Povestea cu sultanul Omar Al-Neman și cu cei doi fii ai săi, minunații Șarkan și Daul'Makan 1001 de nopti

Povestea cu sultanul Omar Al-Neman și cu cei doi fii ai săi, minunații Șarkan și Daul'Makan

Atunci Șeherezada îi spuse sultanului Șahriar:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în cetatea Bagdadului, după domnia multor califi și înainte de cea a multor altora, a fost un sultan pe care îl chema Omar Al-Neman1. Era de o putere năprasnică și îi biruise pe toți hosroii cu putință și îi îngenunchease pe toți chezarii2 câți vor fi fost. Și-așa era de pojarnic, încât focul care dă căldură îi era de prisos! Cât nimenea nu putuse să-i fie pe potrivă în luptele de întrecere de pe meidanele de călărie și aprig cât, dacă îl cuprindea mânia, nările lui vărsau pară de scântei. Cucerise toate daturile și își întinsese stăpânirea peste toate cetățile de scaun. Supusese, cu ajutorul lui Allah, toată omenirea și își împinsese armiile-i biruitoare până pe pământurile cele mai îndepărtate. Ținea sub domnia lui și Răsăritul și Apusul și, printre alte multe țări, Indul, Sindul, Chitaiul, Iemenul, Hedjazul, Habișul, Pământurile Negre, Siria, Rumul, meleagurile de la Diarbekar, precum și toate ostroavele de pe mări și toate râurile cele vestite câte se află pe pământ, precum Seihunul și Djeihunul3, Nilul și Eufratul. Trimisese olăcari până la marginile pământului spre a-i aduce știri apriate despre faptele și despre șireteniile din împărăția sa; și toți olăcarii s-au întors să-i aducă vestea că lumea întreagă îi este supusă și că toți craii primesc cu cinstire să i se închine. La rându-i, și el își deșternu asupra lor a tuturora milele dărniciei și îi scaldă în valurile mărinimiei sale; și făcu să se înstăpânească între ei înțelegerea cea dulce și încrederea; întrucât mărinimos era, și cu suflet mare, într-adevăr.

Încât din toate părțile curgeau spre scaunul lui de domnie darurile și peșcheșurile, precum și haraciurile pământului în larg și în lung. Întrucât stăpân drept era, și iubit foarte, într-adevăr.

Or, sultanul Omar Al-Neman avea un fiu pe care îl chema Șarkan4. Și pe Șarkan îl chema așa întrucât se răzvădise ca o minune dintre minunile de pe acele vremi, și îi întrecuse cu voinicie până și pe vitejii cei mai cutezători, doborâți de el în luptele de întreceri, și mânuia de-a mirărilea și lancea, și paloșul, și săgeata, încât părintele lui îl iubea cu o dragoste până peste poate și fără de pereche, și îl socotea urmașul său în scaunul de domnie al împărăției. Era lucru neîndoielnic, într-adevăr, că acel uluitor Șarkan, de-abia ajuns la vârsta de bărbat de douăzeci de ani, cu ajutorul lui Allah, văzuse cum se închină toate capetele dinaintea faimei lui, într-atâta de împodobit era cu vitejie și cutezanță, și într-atâta strălucea de slava isprăvilor lui. Că și spărsese multe băștii, și supusese multe olaturi, și își deșternuse faima pe tot întinsul lumii; și sporea fără de contenire în mândră fală și în puternicie.

Caci sultanul Omar Al-Neman nu mai avea nici un alt copil decât pe Șarkan. Dreptu-i că, precum îngăduiesc Cartea și Sunnaua avea patru neveste legiuite; dar numai una dintre ele fusese rodnică, pe când celelalte trei erau sterpe. Și-apoi, în afară de cele patru soții legiuite, care sălășluiau chiar în sarai, sultanul Omar mai avea trei sute șaizeci de cadâne, tot atâtea câte zile are anul copft5; și fiecare dintre acele femei era de alt neam. Și dăruise fiecăreia câte un iatac anume și aparte; iar acele iatacuri aparte erau rânduite în douăsprezece clădiri, precum lunile anului, și toate erau zidite în chiar curtea saraiului; și fiecare dintre cele douăsprezece clădiri adăpostea câte treizeci de cadâne, fiecare în iatacul ei; astfel că erau trei sute șaizeci de iatacuri osebite. Or, sultanul Omar hărăzise, în toată dreptatea, câte o noapte din an fiecăreia dintre cadânele sale, pe rând; și se desfăta astfel numai o noapte pe an cu fiecare cadână, pe care nu o mai vedea decât în anul următor. Și sultanul Omar nu conteni să se poarte așa de-a lungul unui lung răspăs de vreme; și, de altminteri, de-a lungul vieții lui toate. Drept aceea ajunsese vestit pentru înțelepciunea sa minunată și pentru bărbăția sa.

Or, într-o zi, cu îngăduința Atoatechivernisitorului, una dintre cadânele sultanului Omar rămase grea; iar plodirea ei fu numaidecât aflată de tot saraiul; și ajunse vorba și la sultan, care se voioși până peste marginile voioșiei și strigă:

— Vrear-ar Allah ca toată seminția și toată plodirea mea să fie întocmite numai din copii de parte bărbătească!

Pe urmă porunci să se scrie într-un catastif ziua plodirii, și începu s-o potopească pe cadâna aceea cu toate felurile de cinstiri și de daruri. Într-acestea, Șarkan, fiul sultanului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se apropie dimineața și, sfioasă, își amână povestitul pe a doua zi.

Dar când fu cea de a patruzeci și cincea noapte spuse:

Într-acestea, Șarkan, fiul sultanului, află și el vestea despre plodirea cadânei și căzu într-o mâhnire mare, mai cu seamă gândind că noul venit ar putea să-i primejduiască moștenirea la scaunul de domnie; și hotărî în sineși să-l sugrume fără de șovăire pe copilul cadânei, dacă va fi un copil de parte bărbătească. Iac-așa cu Șarkan!

Caci cât despre cadână, aceasta era o tânără roabă grecoaică pe care o chema Safia. Fusese trimisă peșcheș sultanului Omar de către domnul grecilor de la Chezareea6, cu o sumedenie de alte lucruri falnice. Dintre toate roabele tinere din sarai, ea era de departe cea mai frumoasă, de bună seamă, și cea mai nurlie la chip, și cea mai gingașă la boiu, și cea mai blagoslovită în șolduri și în umeri. Pe lângă astea, era dăruită și cu o deșteptăciune rară, și cu haruri nu prea de obște; și știa, de-a lungul nopților pe care sultanul Omar le petrecea acum cu ea, să-i spună niște vorbe tare dulci, ce-i zădărau simțurile și îl desfătau până în mădularele toate, vorbe pârdalnice și afumate, tare pojarnice și deșucheate. Și nu mai conteni până ce veni sorocul de a plodi. Se sui atunci în scaunul de rodire, pradă durerilor de plodire, și începu să se roage la Allah cu scrâșnire, și Allah o ascultă, fără șovăire și cu grăbire7.

