumpărare. Atunci porunci să vină toți misiții care se îndeletniceau în suk cu cumpărarea și cu vinderea de robi albi și negri, și îi îndemnă să facă toate cercetările spre a-i găsi o roabă tânără precum o vroia sultanul, și le spuse:

— Ori de câte ori va ajunge în suk vreo roabă la prețul de pe puțin o mie de dinari de aur, să-mi dați îndată de știre; iar eu am să văd dacă ea poate să fie potrivită!

Și, într-adevăr, de aci înainte nu trecu zi în care doi, trei misiți să nu vină să-i înfățișeze câte o roabă frumoasă vizirului, care de fiecare dată lăsa să plece și misitul și roaba fară a face târgul. Cercetă astfel, în răstimp de o lună, mai bine de o mie de fetișcane, unele mai frumoase decât altele și în stare să stârnească viață într-o mie de moșnegi sleiți. Și nu putea să se hotărască pentru niciuna dintre ele.

Or, într-o bună zi, vizirul Fadleddin sta tocmai să încalece pe cal spre a se duce la sultan și a-l ruga să mai aștepte o vreme până să-și îndeplinească însărcinarea, când văzu că venea grăbit un misit pe care îl cunoștea și care, apucând de scara șeii, i se ploconi cu supușenie și rosti aceste stihuri în cinstea lui:

O, tu, cel care faci să înflorească Străvechea strălucire a domniei, Și care-nalți zidirea strămoșească Spre culmea de demult a măreției, O, tu, de-a pururea biruitor, Vizire scump al nostru-al tuturor!

Cu dărnicia ta, cu multu-ți bine, Întorci la viață pe cei care pier, Și pe obijduiți îi strângi la tine!

Iar faptele-ți ajung până la cer;

Și-ți sunt cununi în vecii vecilor Sus la Allah, stăpânul tuturor!

Și, sfârșind de procitit stihurile, misitul îi spuse vizirului:

— O, preacinstite Ibn-Hacan, slăvite Fadleddin, te vestesc că roaba, a cărei zugrăvire ai binevoit cu mărinimie să mi-o faci, s-a aflat și poți s-o capeți!

Și vizirul îi spuse misitului:

— Iute adu-o la saraiul meu, ca s-o văd!

Și vizirul se întoarse la sarai să aștepte roaba; și, peste un ceas, misitul se întoarse ținând de mână roaba aceea. Spre-a o zugrăvi, am să spun numai că era o copilă mlădie și sulegetă, cu sânii drepți și străluciți, cu pleoapele oacheșe, cu ochii de negură, cu obrajii dolofani și fragezi, cu bărbia gingașă și zâmbitoare și adumbrită oleacă de o gropiță, cu șoldurile îmbelșugate și voinice, cu un mijlocel subțire de albină și cu spatele vârtos și falnic. Intră, și era înveșmântată cu haine scumpe și alese. Da uitasem să spun, o, Măria Ta, că gura-i era ca o floare, dulceața limbii-i era ca salepul, buzele-i erau mai roșii ca nucșoara cea proaspătă, și tot boiul ei era mai gingaș și mai mlădiu decât ramura cea crudă de salcie. Cât despre glasul ei, era mai alintător ca șoapta adierii de vânt și mai dulce ca boarea care trece înmiresmată de florile grădinii. Și era din toate privințele vrednică de stihurile unui poet care a zugrăvit-o:

Pielea-i e moale ca mătasea.

Graiul îi e ca apa cu suspine line, Ca apa de izvor în care raiul Se odihnește oglindit în sine.

Iar ochii ei! Allah a spus: „Să fie!”

Și iată-i! Chiar Allah i-a zămislit!

Privirea lor te duce în robie, Te amețesc ca vinul aburit.

Ah, s-o iubești! Visând un ceas de noapte Cu ea alături – sufletu-mi se zbate, Iar trupu-mi geme ars de doruri coapte În chinuri ce rămân nealinate.

Că nu mai pot să uit, nu mai e chip, Nici pletele-i de neguri împletite, Nici fruntea, nici luminătoru-i chip Ca zorii-n geana zării răsărite.53

Și drept aceea, de îndată ce ajunse fată mare și coapta ca floarea, fu numită Anis Al-Djalis54.

Încât, atunci când vizirul o văzu, rămase minunat cu totul și îl întrebă pe misit:

— Care este prețul acestei roabe? El răspunse:

— Stăpânul ei îmi cere zece mii de dinari, și m-am învoit cu el la prețul acesta, întrucât îl găsesc mulțumitor, iar stăpânul ei mi s-a jurat că pierde astfel o grămadă de lucruri pe care mi le-a înșiruit și pe care aș vrea să le auzi chiar tu din gura lui, o, vizirule!

Atunci vizirul spuse:

— Da, bine! poftește-l pe stăpânul ei!

Numaidecât, misitul zbură să-l caute pe stăpânul fetei, și se întoarse să se înfățișeze cu el între mâinile vizirului. Iar vizirul văzu că stăpânul copilei era un persan bătrân, tare în vârstă și uscat de bătrânețe, încât ajunsese numai oase și piele. Cum spune poetul:

Anii și soarta crunta mă uscară, Greu cade capu-mi, trupul tot mă doare.

Căci cine-nfrânge-a anilor povară.

Iar soarta cine-o poate-nfrânge oare?

Frumos și dârz eram odinioară, Cu ochii ațintiți departe-n zare.

Acum zăcerea stă cu mine doară, Cadână mi-e silita nemișcare.55

Îi ură vizirului bună pace, iar vizirul îi zise:

— Atunci, înțeleg bine, te învoiești să-mi vinzi roaba pe zece mii de dinari de aur? De altminteri, nu o cumpăr pentru mine, ci este hărăzită sultanului!

Moșneagul răspunse:

— De vreme ce este hărăzită sultanului, mai degrabă vroi să i-o dau ca pe un peșcheș, fară a cere nici un preț pe ea. Caci, o, darnicule vizir, întrucât mă întrebi, este de datoria mea să răspund. Îți voi spune că acești zece mii de dinari de aur de-abia dacă mă despăgubesc de prețul puilor cu care am hrănit-o din copilăria ei, al hainelor scumpe cu care am îmbrăcat-o și al cheltuielilor pe care le-am făcut cu învățătura ei. Că i-am adus mai mulți dascăli, fară a mă zgârci, și a învățat scrierea frumoasa, temeiurile limbii arăbești și cele ale limbii persieneșii, gramatica și sintaxa, tâlcurile Cărții celei sfinte, temeliile judecății dumnezeiești și obârșiile lor, cunoașterea pravilelor, a binelui și a răului, filosofâa, geometria, medicina, măsurările și daravelile moșiilor; dar strălucește mai cu seamă la meșteșugul stihuirii, la cântecul din lăutele cele mai dulci și mai felurite, și la cântări din gură și la dănțuiri; într-un sfârșit, a citit toate cărțile de stihuri și de istorie. Iar toate acestea nu au făcut decât s-o ajute la a ajunge încă și mai minunată ca fire și ca suflei; și drept aceea i-am și dat numele de Anis Al-Djalis.

Vizirul spuse:

— De bună seamă că ai dreptate. Dar eu nu pot să pun jos mai mult de zece mii de dinari de aur. De altminteri, am să poruncesc să ți se cântărească și să ți se socotească pe loc.

Și, într-adevăr, vizirul Fadleddin puse numaidecât să se cântărească cei zece mii de dinari de aur dinaintea persanului, care îi luă. Da, până a pleca, negustorul cel bătrân de robi păși înainte și îi spuse vizirului:

— Cer îngăduință de la stăpânul nostru vizirul să-i dau un sfat.

Fadleddin răspunse:

— Firește! dă ceea ce ai!

Bătrânul spuse:

— Îl sfătuiesc pe stăpânul nostru vizirul să nu o ducă pe Anis Al-Djalis acum pe dată sultanului nostru Mohammad ben-Soleiman El-Zeini, întrucât fata de-abia astăzi a sosit din călătorie, iar osteneala și schimbarea locurilor și a apei au cam istovit-o. Încât cel mai bine, și pentru tine și pentru ea, este de a o ține la tine în sarai vreme de încă zece zile; iar ea atunci are să se odihnească și are să sporească în frumusețe, și are să facă o scaldă la hammam și să-și schimbe hainele. Și numai atunci ai să poți s-o înfățișezi sultanului; și, așa ai să dobândești mult mai multă cinstire și prețuire în ochii sultanului nostru!

Și vizirul găsi că bătrânul era om de bun sfat, și îi dădu ascultare. Și o duse pe Anis Al-Djalis în saraiul său, unde puse să i se gătească o odaie anume, în care fata să se odihnească deplin.

Or, vizirul Fadleddin ben-Hacan avea un fiu de o frumusețe minunată, ca luna la răsăritul ei. Chipu-i era de o albeață vrăjitoare; obrajii-i erau trandafiri și, pe unul dintre ei, avea o aluniță ca un strop de chihlimbar auriu; iar pe obraji sclipea un puf fraged și mătăsos; și în totului tot era precum spune poetul:

Ah, dulci-trandafiri obrajii lui, Curmale coapte-n ploile luminii, Cum alta bunătate-n lume nu-i -

Ca un tâlhar le-aș jefui ciorchinii!

Ci cum aș cuteza măcar să-ntind Spre ele mâna? Mă cuprinde-o teamă Că dac-ascult de tainicul meu jind Să nu fiu nici măcar luat în seamă!

Și-apoi la ce oare mi-ar folosi?

Că-n inimă și-n suflet mi-a pătruns, Iar ochii-mi doar pe el îl vor privi -

Și-atâta numai îmi e de-ajuns.

Făptura-i este dulce și mlădie, Dar inima-i de piatră, ne-ndurată!

De ce nu vrea și inima să-i fie Cum îi e trupul, măcar câteodată?

Căci dacă dulcele lui boi ar vrea Și-ntreagă multrâvnita lui făptură Să-i îmbuneze-oleacă inima, Să-i dea un strop din blânda lor căldură, Nu ar mai fi atâta de nedrept Și-atât de crud cu biata mea iubire, Nu m-ar mai face să închid în piept Atâta chin și-atâta obidire.

Iar tu, cel care mă defaimi acum Din pricina iubirii mele-amare, Sub care zac și-n care mă sugrum, Prietene, poate mi-ai da crezare.

Că nu mai sunt întru nimic stăpân Pe mine însumi: trupul meu și vrerea Sunt jertfele acestui joc păgân Ce mi-a robit și gândul și puterea.

Și nimenea nu este vinovat, Nici el, nici eu, prietene, vezi bine, Căci vinovatul cel adevărat E numai biata inimă din mine.

Și n-aș fi rob, și n-aș simți că mor În starea cruntă care mă sfâșie, Dacă frumosul meu asupritor Ar dovedi un pic de dărnicie.

Or, tânărul acela, pe care îl chema Ali-Nur, nu știa încă nimic despre cumpărarea frumoasei Anis Al-Djalis. Și, de altminteri, vizirul, părintele său, o îndemnase mai presus de orice pe Anis Al-Djalis să nu uite povețele pe care i le dăduse. Într-adevăr, vizirul îi spusese:

— Află, copilă dragă, că nu te-am cumpărat decât pe seama stăpânului nostru, sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini, și spre a-i fi cadâna cea mai de frunte. Încât trebuie să fii cu ochii în patru și să te ferești cu grijă de toate ispitele care ar putea să te păteze și să mă păteze și pe mine. Așa că se cade să te prevestesc că am un fecior cam pezevenghi, da băiat tare frumos. Nu e măcar o copilandră prin mahala care să nu i se fi dăruit de bună voia ei, și el să nu se fi bucurat de floarea ei. Așa că ai grijă mare de tine, ferește-te a da ochii cu el, a-l face să-ți audă măcar glasul ori a-i arăta chipul tău dezvelit, că vei fi pierdută, fără de abatere!

Iar Anis Al-Djalis îi răspunsese vizirului:

— Ascult și mă supun!

Atunci vizirul, liniștit în privința aceasta, o lăsase și se dusese la daravelile sale.

Or, din vrerea scrisă a lui Allah, lucrurile luară cu totul altă întorsătură decât cea râvnită de preabunul vizir, într-adevăr, peste vreo câteva zile, Anis Al-Djalis se duse în hammamul din saraiul vizirului, iar copilițele roabe își dădură toată silința să-i facă o scaldă care fu cea mai bună din viața lor. După ce îi spălară și mâinile, și picioarele, și părul, o frământară și o frecară, pe urmă o despărară frumos cu alifie de zahăr ars, îi turnară în plete o apă înmiresmată cu mușc, îi zugrăviră cu hennea unghiile de la mâini și de la picioare, îi alungiră cu kohl genele și sprâncenele, aprinseră la picioarele ei cățui cu tămâie tare și cu ambră sură, și astfel îi înmiresmară pielea toată. Pe urmă îi aruncară pe trup un ștergar mare care mirosea a flori de portocal și de trandafir, îi strânseră părul într-o basma mare și caldă, și o duseră de la hammam în iatacul menit ei anume, unde soția viziru lui, mama frumosului Ali-Nur, sta și o aștepta spre a-i ura urările îndătinate de după scaldă.

Când o văzu pe soția vizirului, Anis Al-Djalis păși înainte și îi sărută mâna; iar soția vizirului o sărută pe obrajii amândoi și îi zise:

— O, Anis Al-Djalis, deie Allah să te simți bine și desfătată după scalda aceasta! O, Anis Al-Djalis, ce frumoasă ești acum, și strălucitoare, și înmiresmată! Ne luminezi casa care, avându-te pe tine, nu mai are trebuință de făclii!

Iar Anis Al-Djalis rămase tare tulburată, își duse mâna la inimă, apoi la buze și la frunte și, plecându-și capul, răspunse:

— Iți mulțumesc din inimă, o, stăpână și maică a mea! Și menească-ți Allah toate harurile și toate bucuriile, și pe pământul acesta, și în raiul său! Chiar ca scalda mi-a fost desfătătoare și nu am avut decât numai o părere de rău: aceea că nu ai fost și tu cu mine acolo!

Atunci mama lui Ali-Nur porunci să i se aducă frumoasei Anis Al-Djalis niște șerbeturi și niște zumari cale, îi ură sănătate și mistuire dulce, și se gândi să se ducă și ea să facă o scaldă la hammam.

Da, când să plece la hammam, soția vizirului nu vru s-o lase pe Anis Al-Djalis singură, de teamă și din prevedere, ci lăsă cu ea două roabe copilițe și le porunci sa vegheze cu grijă ușa de la iatacul frumoasei Anis Al Djalis, și le spuse:

— Fie orice-ar fi, să nu lăsați pe nimeni să intre la Anis Al-Djalis, care este dezbrăcată și ar putea să răcească!

Iar cele două copilițe roabe răspunseră, temenindu-și

— Ascultăm și ne supunem!

Atunci mama lui Ali-Nur, înconjurată de celelalte slujnice ale ei, se duse la hammam, după ce o săruta pentru ultima oară pe Anis Al-Djalis, care îi ură o scaldă desfătătoare.

Or, într-acestea, tânărul Ali-Nur intră în casă, o căută pe maică-sa ca să-i sărute mâna, cum făcea în toate zilele, și nu o găsi. Atunci porni să străbată odăile și ajunse la ușa de la iatacul dulcei Anis Al-Djalis. Și le văzu pe cele două copilițe roabe care străjuiau ușa și care îi zâmbeau, că era atâta de frumos, iar ele atâta îl îndrăgiseră tainic. Și flăcăul rămase nedumerit când văzu ușa aceea străjuita așa, și le întrebă pe cele două copile:

— Mama este aici?

Ele îi răspunseră, încercând să-l împingă îndărăt cu mânuțele lor:

— A, nu! a, nu! stăpâna noastră nu e aici! Este la hammam! la hammam! Este la hammam, o, stăpâne al nostru, Ali-Nur!

Atunci Ali-Nur întrebă:

— Păi, atunci voi ce faceți aici, mielușelelor? Dați-vă la o parte, ca să intru aci să mă odihnesc!

Ele răspunseră:

— Să nu intri, o, Ali-Nur, să nu intri aci! Nu se află aci înăuntru decât stăpâna noastră cea tânără, Anis Al-Djalis!

Ali-Nur se minună:

— Care Anis Al-Djalis?

Ele răspunseră:

— Anis Al-Djalis cea frumoasă, pe care tatăl tău, stăpânul nostru, vizirul Fadleddin, a cumpărat-o cu zece mii de dinari pentru sultanul El-Zeini! A ieșit acuma de la hammam, e goală toată, numai cu un ștergar mare de la scaldă pe ea! Să nu intri, o, Ali-Nur, că are să răcească, și stăpâna noastră are să ne bată! Să nu intri, Ali-Nur!

Or, ast timp, Anis Al-Djalis auzea din iatacul ei vorbele acestea, și gândea: „Ya Allah! oare cam cum o fi tânărul Ali-Nur ale cărui isprăvi mi le-a înșiruit vizirul, tatăl său? Cum o putea să fie acest băiat frumos, care nu a lăsat în toată mahalaua nici o copilă neatinsă și nici o ne vestică necercetată? Pe viața mea! ce-aș mai vrea să-l văd!” Și, nemaiputând să se înfrâne, se sculă drept în picioare și, încă mirositoare toată, cu trupul tot revărsând miresmele de la hammam, și proaspătă toată, și cu făptura deschisă către viață, păși spre ușă, o întredeschise binișor și se uită. Și îl văzu. Și era, Ali-Nur acela, întocmai precum luna în plinul ei. Și, la acea privire doară, Anis Al-Djalis se cutremură de tulburare și se înfioră în toată carnea ei. Și, la rându-i, Ali-Nur, prin crăpătura ușii, avusese vreme să repeadă iute o aruncătură de ochi care îi dezvăluise toată frumusețea tinerei Anis Al-Djalis.

Așa că Ali-Nur, mânat de dorință, țipă cu un glas atâta de tare la cele două copilițe roabe, și le hâțâi atâta de amarnic, încât ele, plângând, o luară la fugă din mâinile lui; se opriră în cealaltă odaie, care era deschisă, și începură să se uite de departe la ușa iatacului, pe care tânărul Ali-Nur nici nu se ostenise s-o închidă în urma lui, după ce intrase la Anis Al-Djalis. Și văzură în felul acesta tot ce se petrecu acolo.

Într-adevăr, Ali-Nur intră și se duse drept la Anis Al-Djalis, care se aruncase pierdută pe divan și, tremurând, cu ochii mari deschiși, aștepta în toată goliciunea ei vie. Ali-Nur își duse mâna la inimă și se temeni între mâinile frumoasei Anis Al-Djalis și îi spuse dulce:

— O, Anis Al-Djalis, pe tine te-a cumpărat tata cu zece mii de dinari de aur! Oare te-au pus ei și pe celălalt taler spre a ști cât prețuiești? O, Anis Al-Djalis, ești mai frumoasă decât aurul topit, iar pletele tale sunt mai năvalnice decât coama leului din pustie, iar gâtul tău gol este mai dulce și mai fraged decât spuma pârâului!

Ea răspunse:

— Ali-Nur, pentru ochii mei speriați te ivești mai cumplit decât leul pustiei; pentru trupul meu care te dorește, mai tare decât pardosul; iar pentru buzele mele care pălesc, mai ucigaș decât spada cea grea! Ali-Nur! tu ești sultanul meu! și tu mă vei avea! Vino!

Și Ali-Nur, amețit, păși înainte și se prăvăli pe divan, alături de Anis Al-Djalis. Și perechea se înlănțui. Iar cele două copilițe roabe de afară înmărmuriră. Că pentru ele era un lucru tare ciudat. Și nu pricepeau. Ali-Nur, într-adevăr, după niște sărutări strașnice și dintr-o parte și din cealaltă, se lăsă să alunece de pe divan, o prinse pe Anis Al-Djalis de picioarele amândouă, și le petrecu imprejuru-i, le îndoi, și făcu ceea ce făcu. Iar Anis Al-Djalis îl cuprinse cu brațele, și amândoi se strânseră bine. Și, o bună bucată de vreme, nu mai fu decât un șir de sărutări zbuciumate. Și Ali-Nur o mușca de buze pe Anis Al-Djalis, iar Anis Al-Djalis așijderea pe Ali-Nur.

Atunci, cele două roabe fură cuprinse de o spaimă mare. Și o luară la fugă speriate și țipând, și se repeziră să caute adăpost în hammam la mama lui Ali-Nur, care tocmai ieșea de la scaldă. Și le întrebă pe cele două fetițe:

— Ce-aveți de țipați așa și plângeți și fugiți, fetițele mele?

Ele răspunseră:

— O, stăpână a noastră! o, stăpână a noastră!

Ea zise:

— Vai de mine! ce s-a întâmplat, ticăloase mici?

— O, stăpână a noastră, iacă tânărul nostru stăpân, Ali-Nur, ne-a bătut și ne-a luat la goană. Pe urmă l-am văzut că intră la stăpâna noastră Anis Al-Djalis, și o mușcă de buze, și ea la fel pe el! Și pe urmă nu știm ce i a mai făcut, întrucât ea suspina greu, și el peste ea! Și ne-am speriat rău de toate astea!

La spusele lor, soția vizirului, măcar că era încălțată cu papucii cei înalți de lemn de la hammam, și în pofida vârstei ei înaintate, o luă la fugă, urmată de însoțitoarele sale, și ajunse în iatac la Anis Al-Djalis, taman în clipa când Ali-Nur, după ce își isprăvise lupta cu fecioria dulcei Anis Al-Djalis, auzise țipetele copilițeloi roabe și își luase tălpășița cât putuse de iute. Atunci soția vizirului, cu chipul galben de tulburare, veni drept la Anis Al-Djalis și îi zise:

— Da ce s-a întâmplat?