La rându-i, sultanul Omar poruncise unui hadâmb să vină să-i vestească numaidecât nașterea pruncului, precum și dacă era băiat ori fată; iar Șarkan, la rându-i, nu pregetă să-i poruncească unui alt hadâmb tot asemenea. Așa că, de cum Safia născu, moașele și luară copilul și îl cercetară și, văzând că era fată, se grăbiră să dea de știre tuturor celor de față, precum și hadâmbilor, spunând:

— E fată! Și chipu-i e mai strălucit ca luna!

Atunci hadâmbul sultanului zori să ducă vorbă stăpânului său; iar hadâmbul lui Șarkan alergă și el să vestească știrea; și Șarkan se bucură până peste poate.

Dar de-abia plecară hadâmbii, că Safia le și spuse moașelor:

— Uf! așteptați! simt că lăuntrurile mele mai cuprind încă ceva.

Pe urmă fu iarăși apucată de „ah” -uri și de „uf” -uri și de durerile facerii; apoi, cu ajutorul lui Allah, născu într-un sfârșit un al doilea prunc. Și moașele se aplecară iute și cercetară plodul, iar acesta era un plod de parte bărbătească, asemănător cu luna plină, cu o frunte strălucind de albă și cu niște obraji trandafiri înfloriți, încât se bucurară foarte roabele, însoțitoarele și toate cele poftite acolo; și, îndată după ușurarea Safiei, toate muierile într-un glas umplură saraiul cu țipete lungi de bucurie pe glasul cel mai ascuțit, și în asemenea chip, încât toate celelalte cadâne auziră, și pricepură, și se ugiliră de zavistie și de ciudă.

Cât despre sultanul Omar Al-Neman, de cum află știrea, îi mulțumi lui Allah, în bucuria lui, și se sculă și alergă la iatacul Safiei, și se duse lângă ea și îi luă capu-ntre mâinile lui și o sărută pe frunte. Pe urmă se plecă peste noul născut și îl sărută; și pe dată roabele toate bătură voioase din dairale, iar lăutăresele ciupiră strunele cele dulci sunătoare, și cântărețele cântară cântecele precumu-i datina.

După care sultanul porunci ca nou-născutul să se numească Daul'makan, iar fata Nozhatu'zaman8. Și toți se temeniră și răspunseră cu ascultare și cu supunere.

Pe urmă sultanul alese doicile și slujnicele pentru cei doi sugari, precum și roabele și însoțitoarele; pe urmă porunci să se aducă la toată lumea din sarai vinuri, băuturi, și parfumuri, și multe alte lucruri pe care limba ar fi neînstare să le pomenească.

Când aflară știrea despre nașterea aceea îngemănată, locuitorii Bagdadului împodobiră și luminară cetatea și dădură dovezi mari de mulțumire. Pe urmă veniră emirii, vizirii și mai-marii împărăției și își deșternură închinăciunile și firitiselile dinaintea sultanului Omar Al-Neman, pentru nașterea fiului său Daul'makan și a fiicei sale Nozhatu. Iar sultanul le mulțumi și îi dărui cu haine de fală, și îi potopi cu hatâruri și cu mile, și le făcu tuturor celor de față peșcheșuri mari, atât celor de vază cât și celor de rând din gloată. Și nu conteni astfel până ce se scurseră patru ani. Și în toată vremea aceasta nu lăsa să treacă măcar o zi fără a trimite să i se aducă știri despre Safia și despre copii; și nu lipsi a-i trimite Safiei o grămadă de giuvaieruri, de odoare, de haine, de mătăsuri, și de aur, și de argint, și de minunății; și avu grijă mai ales să încredințeze creșterea copiilor și vegherea lor celor mai credincioși și celor mai pricepuți dintre slujitorii săi.

Și-așa! Iar Șarkan, care se afla departe să se războiască și să se înfrunte, să cuprindă cetăți și să strălucească în bătălii, să lupte și să biruie pe voinicii cei mai viteji, nu aflase din gura hadâmbului său decât despre nașterea soră-sii Nozhatu! Iar despre nașterea fratelui său Daul'makan, întâmplată după plecarea hadâmbului, nimeni nu se gândise să-l vestească.

Într-o bună zi, pe când sultanul Omar Al-Neman ședea pe scaunul său de domnie, cămărașii de la sarai intrară și sărutară pământul dintre mâinile lui și spuseră:

— O, Măria Ta, iacătă că ne vin niște trimiși de la riga Afridun, domnul rumilor și al Constantiniei celei Mari9. Și năzuiesc a fi primiți de tine ca să-i asculți și să-și aștearnă plecăciunile între mâinile tale. Așa că, dacă vrei să le dai îngăduința, avem să-i poftim a intra; de nu, nevoința ta față de ei va fi fără de crâcnire!

Iar sultanul dădu îngăduința.

După ce trimișii intrară, sultanul îi întâmpină cu bunăvoință, îi pofti să se apropie, le ceru știri despre sănătatea lor și îi întrebă despre temeiul venirii lor. Ei atunci sărutară pământul dintre mâinile sale și spuseră:

— O, preamărite și preaslăvite doamne, cu suflet preaînălțat și mărinimos fără de margini, află că acela care ne-a trimis către tine este domnul nostru Afridun10, stăpânul țării Greciei, și al Ioniei, și al tuturor armiilor din părțile creștinești, și a cărui cetate de scaun este cetatea de la Constantinia. El ne-a dat sarcina să te prevestim că are să purceadă un război amarnic asupra unui asupritor crunt, domnul Hardobiu, stăpânul Chezareei. Pricina războiului este următoarea: o căpetenie de triburi arăbești a găsit, într-o țară de curând cucerită, o comoară din leaturile duse, de pe vremea lui El-Iskandar Cel-Cu-Două-Coarne11; comoara aceea cuprindea odoare fără de socoată și a căror prețuire nici baremi nu ar fi cu putință; printre multe alte minunății, cuprindea și trei geme rotunde, mari cât ouăle de struț, frumoase și albe, nestemate fără de meteahnă și fără de cusur, și care întreceau ca frumusețe și ca preț toate nestematele de pe pământ și din ape. Acele trei geme scumpe erau străpunse prin mijlocul lor, spre a fi înșiruite pe un șiret și a sluji de gherdan. Aveau cioplite pe ele, în slove ionești12, niște însemne tainice; da se știa că purtau în ele virtuți multe, dintre care unul dintre cele mai mărunte rosturi era de a feri pe oricine le-ar fi purtat de toate bolile și mai cu seamă de friguri și de fierbințeli. Mai ales nou-născuții erau ocrotiți de acele puteri. Încât căpetenia arăbească, dacă oblici atari minunate rosturi, și dacă se ispiti de toate celelalte însușiri tainice, gândi că acela era pentru el prilejul cel mai bun de a dobândi hatârurile domnului nostru, și se socoti numaidecât să-i trimită în dar cele trei geme scumpe, precum și o mare parte din comoara vrăjită. Așa că porunci să se pregătească două corăbii, una încărcată cu odoare și cu cele trei geme scumpe, menite ca peșcheș domnului nostru Afridun, iar alta încărcată cu inși meniți să însoțească acea comoară de preț și s-o apere de lovirile hoților sau ale vrăjmașilor. Dar căpetenia de arabi era încredințată că nimeni nu va cuteza să lovească, fie în el de-a dreptul, fie în lucrurile trimise de el și menite preaputernicului domn al nostru Afridun, mai cu seamă că drumul ce aveau să-l urmeze corăbiile era pe mare, la capătul căreia se afla Constantinia. Încât, de cum fură gata de plecare, cele două corăbii puseră pânzele spre țărmul nostru. Dar într-o zi în care poposiseră la un chei, nu departe de țara noastră, deodată niște oșteni greci de-ai supusului nostru Hardobiu, domnul din Chezareea, îi potopiră și îi jăpciuiră de toate bogățiile câte le aveau, comorile adunate și lucrurile minunate și, printre altele, și cele trei geme scumpe; pe urmă îi omorâră pe toți și puseră stăpânire pe corăbii. Când faptul ajunse la știrea domnului nostru, acesta trimise pe dată asupra lui Hardobiu un trup de oaste care fu nimicit; trimise atunci al doilea trup, care fu așijderea nimicit. Atunci domnul nostru Afridun fu cuprins de o mânie mare și jură că are să se așeze el însuși în fruntea tuturor armiilor sale strânse la un loc și că nu are să se întoarcă până ce nu va spulbera cetatea Chezareea, nu va vântui toată împărăția lui Hardobiu și nu va nărui din temelii până în creștet toate târgurile de sub oblăduirea lui. Or, acuma, o, sultane plin de slavă, venim să căutăm ajutorință de la tine și să cerșim prielnica și puternica ta sprijuință. Și, ajutându-ne cu silele și cu oștenii tăi, nu ai decât a-ți spori slava și a te falnici în vitejii. Și iată că domnul nostru ne-a încărcat cu grele daruri de toate felurile, spre cinstirea mărinimiei tale, și te roagă neabătut să-i faci hatârul de a le privi cu ochi buni și de a le primi cu inimă largă!

Cu vorbele acestea, solii tăcură, și se temeniră, și sărutară pământul dintre mâinile sultanului Omar Al-Neman.

Și iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patruzeci și șasea noapte spuse:

Și iacătă din ce erau alcătuite acele daruri ale domnului Afridun, stăpânul Constantiniei:

Erau cincizeci de fete fecioare, mândrețele cele mai mândre dintre fetele din Grecia. Erau apoi cincizeci de băieți, aleși dintre cei mai chipeși din țara rumilor; și fiecare dintre acei băieți minunați era îmbrăcat cu un caftan bogat, cu mâneci largi, numai din mătase în băteli de zarafir cu închipuiri zugrăvite, și cu brâu de aur cu înflorituri de argint, sub care se îmbina o fustanea din două foi nepotrivă, tot numai din zarafir și din catifea; și fiecare dintre ei avea la urechi câte un cercel de aur în care spânzura câte un mărgăritar alb și rotund, prețuind mai bine de o mie de miscali13 de aur. Iar fetele, de altminteri, purtau și ele asupra lor odoare fără de socoată.

Așa cu cele două peșcheșuri de frunte. Da erau și alte daruri, de o bogăție mare, care întru nimic nu făceau de ocară darurile înșiruite.

Încât sultanul Omar Al-Neman le primi nu fără desfăt, și porunci să li se dea solilor toate cinstirile cuvenite. Pe urmă hotărî să se adune toți vizirii săi spre a avea părerea lor despre cererea de ajutorare a domnului Afridun al Constantiniei. Atunci se ridică dintre ei un bătrân falnic, preacinstit de toți și iubit așijderea; era vizirul cel mare, și îl chema Dandan14. Așadar vizirul cel mare Dandan spuse:

— Dreptu-i, o, sultane al slavei, că acel rigă Afridun, stăpânul Constantiniei celei Mari, este un creștin, ghiaur și necredincios legii lui Allah și a Prorocului său (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) și neamul lui este neam de ghiaur. Iar acela asupra căruia ne cere ajutorință este așijderea un necredincios și un ghiaur. Încât daravelile lor nu îi privesc decât numai pe ei și nu ar avea de ce să-i tulbure și să-i atingă pe drept-credincioși. Dar eu, oricum, te îndemn să dăruiești ajutorința ta domnului Afridun și să-i trimiți o oaste mare, în fruntea căreia să-l pui pe fiul tău Șarkan, care tocmai s-a întors din războielile lui falnice. Și chibzuință aceasta pe care ți-o înfățișez este bună pe două temeiuri: cel dintâi este că domnul rumilor iacătă că ți-a trimis solii săi încărcați cu darurile pe care le-ai primit, iar el îți cere sprijin și ocrotință; cel de al doilea este că, întrucât nu avem a ne teme cu nimic de riga acela mărunt de la Chezareea, ajutorându-l pe Afridun să-și biruiască vrăjmașul, vei trage din fapta aceasta niște dobânzi strălucite și vei fi socotit ca adevăratul biruitor. Iar asemenea ispravă se va afla în toate țările și va răzbate până la Magreb15. Și atunci craii Apusului au să caute prietenia ta și au să-ți trimită sodom de peșcheșuri de toate soiurile, și daruri fără de asemuire.

După ce ascultă vorbele vizirului său cel mare Dandan, sultanul Omar Al-Neman arătă o mulțumire mare, le găsi mult vrednice de încuviințare și îl cinsti cu un caftan de fală, spunându-i:

— Ești cu adevărat bine rostuit spre a fi chibzul și sfatul sultanilor! încât este de toată nevoia ca tu să te afli în fruntea oastei, în rândul dintâi; iar cât despre fiul meu Șarkan, el are să căpitănească numai oastea de acoperire.

Apoi sultanul Omar porunci să vină fiul său Șarkan, îi spuse toată povestea, îi istorisi ce spuseseră trimișii și ce sfat dase vizirul cel mare Dandan, și îl îndemnă să-și facă rostuirile de plecare și să nu uite a le împărți oștenilor milele obișnuite și darurile, după ce își va fi ales acei oșteni unul și unul dintre cei mai buni din toată oastea, și își va fi întocmit astfel un pâlc de zece mii de călăreți, cu tot tacâmul, și tari la necazuri și la osteneli. Iar Șarkan se supuse cuviincios vorbelor părintelui său Omar Al-Neman, și se sculă pe dată și alese dintre oștenii săi zece mii de călăreți plini de fălnicie, cărora le împărți din belșug aur și bogății, și le spuse:

— Vă dau acum trei zile întregi de odihnă și de slobozenie!

Iar cei zece mii de viteji sărutară pământul dintre mâinile lui, și ieșiră, potopiți de daruri, să se întremeze și totodată să se întocmească de plecare.

Șarkan intră atunci în chelarul în care se aflau haznalele vistieriei, mormanele de arme și de zephanele16, și alese armele cele mai frumoase, cu încrustături de aur și cu scrisuri pe fildeș și pe abanos, și luă tot ce cheful și pofta îl ispitiră. Pe urmă se duse la grajdurile saraiului, în care se aflau laolaltă caii cei mai frumoși din Nedjed și din Arabia, care fiecare își purta agățată la gât înscrisa spiței neamului, într-o pungă de piele înhorboțită cu mătase și cu zarafir și împodobită cu nestemate de peruzea. Acolo alese caii din neamurile cele mai vestite, iar pentru sine luă un cal cu părul luciu, cu ochii bulbucați, cu copitele tari, cu coada groasă și falnică, și cu urechile gingașe ca ale gazelelor. Și calul acela era un peșcheș făcut lui Omar Al-Neman de către un șeic al unei preaputernice seminții de arabi; și era un cal din soiul seglaui-jedran.17

Iar când cele trei zile se scurseră, oștenii se strânseră, în bună rânduială, afară din cetate; și ieși de asemenea și sultanul Omar Al-Neman spre a-și lua rămas-bun de la fiul său Șarkan și de la vizirul cel mare Dandan. Și se duse la Șarkan, care sărută pământul dinainte-i, și îi dărui șapte haznale18 pline ochi cu galbeni, și îl povățui să ceară totdeauna sfatul înțeleptului vizir Dandan. Iar Șarkan ascultă cuviincios și făgădui părintelui său întocmai. Atunci sultanul se întoarse către vizirul Dandan și i-l dădu în seamă pe fiul său Șarkan și pe oștenii lui Șarkan.

Iar vizirul sărută pământul dintre mâinile sultanului și răspunse:

— Ascult și mă supun.

Pe urmă Șarkan, sub ochii sultanului și ai vizirului, sări pe calul său seglaui-iedran, și porunci să treacă pe dinainte-i capii cei mai de seamă ai oștii sale, precum și cei zece mii de călăreți. Pe urmă sărută mâna sultanului Omar Al-Neman și, însoțit de vizirul Dandan, dădu pinteni calului. Și purceseră înainte, și plecară în duruitul tamburelor de război și în viforul de tilinci și de trâmbițe. Iar deasupra lor se învâlvorau steagurile și bairacurile și se zbăteau în vânt prapurii și flamurile.

Iar solii slujeau de călăuze. Și plecară la drum și merseră astfel cât ținu ziua aceea, apoi toată ziua următoare, și celelalte zile, și așa vreme de douăzeci de zile. Și nu se opreau decât noaptea, pentru odihnă. Și, într-un sfârșit, ajunseră într-o vale largă, acoperită de păduri și plină de ape susurânde. Și, întrucât era pe înnoptate, Șarkan porunci popas, și vesti că masul are să fie de trei zile. Și călăreții descălecară și ridicară corturile și se revărsară în toate părțile, și în dreapta și în stânga. Iar vizirul Dandan puse să i se așeze cortul chiar la mijlocul văii, și lângă el alături corturile trimișilor domnului Afridun de la Constantinia.

Ast timp, Șarkan așteptă ca toți oștenii să se împrăștie și le porunci străjerilor lui să-l lase singur și să se ducă la vizirul Dandan. Pe urmă dădu frâu slobod bidiviului și purcese să cerceteze valea toată, și astfel să pună în fapt sfaturile tătâne-său, care îl povățuise vajnic să-și ia toate scutelile când se vor apropia de țara rumilor, neprieteni ori prieteni. Și nu conteni, mereu călare în șaua calului, să bată valea de jur împrejur, până ce se scurse sfertul dintâi al nopții. Atunci somnul i se pogorî greu peste pleoape, și Șarkan nu mai fu în stare să meargă în goană. Și, cum avea deprinderea să doarmă de-a călare, își lăsă calul la pas și adormi.

Calul urmă să meargă așa până pe la nămiez de noapte și, deodată, în mijlocul unei sihăstrii împădurite, se opri și bătu cu copita în pământ. Iar Șarkan se trezi și se pomeni între copacii pădurii, care la ceasul acela erau învăluiți de lumina lunii. Și Șarkan se tulbură până peste poate, văzându-se în inima acelui loc pustiu; și rosti cu glas tare vorba care îmbărbătează: „Nu este putere și tărie decât întru Allah Preaînaltul!” Și pe dată își simți sufletul ușurat și nemaiînfricoșat de fiarele codrului, pe când dinainte-i luna vrăjită lumina poiana; și așa de frumoasă se făcea poiana, încât părea una dintre poienile raiului. Și Șarkan auzi, parcă pe undeva pe aproape, niște vorbe dulci până peste fire, și un glas desăvârșit de frumos, și niște râsete. Și ce râsete! Muritorii, de le-ar fi auzit, și-ar fi pierdut mințile de dorul de a le sorbi de pe chiar gura aceea, și apoi să moară.

Atunci Șarkan sări jos de pe cal și se strecură printre copaci, în căutarea glasurilor; și merse până ce ajunse pe malul unui râu argintiu, cu apa jucăușă, și curgătoare, și susurândă; și la cântecul acela al apei răspundeau glasul limpede al păsărilor, și bocetele amețite ale gazelelor, și îngânatul rostit de toate jivinele; și toate laolaltă alcătuiau un cântec lin și plin de vrajă. Și locul însuși era înborboțit și presărat cu flori și cu ierburi, precum spune poetul:

Nu e frumos pământul, o, bucuria mea, Decât sub mândrul florilor covor!

Și nici izvorul nu-i frumos decât când este logodit cu flori.

Mărire celui care-a izvodit Pământ și flori, și apă de izvoare, Și care, dragostea mea, te-a sădit între izvoare și-n potop de floare.

Și Șarkan se uită și văzu pe malul dimpotrivă înălțându-se luminată de lună fața unei mănăstiri albe, străjuită de un turn măreț ce spinteca văzduhurile. Și mănăstirea aceea își scălda piciorul în apele vii ale izvorului; și, dinaintea ei, se întindea o pajiște pe care ședeau zece fecioare ce o înconjurau pe cea de a unsprezecea. Cât despre cele zece fete, erau ca niște lune, înveșmântate în niște haine ușoare, și largi, și dulci, și toate erau fecioare și răpitoare, precum de altminteri spun și stihurile poetului:

Neprihănite trupuri de fecioare revarsă-n toată pajiștea lumini, Iar pajiștea de-un freamăt lung tresare.

Cu mijloc șui, cu pași mărunți și lini, O, fete sfinte, treceți vrăjitoare pe sub copacii de visare plini;

Iar pajiștea-i o lungă-nfiorare.

Cad peste umeri despletite plete cum cad ciorchinii de pe vița bună.

Bălaie, negre – valuri deșuchete pe umeri de zăpadă se adună.

Ah, fermecate, vrăjitoare fete, Cu ochi adânci, ca de-o ispită grea, Zvârlind asupra-mi cu amară sete săgețile de foc – pieirea mea!