Ea răspunse, cu vorbele cu care pișicherul de Ali-Nur i le spusese și pe care o învățase să le spună mamei sale, dacă are s-o întrebe:

— O, stăpâna mea, pe când mă odihneam după scaldă, culcată pe divan, a intrat un tânăr pe care nu l-am mai văzut niciodată. Și era tare frumos, o, stăpâna mea, ba chiar semăna cu tine la ochi și la sprâncene! Și mi-a zis: „Oare tu ești acea Anis Al-Djalis pe care tatăl meu mi-a și cumpărat-o pe zece mii de dinari?” Eu i-am răspuns: „Da, eu sunt Anis Al-Djalis, cea pe care vizirul a cumpărat-o pe zece mii de dinari! Și îi sunt menită sultanului Mohammad ben-Soleiman El-Zeini!” El atunci mi-a spus râzând: „Ba nu, o, Anis Al-Djalis; tatăl meu poate că a avut asemenea gând mai înainte; dar s-a răzgândit și mi te-a dăruit pe toată mie!” Eu atunci, o, stăpâna mea, care din copilăria mea nu sunt decât o roabă supusă, m-am supus! Și-apoi socot că bine am făcut! Ah! mai bine să fiu roaba fiului tău, Ali-Nur, o, stăpână a mea, decât să ajung soția legiuită fie chiar și a califului care domnește la Bagdad!

Atunci mama lui Ali-Nur zise:

— O, fata mea, ce nenorocire pe noi toți! Ali-Nur, fiul meu, e un mare dezmățat, și te-a amăgit! Și ia spune-mi, fata mea, ce ți-a făcut?

Anis Al-Djalis răspunse:

— M-am lăsat toată în puterea lui, iar el m-a luat și m-a înlănțuit.

Mama lui Ali-Nur întrebă:

— Dar te-a luat de tot, de tot?

Ea răspunse:

— Păi da! Ba chiar de trei ori, o, maică a mea!

La vorbele acestea, mama lui Ali-Nur strigă:

— O, fata mea, dezmățatul acela te-a jefuit și te-a pângărit!

Și începu să plângă și să se bată cu palmele peste Ochi, și toate roabele ei la fel se porniră să plângă și să țipe:

— Uf, ce nenorocire! uf, ce nenorocire!

Că, de fapt, ceea ce le înfricoșa pe mama lui Ali-Nur și pe însoțitoarele mamei lui Ali-Nur era spaima pe care o aveau de tatăl lui Ali-Nur. Într-adevăr, vizirul, cât era el de bun și de mărinimos de obicei, nu putea să îngăduiască un atare pocinog, mai cu seamă că era vorba de chiar sultanul și, prin chiar aceasta, de cinstea și de cinul vizirului. Și se prea putea ca, în mânia lui, să ajungă a-l ucide cu chiar mâna sa pe Ali-Nur, fiul său, tânărul pe care în clipita aceea toate muierile de acolo îl și plângeau ca pe un pierdut al bucuriei și al dragostei lor.

Ast timp, vizirul Fadleddin ben-Hacan intră și le văzu pe toate femeile plângând deznădăjduite. Și întrebă:

— Da ce s-a întâmplat, fetele mele?

Atunci mama lui Ali-Nur își șterse ochii, își suflă nasul și grăi:

— O, părinte al lui Ali-Nur, jură-mi-te mai întâi pe viața Prorocului nostru (asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!) că ai să te supui în toate privințele la ceea ce îți voi spune! De nu, mai degrabă mor decât să vorbesc!

Atunci vizirul jură, iar soția sa îi istorisi viclenia născocită de Ali-Nur și nenorocirea fară de leac pățită de fecioria dulcei Anis Al-Djalis.

Ali-Nur îi făcuse să vadă multe de soiul acesta pe tatăl și pe mama sa; dar la auzul pezeventlâcului de-acuma, vizirul Fadleddin încremeni, pe urmă își sfâșie hainele, se izbi cu pumnii în cap, își mușcă mâinile, își smulse barba și își azvârli turbanul cât colo.

Atunci mama lui Ali-Nur încercă să-l îmbune și îi zise:

— Nu te mai zbuciuma! că, în ceea ce privește cei zece mii de dinari, am să ți-i dau eu îndărăt pe toți, din banii mei, ori vânzând câteva nestemate de-ale mele.

Da vizirul strigă:

— O, femeie! ce tot spui tu? Au tu îți închipui că plâng pierderea acelor bani de care puțin îmi pasă? Și nu știi tu că numai știrbirea cinstei mele și pierderea vieții mele mă chinuie?

Iar soția îi spuse:

— Da până la urmă nimic nu e pierdut, întrucât sultanul habar n-are nici măcar că Anis Al-Djalis ar fi pe lume și, cu și mai mult temei, că și-a pierdut fecioria. Cu cei zece mii de dinari pe care am să ți-i dau, vei cumpăra o roabă și mai frumoasă pentru sultan; iar noi o s-o păstrăm pe Anis Al-Djalis pentru fiul nostru Ali Nur, pe care l-a și îndrăgit și care știe ce odor vedem noi în ea; că este desăvârșită în toate privințele.

Vizirul îi spuse:

— Păi, o, mamă a lui Ali-Nur, tu uiți de vrăjmașul pe care îl asmuțim pe urmele noastre, cel de al doilea vizir, El-Mohin ben-Saui, care într-o zi are să afle totul? În ziua aceea, Saui se va înfățișă dinaintea sultanului și îi va spune…

Caci în clipa aceasta a istorisirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, își curmă povestitul.

Dar când fu cea de a treizeci și treia noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că vizirul Fadleddin i-a spus soției sale:

— În ziua aceea, vizirul Saui se va înfățișa dinaintea sultanului și îi va spune: „O, Măria Ta, iată că vizirul pe care tu îl pomenești toată ziua, și a cărui credincioșie ți-o socoti a fi neclintită, a luat de la tine zece mii de dinari ca să-ți cumpere o roabă. Și, într-adevăr, a cumpărat o roabă care nu își avea seamăn pe lume. Dar, întrucât a găsit-o minunată, i-a spus fiului său Ali-Nur, pușlamalei aceleia stricate: „Ia-o, fiul meu! mai bine să te bucuri tu de ea, decât sultanul cel bătrân, care și-așa are destule cadâne, de fecioria cărora nici măcar nu poate izbândi să se bucure!” Și Ali-Nur acela, care și-a lăcut o îndeletnicire din a sparge fecioriile, a luat-o pe roaba cea frumoasă și, într-o clipire de ochi, a și străpuns-o dintr-o parte până în cealaltă. Și iacătă-l acuma că își petrece mai departe vremea cu ea în tot felul de ticăloșii în chiar saraiul tatălui său, împresurat de femeile de lângă care nu se dezlipește neam, trântorul și dezmățatul, și craidonul!” La vorbele vrăjmașului meu Saui, grăi vizirul Fadleddin mai departe, sultanul, care mă prețuiește, nu va vroi să creadă și îi va spune: „Minți, o, Mohin ben-Saui!” Și Saui are să-i spună: „Îngăduie-mi sa dau năpusta, cu oaste, în casa lui Fadleddin, și am să-ți aduc roaba pe clipă pe dată, și ai să te încredințezi cum stă treaba, cu chiar ochiul tău!” Și sultanul, care este schimbăicios, are să-i dea îngăduința; iar Saui are să se repeadă aici cu străjile, și are s-o ia pe Anis Al-Djalis din mijlocii nostru, și are s-o ducă între mâinile sultanului. Și sultanul are s-o descoasă, iar Anis Al-Djalis nu va putea decât să mărturisească. Atunci vrăjmașul meu Saui va ieși biruitor și va spune: „O, stăpâne al meu, vezi ce sfetnic de credință îți sunt eu? Da ce să fac? E scris ca eu să fiu totdeauna mai prejos la tine, pe când vicleanul de Fadleddin are să fie totdeauna bine văzut!” Atunci sultanul are să-și schimbe simțămintele față de mine, și are sa mă pedepsească amarnic. Și am să ajung de râsul tuturor celor care mă lingușesc și mă prețuiesc astăzi! Și am să-mi pierd și viața, și casa toată!

La vorbele sale, mama lui Ali-Nur îi spuse soțului ei:

— Dă-mi crezare, nu vorbi cu nimeni despre treaba aceasta și nimeni nu are să afle nimic. Și încredințează-ți soarta vrerii lui Allah! Și nimic nu are să se întâmple, decât ceea ce a fost scris să se întâmple.

Atunci vizirul se liniști la vorbele ei, și tihna coborî în sufletul lui, în ceea ce privea urmările de mai târziu; dar rămase tare înciudat pe fiul său Ali-Nur.

Cât despre tânărul Ali-Nur, apoi el ieșise în grabă din odaia dulcei Anis Al-Djalis, la țipetele pe care le scoseseră cele două copilițe roabe. Și plecă să umble craina de colo până colo toată ziua și nu se întoarse la sarai decât odată cu noaptea, și grăbi să se furișeze la maică-sa, în iatacul femeilor, spre a ocoli mânia viziru lui. Și maică-sa, în pofida tuturor celor întâmplate, până la urmă îl sărută și îl iertă; da îl ascunse cu grijă, ajutată într-un fel de toate femeile sale, care, în taină, o pizmuiau pe Anis Al-Djalis că îl avusese în brațe pe cerbul acela de neasemuit. Și, de altminteri, toate înțelegeau să-i spună să fie cu ochii în patru față de mânia vizirului. Încât Ali-Nur fu nevoit, vreme de încă o lună de zile, să aștepte ca femeile să-i deschidă ușa de la iatacul mamei sale, unde se furișa fară zarvă, și unde, cu îngăduința maică-sii, Anis Al-Djalis venea tainic să se întâlnească cu el.

Până ce, într-o zi, mama lui Ali-Nur, văzându-l pe vizir mai puțin îngândurat ca de obicei, îi zise:

— Da până când atâta mânie neclătinată asupra fiu lui nostru? O, stăpâne al meu, am pierdut-o, ce-i drept, pe roabă, da acuma vrei să-l pierdem și pe fiul nostru? Că simt limpede că, dacă starea aceasta de lucruri are să mai țină, fiul nostru Ali-Nur are să fugă pentru totdeauna din casa părinților săi, și noi avem să-l plângem pe acest singur copil al nostru, rod al măruntaielor noastre!

Iar vizirul, tulburat, îi zise:

— Păi, ce cale să urmăm?

Ea răspunse:

— Deseară, petrece-ți seara cu mine, și când Ali-Nur are să vină, eu am să vă fac să vă împăcați. Iar tu, la început, să te faci că vrei să-l pedepsești, ba chiar și să-l omori, iar până la urmă ai să i-o dai pe Anis Al-Djalis de soție. Întrucât Anis Al-Djalis, din toate câte am putut eu să bag de seamă la ea, este minunată întru totul. Și îi e drag de Ali-Nur, și știu că și lui Ali-Nur îi e drag de ea la fel. De altminteri, eu însămi, precum ți-am spus, am să-ți dau, din banii mei, prețul pe care l-ai cheltuit pentru cumpărarea dulcei Anis Al-Djalis!

Vizirul se luă după sfatul soției sale și, de cum intră Ali-Nur în iatacul maică-sii, se și repezi la el, îl trânti sub picioare și ridică asupra-i un cuțit, ca spre a-l ucide. Atunci mama sări între cuțit și fiul ei, și strigă:

— Ce vrei să faci?

Vizirul răcni:

— Vreau să-l omor!

Mama spuse:

— Se căiește!

Iar Ali-Nur zise:

— O, tată, ai avea inimă să mă înjunghii?

Atunci vizirul, cu ochii plini de lacrimi, zise:

— Da tu, nemernicule, cum ai avut cutezanța să-mi răpești bunul și poate că și viața?

Și Ali-Nur răspunse:

— Ascultă, o, părinte al meu, ce spune poetul:

Socoate-mă o clipă-atât de rău Cât toate mișeliile din lume Să le fi săvârșit spre răul tău!

Ci nu știi că un om cu falnic nume Nu poate osândi ca un călău, Și-l iartă pe cel păcătos, anume De tot ce a greșit și-i pare rău?

Și nu știi că așa se cade-a face Îndeosebi când bietul tău vrăjmaș E-n mâna ta și cu priviri buimace Și cu întregu-i suflet frânt chezaș, Se roagă din genunea-n care zace Jos umilit, când tu stai uriaș Pe munte sus alături de soroace?

La auzul stihurilor, vizirul îi dădu drumul fiului său, pe care îl ținea răsturnat sub genunchi, și mila îi pătrunse în inimă, și îl iertă. Atunci Ali-Nur se ridică, sărută mâinile tatălui și ale mamei sale, și luă un chip spășit. Iar taică-său îi zise:

— O, fiul meu, de ce nu mi-ai spus că îți era drag cu adevărat de Anis Al-Djalis, și că nu era numai o toană trecătoare cum ai tu năravul! Că dacă aș fi știut că erai gata să te porți cinstit față de Anis Al-Djalis a noastră, nu aș fi șovăit să ți-o las în dar!

Ali-Nur răspunse:

— Da, de bună seamă, o, tată, sunt gata să-mi fac datoria față de Anis Al-Djalis!

Și vizirul spuse:

— Dacă-i așa, copile drag, singurul îndemn pe care am să ți-l dau și pe care nu trebuie să-l uiți vreodată, pentru ca binecuvântarea mea să fie asupră-ți totdeauna, este de a-mi făgădui că niciodată nu vei lua de soție legiuită pe-o altă femeie decât pe Anis Al-Djalis, că nu ai s-o chinuiești niciodată și că niciodată nu ai să te lepezi de ea vânzând-o!

Și Ali-Nur răspunse:

— Iți fac jurământul, pe viața Prorocului nostru și pe Coranul cel sfânt, că niciodată nu am să-mi iau altă soție cât va trăi Anis Al-Djalis, că niciodată nu am s-o necăjesc și că nu am s-o vând niciodată!

După acestea, toată casa fu cuprinsă de veselie; iar Ali-Nur putu să se bucure în voie de Anis Al-Djalis, și să trăiască așa mai departe cu ea, în desfătare, vreme de încă un an.

Cât despre sultan, Allah îl făcuse să uite cu desăvârșire de cei zece mii de dinari dați vizirului Fadleddin pentru cumpărarea unei roabe frumoase. Caci, în ceea ce îl privește pe afurisitul de vizir ben-Saui, acela nu zăbovi a afla tot adevărul poveștii; da nu cuteza încă să spună ceva sultanului, știind cât de bine văzut, precum și cât de îndrăgit este vizirul, tatăl lui Ali-Nur, atât de către sultan, cât și de către tot norodul din Bassra.

Ast timp, într-o bună zi, vizirul Fadleddin intră la hammam și, grăbindu-se tare, ieși înainte ca sudoarea să i se fi uscat; și întrucât afară se petrecuse o mare schimbare de vreme, fu lovit de o pală de vânt strașnic și care numaidecât îl doborî și îl sili să stea la pat. Pe urmă starea i se înrăutăți, nu mai închise ochii nici ziua, nici noaptea, și ajunse la o slăbiciune care făcu din el umbra celui ce fusese. Atunci nu vroi să zăbovească mai mult a-și îndeplini datorințele de la urmă, și porunci sa fie chemat la el fiul său Ali-Nur, care se înfățișă numaidecât dinaintea sa, cu ochii plini de lacrimi. Și vizirul îi grăi:

— O, copilul meu, orice bucurie are o margine, orice bine un capăt, orice împrumut un soroc, și orice pocal un zaț amar. Astăzi este rândul meu să gust din pocalul morții.

Pe urmă vizirul spuse stihurile acestea:

Se poate sa te uite o zi moartea.

Ci-a doua zi se-arata să-și ia partea.

Și fiecare dintre noi dă zor Înspre genunea noastră-a tuturor.

Că-n ochii Celui Preaînalt nu sunt Nici vai, nici culmi pe-ntreg acest pământ:

Fiece culme-o calcă sub picioare, Și nici un om nu e nici mic, nici mare.

Și nu s-a pomenit împărăție, În toată-această lume-a noastră vie, Și nici proroc, și nici sultan să scape De legea morții, când îi vine-aproape Că toți suntem supușii-acestei legi Și nimenea nu dăinuiește-n veci.56

Pe urmă vizirul grăi mai departe așa:

— Acuma, fiul meu, nu îmi mai rămâne decât o povață să-ți dau, anume aceea de a-ți pune tăria întru Allah, de a nu pierde niciodată din ochi țelurile din urmă ale omului și mai ales de a avea totdeauna multă grijă de fiica noastră, Anis Al-Djalis, soția ta!

Atunci Ali-Nur răspunse:

— O, părinte al meu, iacătă că ne lași! și se mai află pe pământ vreunul ca tine? Nu erai știut decât ca un făcător de bine, și, în sfânta zi de vineri, predicatorii cucernici pomeneau numele tău de la altarul din geamiile noastre, spre a te binecuvânta și spre a-ți ura viața lungă!

Iar Fadleddin mai spuse:

— O, copilul meu, mă rog lui Allah să mă primească și să nu mă alunge de la el!

Pe urmă rosti cu glas tare cele două mărturisiri de credință ale legii noastre: „Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! și mărturisesc că Mohamed este prorocul lui Allah!” după care scoase suspinul de pe urmă și fu scris pe veci în șirul aleșilor preafericiți.

Și numaidecât întregul sarai se umplu de țipete și de vaiete; și știrea ajunse la sultan; și toată cetatea Bassrei nu zăbovi a afla de moartea vizirului Fadleddin ben-Hacan; și toți locuitorii, până și copiii cei mici de prin școli îl plânseră. La rândul său, Ali-Nur nu precupeți nimic, în ciuda mâhnirii sale, spre a face înmormântarea vrednică de pomenirea părintelui său. Și, la înmormântare, veniră toți emirii și toți vizirii, chiar și pizmătărețul Ibn-Saui, care fu nevoit să poarte racla, ca și ceilalți dregători de frunte, mai-mari ai împărăției, și toți locuitorii din Bassra, fără de abatere. Iar la ieșirea mortului din casă, șeicul care stărostea înmormântarea prociti în cinstea mortului stihurile acestea, dintr-un potop de multe altele:

I-am spus acelui ce-a fost pus să-l spele:

Aminte ia la sfaturile mele:

Spală-l, prietene, cu apa ta, Da scaldă-l de asemeni, nu uita, Și-n lacrimile ochilor ce-l plâng, Și-l preamăresc, și-n jurul lui se strâng Că-s de prisos balsamurile toate, Mirodiile mult îndătinate!

Ca să-l îmbălsămezi cum se cuvine, Ai la-ndemână olurile pline Cu-oleul sfânt al facerii de bine Și-al frumuseții faptelor lui rare Ce ne-au fost bucurii și sărbătoare!

Nu auziți, cu vaiete și plângeri, Cum vin din ceruri cetele de îngeri?

Povara grea a greului sicriu, Pe umerii celor ce-l duc și-l știu, Neîndoielnic că e mai ușoară, Decât povara care ne doboară, A milelor cu care ne-a-ncărcat Pe când trăia și ne-a ajutorat! 57

După înmormântare, Ali-Nur purtă multă vreme haine cernite și șezu multă vreme închis în casă, neîngăduind să vadă pe cineva ori să fie văzut de cineva, și rămase în starea aceea de mâhnire o bună bucată de vreme.

Da într-o bună zi, pe când ședea posomorât, auzi că bate cineva la ușă, și se duse să deschidă chiar el, și văzu că intră un tânăr de vârsta lui, fiul unuia dintre prietenii cei vechi și tovarăș de ospețe al răposatului său părinte, vizirul; tânărul acela îi sărută mâna lui Ali-Nur și îi spuse:

— Stăpâne al meu, orice om trăiește în urmașii lui, iar un fiu ca tine nu poate să fie decât fiu strălucit al părintelui său! Nu se cade așadar să te zbuciumi veșnic, și nu da uitării spusele cele sfinte ale Domnului celor de demult și al celor de acum, Prorocul nostru Mohamed (asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!) carele a spus: „Vindecă-ți sufletul și nu ține jale după făptură cea trecătoare!”

La vorbele acestea, Ali-Nur nu putu să găsească nimic de cârtit; și numaidecât se hotărî să pună capăt mâhnirii, măcar de ochii lumii. Se sculă, se mută în sala de oaspeți și porunci să se aducă acolo toate lucrurile trebuitoare, pentru a-și primi cu cinstire musafirii. Și, din ceasul acela, deschise ușile casei și începu să primească toți prietenii, și tineri și bătrâni. Da legă chelemet îndeosebi cu zece tinerei, fiii celor mai de seamă negustori din Bassra. Și, în cârdășie cu ei, Ali-Nur începu să-și petreacă vremea în desfătări și în zaiafeturi necurmate; și nu era ins căruia să nu-i dea peșcheș vreun lucru de preț; și nu primea vreun ins fără ca numaidecât să nu dea un ospăț în cinstea lui. Și săvârșea toată risipa asta cu atâta nepăsare, în ciuda mustrărilor înțelepte ale soției sale Anis Al-Djalis, încât într-o zi chivernisitorul său, speriat de o atare risipă, veni la el și îi zise:

— O, stăpâne al meu, tu nu știi că prea marea filotimie dăunează și că prea multe daruri secătuiesc bogăția? Și nu știi că acela care dă fară de socoteală sărăcește? încât ce adevărat grăiește poetul care spune:

Păstrez cu multă grijă banii mei, Și-n loc să-i las să plece-n lumea toată, Mai bine-i torn în drugi de aur grei.

Că ei îmi sunt și pavăză și spadă.

A-i împărți la cei care mi-i vor Oare n-ar însemna nechibzuință?

N-ar însemna oare să dărui lor Odihna mea, pe-o neagră suferință?