Cât despre cea pe care o înconjurau cele zece tinere roabe albe, aceea era ca luna plină, aidoma. Sprâncenele-i erau meșteșugit arcuite, fruntea-i precum lucirea dintâi a dimineții, pleoapele-i înhorboțite cu niște gene catifelate și întoarse, iar zulufii-i de la tâmple erau răsuciți în cârlionți vrăjitori; și în totului tot era atâta de desăvârșită în haruri precum o zugrăvește poetul în stihurile acestea:

Semeață mă privește, dar cu ce ochi sumeți!

Ce dreaptă-i e privirea și grea de frumuseți!

Ah, drepte lăncii crunte, ah, grele, voi, săgeți!

Și iată! Se ivește uimitelor priviri!

Obrajii ei sunt floare de nea și trandafiri!

Le știu și frăgezimea și dulcile sclipiri!

Și iată-i cârlionțul cel negru, răsucit pe albul frunții: noapte ce-nvăluie tihnit seninul dimineții pe cerul năzărit.

Și ea era aceea al cărei glas îl auzise Șarkan. Și ea vorbea acuma și le spunea pe arăbește, râzând întruna, roabelor celor tinere ce se aflau dinainte-i:

— Pe Mesia! ceea ce faceți voi, pezevenchelor, e o treabă nu tocmai desfătătoare, ba chiar siloasă. Dacă vreuna dintre voi se mai înhăitează la ea, am s-o leg cu chiar cingătoarea sa și am s-o bat la poponeț!

Pe urmă râse și grăi:

— Ia să vedem, copilelor, care dintre voi ar putea să mă biruiască în luptă! Cele care se îmbie nu au decât să se scoale și să vină, până a nu asfinți luna și a nu se ivi dimineața!

Atunci una dintre fete se ridică și vru să încerce a lupta cu stăpână-sa; dar fu doborâtă repede; pe urmă o a doua, și o a treia, și toate așijderea. Și, cum puiandra birui și, drept preț al biruinței, urma să facă cu fetișcanele ceea ce avea să facă, deodată, din pădure, se ivi o femeie bătrână care veni la ceata muchelefă a tinerelor luptătoare și, vorbindu-i tinerei biruitoare, îi spuse:

— Ce vrei să faci, o, păcătoaso și deșucheato, cu fetele astea? Și cugeți oare că ai dobândit vreo biruință grozavă doborând niște copile nevolnice? Dacă chiar știi să lupți, iacătă-mă dinainte-ți! Sunt bătrână, da tot mai pot să-ți vin de hac! Haide, dară! La luptă!

Atunci tânăra cea biruitoare, măcar că se umpluse de mânie, se stăpâni și zâmbi și îi spuse babei:

— O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor19! pe Mesia! Chiar vrei să lupți cu mine, ori numai ai vrut să șuguiești?

Bătrâna răspunse:

Ba deloc! e de adevărat.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patruzeci și șaptea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor zise:

— Ba deloc! e de adevărat!

Atunci frumoasa biruitoare zise:

— O, stăpână a mea, Mumă-a-Prăpădurilor, dacă chiar ești în putere să lupți, brațul meu are să ți-o dovedească!

Zise, și sări la baba pe care mânia o sugrumase la atari vorbe și căreia toate firele de păr de pe trup i se zbârliseră ca ghimpii de arici. Și bătrâna zise:

— Pe Mesia! Nu avem să luptăm amândouă decât goale goluțe!

Și bătrâna zbrehuie se dezbrăcă grabnic de toate hainele și își scoase nădragii pe care îi zvârli hăt încolo, și numai se încinse peste mijloc cu o năframă, deasupra de buric; și se arătă astfel în toată scârbavnica ei urâție, și semăna cu un șarpe tărcat cu negru și cu alb. Pe urmă se înturnă către copilandră și îi spuse:

— Ce mai aștepți de nu faci ca mine?

Atunci fetișcana își întinse mâinile și, una câte una, își scoase cu gingășie hainele, iar la urmă de tot șalvarii de mătase neprihănită. Și-atunci, de dedesubt, cioplite din marmură, coapsele i se iviră în slava lor, deasupră-le cu muncelul cel dulce, și strălucitor, și rotunjit, și falnic, și cu pintenul cel înmiresmat de gropițe trandafirii, revărsând o miroznă de musc, ca un strat de dediței; și cu pieptul împodobit cu două rodii gemene, rotunjite împărătește și încununate cu bumbii lor.

Și deodată cele două luptătoare se înlănțuiră îndoindu-se.

Iac-așa! Și Șarkan privea de-o parte urâțenia bătrânei, și râdea; și, de cealaltă, desăvârșirile copilei luptătoare cea cu mădulare ispitite. Și își ridică fruntea spre cer și ceru fierbinte de la Allah biruința tinerei asupra bătrânei.

Și iacătă că, de la cea dintâi înlănțuire, tânăra luptașă se desfăcu lesne și, cu mâna stângă, o apucă pe bătrână pe după gât și își înfipse mâna dreaptă în despicătura dintre coapsele ei, și o săltă în sus și o zvârli la picioarele sale pe pământ, unde baba căzu amarnic pe spate, zvârcolindu-se. Și, din căzătură, picioarele i se răscrăciră în sus și dezvăluiră în toată hâzenia amănuntele împăroșate ale pielii ei bătucite. Atunci baba trase două răsuflături năprasnice, una ridicând un nor de pulbere, iar cealaltă suind ca un stâlp de fumegai către cer. Iar luna din slavă lumina priveliștea toată!

Atunci Șarkan fu cuprins de un râs năvalnic și înfundat, de se prăvăli pe spate. Dar se sculă la loc și își zise: „Chiar că babei i se cuvine numele de Muma-Prăpădurilor! Este, precum văd, o creștină, de altminteri, ca și tânăra biruitoare și ca și celelalte zece fetișcane.” Pe urmă veni ceva mai aproape de locul luptei și văzu pe luptătoarea cea tânără cum aruncă un zaimf de mătase subțire peste golătatea bătrânei și cum o ajută să-și pună iarăși hainele pe ea și cum îi zice:

— O, stăpână a mea, iartă-mă, căci dacă m-am luptat cu tine am făcut-o spre a-ți cinsti voia; dar tot ce a mai urmat nu a fost din vina mea; și, dacă ai căzut, asta-i întrucât mi-ai alunecat din mâini. Și, mulțumită lui Allah, nu ai nici o vătămătură.

Da bătrâna nu răspunse nimic și, plină de buimăcie, se depărtă iute și pieri în mănăstire. Și pe pajiște nu se mai afla decât pâlcul celor zece copile care o înconjurau pe stăpâna lor cea tânără.