Căci dușmanii mei toți se vor grăbi Să-i bea și să-i mănânce de îndată, Și nici măcar nu vor catadicsi S-ajute-un biet sărac măcar o dată.

Încât fac bine să-mi ascund arginții De omul rău și lacom, ce nu știe Să curme-o clipă șirul suferinții Al semenului ros de sărăcie.

Că-i vai de cel sărac, mai abitir!

În van aleargă el ca o cămilă Neadăpată de cinci zile-n șir -

Tot nu găsește nicăierea milă.

Și umblă necăjit și amărât, Târându-și zilele de azi pe mâine, Sătul de sărăcie până-n gât Și ugilit pe lume ca un câine.

Vai de cel fără bani și-ndatorat, De-ar fi el și-nvățatul cel mai mare Dintre-nțelepți, și mai străluminat Decât e-n ceruri luminatul soare!

La auzul stihurilor rostite de chivernisitorul său, Ali-Nur se uită înveselit la el și îi zise:

— Nici o vorbă de-a ta n-ar putea să aibă vreo înrâurire asupra mea. Află dar, odată pentru totdeauna, că nu am decât un lucru să-ți spun: atâta vreme cât, făcându-ți socotelile, găsești că încă mai am ce să pun pe masă, ferește-te a mă face să mă frământ și să duc grija mesei mele! că ce minunată dreptate are poetul care spune:

Dacă-ntr-o zi aș sărăci cu totul, Cum voi trăi, lipsit de orice spor?

Voi da uitării desfătări trecute, Și n-am să mișc nici mână, nici picior.58

Ci arătați-mi vreun zgârcit pe lume Să fie lăudat că e zgârciți Sau arătați-mi un om darnic care De dărnicia lui să fi murit!

La auzul stihurilor rostite de Ali-Nur, chivernisitorul nu mai avu decât să plece, temenindu-se cu cinstire față de stăpânul său Ali-Nur, și se duse să-și vadă de treburi.

Cât despre Ali-Nur, din ziua aceea nu mai știu să pună margini dărniciei și bunătății firii sale, care îl făcea să dea prietenilor, ba chiar și străinilor, tot ce avea.

Era destul ca unul dintre oaspeții lui să-i spună: „Ce frumos e lucrul ăsta!” pentru ca numaidecât Ali-Nur să-i răspundă: „Păi e al tău!”; ori ca un altul să-i spună: „O, scumpe doamne, ce moșie frumoasă ai tu în cutare loc!”, pentru ca Ali-Nur să-i și spună: „Am s-o scriu numaidecât pe numele tău”, și cerea să i se aducă pe dată calamul, călimara de aramă și hârtia, și scria casa ori moșia pe numele prietenului său, și pecetluia senetul cu pecetea sa. Și o ținu așa răstimp de un an întreg; și dimineața da un ospăț la toți prietenii săi, iar seara le da un alt ospăț, totdeauna în sunete de lăute și aducându-i acolo pe cântăreții cei mai buni și dănțuitoarele cele mai vestite.

Cât despre soția sa, Anis Al-Djalis, ea nu mai era ascultată ca înainte, ba chiar, de la o vreme, Ali-Nur o și cam dase uitării; iar ea nu se plângea, ci se alina cu poeziile și cu cărțile pe care le citea. Iar într-o zi, când Ali-Nur intră în iatacul ei, îi spuse:

— O, Nur, lumină a ochilor mei, ascultă stihurile acestea ale unui poet:

Da, hotărât, cu cât faci mai mult bine, Cu-atât ți-e viața și mai fericită.

Dar teme-te și de ceea ce vine:

De lovitura dată de ursită.

Noaptea-i făcută ca să dormi, firește, Să-ți liniștească sufletul fierbinte;

Ci tu te-ai apucat de mult, orbește, Să risipești asemeni ceasuri sfinte!

Încât să nu te minunezi odată Când nemiloasă, într-un zori de zi, Va izbucni din noaptea-ntunecată Nenorocirea, și te va lovi! 59

Abia isprăvi Anis Al-Djalis de procitit stihurile, că se și auziră niște bătăi la ușa de-afară. Și Ali-Nur ieși din iatacul soției sale și se duse să deschidă; și era chivernisitorul. Ali-Nur îl pofti într-o odaie de lângă sala de ospețe în care, la ceasul acela, se aflau mai mulți prieteni obișnuiți care aproape că nici nu se mai despărțeau de el. Și Ali-Nur îi spuse chivernisitorului:

— Ce e, de ai înfățișarea asta mohorâtă?

Chivernisitorul răspunse:

— O, stăpâne al meu, s-a întâmplat beleaua de care îmi era așa de frică pentru tine!

El zise:

— Păi cum?

El răspunse:

— Află că rostul meu s-a sfârșit, întrucât nu mai am sub mână nimic al tău de chivernisit. Și nu mai ai nici un fel de moșie și nimic altceva care să prețuiască un obol, sau baremi mai puțin decât un obol. Și iacătă că îți aduc terfeloagele cu cheltuielile pe care le-ai făcut, și terfeloagele cu avuțiile tale.

Când auzi vorbele acestea, Ali-Nur nu putu decât să-și lase capu-n jos, și grăi:

— Numai întru Allah este tărie, numai el este Atotputernic!

Or, unul dintre prietenii din sala de ospețe taman auzi schimbul acela vorbe și zori să dea fuga îndată să ducă vestea și celorlalți, și le spuse:

— Ascultați știrea! iacătă că Ali-Nur nu mai are nici baremi un obol ca avere!

Și chiar în clipita aceea intră și Ali-Nur care, parcă spre a întări adevărul celor spuse, era schimbat de tot la chip și avea o înfățișare tare răvășită.

Când îl văzu așa, unul dintre oaspeți se ridică, se întoarce către Ali-Nur și îi zise:

— O, stăpâne al meu, aș vrea să-ți cer îngăduință să plec, întrucât nevastă-mea urmează să nască taman în noaptea asta, și chiar că nu pot s-o las singură. Așa că sunt dator să mă duc la ea cât mai repede!

Și Ali-Nur îi îngădui. Atunci se ridică al doilea, care spuse:

— O, stăpâne Ali-Nur al meu, trebuie numaidecât să mă duc chiar astăzi la fratele meu, care sărbătorește datina tăierii-mprejur a copilului său!

Și Ali-Nur îi îngădui. Pe urmă, fiecare oaspete se ridică la rându-i și găsi o pricină spre a pleca, și tot așa până la cel mai de pe urmă, încât Ali-Nur se pomeni singur în mijlocul sălii de ospețe. Trimise atunci după Anis Al-Djalis și îi spuse:

— O, Anis Al-Djalis, încă nu știi ce mi-a căzut pe cap!

Și îi povesti tot ce i se întâmplase. Ea răspunse:

— O, stăpâne al meu Ali-Nur, e multă vreme de când nu contenesc a te face să te temi de ceea ce până la urmă ți s-a întâmplat astăzi. Da nu m-ai ascultat niciodată, ba chiar într-o zi mi-ai procitit aceste stihuri, drept orice răspuns:

De-ți bate-n poartă cândva bogăția Și-ți trece pragul – prinde-o fără teamă!

Te bucură de ea precum ți-e placul Și dă-o și la prieteni, mai cu seamă.

Că s-ar putea-ntr-o bună zi să-ți scape, Și n-ai să poți să îi mai iei vreo vamă!

Ci dacă ea s-a hotărât anume Să-și caute-adăpost în casa ta, Slujește-te de ea fără măsură:

Nu dărnicia ta o va curma!

Iar de s-ar hotărî cumva să plece, Nu pentru calicia ta va sta!

Așa că, atunci când te-am auzit procitind stihurile, mi-am ținut gura și n-am vrut să-ți întorc vorba.

Ali-Nur îi spuse:

— O, Anis Al-Djalis, știi bine că n-am precupețit nimic față de prietenii mei, și pentru ei mi-am irosit toate bunurile! încât nu cred că acuma ei ar putea să mă părăsească la nevoie!

Și Alis Al-Djalis îi răspunse:

— Pe Allah! îți jur că nu au să-ți fie de nici un ajutor!

Și Ali-Nur zise:

— Ei bine! din clipita aceasta am să mă ridic și am să mă duc să-i caut unul câte unul, și am să bat la ușa lor; și fiecare dintre ei are să-mi dea cu mărinimie ceva bani; și în felul acesta am să-mi înjghebez un temei, pe care am să-l folosesc spre a face negustorie; și am să las pustiei petrecerile și chiolhanurile, pentru totdeauna!

Și chiar că se ridică numaidecât și se duse pe ulița din Bassra pe care locuiau prietenii săi, că toți prietenii săi locuiau pe ulița aceea care era cea mai frumoasă. Bătu la cea dintâi ușă, și veni să-i deschidă o arăpoaică, și îl întrebă:

— Cine ești?

El îi răspunse:

— Spune-i stăpânului tău că Ali-Nur se află la ușă și că îi trimite vorba asta: „Sluga ta Ali-Nur îți sărută mâinile și așteaptă urmarea dărniciei tale!”

Și arăpoaica se duse să-i ducă știrea stăpânului ei, care țipă la ea:

— Du-te repede îndărăt și spune-i că nu sunt aici!

Și arăpoaica se duse să-i spună lui Ali-Nur:

— O, stăpâne al meu, stăpânul meu nu este aici!

Și Ali-Nur cugeta în sine-și: „Iacătă un plod de cățea! se ascunde de mine! Da ceilalți nu sunt toți plozi de maidan!”

Și se duse să bată la ușa altui prieten și să ceară să i se spună aceleași vorbe ca și celui dintâi; da și cel de al doilea îi trimise același răspuns. Atunci Ali-Nur prociti stihurile acestea:

Nici n-ajunsei de-a bine-n fața casei, Că o și auzii sunând pustie, Și-i și văzui pe toți cum fug, de frică Să nu le pun firava dărnicie La vreo-ncercare, orișicât de mică.60

Pe urmă își zise: „Pe Allah! trebuie să mă duc să-i cercetez pe toți, cu nădejdea că voi găsi măcar unul care să facă singur ceea ce ticăloșii ăștia nu au făcut.” Da nu putu să găsească niciunul care să primească a-l vedea ori care să poruncească să i se dea măcar o bucată de pâine. Atunci nu putu decât să-și procitească aceste stihuri:

Când e bogat, omul este ca pomul:

Se-adună împrejurul său tot omul, Cât timp e plin de roade-mbietoare;

Dar când tot rodul de pe ramuri moare, II lasă toți, și-n altă parte fug, După alt pom cu poame din belșug Așa-s croiți toți fiii-acestui veac, Bolnavi de-aceeași boală fără leac;

Nici măcar unul nu am întâlnit Care să fi rămas nemolipsit.

După care chiar că fu nevoit să se ducă la Anis Al-Djalis să-i spună, cu fruntea tare îngrijorată:

— Pe Allah! niciunul dintre ei nu a vrut să se arate!

Ea îi răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu ți-am spus eu că n-au să te ajute cu nimic? Acuma te sfătuiesc să începi a vinde bucățică cu bucățică lucrurile și bunurile de preț pe care le avem în casă. Și asta ne va îngădui să mai trăim încă o vreme.

Și Ali-Nur făcu precum îl sfătuise Anis Al-Djalis. Ci, după o bucată de vreme, nu mai rămase în casă nimic de vândut. Atunci Anis Al-Djalis îl luă pe Ali-Nur care plângea și îi zise:

— O, stăpâne al meu, de ce plângi? Oare eu nu sunt încă aici? Și oare nu sunt eu tot Anis Al-Djalis, de care spui că e cea mai frumoasă dintre femeile arabe? Ia-mă, așadar, și du-mă la sukul de robi, și vinde-mă! Oare ai uitat că am fost cumpărată pe zece mii de dinari de aur de către răposatul tău părinte? Așa că nădăjduiesc că Allah te va ajuta la această vânzare și ți-o va face spornică, și va mijloci să fiu vândută la un preț încă și mai ridicat decât întâia oară. Cât despre despărțirea noastră, știi bine că, dacă Allah a scris că avem să ne găsim iarăși într-o zi, avem să ne găsim iarăși!

Ali-Nur îi răspunse:

— O, Anis Al-Djalis, niciodată n-am să mă învoiesc să mă despart de tine, fie măcar și pe un ceas!

Ea îi răspunse:

— Nici eu nu mă învoiesc, o, stăpâne Ali-Nur al meu! Da nevoia este adeseori lege, precum spune poetul:

Nu te sfii să faci orice pe lume, când te silește neagra trebuință.

Și nu da îndărăt de la nimic, cât nu treci peste buna-cuviință.

Și nu-ți mai bate capu-ngrijorat, cât n-ai pricină-ntemeiată bine.

Iar pricinile cu temei întreg, de judeci cum se cade, sunt puține.

La stihurile acestea, Ali-Nur o luă pe Anis Al-Djalis în brațe, o sărută pe plete și, cu lacrimi pe obraji, rosti aceste stihuri:

Te rog, mai stai o clipă-n prag, iubire!

Și lasă-mă din ochii tăi acum Doar o privire, numai o privire Să-mi iau ca hrană pe amarul drum, Și-n ucigașa noastră despărțire, Pe inima-mi făcută praf și scrum, Balsam să fie-n ceasul de pieire.

Ci dacă-ți pare ruga mea prea mare, Nu-mi da nimic, și lasă-mă pierdut, Și-n trista-mi părăsire, și-n uitare, Și-n jalea neagră-n care am căzut.

Atunci Anis Al-Djalis începu să-i vorbească lui Ali-Nur cu niște vorbe atâta de dulci, încât îl hotărî să ia calea pe care i-o arăta ea, dovedindu-i că nu avea decât numai mijlocul acesta de a ocoli, el, Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, o sărăcie necuvenită lui. Așa că Ali-Nur ieși cu ea și o duse la sukul de robi, și luă legătura cu telalul cel mai iscusit și îi spuse:

— Trebuie să știi, o, misitule, prețul celei pe care ai s-o pristăvești în târg. Așa că să nu greșești!

Și misitul îi răspunse:

— O, stăpâne al meu, Ali-Nur, sunt sluga ta și îmi cunosc îndatoririle și cinstirile pe care ți le datorez!

Atunci Ali-Nur intră cu Anis Al-Djalis și cu telalul într-o odaie din han, și ridică iașmacul care acoperea chipul dulcei Anis Al-Djalis. La vederea ei, misitul strigă:

— Ya Allah! păi este roaba Anis Al-Djalis, pe care chiar eu i-am vândut-o răposatului vizir pe zece mii de dinari de aur, acuma-s abia doi ani!

Și Ali-Nur răspunse:

— Da, chiar ea este!

Atunci misitul zise:

— O, stăpâne al meu, orice făptură își poartă soarta agățată la gât și nu poate să scape de ea! Da mă jur ție că am să mă slujesc de toată priceperea mea ca s-o vând cât mai bine pe roaba ta, și la prețul cel mai ridicat din suk!

Și numaidecât telalul dădu fuga chiar la locul unde toți negustorii aveau obiceiul să se întâlnească, și așteptă să se strângă toți acolo, îndârdorați cum erau la ceasul acela, mai peste tot, să cumpere roabe de prin toate părțile și să le înghesuie pe toate în colțul acela din târg unde se găseau și turcoaice, și grecoaice, și circazience, și abisinience, și altele. Când văzu că toți negustorii erau acolo și că tot locul era plin de mulțimea de misiți și de cumpărători, misitul se ridică repede, se sui pe o piatră mare și strigă:

— O, voi toți, negustorilor, și voi, oameni plini de bogății și de bunuri, să știți că nu tot ce-i rotund este nucă, nu tot ce-i lung este banană; nu tot ce-i alb este untură; nu tot ce-i roșu este vin; nu tot ce-i negricios este curmală! O, negustori vestiți între negustorii din Bassra și din Bagdad, iacătă că aduc astăzi dinaintea judecății și prețuirii voastre un mărgăritar ales și nepereche, care, dacă e să fim drepți, prețuiește mai mult decât toate bogățiile strânse la un loc! Așa că să spuneți voi la sultan-mezat prețul de strigare pentru început, ca deschidere a vânzării! Da veniți să vedeți, mai întâi, cu ochii voștri!

Și îi stârni pe toți să vină s-o vadă pe Anis Al-Djalis, și numaidecât toți căzură la învoială să înceapă cu a deschide vânzarea la strigarea de patru mii de dinari ca prețul cel dintâi la mezat.

Atunci misitul strigă:

— La patru mii de dinari, mărgăritarul roabelor albe!

Și numaidecât un negustor ridică prețul strigând:

— La patru mii cinci sute de dinari!

Dar taman în clipita aceea, vizirul Saui trecea călare prin sukul de robi și îl văzu pe Ali-Nur cum sta în picioare lângă telal, și pe telal cum striga prețul. Și cugetă în sineși: „Pramatia asta de Ali-Nur pesemne că a venit să-și vândă acuma roaba cea mai de pe urmă, după ce și-a vândut toate lucrurile din casă!” Și numaidecât auzi că era vorba de prețul unei roabe albe, și gândi: „Ali-Nur de bună seamă că taman își vinde roaba, tânăra cu pricina, întrucât socot eu că nu mai are un ban. Ah, de-ar fi adevărat, ce mi s-ar mai răcori inima!” Atunci îl strigă pe telal, care veni pe dată, cunoscându-l pe vizir, și sărută pământul dintre mâinile lui, iar vizirul îi spuse:

— Vreau să cumpăr eu roaba pe care o strigi la mezat. Adu-mi-o degrabă, ca s-o văd!

Și telalul, care nu avea cum să nu se supună poruncii vizirului, zori s-o aducă pe Anis Al-Djalis și îi trase la o parte iașmacul dinaintea vizirului. La vederea acelui chip fară de asemuire și a tuturor nurilor puiandrei și a boiului ei desăvârșit, vizirul rămase înmărmurit și grăi:

— La ce preț a ajuns?

Telalul răspunse:

— La patru mii cinci sute de dinari, la cea de a doua strigare.

Și vizirul spuse:

— Ei bine, o iau eu la prețul acesta!

Și, după ce grăi așa, îi țintui cu privirile pe toți negustorii, care nu cutezau să mai urce prețul, și niciunul dintre ei nu avu îndrăzneala să dea mai mult, știindu-se ce răzbunare are să-și croiască vizirul asupra cutezătorului. Pe urmă vizirul adăugă:

— Da ce ai, bre, telalule, de-ai rămas înțepenit așa? Hai odată, întrucât iau roaba pe patru mii de dinari și îți dau din ei cinci sute pentru osteneala ta!

Iar telalul nu știu ce să răspundă și, cu capu-n jos, se duse la Ali-Nur ceva mai încolo și îi zise:

— O, stăpâne al meu, ce nenorocire pe noi! Roaba ne scapă din mâini la un preț de râs, pe nimic! Și, precum poți să bagi de seamă, tocmai vizirul cel aprig Ben-Saui, vrăjmașul răposatului tău părinte, este cel care pesemne că a dibăcit că roaba era bunul tău, și nu ne-a lăsat să ajungem la prețul adevărat. Vrea s-o ia la prețul de la cea de a doua strigare. Ba, dacă am fi încredințați că are s-o plătească în bani peșin și pe loc, ne-am mai mângâia oleacă și i-am mulțumi lui Allah, măcar și pentru puținul de-acum! Da eu știu că vizirul acesta al prăpădului este cel mai rău platnic de pe lume, și îl cunosc de multă vreme, și îi cunosc toate tertipurile și răutățile. Iacătă ce trebuie să fi ticluit în răutatea lui: are să-ți scrie un senet de datorie pe care să ți-l plătească vreun vechil de-al lui, la care are să trimită vorbă tainic să nu-ți plătească nimic-nimic. Și, ori de câte ori vei vrea să te duci să-i ceri să-ți plătească, vechilul are să-ți spună: „Am să-ți plătesc mâine!” Iar mâinele acela nu are să vină niciodată. Iar tu ai să fii atâta de sătul și de scârbit de atâtea târomeli, încât până la urmă ai să ajungi cu ei la un târg și ai să le dai hârtia iscălită de către vizir: și pe dată vechilul are s-o înșface și s-o rupă! și-așa pierzi neabătut prețul roabei tale!

La vorbele telalului, Ali-Nur fu pradă unei mânii de-abia stăpânite și îl întrebă pe telal:

— Ce-i de făcut?

El răspunse:

— Am să-ți dau un sfat, prin care ai să ajungi la cel mai bun capăt: eu am să mă îndrept către mijlocul sulfului, ducând-o cu mine pe Anis Al-Djalis. Tu atunci să te repezi după mine și să smulgi roaba și să-i zici: „Nemernico! unde te duci? păi nu știi că e vorba numai de un jurământ pe care să mi-l împlinesc, de vreme ce m-am jurat că am să mă prefac că te vând în sukul de robi spre a te îngenunchea și a îndrepta firea ta cea rea de acasă!” Pe urmă s-o lovești de două, trei ori și s-o duci! și-atunci toată lumea, precum și vizirul, vor crede că într-adevăr nu ai adus roaba la suk decât spre a-ți împlini jurământul!

Iar Ali-Nur se învoi și zise:

— Iată într-adevăr gândul cel mai bun!

Atunci telalul se depărtă, se duse în mijlocul suku-lui, luă roaba de mână, o aduse dinaintea vizirului El-Mohin ben-Saui, și îi zise:

— Doamne, stăpânul roabei este insul de colo, la câțiva pași mai sus de noi! Da ia uite-l că vine încoace!

Și chiar că Ali-Nur se apropie de ceata lor, o înhăță repezit pe Anis Al-Djalis, îi trase un ghiont și țipă la ea:

— Vai de tine! păi tu nu știi că nu te-am adus la suk decât ca să-mi împlinesc jurământul? Întoarce-te numaidecât acasă și să ai grijă de-aci înainte să nu mai fii neascultătoare, precum ai fost. Și să nu cumva să socoți că am trebuință de prețul vânzării tale închipuite! Și, de altminteri, chiar dacă aș ajunge la ananghie, mai degrabă mi-aș vinde toate lucrurile din casă până la cel din urmă, și praful lor, și tot ce mai am, decât să gândesc a te vinde pe tine în suk!

La vorbele lui Ali-Nur, vizirul Ben-Saui strigă:

— Vai de capul tău, tinere smintit! Vorbești de parcă ți-ar mai fi rămas vreun lucru sau ceva de cumpărat ori de vândut. Știu toți că nu mai ai un chior!

Spuse, și vru să pășească spre el și să-l înșface. La priveliștea aceea, toți negustorii și toți telalii se uitară la Ali-Nur, care le era cunoscut și tare drag tuturor, și ei încă îl mai țineau minte pe părintele lui, care le fusese tuturora un ocrotitor adevărat și bun. Atunci Ali-Nur le spuse:

— Ati auzit cu toții vorbele neobrăzate ale acestui ins; așa că vă iau pe toți de mărturie!

Iar vizirul, la rându-i, le zise:

— O, negustorilor, numai din cinstire față de voi nu îl ucid dintr-o lovitură pe neobrăzat!

Și negustorii toți se uitară unul la altul pe furiș, și își făcură semn din ochi ca spre a zice: „ÎI sprijinim pe Ali-Nur!” și cu glas tare grăiră:

— Chiar că aceasta-i o daravelă care nu ne privește. Descurcați-vă amândoi cum puteți!

Și Ali-Nur, care de felul lui era plin de bărbăție și de curaj, se repezi la frâul calului vizirului, îl apucă pe vizir cu o mână și-l smulse din șa și-l doborî la pământ. Pe urmă îi puse un genunchi în piept și începu să-i care la pumni în cap, în pântece și peste tot, și îl scuipă în ochi, și-i spuse:

— Câine, plod de câine și pui de lele, fie afurisit taică-tău, și tatăl lui taică-tău, și tatăl maică-tii, o, afurisitule, o, împuțitule!

Pe urmă îi mai altoi un pumn amarnic în falcă, și-i rupse câțiva dinți; și sângele năclăi barba vizirului, care, de altminteri, căzuse chiar în mijlocul unei băltoace de noroi.

La priveliștea aceea, cei zece robi care veniseră cu vizirul își traseră spadele și vrură să se repeadă la Ali-Nur să-l căsăpească și să-l facă bucăți. Dar mulțimea toată li se puse în cale și le strigă:

— Ce vreți să faceți și ce vă băgați? Stăpânul vostru e vizir, dreptu-i; da nu știți că și acesta e fiu de vizir? Și nu vă e teamă, nesocotiților, că mâine aveți să-i vedeți cum se împacă amândoi și-atunci voi aveți să îndurați toate ponoasele?

Și robii văzură că era mai chibzuit să nu se bage. Da, cum ostenise să tot care la pumni, Ali-Nur îi dădu drumul vizirului, care izbuti să se ridice, plin tot de noroi, de sânge și de țărână, și, sub ochii mulțimii, care nici gând n-avea să-l deplângă, porni către saraiul sultanului.

Cât despre Ali-Nur, apoi el o luă pe Anis Al-Djalis de mână și, în strigătele de bucurie ale întregii mulțimi, se întoarse la el acasă.

Cât despre vizir, apoi el ajunse la saraiul sultanului Mohammad ben-Soleiman El-Zeini în starea aceea jalnică61, și se opri la scara saraiului și începu să se vaiete:

— O, Măria Ta! sunt un obijduit!

Și sultanul porunci să fie adus între mâinile sale, și se uită la el, și văzu că era vizirul El-Mohin ben-Saui. Și, cu mare minunare, îl întrebă:

— Da cine-a cutezat să săvârșească asupra ta asemenea faptă?

Iar vizirul începu să se tânguie și rosti stihurile acestea:

E cu putință să mă-mpile veacul, Când tu ești viu aici, și domn deplin, În veacu-acesta-n care tu ești leacul Care tămăduiește orice chin?

E cu putință ca eu să fiu pradă În colții unor câini ce mă sfâșie, Când tu îmi ești și pavăză, și spadă, Tu, leul care-mi șade chezășie?

E cu putință ca toți însetații Să bea din apa-ți vie pe-ndelete, Când eu, cel ocrotit de tine, iată, Sub cerul tău rămân să pier de sete, O, nor al meu mult binefăcător Care dai sfânta ploaie tuturor?

Pe urmă adăugă:

— O, stăpâne al meu, oare asta-i soarta tuturor slujitorilor care te preamăresc și te slujesc cu credință, și așa îngăduiești tu să fie săvârșite asemenea tâlhării asupra lor?

Și sultanul îl întrebă:

— Da cine te-a făcut să înduri atare necaz?

El răspunse:

— Află, o, Măria Ta, că plecasem astăzi să dau o raită pe la sukul de robi, cu gândul de a cumpăra o roabă bucătăreasă care să se priceapă a-mi găti bucatele pe care bucătăreasa mea de acuma se îndărătnicește să mi le ardă întruna, și văzui acolo în suk o roabă tânără, cum n-am mai văzut una asemenea nicicând în toată viața mea. Și telalul pe care l-am întrebat mi-a răspuns: „Eu mă cam socot că este roaba tânărului Ali-Nur, fiul răposatului vizir Hacan”. Or, o, doamne și stăpâne al meu, tu poate că îți mai aduci aminte că i-ai dat odinioară zece mii de dinari vizirului Fadleddin ben-Hacan, ca să-ți cumpere o roabă frumoasă și plină de haruri. Vizirul Hacan nu a zăbovit, de altminteri, s-o găsească și s-o cumpere pe roaba poruncită; da întrucât fata era minunată, și cum i-a plăcut de ea până peste poate, i-a dat-o peșcheș fiului său Ali-Nur. Și Ali-Nur, la moartea părintelui său, a luat calea risipelor și a smintelilor, până într-atât cât a fost nevoit să-și vândă toate moșiile, toate bunurile și până și lucrurile din casă. Și când a ajuns să nu mai aibă nici banul cu care să trăiască, a dus roaba la suk, ca s-o vândă, și a dat-o în seama misitului, care a strigat-o pe dată la mezat. Și numaidecât negustorii au început să ridice prețul, și până acolo cât prețul roabei a ajuns la patru mii de dinari. Eu atunci am văzut roaba și m-am hotărât s-o cumpăr pentru stăpânul meu sultanul, cel care pusese la îndemână banii dintâi. L-am chemat pe telal și i-am spus: „Fiule, am să-ți dau chiar eu cei patru mii de dinari!” Și telalul mi l-a arătat pe stăpânul tinerei roabe; și acela de cum m-a văzut, a sărit la mine ca un turbat și mi-a strigat: „Cap bătrân al prăpădului! o, șeic păgubos și piază-rea! mai degrabă i-aș vinde-o unui ovrei sau unui creștin, decât să ți-o las ție, măcar de-ar li să-mi umpli cu aur izarul care-o acoperă!” Eu atunci am răspuns: „Păi, o, tinere, nu pentru mine o vreau, ci pentru stăpânul nostru sultanul, care este milosârdnicul nostru al tuturora și stăpânul nostru bun!” Ci, la vorbele mele, în loc să se plece, s-a întărâtat încă și mai rău, și s-a aruncat la frâul calului meu, și m-a apucat de un picior și m-a tras și m-a doborât la pământ; pe urmă, fară a ține seama de vârsta mea înaintată, și fară de cinstire față de barba mea albă, a început să mă lovească și să mă ocărască în toate chipurile și, într-un sfârșit, m-a adus în starea de plâns în care mă vezi în clipita de-acum, o, sultane mult drept! Și toate acestea nu mi s-au întâmplat decât pentru că am vroit să-i fac bucurie sultanului meu și să-i cumpăr o roabă tânără, care este a lui de drept și pe care o socoteam vrednică de patul lui!

Și vizirul, cu vorbele acestea, se aruncă la picioarele sultanului și începu să plângă și să milogească dreptate de la sultan. Și, văzându-l și auzindu-i povestea, sultanul fu cuprins de o atare mânie, încât îl năpădi sudoarea de pe frunte printre ochi; se întoarse către cei care ședeau de strajă, emirii și maimarii domniei; și nu făcu decât un semn. Și pe dată patruzeci de străjeri înarmați cu paloșe mari trase din teacă se înfățișară între mâinile sale, încremeniți. Și sultanul le zise:

— Coborâți în chiar clipita aceasta la casa fostului meu vizir El-Fadl ben-Hacan, și prădați-o, și dărâmați-o din temelii; pe urmă înhățați-i pe ucigașul Ali-Nur și pe roaba lui, legați-le mâinile și târâți-i pe jos prin noroi și aduceți-i între mâinile mele.

Iar cei patruzeci de străjeri răspunseră că ascultă și că se supun, și se repeziră pe dată spre casa lui Ali-Nur.

Or, la saraiul sultanului, printre musaipi, se afla și un musaip tinerel, pe nume Sanjar, care fusese mai întâi mameluc la răposatul vizir Ben-Hacan, și care fusese crescut împreună cu tânărul său stăpân Ali-Nur, față de care se legase cu dragoste mare. Norocul vroi ca el să se nimerească acolo taman în clipita intrării vizirului Saui și a poruncii ucigașe dată de sultan. Și își și luă zborul pe drumuri neocolite, până la casa lui Ali-Nur, care, auzind poarta izbită cu nerăbdare, alergă să deschidă el însuși. Și îl cunoscu pe prietenul său, tânărul Sanjar, și vru să-i ureze bun venit și să-l sărute.

Și tânărul Sanjar, fară a-i da răgaz, îi spuse:

— O, stăpâne al meu iubit, nu-i acuma ceasul de vorbe prietenești și de temeneli de bun-întâlniș; întrucât ia auzi ce spune poetul:

Suflete slobod, dacă te-mpresoară Cu lanțurile ei năpăstuirea În înrobire neagră și amară, Smulge-te-ndată și ia-ți zboru-aiurea, Fugi unde-o fi, și lasă-aici să piară Și să se sfarme-n pulbere clădirea Peste aceia care-o ridicară.

Prietene, vei găsi tu altunde, Pe-acest pământ al lui Allah, întins, O altă țară-n care să-ți duci viața Ferit de ura orișicărui ins -

Da suflet, câtu-i lumea noastră toată, Pământu-n lung și-n lat de-ai să-l colinzi, N-ai să mai capeți altul niciodată!

Și Ali-Nur răspunse:

— O, prietene Sanjar, da ce știre vii să-mi aduci?

Sanjar spuse:

— Scoală-te și caută-ți scăparea, și scap-o și pe roaba Anis Al-Djalis. Întrucât El-Mohin ben-Saui v-a întins un laț în care, dacă aveți să cădeți, stă gata să vă omoare fără milă. Și-apoi iacătă că sultanul, la asmuțirea lui, trimite asupra voastră a amândurora patruzeci de străjeri de-ai săi înarmați, cu paloșele trase! Așa că socoata mea este să vă luați tălpășița până a nu vi se întâmpla nenorocirea.

Și, cu vorbele acestea, Sanjar îi întinse lui Ali-Nur o pungă plină cu galbeni și îi zise:

— O, stăpâne al meu, iată patruzeci de dinari care pot să-ți fie folositori la ceasul de-acum; și mă rog ție să mă ierți că nu pot să fiu mai darnic. Da pierdem vremea! Scoală-te și fugi!

Atunci Ali-Nur grăbi a se duce să-i dea de știre dul-cei Anis-Al-Djalis, care pe dată se și înveli în maramele ei; și amândoi ieșiră din casă, pe urmă din cetate, și ajunseră la țărmul mării, cu sprijinul lui Allah. Și găsiră o naie care tocmai urma să plece și se și gătea să-și desfășoare pânzele. Se repeziră și îl văzură pe reiz stând în picioare în mijlocul corăbiei și strigând:

— Acela care încă nu și-a luat rămas-bun, să și-l ia! acela care încă nu și-a isprăvit de făcut târguielile, să și le isprăvească! acela care a uitat acasă vreun lucru, să dea fuga să-l aducă! întrucât iacătă că pornim!

Și toți călătorii răspunseră:

— Nu mai avem nimica de împlinit, o, reizule! suntem gata!

Atunci reizul strigă la oamenii lui:

— Haideți! desfășurați pânzele și strângeți parâmele!

În clipita aceea, Ali-Nur îl întrebă pe reiz:

— Încotro plecați, reizule?

El răspunse:

— Către cetatea păcii, Bagdadul!

În clipita aceasta a povestirii ei, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, cuminte, se opri din povestit.

Iar când fu cea de a treizeci și patra noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când reizul i-a spus lui Ali-Nur: „Către cetatea păcii, Bagdadul!”, Ali-Nur i-a strigat:

— Așteptați! mergem și noi!

Și, urmat de Anis Al-Djalis, a urcat pe puntea corăbiei, care pe dată și-a umflat pânzele și, ca o pasăre mare și albă, și-a luat zborul, plutind, cum spune poetul:

Privești uimit ca de-o vrăjitorie Corabia-n întrecere cu vântul Din goana lor spre zare, nu se știe Cine va fi până la urmâ-nfrântul.

E-o pasăre ce din văzduh coboară Cu aripile albe-ntinse larg Și care-apoi alunecă ușoară Pe apele care-mprejur se sparg.

Și corabia, pe un vânt prielnic, purcese la drum, ducând cu ea toți călătorii. Iac-așa cu Ali-Nur și cu Anis Al-Djalis.

Cât despre cei patruzeci de străjeri trimiși de sultan spre a-l zeberi pe Ali-Nur, apoi aceștia ajunseră la casa lui Ali-Nur, o împresurară din toate părțile, sparseră ușile, năvăliră înăuntru și făcură peste tot cercetările cele mai amănunțite. Da nu putură să pună mâna pe nimeni. Atunci dărâmară cu mânie casa și se întoarseră să dea seamă sultanului despre cercetările lor nerodnice. Și sultanul le zise:

— Căutați-i peste tot și scotociți toată cetatea!

Și, cum vizirul Ben-Saui tocmai sosea în clipita aceea, sultanul îl chemă și, spre a-l alina, îi dărui un caftan falnic și frumos, și îi spuse:

— Nimeni altcineva nu are să te răzbune decât eu însumi, îți făgăduiesc!

Iar vizirul îi poftori viață lungă și tihnă întru fericire. Pe urmă sultanul le porunci pristavilor domnești să pristăvească în toată cetatea știrea următoare: „Dacă vreunul dintre voi, o, locuitorilor, îl întâlnește pe Ali-Nur, fiul răposatului vizir Ben-Hacan, să-l prindă și să-l aducă între mâinile sultanului; și va dobândi un caftan de fală, ca răsplată, și bani o mie de dinari! Însă dacă îl va vedea careva și îl va ascunde, acela va îndura o pedeapsă pilduitoare!” Dar, în pofida tuturor căutărilor, nimeni nu dovedi ce se făcuse cu Ali-Nur. Iac-așa cu sultanul și cu străjerii lui.

Dar cât despre Ali-Nur și Anis Al-Djalis, aceștia ajunseră în bună pace la Bagdad, iar reizul le spuse:

— Iacătă cetatea cea vestită, Bagdadul, sălașul gingășiei! Aceasta-i cetatea cea fericită care habar nu are de asprimile brumelor și ale iernilor, care trăiește la umbra trandafirilor săi, sub adierile primăverii, în mijlocul florilor, al grădinilor și al șopotului apelor lui murmurătoare!

Și Ali-Nur îi mulțumi reizului pentru bunătatea sa de-a lungul călătoriei, și îi plăti cinci dinari de aur ca preț pentru drumeția lui și a dulcei Anis Al-Djalis, pe urmă părăsi corabia și, urmat de Anis Al-Djalis, intră în Bagdad.

Vru soarta ca Ali-Nur, în loc să apuce pe drumul obișnuit, să ia un altul, care îl duse în mijlocul grădinilor ce înconjoară Bagdadul. Și se opriră la poarta unei grădini împrejmuite de un zid înalt, și a cărei intrare era bine măturată, bine stropită și, pe fiecare latură, cu câte o laviță mare, cioplită; poarta, care era tare frumoasa, era închisă; și, în partea de sus a ei, atârnau niște lămpi tare frumoase, de toate culorile; și, chiar lângă ea, se afla o cișmea unde curgea o apă limpede. Cât despre drumul ce ducea la poarta aceea, era așternut între două șiruri de stâlpi pe care atârnau niște chilimuri falnice de atlaz, toate întinse în vânt.

Atunci Ali-Nur îi spuse dulcei Al-Djalis:

— Pe Allah! tare-i frumos locul acesta!

Ea răspunse:

— Atunci, hai să ne odihnim aici un ceas, pe laviță.

Și șezură pe una din lavițele cele mari, după ce se spălară bine pe ochi și pe mâini cu apa proaspătă de la cișmea. Și șezură să se revenească pe laviță și să guste cu desfăt boarea care adia dulce; și le era așa de bine, încât nu zăboviră să adoarmă, după ce se acoperiră cu izarul.

Or, grădina la poarta căreia adormiseră se numea Grădina Desfătărilor, și în mijlocul ei se afla un sarai care se numea Saraiul Minunilor, și era a califului Harun Al-Rașid. Când își simțea pieptul apăsat, califul venea să se însenineze și să se veselească și să-și uite de griji în grădina și în saraiul de-aici. Saraiul acela întreg nu era alcătuit decât numai dintr-o sală grozav de mare, luminată de optzeci de ferestre; și sub fiecare fereastră atârna câte un fanar plin de strălucire; iar în mijlocul sălii atârna un candelabru mare, de aur greu, strălucitor ca soarele. Sala aceea nu se deschidea decât numai atunci când venea califul; și numai atunci se aprindeau toate lămpile, precum și candelabrul cel mare, și se deschideau toate ferestrele, iar califul ședea jos pe divanul cel mare așternut cu mătase, cu urșinic și cu zarafir, și le poruncea atunci cântărețelor sale să cânte, și lăutarilor să-l farmece cu lăutele lor; da cel al cărui glas îi plăcea să-l asculte era mai ales doinitorul său cel mai drag, vestitul Ishac, ale cărui cântece și ticluituri erau cunoscute de întreaga lume. Și-așa, în liniștea nopților și în dulcea adiere înmiresmată de florile din grădină, califul își ostoia pieptul, în cetatea Bagdadului.

Or, cel pe care califul îl pusese străjer peste saraiul și grădina aceea era un bătrânel de treabă, pe care îl chema șeicul Ibrahim, și care ținea o pază strașnică, de zi și de noapte, spre a nu-i lăsa pe trecători și pe iscodelnici și mai cu seamă pe femei și pe copii să intre în grădină și să prăpădească ori să fure florile și poamele. Or, în seara aceea, cum își făcea raita obișnuită de jur împrejurul grădinii, deschise poarta de la intrare și văzu pe lavița cea mare două făpturi adormite și acoperite cu izarul. Și rămase tare îmbufnat și se minună: „Ce? ia uite doi inși atâta de îndrăzneți, încât să încalce poruncile aspre ale califului, care mi-a dat învoire, mie, șeicului Ibrahim, să pun să îndure fie orișice pedeapsă pe oricine care s-ar apropia de saraiul nostru! încât ia să-i fac oleacă să simtă cam cât costă să te înstăpânești așa pe lavița menită oamenilor califului!” Și șeicul Ibrahim tăie o jordie și se duse lângă cei care dormeau și ridică jordia, gata să-i altoiască strașnic, când deodată cugetă: „O, Ibrahime, ce ai tu de gând să faci? Să dai în niște oameni pe care nu îi cunoști și care poate că sunt niște străini ori chiar niște cerșetori de pe drumul lui Allah și pe care ursita i-a îndreptat spre tine! S-ar cădea mai întâi să-i vezi la chip!” Și șeicul Ibrahim ridică izarul care le acoperea chipul, și pe dată se opri vrăjit de acele chipuri minunate ai căror obraji se atingeau în somn și care păreau mai frumoși decât florile din grădina lui. Și gândi: „Ce era să faci? Ce era să faci tu, Ibrahime, orbule! Ți s-ar cădea să fii tu jordeluit ca pedeapsă pentru mânia ta nedreaptă!” Pe urmă șeicul Ibrahim acoperi la loc fețele celor doi adormiți, și șezu jos la picioarele lor, și începu să mângâie picioarele lui Ali-Nur, față de care fusese cuprins de o pornire neașteptată. Și Ali-Nur, la simțirea acelor mâini care îl mângâiau, nu zăbovi a se trezi, și văzu că mângâietorul era un prea cinstit bătrân, și fu năpădit de o rușine mare să fie mângâiat așa de el, și își trase numaidecât picioarele și se ridică repede în capul oaselor; și luă mâna cinstitului șeic și și-o duse la buze, apoi la frunte. Atunci șeicul Ibrahim îl întrebă:

— Fiul meu, de unde veniți voi doi?

Ali-Nur răspunse:

— O, domnia ta, suntem niște străini!

Și lacrimile îl podidiră la vorbele acestea. Iar șeicul Ibrahim spuse:

— O, copilul meu, nu sunt dintre aceia care uită că Prorocul (asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!) ne povățuiește, în mai multe locuri din Carte62, să fim primitori față de străini și să-i întâmpinăm cu prietenie și cu inimă bună. Așa că haideți cu mine, copiii mei, iar eu am să vă duc să vedeți grădina și saraiul meu, unde voi vă veți desfăta și vă veți despovăra pieptul!

Atunci Ali-Nur îl întrebă:

— O, Domnia Ta, a cui este grădina aceasta?