Iar Șarkan își zise în cugetul său: „Oricum ar fi ursita, ea slujește pururea la ceva! A fost scris ca eu să adorm pe cal și să mă trezesc tocmai aici, și anume spre norocul meu. Întrucât nădăjduiesc că luptașa cea nurlie și cu vine desăvârșite, precum și aceste zece soațe ale ei, nu mai puțin îmbătătoare, au să slujească de pășune pojarului din jindul meu!” Și încalecă pe calul său seglaui-jedran și îl îndemnă către pajiște; și își ținea ridicată sabia trasă din teacă; și calul țâșni sprinten ca săgeata slobozită dintr-un arc strunit de o mână voinică. Și iacătă-l pe Șarkan strigând pe pajiște:

— Allahu akbar! 20

La vederea lui, fetișcana se ridică iute, o luă la fugă către malul apei, care era lată de șase coți și, dintr-o săritură sprintenă, fu pe malul celălalt, dreaptă pe cele două picioare ale ei. Și, cu glas dulce, țipă:

— Da cine ești tu de cutezi să vii așa să ne tulburi joaca tainică, și care nu te sfiești să-ți repezi asupră-ne spada ridicată, ca un ostășoi din ostășime? Spune-ne numaidecât de unde vii și unde te duci; și să fii cinstit în vorbele tale, întrucât minciuna ți-ar fi păgubelnică; și să știi limpede că ești într-un loc de unde a mai ieși teafăr este un lucru tare îndoielnic, întrucât este destul să dau numai un strigăt pentru ca numaidecât să sară în ajutorul nostru patru mii de oșteni creștini, însoțiți de căpeteniile lor! Așa că spune-ne ce vrei. Iar dacă doar te-ai rătăcit prin pădure, avem să te ajutăm să-ți găsești iarăși drumul. Grăiește!

Când auzi vorbele mândrei luptașe, Șarkan îi spuse:

— Sunt un străin, un musulman dintre musulmani. Nu m-am rătăcit nicidecum, ba dimpotrivă! Sunt chiar pe urmele unei prăzi de carne tânără, vrednică a răcori pojarul dorului meu, în noaptea aceasta, la lumina lunii! Și tocmai iacătă zece roabe tinere care, pe Allah! tare îmi sunt pe chef, și pe care am să le îndestulez strașnic întru totul. Și, dacă vor fi mulțumite, le voi lua cu mine la ortacii mei.

Atunci fetișcana spuse:

— Ostășoi nerușinat! află că pășunea de care vorbești nu este încă gata să cadă în mâinile tale! Și, de altminteri, nu asta-i ținta ta și, în pofida sfatului meu, iacătă că minți!

El răspunse:

— O, hanâmă, atunci fericit cel care poate să se mulțumească, drept orice bucurie, numai cu Allah, și care nu mai are în el nici o altă râvnă!

Ea spuse:

— Pe Mesia! ar trebui să chem încoace oștenii și să-i pun să te prindă! Da mă ține inima să fiu miloasă cu soarta celor străini, mai cu seamă când sunt, ca tine, tineri și ispititori. Vorbești de o pășune pentru dorurile tale – bine! mă învoiesc! da numai dacă te dai jos de pe cal și dacă te juri, pe credința ta, că nu ai să te slujești de armele tale împotriva noastră, și că te învoiești să te prinzi într-o luptă dreaptă cu mine. Dacă ai să mă pui la pământ, eu și toate aceste copile vom fi ale tale, și vei putea chiar să mă și duci pe calul tău. Dar dacă tu vei fi cel biruit, vei fi tu rob la poruncile mele. Jură-te așadar pe credința ta!

Și Șarkan gândi în sineși: „Copila asta habar n-are de tăria voiniciei mele și că lupta ei cu mine este anapoda!” Pe urmă îi spuse:

— Îți făgăduiesc, copilo, că nu am să mă ating de armele mele, și că nu am să lupt cu tine decât în chipul în care vei vroi tu să lupți. Dacă voi fi biruit, am galbeni destui spre a-mi plăti răscumpărarea; dar dacă eu voi fi biruitorul, atunci a te avea pe tine va fi o pradă vrednică de un împărat! Așa că mă jur ție pe volniciile Prorocului! – asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!

Iar copila spuse:

— Jură-te și pe Acela care a pus sufletele în trupuri și a dat oamenilor pravilele sale.

Și Șarkan făcu jurământul.

Atunci copila își luă iarăși avânt și, cu o săritură sprintenă, sări peste apă și se întoarse pe mal, în pajiște. Și, râzând, îi spuse lui Șarkan:

— Chiar că mi-ar părea rău să te văd că pleci, o, stăpâne; da este spre binele tău: pleacă, dar! întrucât iată că zorii și oștenii vor veni, și ai să cazi în mâinile lor. Căci cum ai să poți să ții piept oștenilor mei, tu, cel pe care numai una dintre roabele mele te-ar încovoia și te-ar pune jos? Și, cu vorbele acestea, tânăra luptașă vru să plece spre mănăstire, fără a înnădi lupta de care vorbise.

Atunci Șarkan rămase nedumerit până peste fire și, ca s-o oprească pe copilă, îi zise:

— O, stăpână a mea, dacă vrei, dă păcatelor lupta cu mine; da fie-ți milă, nu pleca și nu mă lăsa aici singur-singurel, pe mine, străinul cel plin de inimă!

Atunci ea zâmbi și îi spuse:

— Și ce vrei, o, tinere străin? Grăiește, și dorința ți se va împlini!

El răspunse:

— Oare, după ce am călcat pe pământul tău, o, stăpână a mea, și m-am îndulcit de dulceața gingășiei tale, cum să plec fără a-ți fi gustat bucatele ospeției? Și iacătă-mă ajuns un rob dintre robii tăi!

Ea răspunse, stăruind în zâmbire:

— Drept spui, tinere străin, numai o inimă crudă și lipsită de mărinimie se leapădă de oaspeți. Așa că fă-mi cinstea, doamne, de a primi găzduirea mea, iar locul tău va fi pe capul și în ochii mei! Încalecă deci pe calul tău și mergi alături de mine urmând malul apei: din ceasul de-acum ești oaspetele meu!

Atunci Șarkan se umplu de bucurie și încălecă pe calul său și păși la drum alături de fetișcană, urmat de toate celelalte, până ce ajunseră împreună la un pod durat din lemn de plop și care se ridica și se cobora cu ajutorul unor lanțuri și al unor scripeți, și se aștern ea peste apă dinaintea porții celei mari a mănăstirii. Atunci Șarkan descălecă de pe cal, iar copila o chemă pe una dintre însoțitoarele sale și îi spuse în graiul grecesc:

— Ia calul și du-l la grajduri, și dă poruncă să nu-l lase să ducă lipsă de nimic.

Atunci Șarkan îi spuse copilei:

— O, sultană a frumuseții, iată că ai ajuns să-mi fii un lucru sfânt, și de două ori sfânt, datorită frumuseții tale și datorită găzduirii tale. Nu vrei, fără a mai face un pas înainte, să te întorci din cale și să mergi cu mine în țara musulmanilor, în cetatea mea, Bagdadul, unde ai să vezi destule lucruri minunate și atâția viteji fermecați? Și atunci vei ști cine sunt eu. Hai, copilă creștină, vino la Bagdad!