Iar șeicul Ibrahim, spre a nu-l sfioși pe Ali-Nur și ca să se și proslăvească oleacă, îi răspunse:

— Grădina și saraiul sunt ale mele; și le-am dobândit ca moștenire de la ai mei!

Atunci Ali-Nur și Anis Al-Djalis se sculară și, cu șeicul Ibrahim înainte, intrară pe poarta grădinii.

Ali-Nur văzuse la Bassra multe grădini frumoase, da nici măcar nu visase vreodată una asemenea cu cea de aici. Poarta cea mare era alcătuită din niște arcuituri clădite una peste alta, de cea mai aleasă încântare, și era acoperită cu vițe de vie agățătoare care lăsau să atârne greu ciorchinii falnici, unii roșii ca niște pietre de rubin, alții negri ca abanosul. Cărarea pe care porniră era adumbrită de pomi roditori ce se îndoiau sub povara poamelor coapte. Pe ramuri păsările ciripeau în limba lor cântecele cerului; privighetoarea își unduia trilurile; turtureaua își gângurea plângerea de iubire; mierla își fluiera fluieratul ei omenesc; biulbiuliul răspundea ca îmbătat de-o băutură tare. Acolo, din fiecare fel de pom roditor erau câte doi pomi de soiurile cele mai bune; erau caiși cu poame cu miezul dulce și cu poame cu miezul amar; erau chiar și caiși de Chorassan; erau pomi cu poamele de culoarea buzelor frumoase; mirobolane dulci, de te vrăjeau; smochine roșii, smochine albe și smochine verzi, de o înfățișare minunată. Cât despre flori, erau ca mărgăritarul și ca mărgeanul; trandafirii erau mai frumoși decât obrajii celor mai frumoase copile; viorelele erau la față ca flacăra de pucioasă aprinsă; erau și florile cele albe ale mirtului; erau micsandre și micșunele, levănțici și dediței. Toate florile lor își făcuseră diademe din lacrimile norilor; și mușețelul zâmbea din toți dinții lui către zarnacadea; iar zarnacadeaua se uita la trandafir cu ochii ei adânci și negri. Chitra cea rotundă era ca o cupă fară de toartă și fară de cioc; lămâile atârnau ca niște gogoloaie de aur. Pământul tot era așternut cu flori colorate cu miile; întrucât primăvara sultănea aci și domnea peste toate tufișurile; întrucât șanțurile cu ape roditoare erau pline, și pâraiele clipoceau, și pasărea vorbea și se asculta; întrucât adierea cânta ca un nai, zefirul îi răspundea, iar văzduhul răsuna de bucuria toată!

În felul acesta, Ali-Nur și Anis Al-Djalis, cu șeicul Ibrahim, își făcură intrarea în Grădina Desfătărilor. Și-atunci șeicul Ibrahim, care nu vroia să facă lucrurile pe jumătate, îi pofti să pășească în Saraiul Minunilor. Le deschise ușa și intrară.

Ali-Nur și Anis Al-Djalis încremeniră, cu o uluire în ochi, față de toată strălucirea din sala aceea nemaivăzută, și față de toate lucrurile nemaipomenite câte se aflau în ea, uimitoare și pline de vrajă. Șezură o vreme îndelungată să se minuneze de frumusețea aceea fără de asemuire; pe urmă, ca să-și odihnească ochii de toată strălucirea, se duseră să stea sprijiniți în coate la o fereastră ce da spre grădină. Și Ali-Nur, în fața acelei grădini și a marmurelor ei luminate de lună, începu să cugete la supărările îndurate de el, și îi spuse dulcei Al-Djalis:

— O, Anis Al-Djalis, chiar că pentru mine locul acesta este plin de farmec. Îmi aduce aminte de atâtea lucruri! Și face să coboare pacea în sufletul meu, și stinge focul ce mă mistuie și mâhnirea, tovarășa mea!

Ast timp, șeicul Ibrahim se duse și le aduse de mâncare, iar ei mâncară pe săturate; pe urmă se spălară pe mâini, și iarăși se duseră să stea sprijiniți în coate la fereastră și să se uite la pomii încărcați cu poamele lor frumoase. După un răspas de vreme, Ali-Nur se întoarse către șeicul Ibrahim și îi zise:

— O, șeicule Ibrahim, oare nu ai să ne dai nimic de băut? întrucât de obicei se cam cere să bei ceva, după ce ai mâncat!

Atunci șeicul Ibrahim le aduse un urcior de farfuriu plin cu o apă bună și rece. Ci Ali-Nur îi spuse:

— Păi ce ne aduci acolo? Nu așa ceva râvneam!

El îi spuse:

— Care va să zică vrei vin?

Ali-Nur spuse:

— Păi da, de bună seamă!

Șeicul Ibrahim îi răspunse:

— Păzească-mă și ferească-mă Allah! Sunt treisprezece ani de când m-am lăsat de o asemenea băutură pârdalnică, întrucât Prorocul (asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!) a blestemat și pe acela care bea vreo băutură amețitoare, și pe acela care o stoarce, și pe acela care o cară ca s-o vândă!

Atunci Ali-Nur spuse:

— Îngăduiește-mi, o, șeicule, să-ți spun două vorbe!

El răspunse:

— Spune-le!

El spuse:

— Dacă îți arăt mijlocul de a face ceea ce îți cer, fără ca tu să fii nici băutor de vin, nici cel care îl stoarce și nici cel care îl cară, ai mai fi păcătos ori blestemat, precum grăiesc Sfintele Cuvinte?

El răspunse:

— Socot că nu.

Ali-Nur urmă:

— Ia, așadar, acești doi dinari și aceste două drahme, încalecă pe măgarul acela care se află la poarta grădinii și care ne-a adus până aici, și du-te în suk, și oprește-te la ușa negustorului de băuturi dulci de trandafiri și de flori, care totdeauna are și vin în afundul prăvăliei lui; și să-l oprești pe cel dintâi trecător pe care îl vei vedea și să-l rogi, dându-i banii, să se ducă el să cumpere băutura, pentru cei doi dinari de aur, iar cele două drahme să i le dai lui pentru osteneală. Iar el are să-ți pună singur urcioarele cu vin pe măgar, și întrucât măgarul va fi acela care le va căra, trecătorul va fi cel care le va cumpăra și noi cei care le vom bea, în felul acesta tu nu vei lî vinovat cu nimic, și nu vei fi astfel nici băutor, nici storcitor de vin, nici aducător! Și, în felul acesta, nu vei avea a te teme cu nimic de abatere de la sfânta pravilă a Cărții!

Iar șeicul Ibrahim, la vorbele acestea, începu să râdă în hohote și îi spuse lui Ali-Nur:

— Pe Allah! în viața mea n-am întâlnit pe cineva atâta de mehenghi ca tine, ori dăruit cu atâta duh și cu atâta farmec!

Iar Ali-Nur răspunse:

— Pe Allah! noi amândoi îți suntem îndatorați, o, șeicule Ibrahim! Și nu mai așteptăm de la tine decât binele acesta pe care ți-l cerem stăruitor!

Atunci șeicul Ibrahim, care până în clipita aceea nu vroise să dea în vileag faptul că în sarai se aflau toate băuturile cele amețitoare, îi spuse lui Ali-Nur:

— O, prietene, iată cheile de la celarul și de la zemnicul meu, care sunt pline pururea, spre a fi vrednice de emirul drept-credincioșilor, când vine pe aici să mă bucure cu cinstirea lui. Poți să intri acolo și să iei după poftă tot ce îți va plăcea!

Atunci Ali-Nur intră în celar; și ceea ce văzu acolo îl lăsă cu gura căscată: de-a lungul tuturor pereților, pe rafturi, rânduite frumos, ședeau înșirate oluri și oluri, toate numai de aur greu, de argint greu și de cleștar; și olurile acelea erau învrâstate cu toate neamurile de nestemate. Și Ali-Nur, până la urmă, se hotărî și alese ceea ce vru și se întoarse în sala cea mare; puse olurile cele scumpe jos pe chilim, șezu apoi lângă Anis Al-Djalis, turnă vinul în niște pocale strălucite ae sticlă dungată cu aur, și începu să bea, și el și Anis Al-Djalis, minunându-se întruna de toate câte se aflau în sarai. Și îndată șeicul Ibrahim veni să le dăruiască niște flori înmiresmate, și se trase cuviincios deoparte, cum e datina atunci când un bărbat șade cu femeia lui. Iar ei amândoi începură iarăși să bea, până ce vinul puse stăpânire pe ei; atunci obrajii li se îmbujorară, ochii le străluciră ca ai gazelelor, iar Anis Al-Djalis își desfăcu pletele. Și șeicul Ibrahim, la priveliștea aceea, fu cuprins de o mare ciudă și își zise: „Da pentru ce să stau eu așa, deoparte, în loc să mă veselesc cu ei? Și când oi mai putea eu vreodată să mă aflu la o asemenea sărbătoare, atâta de răsfațătoare, ca aceea pe care mi-o dă vederea acestor doi tineri minunați și frumoși, pe care i-ai putea socoti drept două lune?”

Și, cu asta, șeicul Ibrahim se duse și șezu jos la ca pătul celălalt al sălii de primire.

Atunci Ali-Nur îi spuse:

— O, domnia ta, mă rog ție pe viața mea să vii și să stai cu noi!

Iar șeicul Ibrahim veni și șezu jos lângă ei, iar Ali-Nur luă pocalul, îl umplu și i-l întinse șeicului Ibrahim, spunându-i:

— O, șeicule, ia și bea! și ai să-i cunoști toată dulceața! și vei afla desfătul de pe fundul pocalului!

Dar șeicul Ibrahim răspunse:

— Ferească-mă Allah! O, tinere, da tu nu vrei să iei seama că iacătă-s în curând treisprezece ani de când nu am săvârșit asemenea păcătoșenie? Și nu știi că mi-am îndeplinit de două ori datoriile de hagiu la Mecca slăvită?

Și Ali-Nur, care vroia din toate puterile să-l îmbete pe șeicul Ibrahim, văzând că nu-și ajunge ținta de a-l îndupleca, nu stărui mai mult; bău el însuși pocalul plin, îl umplu la loc și îl bău iarăși; pe urmă, după o vreme, începu a se preface că se clatină ca un om beat și, într-un sfârșit, se prăbuși lat și se prefăcu a dormi. Atunci Anis Al-Djalis întoarse o lungă privire deznădăjduită și încurcată către Ibrahim și îi zise:

— O, șeicule Ibrahim, ia te uită cum se poartă bărbatul meu față de mine!

El îi răspunse:

— Ce pacoste! da oare ce are de se poartă așa?

Ea spuse:

— Măcar de-ar fi întâia dată! Da mereu face așa! Se apucă să bea și să tot bea, și pocal după pocal, pe urmă se îmbată și adoarme, și mă lasă astfel singură-singurică, fără tovarăș și fără nimeni care să-mi țină tovărășie și să bea cu mine! Iar eu nu mai găsesc astfel nici un gust în băutură, de vreme ce nimeni nu împarte pocalul cu mine, și nu mai am nici măcar poftă să cânt, de vreme ce nimeni nu mă ascultă!

Atunci șeicul Ibrahim care, sub înrâurirea acelor privii i arzătoare și a acelui glas cântător, își simțea toate vinele fremătând, îi zise:

— Chiar că acesta nu este un fel prea vesel de-a bea!

Iar Anis Al-Djalis umplu atunci pocalul și i-l întinse, uitându-se galeș la el, și îi zise:

— Pe viața mea! ia, rogu-te, pocalul și primește-l spre a-mi face bucurie! Și am să-ți rămân tare îndatorată!

Atunci șeicul Ibrahim întinse mâna, luă pocalul și îl bău. Iar Anis Al-Djalis i-l umplu la loc, și el îl bău; pe urmă și a treia oară, când Anis Al-Djalis îi spuse:

— Oh, scumpe doamne al meu, numai atâta doar?

Caci el răspunse:

— Pe Allah! nu mai pot! cât am băut îmi este prea destul!

Caci ea stărui îndelung și cu multă duioșie și, plecându-se către el, îi spuse:

— Pe Allah! trebuie numaidecât!

Iar el luă pocalul și îl duse la buze; caci, tot atunci, Ali-Nur izbucni în râs și se ridică deodată în capul oaselor…

Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de zi și, cuminte, lăsă pe a doua zi urmarea povestirii.

Așa că atunci când fu cea de a treizeci și cincea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Ali-Nur izbucni în râs și se ridică deodată în capul oaselor și îi zise șeicului Ibrahim:

— Da ce faci acolo? Păi nu te-am juruit eu, chiar acuma-i un ceas, să-mi ții tovărășie, și tu te-ai dat îndărăt, și mi-ai spus: „Sunt treisprezece ani de când n-am mai săvârșit atare faptă!”

Atunci șeicului îi fu oarecum rușine, dar se răzgândi și se grăbi să spună:

— Pe Allah! nu am a mă învinovăți de nimic! toată vina este a ei, care a tot stăruit cu îmbierile!

Atunci Ali-Nur începu să râdă, ca și Anis Al-Djalis care, până la urmă, se aplecă la urechea soțului ei și îi spuse:

— Lasă-l pe mâna mea și nu îl mai lua peste picior! Și-ai să vezi ce-o să mai râdem pe seama lui!

Pe urmă își turnă un pocal și îl bău, îi turnă unul lui Ali-Nur, care îl bău, și urmă tot așa să bea mai departe și să-i dea să bea lui Ali-Nur, fară să mai ia aminte deloc la șeicul Ibrahim. Atunci șeicul Ibrahim, care se uita nedumerit la ce fac ei, le zise până la urmă:

— Da ce fel de a-i pofti pe oameni să vină să bea cu voi este acesta? Oare-i numai așa, ca să se uite la voi?

Iar Ali-Nur și Anis Al-Djalis se puseră pe un râs de să leșine. Atunci se îndurară a-i îngădui să bea cu ei, și băură așa întruna până către miezul nopții.

În clipita aceea, Anis Al-Djalis îi spuse șeicului Ibrahim:

— O, șeicule Ibrahim, binevoiește a-mi îngădui să mă scol să aprind una din lumânările acelea?

El îi răspunse, beat pe jumătate:

— Da, scoală-te, și să nu aprinzi decât una, numai una!

---

Răspuns de AnnaE · aprilie 27, 2021

continuarea povestii....

Iar ea se sculă pe dată și fugi să aprindă nu doar una, ci toate lumânările din cele optzeci de sfeșnice din sală, și se întoarse îndărăt să-și ia locul. Atunci Ali-Nur îi spuse șeicului Ibrahim:

— O, șeicule, tare îmi place să stau cu tine! Da nu vrei să-mi îngăduiești a aprinde unul din fanarele celea?

Iar șeicul Ibrahim îi răspunse:

— Fie! scoală-te și aprinde un fanar, da numai unul! Și să nu care cumva să cugeți a mă înșela!

Și Ali-Nur se sculă și se duse să aprindă nu doar unul, ci toate cele optzeci de fanare și toate cele optzeci de candelabre din sală, fără ca șeicul Ibrahim să ia aminte la ele cât de cât. Atunci sala toată, saraiul tot și grădina toată se umplură de lumină. Iar șeicul Ibrahim grăi:

— Chiar că voi doi sunteți și mai terfichi decât mine!

Și, cum se îmbătase cu desăvârșire, se ridică și se duse, bănănăindu-se într-o parte și în alta, să deschidă toate ferestrele, toate cele optzeci de ferestre de la sala de oaspețe, și se întoarse să șadă jos și să bea mai departe cu cei doi tineri, și să facă laolaltă cu ei să răsune sala de râsete și de cântece.

Caci soarta care este în mâinile a lui Allah cel Atoateștiutorul, cel carele pe toate le aude, izvoditorul tuturor pricinelor și urmărilor, vroi ca emirul drept-credincioșilor, califul Harun-al-Rașid, taman la ceasul acela, să se afle stând la reveneală sub limpezimea lunii, la una din ferestrele saraiului său, care se ridica pe malul de dincolo al Tigrului. Și, când se uită din întâmplare spre partea aceea, văzu toată luminăția ce se răsfrângea și strălucea în văzduh și în ape. Și nu știu ce să creadă, și-așa că porunci să fie chemat vizirul cel mare, Giafar Al-Barmaki. Și, când Giafar se înfățișă între mâinile sale, califul îi strigă:

— A, câine de vizir! ești slujitorul meu și nu îmi dai de știre despre cele ce se petrec în Bagdad, cetatea mea?

Și Giafar îi răspunse:

— Nu pricep ce vrei să spui cu vorbele astea!

Și califul răcni la el:

— Hotărât! dacă la ceasul acesta ar fi luat Bagdadul cu năvala de către vrăjmaș, tot nu s-ar săvârși nelegiuire mai mare ca asta! O, blestematule, tu nu vezi că Saraiul Minunilor este luminat cu totul? Și habar n-ai cine este insul cel atâta de cutezător sau atâta de puternic, încât să poată lumina astfel toată sala cea mare, să aprindă toate candelabrele și toate fanarele, și să deschidă toate ferestrele! Vai de tine! Așadar cununa de calif nu mai este a mea, de vreme ce se poate făptui asemenea lucru fără ca eu să am știre?

Și Giafar, tremurând tot, răspunse:

— Da cine ți-a spus că Saraiul Minunilor e cu ferestrele deschise și cu candelabrele și făcliile aprinse?

Și califul spuse:

— Vino încoace și privește!

Și Giafar se duse după calif și se uită spre grădini, și văzu toată luminăția aceea, care făcea saraiul să pară ca un pojar, mai strălucitor decât lumina lunii. Atunci Giafar înțelese că trebuie să fie vreo nechibzuință de-a șeicului Ibrahim; și, cum era din fire bun și plin de milă, gândi pe dată să născocească ceva spre a-l apăra pe șeicul Ibrahim, paznicul cel bătrân al grădinii și al saraiului, care pesemne că nu săvârșise lucrul acela decât spre a încerca să scoată vreun folos. Așa că îi spuse califului:

— Emire al drept-credincioșilor! șeicul Ibrahim a fost pe la mine săptămâna trecută și mi-a spus: „O, stăpâne al meu Giafar, dorința mea cea mai arzătoare este de a sărbători datina tăierii împrejur a fiilor mei sub ocrotința ta și pe vremea cât trăiești tu, și a vieții emirului drept-credincioșilor!” Eu i-am răspuns: „Și ce dorești de la mine, șeicule?” El mi-a spus: „Doresc numai, prin mijlocirea ta, să dobândesc îngăduința din partea califului de a sărbători datinele tăierii împrejur ale fiilor mei în sala cea mare din Saraiul Minunilor.” Iar eu i-am răspuns: „O, șeicule! poți să pregătești de pe-acum toate cele de trebuință pentru prăznuirea aceea. Iar eu, de-o vrea Allah! am să fiu primit de calif și am să-i înfățișez dorința ta.” Atunci șeicul Ibrahim a plecat. Iar eu, o, emire al drept-credincioșilor, am uitat cu totul să-ți dau de știre despre lucrul cu pricina!

Atunci califul răspunse:

— O, Giafar, în loc de o greșeală, te-ai făcut vinovat de două greșeli vrednice de pedeapsă. Și se cade să te pedepsesc pe două temeiuri. Temeiul dintâi este că nu mi-ai dat de știre despre cel dintâi temei al pricinii. Cel de al doilea temei este că nu i-ai îndeplinit bietului șeic Ibrahim dorința pe care pesemne că o râvnea fierbinte. De fapt, dacă șeicul Ibrahim a venit să ți se roage, a făcut-o numai spre a te face să pricepi că avea nevoie și el, săracul, de ceva bani, ca să-și acopere cheltuielile. Or, pe de o parte tu nu i-ai dat nimic și, pe de altă parte, nu mi-ai dat nici mie de știre, ca să pot să-i dau eu însumi ceva!

Și Giafar răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, am uitat!

Atunci califul îi răspunse:

— Fie! te iert de data asta! Da acuma, pe volniciile moșilor și strămoșilor mei! suntem datori, din chiar clipita aceasta, să mergem să ne încheiem noaptea la șeicul Ibrahim; întrucât este om de treabă, vrednic, prețuit de toți șeicii de frunte ai Bagdadului, care vin adesea pe la el să-l vadă; îl știu săritor față de cei săraci și plin de milă pentru toți nevoiașii; și sunt încredințat că la ceasul acesta trebuie să se afle la el toată lumea aceea pe care o adăpostește și o ospătează în numele lui Allah! încât, mergând acolo, poate că vreunul dintre săracii aceia va înălța și pentru noi vreo rugă, ce ne va fi de folos atât pe lumea asta, cât și pe cealaltă; și poate că drumul nostru va fi de vreun folos și pentru bunul șeic Ibrahim care, la vederea mea, va fi bucuros până peste fire, și el, și toți prietenii lui!

Dar Giafar răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, iată că cea mai mare parte din noapte s-a scurs; și toți musafirii șeicului Ibrahim la ceasul acesta trebuie să fie pe picior de plecare!

Dar califul zise:

— Suntem datori numaidecât să ne ducem în mijlocul lor!

Iar Giafar fu dator să tacă; da rămase tare încurcat și nu mai știa ce să facă.

Ast timp, califul se ridică pe clipă pe dată în picioare. Giafar se ridică și el dinaintea lui, și amândoi, urmați de Massrur spătarul, porniră către Saraiul Minunilor, dar numai după ce avură grijă să se travestească tustrei în negustori.

Ajunseră, după ce străbătură ulițele cetății, la Grădina Desfătărilor. Și califul o luă înainte și văzu că poarta cea mare era deschisă; și rămase tare nedumerit și îi spuse lui Giafar:

— Privește! iacătă că șeicul Ibrahim a lăsat poarta deschisă. Chiar că așa ceva nu-i stă în obicei!