La vorbele acestea ale lui Șarkan, frumoasa îi spuse:

— Pe Mesia! Te credeam cu mintea întreagă, o, flăcăule. Așadar, răpirea mea o râvnești? Și anume la Bagdad vrei să mă duci, în cetatea aceea unde să cad în mâinile sultanului cumplit Omar Al-Neman, care are la așternutul său trei sute șaizeci de cadâne ce sălășluiesc în douăsprezece saraiuri, întocmai după numărul de zile și de luni ale anului? Și să-i slujesc o noapte poftele, ca apoi să fiu dată uitării? Și astfel să se bucure el sălbăticește de tinerețea mea? Că sunt îngăduite la voi asemenea năravuri, o, musulmanule! Așa că să nu mai vorbești în felul acesta și să nu nădăjduiești cumva că ai să mă îndupleci. De-ai fi tu însuși Șarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, ale cărui oști știu că se află pe pământul nostru, și tot nu ți-aș da ascultare! Știu, într-adevăr, că zece mii de viteji de la Bagdad, în frunte cu Șarkan și cu vizirul Dandan, încalcă la ceasul acesta fruntariile țării noastre mergând să se împreune cu oastea lui Afridun de la Constantinia. Și, dacă aș vrea, m-aș duce numai eu singură în inima taberei lor și cu chiar mâna mea i-aș ucide și pe Șarkan și pe vizirul Dandan: întrucât sunt vrăjmași nouă. Iar acum hai cu mine, o, străinule!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a patruzeci și opta noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că fetișcana îi spuse lui Șarkan, pe care ea nici gând să-l știe ca atare:

— Și acum hai cu mine, o, străinule!

Iar Șarkan, dacă auzi cele spuse, se mohorî până peste poate aflând de vrăjmășia mărturisită de copilă împotriva lui, a vizirului Dandan și a tuturor alor săi. Și hotărât că, dacă nu ar fi ascultat decât de pornirea lui cea cruntă, s-ar fi dat în vileag și ar fi înșfăcat-o pe puicană; dar fu oprit de datorințele ospeției și mai cu seamă de fermecătoria frumuseții fetei și prociti stihurile:

Chiar dacă frumusețea te-mpinge în păcat, O mie de temeiuri te scot nevinovat.

Atunci fata străbătu agale puntea și se îndreptă către mănăstire. Iar Șarkan pășea pe urma ei, și se uita la spatele ei, și îi vedea șoldurile falnice cum suie și coboară ca valurile mării. Și îi părea rău că nu era acolo și vizirul Dandan, ca să se minuneze împreună cu el de fălnicia aceea. Și cugetă la stihurile acestea pe care și le prociti:

Privește-i coapsa de argint, senină, Și-n ochii tăi uimiți va să se-arate ca răsărind pe zare luna plină.

Privește-i șoldurile legănate, Și ochii tăi vedea-vor cum se-mbină rotundurile falnice-mpreună, Ca-n slavă două jumătăți de lună.21

Și ajunseră la o intrare mare, cu arcuituri subțiri din marmură străvezie. Și intrară și ajunseră într-o sală lungă ce se întindea pe sub zece bolți sprijinite pe pilaștri de alabastră. Și în mijlocul fiecărei bolți atârna o lampă făcută din piatră de cleștar, strălucitoare ca soarele. Acolo ieșiră dinaintea stăpânei lor zece slujnice tinere aducând făclii aprinse, din care se revărsau miresme îmbălsămate. Și slujnicele aveau frunțile încinse cu panglici înghirlandate cu năstrăpate de toate culorile. Și deschiseră calea și îi însoțiră pe cei doi tineri până în sala cea mare a mănăstirii. Iar Șarkan văzu niște perne strălucite orânduite frumos pe lângă pereți, de jur împrejurul sălii; iar la uși și pe pereți niște perdele mari, având deasupră-le fiecare câte o cunună de aur; și pe jos peste tot era pardosit cu marmuri de preț, în culori gingaș potrivite; iar în mijlocul sălii se afla un havuz în care apa curgea prin douăzeci și patru de guri de aur; și apa cădea susurând cu scânteieri de marmuri și de argint. În fundul sălii era un pat așternut cu mătase cum nu se află decât în saraiurile domnești.

Atunci copila îi spuse lui Șarkan:

— Suie-te, doamne, în patul acesta, și dedă-te tihnei.

Iar Șarkan se sui în pat, hotărât să se dedea întru totul.

Iar ea ieși din sală și îl lăsă pe Șarkan singur cu tinerele roabe cele cu frunțile înghirlandate cu năstrăpate.

Și, întrucât ea zăbovea a se întoarce, Șarkan le întrebă pe fete unde plecase. Ele răspunseră:

— Păi s-a dus să se culce. Și iacătă-ne dinaintea ta spre a te sluji, după poruncile ei.

Iar Șarkan nu știu ce să mai creadă. Atunci fetele îi aduseră, pe niște tăvi mari chindisite, toate soiurile de bunătăți de toate felurile; iar el mâncă bine, până ce se sătură. Pe urmă i se aduse un ibric de aur și un lighean de aur înrâurat cu argint; și lăsă să-i curgă pe mâini apa înmiresmată cu trandafiri și cu flori de portocal. Și totodată începu a se îngrijora pentru oștenii săi, pe care îi lăsase singuri în vale, și a se dojeni amarnic că uitase de sfaturile părintelui său; iar grija lui sporea încă și din pricină că nu mai știa nimic despre gazda cea tânără din sarai și despre locul unde se afla. Și își prociti atunci stihurile poetului:

De toată mintea am rămas sărac.

Năuc, mă-ntreb: „Ce vreau? Și ce să fac?”

Zac în iubire ca într-un blestem.

Rob și nevolnic am ajuns, și gem.

Durerea toată cum s-o spun, și cui?

Allah mă aibă întru mila lui!

După ce isprăvi de procitit stihurile, Șarkan adormi și nu se mai trezi decât dimineața. Și văzu că intră în sală o liotă de frumuseți, alcătuită din douăzeci de copile ca niște lune, care o înconjurau pe stăpâna lor; iar ea se afla în mijlocul lor precum luna între stele. Era îmbrăcată în haine de mătase împodobite cu înflorituri și cu chipuri, împărătește; mijlocul ei părea încă și mai suleget, iar șoldurile-i și mai falnice sub cingătoarea ce le ținea ferecate; și era o cingătoare de aur bătut, giuvaiergit numai în nestemate; și astfel, cu acele șolduri și cu acel mijlocel, copila era ca un potop de cleștar străveziu în care se revărsa, prin inima lui, o ramură subțire de argint. Sânii-i erau încă și mai vrăjitori și îmbolditori. Cât despre părul ei, ședea strâns într-o înfirătură de mărgăritare gingașe împletite cu toate neamurile de pietre scumpe. Și ea însăși, înconjurată de cele douăzeci de copile de-a dreapta și de-a stânga, care duceau poalele rochiei sale, pășea, minunată toată, legănându-se.

La priveliștea aceea, Șarkan își simți mințile cum își iau zborul de tulburare; și uită și de oștenii săi, și de vizir, și de povețele tătâne-său, și se ridică drept pe cele două picioare ale lui, străfulgerat de atâtea vrăji, și prociti stihurile:

Mlădie ca un ram, cu șolduri pline și sâni făloși, stă gata să se-ncline;

Toți nurii-ar vrea să și-i închidă-n sine, Dar inima-mi ca-ntr-un pojar o ține.