Intrară, așadar, tustrei și străbătură grădina și ajunseră la sarai. Și califul zise:

— O, Giafar! Mai întâi vreau să-i cercetez pe furiș și fără zarvă pe toți, înainte de a intra la ei, ca să văd cam ce oaspeți are șeicul Ibrahim, spre a-mi da seama câți șeici de frunte sunt aci și câte peșcheșuri i-au adus șeicului Ibrahim și cu câte daruri bogate l-au copleșit. Da acuma pesemne că sunt prinși toți cu datinele cele sfinte ale praznicului, și fiecare în colțul lui, întrucât nu le aud glasurile și nu-i simt să fie aci!

Pe urmă, după vorbele acestea, califul se uită împrejur și văzu un nuc mare, tare înalt; și zise:

— O, Giafar, am să mă cațăr în nucul acesta, că are ramurile aproape de ferestre; și, de-acolo, aș putea să mă uit înăuntru. Ajută-mă, dar!

Și califul se sui în nuc, și se cățără din creangă în creangă până ce ajunse pe creanga care se afla chiar în dreptul uneia dintre ferestre. Șezu atunci jos pe creangă și se uită pe fereastră.

Și văzu un tinerel și o tinerică, amândoi ca două lune – mărire fie-i adusă Aceluia carele i-a zămislit! – și îl văzu pe șeicul Ibrahim, paznicul grădinii sale, cum sta jos între cei doi, cu pocalul în mână; și îl auzi cum îi spunea copilei:

— O, domniță a frumuseților, băutura nu își împlinește toată dulceața ei decât dimpreună cu cântecul! încât, spre a te îmbia să ne farmeci cu glasul tău minunat, am să-ți cânt ceea ce spune poetul! Ascultă:

Ya leili! Ya eini! 63

Să nu bei niciodată, cât vei fi, Fără un cântec al iubitei tale.

În mâini, ca două lune argintii, Ridică luminoasele pocale!

Ya leili! Ya eini!

Să nu bei fără cântec cât vei fii!

Eu am văzut că și un cal, când bea, Bea mai cu drag, chiar calul, dacă știi Să-i fluieri ușurel, spre-a-l îndemna!

Ya leili! Ya eini!

Văzându-l pe șeicul Ibrahim cum sta, și auzind din gura lui cântecul acela mai degrabă glumeț și deloc potrivit cu vârsta lui de paznic bătrân al saraiului, califul simți, de mânie, cum îl năpădește sudoarea între ochi; și grăbi să coboare din pom, și se uită la Giafar, și îi zise:

— O, Giafar, în viața mea n-am avut sub ochi o priveliște atâta de lămuritoare ca aceea a preacinstiților șeici de geamie strânși în sala aceasta, îndatorați a îndeplini cucernicele datini ale tăierii împrejur. Noaptea asta chiar că este o noapte plină de blagoslovenie! Așa că suie-te și tu în pom și grăbește să te uiți în sală, de teamă să nu pierzi un prilej de a te sfinți din mila blagosloveniilor acestor vrednici șeici de geamie!

Când auzi vorbele emirului drept-credincioșilor, Giafar rămase încurcat, da nu șezu la șovăială și grăbi a se cățăra în nuc și ajunse în dreptul ferestrei și se uită înăuntru. Și văzu priveliștea zaiafetului celor trei bețivani: șeicul Ibrahim cu pocalul în mână și dăinând din cap în vreme ce cânta, Ali-Nur și Anis Al-Djalis care se uitau la el și îl ascultau și râdeau până peste poate.

La priveliștea aceea, Giafar nu mai avu nici o îndoială cu privire la pieirea sa. Se lăsă jos din pom și se opri între mâinile emirului drept-credincioșilor. Și califul îi zise:

— O, Giafar, binecuvântat fie Allah, carele ne-a făcut să fim dintre cei ce urmează cu credință datinile curățiilor trupești, precum chiar în noaptea aceasta, și carele ne abate de la calea cea rea a ispitelor și a păcatului, și a vederii desfrânaților!

Iar Giafar, atâta de mare îi era tulburarea, încât nu știa ce să răspundă. Califul urmă, uitându-se la Giagar:

— Da altceva! tare aș vrea să știu cine a putut să-i îndrume aici pe cei doi tineri, care îmi par străini. Într-adevăr, o, Giafar, se cade să-ți spun că niciodată ochii mei nu au mai văzut, ca frumusețe, ca desăvârșire, ca subțirime a boiului, ca nuri de tot soiul, nimic ca la tânărul acela și ca la tânăra aceea!

Atunci Giafar își ceru iertăciune de la calif, care i-o dărui; și grăi:

— O, califule, într-adevăr, drept ai grăit! Sunt tare frumoși!

Și califul zise:

— O, Giafar, să ne suim îndărăt amândoi împreună în pom și să-i cercetăm mai departe de pe creangă.

Și amândoi se urcară iarăși în nuc și șezură pe creangă, în dreptul ferestrei, și priviră.

Chiar în clipita aceasta, șeicul Ibrahim spunea:

— O, sultana mea, vinul podgoriilor m-a făcut să zvârl cât colo stearpa asprime a datinilor și urâciunea lor. Da fericirea mea nu va fi deplină decât atunci când am să te aud cum ciupi strunele cele sunătoare.

Și Anis Al-Djalis îi spuse:

— Păi, o, șeicule Ibrahim, pe Allah! cum să ciup strunele sunătoare, dacă nu am nici o lăută cu strune?

Când auzi vorbele spuse de Anis Al-Djalis, șeicul Ibrahim se ridică drept pe cele două picioare ale lui; iar califul șopti la urechea lui Giafar:

— Ce-o vrea să mai facă stricatul ăsta bătrân?

Și Giafar răspunse:

— Habar n-am!

Ast timp, șeicul Ibrahim, care ieșise câteva clipite, se întoarse repede în sală, ținând în mână o lăută cu care de obicei cânta cântărețul său drag, Ishac, când califul da vreo petrecere la sarai ori numai ca să-l veselească.

Atunci califul spuse:

— Pe Allah! e prea mult! Caci tot vreau să aud cum cântă copila aceea minunată; da dacă va cânta prost, o, Giafar, am să pun să fiți răstigniți toți până la unul; dar dacă va cânta cu măiestrie și cu farmec, lor am să le dau iertare, la tustrei, dar pe tine, o, Giafar, tot am să pun să fii răstignit.

Atunci Giafar oftă:

— Allahumma! 64 dacă-i așa, bine-ar fi să nu știe să cânte!

Și califul, nedumerit, întrebă:

— Da de ce vrei mai degrabă împrejurarea dintâi, decât pe cea de a doua?

Giafar răspunse:

— Pentru că, răstignit în tovărășia lor, voi găsi cu cine să-mi petrec destul de hazliu ceasurile chinului meu! și ne vom ține tovărășie unul altuia!

La vorbele acestea, califul zâmbi a râde în sineși.

Ast timp, copila și apucase lăuta cu o mână, iar cu cealaltă îi potrivea cu pricepere strunele. După câteva pestrefuri bine însăilate și tare dulci, începu să facă strunele să sune, care tresăriră din tot sufletul lor, de să topească fierul, să trezească morții și să înmoaie până și inima stâncii și a oțelului. Pe urmă, deodată, însoțindu-se cu lăuta, cântă:

Ya leii! … Vrăjmașul meu, dacă mă vede, Vede cu câtă patimă iubirea La dulcele ei șipot mă adapă;

Și strigă-atunci, nemaiținându-și firea: „E tulbure izvorul ei de apă!”

Ya ein! … Iubitul meu, de-i dă crezare, N-are decât să plece hăt departe!

Ci n-are să mai uite niciodată Nici desfătări, de câte-i fac eu parte, Nici dragostea mea, ce i-o dărui toată!

Yaleil! …65

Anis Al-Djalis, după ce cântă, lăsă mai departe să răsune numai lăuta cea dulce cu strunele vii; iar califul își adună toate silințele ca să nu strige vrăjit, drept răspuns, un „Ah!” ori un „Ya ein! …” de încântare. Și spuse:

— Pe Allah! o, Giafar, în viața mea n-am auzit un glas atâta de minunat și de răpitor ca glasul acestei tinere roabe!

Iar Giafar zâmbi și răspunse:

— Nădăjduiesc că acuma mânia califului asupra slujitorului său s-a risipit!

El răspunse:

— De bună seamă, o, Giafar, s-a risipit!

Pe urmă califul și Giafar coborâră din nuc, iar califul îi spuse lui Giafar:

— Acuma vreau să intru în sală, să șed jos între ei și s-o aud pe roaba cea tânără cântând dinaintea mea.

El răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, dacă te vei ivi între ei, au să fie tare stânjeniți; iar cât despre șeicul Ibrahim, are să moară de spaimă, hotărât!

Atunci califul zise:

— Ești dator, așadar, o, Giafar, să-mi arăți vreun tertip pentru a izbuti să aflu întocmai ce-i cu povestea asta, fară a le lăsa de bănuit ceva și fără a ne da în vileag.

După care califul și Giafar, chibzuind adânc cam cum să ticluiască vicleșugul, porniră încetișor spre havuzul cel mare plin cu apă din mijlocul grădinii. Havuzul acela era legat de Tigru și foia de o mulțime uluitoare de pești, care veneau să se aciuieze în el și să-și caute hrana ce li se aruncă. Încât califul băgase de seamă cândva că pescarii își dădeau întâlnire acolo; ba chiar, într-o zi, pe când ședea la una din ferestrele Saraiului Minunilor, îi văzuse și îi auzise pe pescari, și-i poruncise șeicului Ibrahim să nu le mai îngăduie pescarilor să intre în grădină și să pescuiască în havuz; și îl însărcinase să-l pedepsească aspru pe orice vinovat.

Or, în seara aceea, cum poartă grădinii fusese lăsată deschisă, un pescar intrase în grădină și își zisese în sinea lui: „Iacătă un prilej pentru mine de a face un pescuit rodnic!” Pescarul acela se numea Karim și era bine cunoscut printre pescarii de pe Tigru, își aruncase, așadar, năvodul în havuz și, așteptând, se apucase să cânte stihurile acestea minunate:

O, călător pe apel te-avânți spre depărtări Fără-a lua în seamă primejdii și pierzare.

Când dar vei pune capăt atâtor zbuciumări, Când vei ști că norocul nu se găsește-n zare Și nu-l prinzi niciodată cu chin și căutări?

Privește marea-n clocot, și greu trudind pescarul!

Amarnic ostenește în fiecare noapte, Când luna își aprinde pe ceruri felinarul În nopțile senine cu cerul ca de lapte, În nopțile cu stele care-i mănâncă-amarul!

Năvodul lui de sfoară, cu ochiuri împletite, Prin care hula suflă, osârdnic și-l întinde, Și ochii lui, sărmanii, în nopțile tihnite, De-atâta caznă neagră nu văd un sân fierbinte, Doar sânul ce-și arată năvodu-i, pasămite!

Să nu faci ca pescarul, o, călător pe ape!

Privește-l în saraiu-i pe-acela care știe Și-al vieții preț și prețul pământului să sape, Și știe nopți și zile să-ți treacă-n bucurie -

De pe pământ belșugul să-l smulgă cât încape!

Cu inimă tihnită el știe-n bogăție Din roadă pământească, tihnit, să se îndoape!

Și vezi-l cum se scoală la ceasul dimineții, După o noapte-ntreagă de tihnă și huzur.

Se scoală, și-i zâmbește din toată zarea feții Gazela copilandră cu ochi fără cusur, Și care-i este bunul și bucuria vieții!

Așa că slavă pururi stăpânului meu iară!

El unuia dă totul și altuia îi ia.

Că unul pescuiește trudind cu trudă-amară, Iar peștele-l mănâncă mereu altcineva.

Mărire ție, Doamne, și pururi cinste, dară!

După ce Karim pescarul isprăvi de cântat, califul se duse către el, se opri drept îndărătul lui, îl cunoscu și îi zise deodată:

— O, Karim!

Și Karim se întoarse, uluit, când își auzi numele. Și, la lumina lunii, îl cunoscu pe calif. Și rămase înmărmurit de spaimă. Pe urmă se mai întări oleacă și zise:

— Pe Allah! o, emire al drept-credincioșilor, nu cumva să socoți că am făcut-o ca să încalc poruncile; ci numai sărăcia și gurile cele multe din casa mea m-au îndemnat, în seara aceasta, să fac așa!

Și califul zise:

— Bine! o, Karim, binevoiesc să nu-ți iau seama. Da vrei să încerci a-ți arunca năvodul în numele meu, spre a-mi vedea oleacă norocul?

Atunci pescarul fu cuprins de cea mai mare voioșie și grăbi să-și arunce năvodul în apă, rostind numele lui Allah, și așteptă răbduriu până ce năvodul atinse fundul apei. II trase atunci îndărăt și găsi în el toate soiurile de pești; și într-un număr fără de socoată. Iar califul rămase mulțumit și îi zise:

— Acuma, o, Karim, dezbracă-te de tot!

Și Karim grăbi să se dezbrace. Își scoase hainele una câte una: cămașa de deasupra, cea cu mânecile largi și cârpită cu petice de toate culorile și cu potloage de lână proastă, și plină toată de ploșnițe din neamul ploșnițelor cu coadă, și de purici atâta de mulți cât să acopere toată fața pământului; turbanul pe care nu și-l mai desfăcuse de trei ani și care era întocmit dintr-un cearceaf făcut dintr-o grămadă de zdrențe găsite la întâmplare și care colcăia de păduchi de-ai mări și de păduchi de-ai mici, de-ai albi și de-ai negri, și de alții asemenea. Pe urmă își puse jos cămașa și turbanul și rămase așa, gol de tot, dinaintea califului. Atunci califul începu și el să se dezbrace. Își scoase mai întâi caftanul de deasupra, din mătase Iskandaram66, și mantia de sub caftan, cea din mătase Baalbek67, pe urmă haina de catifea și pieptarul, și îi spuse pescarului:

— Karim, ia hainele acestea și îmbracă-te cu ele!

Pe urmă califul luă cămașa cu mâneci largi a pescarului și turbanul și se îmbrăcă cu ele; pe urmă își legă împrejurul bărbii plithamul68 lui Karim, și spuse:

— Poți acuma să te duci la treburile tale.

Și pescarul începu să-i mulțumească și să-i spună califului stihurile acestea:

Pe-o bogăție fără margini M-ai pus acum stăpân, stăpâne, Cum fără margini va să fie De-a pururi mulțumirea mea;

Mi-ai dăruit potop de daruri Cât nu mai știe să-fi îngâne Potopu-ndatorinții multe, De care-mi râde inima!

Te-oi preamări, mărite doamne, Atât cât inima-mi va bate Și cât îmi va fii dat în viață Să dăinuiesepe-acest pământ;

Iar când n-am să mai fiu pe lume, Și-atuncea oasele-mi sfărmate Ți-or mulțumi pe mai departe Din umbra negrului mormânt.

Și de-abia apucă pescarul Karim să sfârșească de spus stihurile, că emirul drept-credincioșilor își și simți pielea toată năpădită de ploșnițele și de păduchii care își găsiseră sălaș în zdrențele nevoiașului, și toți și toate începură să-i foiască de zor de-a lungul trupului. Atunci, și cu mâna dreaptă și cu mâna stângă, începu să le adune cu grămada de pe la ceafă, de pe piept și de peste tot, și să le azvârle cât colo cu scârbă, smucindu-se anapoda și năucit. Pe urmă îi spuse pescarului:

— Karim, nenorocitule! cum ai făcut de-ai strâns în mânecile și în turbanul tău toate lighioanele astea afurisite!

Și Karim răspunse:

— Doamne, nu avea nici o teamă, crede-mă! acuma simți mușcăturile păduchilor; da dacă ai răbdare să faci ca mine, într-o săptămână de-aci n-ai să mai simți nimica și vei fi apoi la adăpost de pișcăturile lor; și nu ai să le mai iei în seamă deloc!

Iar califul, în pofida scârbei, începu să râdă, și zise:

— E prăpăd! cum am să pot să țin cămășoiul ăsta pe mine?

Pescarul zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, aș cuteza să-ți spun câteva vorbe, da mă încearcă o rușine mare să le rostesc dinaintea slăvitului calif!

El îi răspunse:

— Ci spune, oricum, ce ai de spus!

Karim grăi:

— Mi-a trecut prin gând, o, cârmuitorule ai drept-credincioșilor, că vrei să înveți meșteșugul pescuitului, ca să ai în mâinile tale o meserie cu care să-ți poți câștiga pâinea! Dacă-i așa, o, cârmuitorule al drept-credincioșilor, hainele și turbanul meu îți vor fi de folos!

Atunci califul se puse pe un râs grozav, la vorbele pescarului, și îi porunci să plece. Iar Karim plecă în rostul drumului său, și califul grăbi a lua coșul din frunze de palmier în care se aflau peștii pescuiți, acoperi frumos peștii cu niște iarbă curată și proaspătă, și, cu povara aceea în spate, se duse îndărăt la Giafar și la Massrur, care îl așteptau ceva mai încolo. Când îl văzură, lui Giafar și lui Massrur nici nu le trecu prin minte că n-ar fi Karim pescarul, iar Giafar se îngrijoră pentru pescar de mânia califului și îi zise:

— O, Karim, ce cauți aici? Fugi să-ți mântui zilele, întrucât califul e prin grădină în noaptea asta!

Când auzi vorbele lui Giafar, califul fu cuprins de un râs atâta de strașnic, încât se răsturnă pe spate. Iar Giafar se minună:

— Pe Allah! este chiar domnul și stăpânul nostru, emirul drept-credincioșilor!

Și califul răspunse:

— Păi da, o, Giafar! iar tu ești vizirul meu cel mare, și cu tine am venit aici, iar tu iacătă că nici nu m-ai cunoscut! încât cum ai vrea ca șeicul Ibrahim să mă cunoască, el care este beat de-a binelea? Așa că să nu te clintești de-aici, să mă aștepți până mă întorc!

Și Giafar răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci califul porni spre sarai și bătu la ușă. Și numaidecât, din sala cea mare, șeicul Ibrahim se ridică și strigă:

— Cine este la ușă?

El răspunse:

— Eu sunt, o, șeicule Ibrahim!

El spuse:

— Și cine ești tu?

Califul răspunse:

— Eu, pescarul Karim! am aflat că ai oaspeți în noaptea asta și am venit să-ți aduc niște pește minunat, proaspăt de tot și care încă se mai zbate!

Or, și lui Ali-Nur și dulcei Anis Al-Djalis tare le mai plăcea peștele proaspăt și încă viu, și amândoi se bucurară cu o bucurie până peste poate, iar Anis Al-Djalis strigă:

— Deschide iute, o, șeicule Ibrahim, și lasă-l să intre cu peștele pe care l-a adus!

Atunci șeicul Ibrahim se hotărî să deschidă ușa, și califul, travestit în pescar, putu să intre în voie, și, dintru început, făcu temenelile îndătinate. Dar șeicul Ibrahim îl opri cu un hohot de râs și strigă:

— Binevenit să fie printre noi pungașul, hoțul care îi fură pe tovarășii lui! Cutează! hai și ne arată peștele acela grozav pe care îl ai!

Și pescarul dădu la o parte iarba cea fragedă și le arătă peștele din coș; și văzură că peștele era viu și se mai zbătea încă. Atunci Anis Al-Djalis strigă.

— Pe Allah! o, stăpânii mei, ce pește frumos! păcat că nu e prăjit!

Șeicul Ibrahim grăi:

— Pe Allah! drept ai grăit!

Și se întoarse spre calif și îi spuse:

— O, pescarule, ce păcat că nu ai venit cu peștele gata prăjit! Așa că ia-l și du-te de ni-l prăjește, și adu-ni-l apoi!

Califul răspunse:

— Poruncile tale stau pe capul meu! mă duc să-l prăjesc și vi-l aduc numaidecât!

Ei îi răspunseră:

— Așa! dă fuga de-l prăjește și adu-ni-l îndărăt!

Califul zori să iasă și alergă la Giafar și îi spuse:

— O, Giafar, îmi cere ca peștele să fie prăjit!

Giafar răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, dă-mi-l mie și am să-l prăjesc chiar eu.

Califul spuse:

— Pe mormântul părinților și al strămoșilor mei! nimeni altul în afară de mine nu va prăji peștele acesta; și chiar cu mâna mea!

Califul atunci se duse la coliba de trestie ce slujea de adăpost paznicului grădinii, șeicului Ibrahim; începu să scotocească peste tot și găsi tot ce era de trebuință, și tigăile, și mirodiile, ba până și sare, și cimbrișor, și foi de dafin, și alte lucruri asemenea. Se duse la cuptor și își zise în sineși: „O, Harun, adu-ți aminte că în pruncia ta grozav îți mai plăcea să te duci să stai la bucătărie, cu muierile, și să te apuci de bucătărit! Acuma-i prilejul să-ți dovedești priceperea!” Luă atunci tigaia, o puse la foc, puse untul și așteptă. Când untul se încinse bine, luă peștele pe care îl curățase frumos de solzi, îl spălase, îl ștersese, îl sărase și îl pospăise ușor cu faină, și îl puse în tigaie. După ce peștele se prăji bine pe o parte, îl întoarse pe partea cealaltă cu măiestrie mare; și, când peștele fu chiar cum se cere, îl scoase din tigaie și îl așternu pe niște foi verzi de banan. Pe urmă se duse în grădină să culeagă câteva lămâi, pe care le tăie și le orândui frumos pe frunzele de banan, și duse totul musafirilor, în sală, și le așeză între mâinile lor.

Atunci tânărul Ali-Nur și tânăra Anis Al-Djalis și șeicul Ibrahim își întinseră mâinile și începură să mănânce; și, după ce isprăviră, se spălară pe mâini, iar Ali-Nur spuse:

— Pe Allah! o, pescarule, ne-ai îndatorat până peste măsură în noaptea aceasta!

Pe urmă își băgă mâna în buzunar și scoase trei dinari de aur din dinarii pe care îi dăduse cu mărinimie tânărul musaip al tatălui său, la Bassra, cumsecadele Sanjar; și-i întinse pescarului și-i zise:

— O, pescarule, mă iartă, rogu-mă ție, că nu pot să-ți dau mai mult, întrucât, pe Allah! de te-aș fi cunoscut înainte de pățaniile din urmă pe care le-am pățit, ți-aș fi dat mult mai mult și aș fi ridicat pentru totdeauna din inima ta amarul sărăciei. Așa că ia dinarii aceștia, pe care starea mea de acum îmi îngăduie să ți-i dau!

Și îl sili pe calif să primească galbenii; și califul îi luă, îi duse la buze și pe urmă la frunte, ca spre a mulțumi lui Allah și binefăcătorului său pentru darul acela, și și-i puse în buzunar.

Da ceea ce urmărea califul mai presus de orice era de a o asculta pe roaba cea tânără cântând dinaintea lui. Încât îi spuse lui Ali-Nur:

— O, tinere stăpâne al meu, milele și dărnicia ta sunt asupra capului și asupra rugilor mele! Da gândul cel mai arzător pe care aș vrea să-l văd împlinit, din mila bunătății tale cum nu s-a mai pomenit, este ca roaba aceasta să cânte oleacă din lăuta de colo, și să cânte și cu glasul ei, care trebuie să fie minunat, întrucât sunt împătimit după cântece, ca și după zvoana de lăută, și ele sunt tot ce îmi este mai drag pe lume!

Atunci Ali-Nur spuse:

— O, Anis Al-Djalis!

Ea răspunse:

— Doamne?

El spuse:

— Pe viața mea, dacă îți este scumpă! cântă-ne ceva, spre a-i face hatârul pescarului acesta care dorește fierbinte să te audă!

La vorbele domnului ei drag, Anis Al-Djalis, fără a pregeta, luă lăuta, scoase din ea câteva zvonuri spre a o încerca și, ciupind deodată strunele, cântă un pestref care îi răpi pe ascultători; pe urmă cântă din gură stihurile acestea:

Tânăra mlădioasă și subțire Cu vârful dulce-al degetelor ei Sună lăuta, mai presus de fire, Și sufletu-mi cuprins că de-o vrăjire, Zbură pe cântul tinerei femei.

La glasul ei, loviții de surzire Își căpătară-auzul, din temei;

Iar muții cei fără de lecuire Strigară-atunci, cuprinși de uluire: „Ah, e o vrajă, vrajă-i glasul ei!”

Pe urmă Anis Al-Djalis, după ce cântă așa, stârni mai departe strunele lăutei, cu o iscusință atâta de minunată, încât le răpi mințile tuturor celor de față; pe urmă zâmbi și iarăși cântă stihurile acestea:

Cu dulcele-ți picior de flăcăiandru Pământul nostru-abia de l-ai atins, Că-ntregpământu-a tresărit deodată Cuprins de desfătare și aprins.

Iar de lumina ochilor tăi falnici Adânca beznă-a nopții piere toată Departe undeva în necuprins.

Și ca să te mai pot vedea o dată, O, tinere flăcăule, acuma Cu ape-nmiresmate umplu casa, Cu dulci rășini o scald, și cu parfum De mușc ales, de trandafir ca rouă, Să-ți cheme pașii inimii spre mine Și să te-abați la casa mea, din drum.

Și Anis Al-Djalis cântă cu un glas atâta de minunat, încât califul se învoioși până peste poate și bucuria îl împătimi așa de tare, încât nu își mai putu înfrâna pojarul din suflet și începu să geamă: „Ah! ah! ya Allah! ya Allah!”

Atunci Ali-Nur îi zise:

— O, pescarule, te-a vrăjit îndestul glasul roabei și cântecul ei pe strunele dulci?

Și califul răspunse:

— Da, pe Allah!

Atunci Ali-Nur, care de obicei dăruia fară de șovăire orice lucru ce plăcea oaspeților săi, îi spuse:

— O, pescarule, de vreme ce găsești roaba pe placul tău, iată că ți-o las și ți-o dau ca peșcheș, peșcheșul unei inimi darnice, care niciodată nu mai ia îndărăt ceea ce a dăruit o dată! Ia, așadar, roaba! A ta este de-aci înainte!

Și Ali-Nur se ridică pe clipă pe dată, își luă caftanul, pe care și-l aruncă pe umeri și, fară ca măcar să-și ia rămas-bun de la Anis Al-Djalis, se pregăti să plece din sala de oaspeți și să-l lase pe califul travestit în pescar s-o ia în stăpânire pe Anis Al-Djalis. Atunci Anis Al-Djalis îi aruncă o privire plină de lacrimi și îi zise:

— O, stăpâne al meu Ali-Nur! chiar mă părăsești și te lepezi de mine așa, fară ca măcar să-mi spui cel mai de pe urmă rămas-bun? Fie-ți milă, oprește-te o clipă, numai atâta cât să-ți spun două vorbe de bun-rămas. Ascultă, o, Ali-Nur!

Și Anis Al-Djalis prociti tânguitor stihurile acestea:

Vrei să te rupi din mine și să te duci departe, O, sânge-al meu de care nimic nu mă desparte Și-n inima-mi rănită să lași un gol de moarte?

Ah, milostive Doamne și Făcător de bine, Adună laolaltă ceea ce-i rupt de sine Și fie-ți milă, Doamne, de sângele din mine! 69

După ce Anis Al-Djalis își isprăvi tânguirea, Ali-Nur se apropie un pic de ea și îi spuse:

După-ale bun-rămasului soroace, La ceasul greu, ca într-o aiurare, Mă întrebă, mâhnită și stângace, Cu lacrimile despărțirii-amare: „Ce te vei face-acum, ce te vei face Fără de mine și departe tare?”

Eu îi răspund, și-n vorbe mă sugrum: „Oh, mai degrabă-ntreabă-l pe cel care Rămâne lângă tine-acum!”

Când auzi stihurile acestea, califul fu cuprins de durerea că el este pricina despărțirii celor doi tineri și, pe de altă parte, rămase tare nedumerit de ușurința cu care Ali-Nur îi făcuse peșcheș minunea aceea, și îi zise:

— Spune-mi, o, tinere, și să nu te sfiești a-mi mărturisi, întrucât sunt tot atâta de bătrân ca și părintele tău: ți-e frică să nu fii zeberit și osândit că ai furat-o poate cumva pe această tânără, ori mai degrabă te gândești să mi-o lași, spre a-ți plăti datoriile?

Atunci Ali-Nur îi spuse:

— Pe Allah, o, pescarule! ni s-a întâmplat, mie și acestei roabe, o năpastă așa de uluitoare și niște nenorociri așa de nemaipomenite, încât, dacă ar fi scrise cu iglița pe colțul dinlăuntru al ochiului, i-ar fi de învățătură aceluia care le-ar citi cu cinstire!

Și califul răspunse:

— Grăbește-te a ne istorisi povestea ta și a ne-o înfățișa amănunțit, că nu poți să știi dacă asta nu va fi pentru tine un temei de ușurare și poate că și de ajutor, întrucât alinarea și ajutorul lui Allah stau pururea în preajma noastră!

Atunci Ali-Nur spuse:

— O, pescarule, în ce fel vrei să asculți istorisirea mea, în stihuri ori în proză?

Și califul răspunse:

— Proza este înfloritură pe mătase, iar stihurile sunt salbe de mărgăritare!

Atunci Ali-Nur spuse:

— Iacătă mai întâi gherdanul de mărgăritare!

Și închise ochii pe jumătate, și își plecă fruntea, și cu glas murmurat ticlui stihurile acestea, atunci pe loc:

Prietene, eu am fugit în lume Din patul dulce al odihnei mele, Și-n țări străine-ajuns, fără de nume, Sătul sunt de amarurile grele, Cum pribegesc de țara mea departe, Cu sufletul întunecat de moarte.

Mai află c-am avut un scump părinte, Și care mă iubea cu mare drag;

La fel și eu, cu inimă fierbinte, Mă străduiam mereu să-i fiu pe plac.

S-a dus, iubitul, de pe-acest pământ, În adăpostul negrului mormânt.

De-atunci încoace, valuri de mâhnire Și vânturi de necazuri m-au tot ros, Cât nici nu știu cum de mai sunt în fire, Zdrobit de chin și jale pân la os, Și sfâșiat de vremile mișele, Cu inima făcută bucățele.

Pe când trăia, multiubitoru-mi tată Îmi alesese dintre frumuseți O frumusețe dulce și curată Cât nu poate-ncăpea în nici un preț, Cu boiul ca un ram ce se mlădie Când boarea primăverilor adie.

Și-o îndrăgii cât poate să-ndrăgească Un tânăr pătimaș îndrăgostit, Și-ntreaga moștenire părintească Numai de dragul ei mi-am prăpădit.

Am îndrăgit-o, bunule pescar, Mai mult ca pe sirepii mei de jar.

Ci într-o zi, neavând altă cale, Rămas sărac de toate, și flămând, Cu sufletul împovărat de jale, Pornii la târg cu dragă mea, s-o vând, Eu cel ce orice despărțire-o tem Și-o socotesc pe lume un blestem.

Atunci, cu negustorii împrejur, Strigă telalul prețul de mezat;

Da iacătă că vine ca un fur Un ticălos bătrân și desfrânat.

Aude prețul și pe urmă vrea Pe mai nimic iubita să mi-o ia.

Când îl văzui pe scârbnicul moșneag Că vrea s-o ia astfel, și-apoi să plece Cu tot ceea ce am pe lume drag, Mă năpădi o rea mânie rece, Luai de mână roaba să mă duc, Să fug cu ea din blestematul suk.

Ci pezevenghiul hulpav și bătrân Se și visa-mplinindu-și desfrânarea, Se și vedea pe roaba mea stăpân, Și-l chinuia amarnic nerăbdarea -

Plin de pojarul iadului se-aruncă Să-mi ia din mână multiubita pruncă.

Ci eu atunci îi ard cu mâna dreaptă Un pumn năprasnic între ochi, și-apoi Văzându-l că mai șade și așteaptă, Cu stânga-i ard un alt pumn înapoi.

Și mă descarc de crâncena mânie Ce inima din mine o sfâșie.

Pe urmă, că nu cumva să fiu prins De slugile-i asupră-mi asmuțite, Spre casa mea pornesc la drum întins, Ca acolo acasây pasămite, Să fiu la adăpost de-orice năpastă Din partea celor ce-mi veneau în coastă.

Ci nu-mi fu dat să stau: că și sultanul, Cel care e stăpân peste cetate Și căruia i se jeli târtanul, Le dă poruncă străjilor lui toate În casa mea cu silă să pătrundă Și să m-arunce-n temnița afundă.

Ci iacătă că vine-atunci la mine În goana mare-un cămăraș domnesc, Cu care m-avusesem cândva bine Pe când sub adăpostul părintesc Crescusem amândoi delaolaltă În fericire și iubire-naltă.

Și cămărașu-acela bun și drag Îmi dă de veste ce necaz mă paște, Să las degrabă părintescul prag Și să mă duc unde nu mă cunoaște Și nu mă știe nimenea – să fug De-ntunecatul obidirii jug.

Și mi-am luat iubită-n mare grabă Și sub aripa nopții, amândoi, Dederăm pribegiei neagră gloabă A celor izgoniți în lume goi, Și căutându-i vieții noastre văd Luarăm drumul lung către Bagdad.

Mai află că acuma, o, pescare, Eu nu mai am pe lume nici un bun, Decât iubita-mi roabă, și pe care, La ceasul greu al greului surghiun, Ți-o dăruiesc, pescarule, peșcheș -

Că unuia ales dintre aleși.

Și, o, pescare, ține minte bine Că-ți dăruiesc ceea ce am mai drag Și că îți dau și inima din mine Cu ea odată, și rămân sărac, Și nu mai am nimica, o, pescare, Din câte bunuri am avut sub soare.

După ce Ali-Nur isprăvi de depănat și cel din urmă dintre aceste mărgăritare, califul îi zise:

— O, stăpâne al meu, acuma, că am putut să mă minunez de șirul acesta de mărgăritare, vrei să-mi dai câteva amănunte în înflorituri pe mătase din povestea ta minunată?

Atunci Ali-Nur, care tot credea că vorbește cu pescarul Karim, îi dădu toate amănuntele despre povestea lui, de la început până la sfârșit.

Când pricepu bine toată șiretenia, califul îi spuse:

— Și-acuma unde socoti să te duci, o, stăpâne al meu, Ali-Nur?

Și Ali-Nur răspunse:

— O, pescarule, pământurile lui Allah sunt lărgi până la nemărginire!

Atunci califul îi zise:

— Ascultă-mă, o, copile! Eu nu sunt decât un pescar nevolnic, da am să-ți scriu o scrisoare, pe care s-o dai în chiar mâinile sultanului de la Bassra, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Iar el are s-o citească, și tu numaidecât vei vedea urmările-i fericite pentru tine!

Caci în clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și nu alungi mai mult șirul povestirii ei.

Iar când fu cea de a treizeci și șasea noapte, Șeherezada spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când califul i-a spus lui Ali-Nur: „Am să-ți scriu o scrisoare, pe care să i-o duci sultanului din Bassra, Mohammad ben-Soleiman El-Zeini. Iar el are s-o citească, și tu vei vedea toate urmările-i fericite!”, Ali-Nur răspunse:

— Păi s-a mai văzut pe pământ un pescar care să le scrie sultanilor? E ceva ce nu s-a mai pomenit!

Și califul îi răspunse:

— Drept grăiești, o, stăpâne al meu, Ali-Nur! dar am să-ți lămuresc pe dată temeiul care îmi îngăduiește să fac așa. Află că, pe când eram copil, am învățat să citesc și să scriu la aceeași școală și chiar la același dascăl ca și Mohammad El-Zeini. Ba chiar eram oleacă mai presus decât el și aveam o scriere ceva mai frumoasă decât a lui, și învățam pe dinafară și stihuri și surale70 cu mult mai lesne decât el. Și eram prieteni la cataramă. Dar mai târziu el a fost ocrotit de soartă și a ajuns sultan, pe când Allah a făcut din mine un biet pescar. Caci, întrucât nu are o inimă țapoșe dinaintea lui Allah, a păstrat prietenia cu mine; și nu este lucru pe care să i-l cer, iar el să nu-l împlinească pe dată; ba chiar dacă în fiecare zi i-aș face și o mie de cereri, el le-ar împlini pe toate, hotărât!

Când auzi asemenea vorbe, Ali-Nur zise:

— Scrie atunci ceea ce spui, ca să văd!

Atunci califul șezu jos, își îndoi un picior peste celălalt, luă un călimăr și un calam și o foaie de hârtie, așternu hârtia pe palmă mâinii sale stângi și ținu calamul cu mâna dreaptă, și scrise scrisoarea aceasta:

ÎN NUMELE LUI ALLAH MULTIERTĂTORUL MULTMILOSTIVUL.

Și-apoi:

Scrisoarea aceasta este trimisă de mine, Harun Al-Rașid ben-Mahdi El-Abassi.

Către Domnia Sa Mohammad ben-Soleiman El-Zeini!

Îți aduc aminte că mila mea te învăluiește și că numai la ea datorezi că ai fost căftănit zabet al meu într-o domnie dintre domniile mele!

Și-acuma îți dau știre că aducătorul acestei scrisori, scrisă cu chiar mâna mea, este Ali-Nur, fiul lui Fadleddin ben-Hacan, care a fost vizirul tău și care se odihnește acuma întru mila Celui Preaînalt!

De îndată ce vei citi cuvintele mele, să te scoli din scaunul de domnie și să-l așezi în el pe Ali-Nur, care va fi sultan în locul tău! întrucât iată că eu însumi l-am uns cu volnicia cu care te-am uns pe tine mai înainte!

Ferește-te, dară, a te abate de la împlinirea dorinței mele! Și asupră-ți fie mântuirea!

Pe urmă califul împături scrisoarea și o pecetlui și, fară a-i arăta lui Ali-Nur ce cuprindea, i-o înmână. Iar Ali-Nur luă cartea, o duse la buze, pe urmă la frunte, și-o puse în turban și, pe clipă pe dată, plecă să se suie pe vreo corabie ce mergea la Bassra, în vreme ce îndurerata Anis Al-Djalis izbucnea în plânsete, părăsită în ungherul ei.

Iacătă, deocamdată, în ceea ce îl privește pe Ali-Nur. Caci, în ceea ce îl privește pe calif, iată!

După ce șeicul Ibrahim, care în toată vremea aceea nu grăise nimic, văzu totul, se întoarse spre calif, pe care îl lua tot drept Karim pescarul, și zbieră la el:

— O, tu, cel mai nevolnic dintre pescari! ne-ai prăjit doi, trei pești, care de-abia dacă prețuiesc vreo douăzeci de jumătăți de bănuți de aramă și, nemulțumit de a te fi burdușit cu trei dinari de aur, vrei acuma s-o iei și pe roaba această tânără! Ticălosule! să-mi dai numaidecât pe puțin jumătate din galbeni; iar cât despre roabă, avem s-o împărțim și pe ea tot așa, și eu am să încep, iar tu numai după mine!

La vorbele acestea, califul se duse la una dintre ferestre, după ce îi aruncase o privire cruntă șeicului Ibrahim, și își plesni palmele una de alta. Pe dată Giafar și Massrur, care nu așteptau decât asemenea chemare, se repeziră în sală; și, la un semn al califului, Massrur sări la șeicul Ibrahim și îl zeberi. Iar Giafar, care ținea în mână un caftan falnic, pe care trimisese să-l aducă în toată graba una dintre slugile lui, se duse la calif, îl dezbrăcă de zdrențele pescarului și îi puse caftanul de mătase și de zarafir.

La priveliștea aceea, șeicul Ibrahim, înmărmurit, îl cunoscu pe calif și, de rușine, începu să-și miște vârfurile degetelor; da tot mai șovăia să-și creadă ochilor și își zicea:

— Oare dorm sau sunt treaz?

Atunci califul, cu glasul lui obișnuit, îl întrebă:

— Ei bine, șeicule Ibrahim, ce este cu starea aceasta în care ai ajuns?

Și șeicul Ibrahim, la vorbele califului, se trezi cu totul din beție și se prăbuși la pământ cu fața și cu barba lui cea lungă, și prociti aceste stihuri:

Iartă-mi greșeala, o, tu cel ce ai asupra tuturor precădere!

Stăpânul cată-a fi mărinimos față de robul ce supus i-o cere!

Am săvârșit, mărturisesc supus, ce mă împinse oarba nebunie!

Acum e rândul tău, dacă vei vrea, să-mi dai iertarea, cu mărinimie.

Atunci califul îi spuse șeicului Ibrahim:

— Te iert!

Pe urmă se întoarse către sfioasa Anis Al-Djalis și îi spuse:

— O, Anis Al-Djalis, acuma, că ai văzut cine sunt, lasă-te dusă la sarăi!

Pe urmă ieșiră cu toții din sala Saraiului Minunilor.

După ce Anis Al-Djalis ajunse la sarai, califul porunci să i se dea un iatac anume numai pentru ea, și puse sub porunca ei niște slujitoare și niște roabe. Pe urmă se duse la ea și îi spuse:

— O, Anis Al-Djalis, până una alta ești sub stăpânirea mea, întrucât pe de-o parte vreau să fii a mea, iar pe de alta mi-ai fost trecută mie, cu atâta dărnicie, de către Ali-Nur. Or afla că, la rându-mi, spre a răsplăti acest peșcheș, l-am trimis pe Ali-Nur ca sultan la Bassra. Și, de-o vrea Allah, am să-i trimit pe curând un caftan falnic domnesc, și am să te însărcinez să i-l duci chiar tu. Și astfel vei fi sultană alături de el!

Pe urmă califul o luă pe Anis Al-Djalis în brațe și își petrecură amândoi noaptea aceea. Și iac-așa cu ei doi!

Și în ceea ce îl privește pe Ali-Nur, iacătă! Când ajunse, din mila lui Allah, în cetatea Bassrei, Ali-Nur ben-Hacan se duse drept la saraiul sultanului Mohammad El-Zeini, urcă la sarai și scoase un strigăt mare. Și sultanul auzi strigătul și întrebă ce este cu acel strigăt și porunci să fie adus insul dinaintea lui. Și Ali-Nur se înfățișă între mâinile sultanului, scoase din turban scrisoarea califului și i-o înmână. Și sultanul deschise scrisoarea și cunoscu scrisul califului. Numaidecât se ridică drept pe cele două picioare ale sale, citi cu luare-aminte cuprinsul și, după ce citi, duse de trei ori scrisoarea la buze și la frunte și grăi:

— Ascult și mă supun lui Allah și califului, emirul drept-credincioșilor!

Și numaidecât porunci să vină cei patru cădii ai cetății și emirii de frunte, spre a le împărtăși hotărârea lui de a se supune îndată califului, lăsând scaunul de domnie. Dar, într-aceștia, intră vizirul cel mare, El-Mohin ben-Saui, vechiul vrăjmaș al lui Ali-Nur și al tatălui său Fadleddin ben-Hacan. Atunci sultanul îi înmână scrisoarea de la emirul drept-credincioșilor și îi spuse:

— Citește!

Vizirul Saui luă scrisoarea și o citi, și iarăși o citi, și rămase năuc până peste poate; dar deodată, și cu o răsucitură dibace de mână, rupse partea de jos a scrisorii, unde se afla pecetea cea neagră a califului, o duse la gură, o mestecă, pe urmă o scuipă cât colo.

Atunci sultanul, cuprins de mânie, strigă:

— Nenorocire ție! O, Saui, ce pârdalnic te-a îndemnat să săvârșești asemenea faptă?

Și Saui răspunse:

— O, sultanule, află că mișelul ăsta nu l-a văzut nicicând pe calif, nici măcar pe vizirul său Giafar. E numai un ticălos și o pramatie roasă de năravuri urâte! E un Șeitan plin de răutate și de viclenie. Pesemne că a găsit din întâmplare vreo hârtie pe care se afla scrisul califului, și a măsluit scriitura, și a săvârșit un calp, și a scris astfel ce-a vrut! încât cum de te gândești, o, sultane, să lași scaunul de domnie, câtă vreme califul nu a trimis nici un sol cu nici un hatișerif scris cu scriitura lui cea sfântă? De altminteri, și dacă chiar ți l-ar fi trimis califul pe acest ins, ar fi poruncit să vină însoțit de vreun cămăraș sau de vreun vizir. Or, noi știm că insul a venit aici singur!

Atunci sultanul răspunse:

— Și ce să facem acuma, o, Saui?

Saui zise:

— O, sultanule, încredințează-mi-l mie pe acest tânăr, și am să mă pricep eu cumva să răzbat la adevăr. Am să-l trimit la Bagdad însoțit de un cămăraș, care să cerceteze cu temeinicie faptele. Dacă lucrul este adevărat, tânărul ne va aduce, de data aceasta, un senet adevărat, scris cu scriitura cea sfântă a califului. Dar dacă nu este adevărat, cămărașul ni-l va aduce îndărăt pe tinerel, iar eu atunci voi cam ști să-i plătesc într-un chip de pomină, și să-l fac să ispășească și ce a fost, și ce este.

La vorbele vizirului Saui, sultanul chiar că ajunse până la urmă să-l socoată pe Ali-Nur un nelegiuit, și nu mai vroi nici măcar să mai aștepte, așa de cuprins fusese de o mânie cumplită. Și strigă la străjile sale:

— Zeberiți-l!

Și străjile îl înhățară pe Ali-Nur și îl trântiră la pământ și începură să-i care la gârbace, până ce leșină de tot. Pe urmă sultanul le porunci să-i pună lanțuri la picioare și la mâini; pe urmă porunci să fie chemat mai-marele temnicerilor. Iar căpetenia temnicerilor nu zăbovi să vină și să se înfățișeze între mâinile sultanului.

Or, pe temnicerul acela îl chema Kutait. Când îl văzu, vizirul îi spuse:

— O, Kutait, din porunca stăpânului nostru sultanul, ia-l pe acest ins și aruncă-l într-o hrubă dintre hrubele săpate în temniță, și să-l pui zi și noapte la cazne, și cât de aspru.

Kutait răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și îl luă pe Ali-Nur și îl duse în temniță.

După ce Kutait intră în temniță cu Ali-Nur, închise ușa și puse numaidecât să se măture frumos pe jos și să se spele o laviță de după ușă, așternu lavița cu un chilim și așeză acolo o pernă; pe urmă veni la Ali-Nur, îi dezlegă lanțurile și îl rugă să se suie pe laviță, spre a se odihni, și îi spuse:

— Eu nu uit, o, stăpâne al meu, că i-am rămas îndatorat de nenumărate ori răposatului vizir, părintele tău. Așa că să fii fară teamă!

Și numaidecât începu să se poarte față de Ali-Nur cu cinstire și cu bunătate, nelăsându-l să ducă lipsă de nimic; și, pe de altă parte, trimitea știri zilnic vizirului că Ali-Nur îndură chinurile cele mai amarnice. Și treaba ținu așa patruzeci de zile.

Când fu cea de a patruzecea zi, se pomeniră că sosește la sarai un dar împărătesc pentru sultan, din partea califului. Și sultanul rămase uluit de bogăția acelui dar; ci, întrucât nu pricepea pricină pe care s-o fi avut califul spre a i-l trimite, porunci să se adune toți emirii săi și le ceru părerea. Atunci câțiva își rostiră gândul că darul nu putea să fie, în cugetul califului, decât menit aceluia pe care îl trimisese să fie noul sultan. Numaidecât vizirul Saui strigă:

— O, sultanule, nu ți-am spus eu că era mai bine să te scuturi de acel Ali-Nur, și că aceasta ar fi hotărârea cea mai cuminte?

Atunci sultanul strigă:

— Pe Allah! chiar că tocmai mi-ai adus aminte de insul acela. Du-te degrabă de-l caută și pune să i se taie capul, fară de milă!

Și Saui răspunse:

— Ascult și mă supun! Caci tare aș vrea să pun mai întâi să se dea de știre osânda lui în toată cetatea de către pristavii domnești, care să strige: „Toți acei care vor să fie de față la osânda lui Ali-Nur ben-Hacan, să vină sub zidurile saraiului!” Și toată lumea are să vină să vadă osânda; și astfel am să fiu și eu răzbunat, iar inima mi se va răcori, și ura mi se va potoli!

Și sultanul îi răspunse:

— Poți să faci cum îți vine mai bine!

Atunci vizirul ben-Saui tare se mai bucură, și alergă la valiu și-i porunci să pună să se strige prin toată cetatea ceasul osândei lui Ali-Nur și toate amănuntele pomenite. Și totul se îndeplini pe dată. Încât, auzind crainicii domnești, toți locuitorii din cetate rămaseră cuprinși de mâhnire și de jale, și începură să plângă toți, până și copiii cei micuți de prin școli, și prăvăliașii de prin sukuri; pe urmă unii zoriră a da fuga să-și găsească un loc mai bun de unde să-l vadă pe Ali-Nur când va trece și să se uite la priveliștea jalnică a uciderii lui, iar alții se duseră buluc la porțile temniței spre a alcătui alaiul lui Ali-Nur, de îndată ce se va ivi.

Cât despre vizirul ben-Saui, apoi acela luă zece străji de-ale lui și, în bucuria sa, zori să dea fugă la temniță, și porunci să i se deschidă poarta și să fie lăsat să intre. Atunci temnicerul Kutait se prefăcu că habar nu are de pricină care îl aducea și îi zise:

— Ce dorești, o, stăpâne al meu, vizirule?

El răspunse:

— Adu-l iute dinaintea mea pe tânărul acela ticălos și stricat!

Temnicerul spuse:

— Acuma se află în cea mai rea stare, ca urmare a bătăilor pe care le-a căpătat și a schingiuirilor pe care le-a îndurat. Da îți dau ascultare pe dată!

Și temnicerul plecă și se îndreptă spre locul unde era Ali-Nur, și îl găsi rostind încetișor stihurile acestea:

Vai, nimeni nu-i să-mi vână-n ajutor, Acum când sub nenorociri mă frâng Și când năpaste-n jurul meu se strâng Și tot mai rar și scump e leacul lor.

Ne-nduplecata despărțire-mi curmă Sângele tot, rămas neprihănit;

Simt cum se stinge-n pieptu-mi chinuit Până și răsuflarea cea din urmă.

Iar soarta neagră și neîndurată Vroi-n județul ei cel pătimaș Să-mi schimbe-n cei mai ne-ndurați vrăjmași Prietenii toți, cei de altădată.

O, voi, cei care mă vedeți așa, Nu-i printre voi niciunul mai cu milă Să judece durerea ce mă-mpilă Și să răspundă la chemarea mea?

Ce dulce și miloasă mi se pare Până și moartea cu spăimântul ei, Acuma când din sufletu-mi deschei Toate nădejdile amăgitoare.

O, Doamne care-ndrumi pe-aducătorii De bune vești! Ocean de bunătate!

Stăpâne-al celor care-alină toate Și-s tuturora binefăcătorii!

Ție mă-nchin, cu inima zdrobită Și plină de potop de răni adânci, Scapă-mă, Doamne, dintre-aceste stânci Și din vârtejul ce stă să mă-nghită!

Și iartă toată slăbiciunea mea, Iartă greșeala, câtă-am săvârșit, Iartă-mă pentru câte-am rătăcit Și câte rele-am făptuit cândva.

După ce Ali-Nur își isprăvi jelania, Kutait se duse la el, îi arătă repede cum stă treaba și îl ajută să se dezbrace grabnic de hainele curate pe care i le dăduse pe ascuns și să se îmbrace cu un cămeșoi vechi, peticit, ca un ticălos de întemnițat, și îl duse între mâinile vizirului Saui, care îl aștepta tropotind de ură. Și Ali-Nur îl văzu și pricepu ce dușmănie îi purta vrăjmașul cel vechi al părintelui său. Da tot îi zise:

— Iacătă-mă, o, Saui! Socoți că soarta are să-ți fie pururi prielnică de îți pui credința așa în ea? Și nu ai auzit niciodată vorbele poetului:

Au judecat cu ura neagră Și-au tras folos pe seama ei, Dreptatea au închis-o-n lacră, Din asupriri făcând temei.

Ci toată neagră lor osândă, Vedea-vor ei curând-curând Cum se va prăbuși înfrântă Pierind cu pulberea în vânt.71

Și Ali-Nur adăugă:

— O, vizirule, să știi bine că numai Allah are toată puterea, că el este singurul împlinitor!

Atunci Saui îi răspunse:

— O, Ali, crezi că mă sperii cu zicalele tale? Or, află că eu, astăzi chiar, am să-ți tai căpățâna, în pofida nasului tău și a nasului tuturor locuitorilor din Bassra. Și, ca să mă port și eu după feleșagul tău, am să fac întocmai ca în spusa poetului:

Dă-i vremii păs să facă tot ce vrea, Ci tu-mplinește-ți poftă și fă-ți dreptatea ta! 72

Și ce minunat este poetul care spune:

Acel ce, după ce-a murit Vrăjmașul lui, rămâne-n viață Măcar o zi, e fericit Și nici de moarte nu-i e greață.

Cu asta, vizirul le porunci străjerilor să-l înhațe pe Ali-Nur și să-l aburce pe spinarea unui catâr. Caci străjerii șovăiră, văzând mulțimea care se uita la Ali-Nur, și îi spuseră:

— Poruncește! și pe dată avem să-l ucidem cu pietre pe insul acesta și să-l facem bucăți, chiar cu primejdia de a ne pierde pe noi și a ne pierde și sufletele!

Caci Ali-Nur spuse:

— O, nu! să nu faceți asta, o, nu! Sau voi n-ați auzit niciodată stihurile poetului:

Oricărui om îi este scris anume Sorocul cât să dăinuie pe lume.

Iar când sorocul i s-a împlinit, Tot omul moare – moare negreșit!

De m-ar târî, cât nu mi-e scris să mor, Până și leii în pădurea lor, Le-aș scutura fără de păs cojocul, De vreme ce nu mi-a venit sorocul.

Atunci străjerii îl luară pe Ali-Nur, îl suiră pe spinarea unui catâr și porniră să străbată cetatea, până ce ajunseră la zidurile saraiului, sub ferestrele sultanului. Și strigau întruna: „Iacătă pedeapsa care îl așteaptă pe acela care săvârșește scriere măsluită!”

Pe urmă îl puseră jos pe Ali-Nur, chiar pe locul de caznă, taman acolo unde de obicei băltește sângele. Și gâdele, cu paloșul în mână, înaintă și îi spuse lui Ali-Nur:

— Sunt robul tău supus! Dacă, dar, ai trebuință de ceva, orice-ar fi, poruncește și voi împlini; dacă ai trebuință să bei ori să mănânci, poruncește și mă supun! întrucât să știi că nu mai ai decât puține clipe de trăit, numai răspasul cât sultanul să-și arate la fereastră capul!

Și Ali-Nur atunci se uită la dreapta, apoi la stânga, și rosti stihurile acestea:

Fie-vă milă, răspundeți-mi: oare Nu-i printre voi nici un prieten care De-un pic de milă să se-arate-n stare?

Vremea vieții mele-i la apus;

S-a împlinit sorocu-mi scris de sus;

Ceea ce mi-a fost dat de sus am dus.

Ci oare nimeni nu-i în preajma toată C-un pic de milă-n inima-i curată, Să-și dobândească-n ceruri sus răsplată?

Doar o privire să-mi arunce-a milă, Să vadă jalea care mă împilă, Să-mi dea un strop de apă, fără silăy Spre-a-mi potoli o clipă greul chin În ceasu-amar al negrului venin!

Atunci toți cei de față începură să suspine, iar călăul se duse numaidecât să ia un urcior cu apă și să i-l dea lui Ali-Nur. Da numaidecât vizirul Ben-Saui se repezi de la locul lui și lovi urciorul, care se sparse, și strigă mânios la gâde:

— Ce mai aștepți de nu-i tai capul?

Atunci gealatul luă o năframă și îl legă pe Ali-Nur la ochi. La priveliștea aceea, toată mulțimea se ridică împotriva vizirului și începu să-l blesteme și să-i strige tot soiul de ocări; și larma ajunse în curând până peste poate, iar freamătul și răcnetele ajunseră de nezugrăvit. Și deodată, pe când toată zarva aceea predomnea, o pulbere se stârni și niște strigăte nedeslușite răsunară, și se apropiau umplând văzduhurile și zările.

La strigătele și la vârtejul acela, sultanul ciuli urechile; se uită pe fereastra de la saraiul său și le spuse celor care îl înconjurau:

— Vedeți degrabă ce este!

Da vizirul Saui răspunse:

— Nu este vremea acum! Înainte de toate trebuie să-i tăiem capul pramatiei!

Și sultanul zise:

— Taci odată, o, Saui! Și lasă-ne să vedem ce este!

Or, vârtejul acela de pulbere era vârtejul stârnit de caii lui Giafar, vizirul cel mare al califului, și de călăreții săi.

Iar pricina sosirii lor neprevestite era următoarea: califul, după noaptea de dragoste petrecută în brațele dulcei Anis Al-Djalis, vreme de treizeci de zile nu își mai aduse aminte de ea, cum nu își mai aduse aminte nici de toată povestea lui Ali-Nur ben-Hacan; și nimeni nu se mai găsise să-l facă a-și aminti. Dă într-o noapte, trecând pe lângă iatacul dăruit necăjitei de Anis Al-Djalis, auzi niște plânsete și un glas dulce și duios care cânta încetișor stihurile acestea ale poetului:

Fie că-mi stai aproape, fie că pleci departe, Simt umbra-ți lângă mine – nimic nu ne desparte, Ah, desfătări nebune, și dulci, și fără moarte!

Iar limba-mi fericită mereu rostește-anume Să-mi fie desfătare cum alta nu-i pe lume, Când sună pentru mine desfatătoru-ți nume!

Și întrucât, după acel cântec, suspinele sporiră în tărie, califul deschise ușa și intră în iatac. Și văzu că era Anis Al-Djalis cea care plângea. Când îl zări pe calif, Anis Al-Djalis se aruncă la picioarele lui și le sărută de trei ori, pe urmă rosti stihurile acestea:

O, tu, cel dintr-un neam vestit și dintr-o spița mult mănoasă, Pom de la creștet până jos umplut de poama cea frumoasă, O, rod măreț cum altul nu-i din stepena cea mai aleasă!

Îngăduie-mi să-ți amintesc făgăduiala dată mie De bunătatea ta cândva, cu ne-ntrecută dărnicie, Ah, dacă n-ai uitat-o, vai pe roaba ta în sihăstrie!

Dar califul, care tot nu își aducea aminte nici de Anis Al-Djalis, nici de Ali-Nur, o întrebă:

— Dă cine ești tu, copilă?

Ea răspunse:

— Sunt peșcheșul pe care ți l-a dăruit Ali-Nur ben-Hacan. Iar acuma jinduiesc să te văd împlinindu-ți făgăduiala ce mi-ai făcut de a mă trimite la el cu toate cinstirile datorate. Și iată-s în curând treizeci de zile de când stau aici, fără a gusta un ceas hrana somnului.

La vorbele acestea, califul trimise în toată grabă după Giafar, și îi zise:

— Au și trecut treizeci de zile, de când nu am mai auzit pomenindu-se nimic despre Ali-Nur ben-Hacan! încât socot că sultanul de la Bassra trebuie să-l fi dat morții. Da mă jur pe capul meu și pe mormântul părinților și al strămoșilor mei că, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire acelui tânăr, am să-l dau pieirii pe acela care a fost pricina, de-ar fi el chiar și omul care să-mi fie cel mai drag pe lume! Vreau, așadar, o, Giafar, să pleci numaidecât la Bassra pe clipă pe dată, să-mi aduci știri despre sultanul Mohammad ben-Soleiman El-Zeini și despre purtările lui față de Ibn-Hacan Ali-Nur!

Și Giafar purcese numaidecât la drum.

Așadar Giafar ajunse la Bassra și văzu toată zarvă și tot vuietul și toată mulțimea aceea vijelită și rocoșită, și întrebă:

— Da ce este cu zarva asta?

Și numaidecât un potop de glasuri din gloată îi răspunseră și îi istorisiră tot ce i se întâmplase lui Ali-Nur ben-Hacan. Când auzi spusele lor, Giafar zori încă și mai spornic să ajungă la sarăi. Și urcă la sultan și îi ură bună pace și îi înfățișă rostul sosirii sale și îi spuse:

— Am poruncă, dacă i s-a întâmplat vreo nenorocire lui Ali-Nur, să-l dau pieirii pe acela care va fi fost pricina și să te fac să ispășești și tu, o, sultane, fărădelegea săvârșită! Așa că unde se află Ali-Nur?

Atunci sultanul trimise pe dată străjerii să-l aducă pe Ali-Nur, iar străjerii se duseră după el la locul osândei. De-abia intră Ali-Nur, că Giafar se și ridică și le porunci străjilor să-i zeberească și pe sultan și pe vizirul El-Mohin ben-Saui. Și numaidecât îl căftăni pe Ali-Nur sultan la Bassra și îl așeză în scaunul domniei în locul lui Mohammad El-Zeini, pe care îl întemniță dimpreună cu vizirul.

Pe urmă Giafar rămase la Bassra cele trei zile îndătinate ale ospețirii, la sultanul cel nou. Caci, în dimineața celei de a patra zi, Ali-Nur se întoarse către Giafar și îi zise:

— Chiar că tare aș vrea să-l mai văd pe emirul drept-credincioșilor!

Iar Giafar se învoi și spuse:

— Să ne facem mai întâi rugăciunea de dimineață și apoi să pornim spre Bagdad!

Iar sultanul spuse:

— Ascult și mă supun!

Și își făcură rugăciunea de dimineață, și amândoi, însoțiți de străji și de călăreți, și ducându-i cu ei și pe fostul sultan Mohammad El-Zeini și pe vizirul Saui, luară drumul Bagdadului, Și cât ținu drumul, vizirul Saui avu vreme să cugete și să-și muște pumnii de căință.

Așadar purceseră la drum, și Ali-Nur își rotea calul pe lângă Giafar, până ce ajunseră la Bagdad, sălașul păcii. Și grăbiră să urce la calif, iar Giafar îi povesti pățania lui Ali-Nur. Atunci califul îl pofti pe Ali-Nur lângă el și îi spuse:

— Ia spada aceasta și taie-i capul, cu chiar mâna ta, vrăjmașului tău, ticălosul de Ben-Saui!

Și Ali-Nur luă spada și se duse spre Ben-Saui. Caci acela se uită la el și îi spuse:

— O, Ali-Nur! eu m-am purtat față de tine precum mi-e firea. Nu mă puteam abate de la ea. Dar tu poartă-te la rându-ți precum ți-e firea!

Atunci Ali-Nur aruncă spada cât colo, se uită la calif și îi zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, iacătă că m-a biruit!

Și rosti ceea ce spune poetul:

Mi-a răsărit vrăjmașu-n față, venind asupra mea furtună.

Și l-am înfrânt – căci știu din vremuri o zicătoare care sună, „Pe omul bun întotdeauna îl biruiești cu-o vorbă bună!”

Dar califul grăi:

— Fie! lasă-l tu!

Și îi spuse lui Massrur:

— O, Massrur! scoală-te și taie-i capul ticălosului!

Și Massrur se sculă și, dintr-o fulgerătură, îi reteză capul vizirului El-Mohin ben-Saui.

Atunci califul se întoarse către Ali-Nur și îi zise:

— Acuma nu ai decât să-mi ceri orice-o fi! Hotărăște prețul!

Ali-Nur răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu râvnesc nici un fel de domnie și nu vreau să am nimic cu domnia de la Bassra.

Căci nu găsesc pentru mine altă dorință de rostit, decât aceea de a avea norocul să mă bucur privind fața Luminăției Tale!

Și califul răspunse:

— O, Ali-Nur, din toată inima prietenească și ca pe o cinstire datorată!

Pe urmă porunci să fie poftită Anis Al-Djalis și i-o înapoie lui Ali-Nur, și le dărui averi mari și bogății multe, și un sarai dintre saraiurile cele mai frumoase de la Bagdad, și le statori o simbrie bogată din vistierie. Și binevoi ca Ali-Nur ben-Hacan să-i fie prieten de inimă și de ospețe. Și până la urmă îl iertă pe sultanul Mohammad El-Zeini, pe care îl puse la loc în volniciile lui, povățuindu-l ca de aci înainte să ia bine seama la vizirii săi. Și toți văcuiră în bucurie și huzur până la moarte.

Caci, urmă mai departe Șeherezada cea povestașă, să nu care cumva să socoți, o, Măria Ta, că povestea cu Ali-Nur și cu dulcea Anis Al-Djalis, cât de desfătătoare e ea, ar fi la fel de minunată ori la fel de uluitoare ca aceea cu Ghanem ben-Ayub și cu sora sa Fetnah!

Iar sultanul Șahriar răspunse:

— Păi da eu habar n-am de povestea aceea!