În juru-i ceata ei de-nsoțitoare e un gherdan de dulci mărgăritare.

Atunci fetișcana veni lângă el aproape și îl privi lung, lung. Pe urmă deodată îi spuse:

— Ești Șarkan! Nu mai am nici o îndoială. O, Șarkane, fiu al lui Omar Al-Neman, o, viteazule, o, falnicule, iacătă că străluminezi acest lăcaș și îl preacinstești! Spune, o, Șarkane, ți-a fost noaptea tihnită și bună? Vorbește-mi! Și mai cu seamă nu te mai preface, că minciunile nu sunt harurile crăimilor și mai cu seamă ale celui mai mare dintre crăimi!

Când auzi vorbele acestea, Șarkan pricepu că nu i-ar sluji întru nimic să tăgăduiască, și răspunse:

— O, tu, cea mai dulce, sunt Șarkan ibn-Omar Al-Neman. Sunt cel ce îndură ursita care l-a aruncat fară de apărare și l-a ucis cu totul în mâinile tale! Fă din mine cum ți-e placul și cheful, o, necunoscut-o cu ochi negri!

Atunci necunoscuta își plecă o clipă ochii în pământ și cugetă; pe urmă, uitându-se la Șarkan, îi spuse:

— Alină-ți sufletul și îndulcește-ți privirile! Oare uiți că ești oaspetele meu și că între noi s-a gustat pâinea și sarea? Și uiți, pe deasupra, că între noi s-a și petrecut o temeinică înțelegere prietenească? Așa că de-acum înainte ești sub ocrotirea mea și te bucuri de credincioșia mea. Așa că fii fără de teamă, întrucât, pe Mesia! Dacă tot pământul s-ar repezi asupra ta, nu vei fi atins până ce sufletul meu nu va fi ieșit din trup, în apărarea ta!

Zise, și veni să șadă cu duioșie lângă el și începu să tăifăsuiască, cu un zâmbet tare dulce. Pe urmă o chemă pe una dintre roabele ei și îi vorbi în limba grecească; și roaba ieși, spre a se întoarce însoțită de niște slujnice care aduceau pe capul lor niște tablale mari pline cu bucate de toate felurile, și de alte slujnice care aduceau tot soiul de șipuri și de oluri cu băuturi. Caci Șarkan șovăi a se atinge de bucate; iar copila luă seama și îi spuse:

— Șovăiești, o, Șarkane, și cugeți că e vreo hainie. Au tu nu știi că aș fi putut, încă de ieri, să-ți răpesc viața?

Pe urmă, ea cea dintâi își întinse mâna și luă câte o înghițitură de pe fiecare tavă. Iar Șarkan se rușină de prepunerile sale, și, începu să mănânce, și ea laolaltă cu el, și așa până se săturară. Pe urmă, după ce se spălară pe mâini, cerură să fie aduse florile și băuturile, în vase mari de aur, de argint și de cleștar; și erau de toate culorile și de cele mai bune soiuri. Atunci copila umplu un pocal de aur și îl bău, ea mai întâi; pe urmă îl umplu iarăși și i-l întinse; și el îl bău. Ea îi spuse:

— O, musulmanule, iacătă cum astfel viața este ușoară și plină de desfătare!

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a patruzeci și noua noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că frumoasa necunoscută i-a spus lui Șarkan:

— O, musulmanule, iacătă cum astfel viața este ușoară și plină de desfătare!

Pe urmă amândoi băură mai departe, până ce aburul băuturii începu să zburde în mintea lor, și până ce dragostea se înțepeni bine în inima lui Șarkan. Atunci fata îi spuse uneia dintre însoțitoarele ei dragi, pe nume Boabă-de-Mărgean:

— O, Boabă-de-Mărgean, fugi și adu-ne lăutele bucuriei!

Și Boabă-de-Mărgean răspunse:

— Ascult și mă supun!

Lipsi o clipită, și se întoarse însoțită de niște copile care aduceau o lăută dșilicănească22, o harfa persienească, un nai tătăresc, și un canun23 egipțian. Și fetișcana luă lăuta, îi înstrună cu pricepere călușul și, îngânată de cele trei copile care șezură jos pe chilimuri, ciupi o clipită strunele tremurătoare și, cu un glas plin de desfătări, și mai dulce ca adierea, și mai ispitit, și mai curat ca apa de izvor, cântă:

Știi tu câți sunt cei care poartă în inimile-nsângerate săgețile privirii tale-nfipte-adânc, Știi tu câți sunt?

O, fericite sunt acele inimi fermecate, Robite ție prin iubirea-n care plâng -

Știi câte sunt? 24

Și, când sfârși cântecul, copila tăcu. Atunci, cu un glas și mai lin, una dintre fetele care cântau din lăută urmă în limba grecească un cântec pe care Șarkan nu îl pricepu. Iar tânăra ei stăpână răspundea, când și când, la fel de lin. Și ce duios era cântecul acela pe două glasuri, și tânguios, de părea că iese din chiar inimile lăutelor! Iar copila îi spuse lui Șarkan:

— O, musulmanule, ai priceput cântecul nostru?

El răspunse:

— Chiar că nu am priceput nimic; da și numai sunetul și duioșia lui m-au tulburat până peste poate, și sclipirea dinților voștri zâmbitori, și mângâierea degetelor voastre pe alăute m-au vrăjit peste măsură!

Ea zâmbi și spuse:

— Dar, o, Șarkane, dacă ți-aș zice un cântec arăbesc, ce-ai mai face atunci, ce-ai mai face?

El răspunse:

— Aș pierde, de bună seamă, și ce mi-a mai rămas din judecată!

Ea atunci schimbă glasul și bătaia lăutei, o ciupi ușor și cântă stihurile poetului:

Amar e-al despărțirii negru ceas!

Oare mai pot eu să-l îndur cumva?

Trei căi se-arată înaintea mea:

Să pier, să plec, sau pradă să mă las -

Și toate trei sunt chin și spaimă grea.

Cum să aleg, ce drum să mai aleg, Eu, cea topită toată de iubire pentru-o făptură mai presus de fire care-mi supune sufletul întreg și mă târăște-n neagră înrobire?

După ce ascultă cântecul, și cum mai și băuse strașnic, Șarkan se ameți de-a binelea și se pierdu cu totul. Când își veni în fire, copila nu mai era acolo. Atunci le iscodi pe roabe, care îi răspunseră:

— S-a suit în iatacul ei să se culce, întrucât iacătă că s-a făcut noapte.

Iar Șarkan, măcar că tare nedumerit, spuse:

— Allah s-o aibă în paza lui!

A doua zi dimineața, tânăra roabă de taină, Boabă-de-Mărgean, veni să-l ia, de cum se trezi, spre a-l duce chiar la iatacul stăpânei sale. Și, de cum trecu pragul, Șarkan fu primit în sunete de lăute și în cântecele cântărețelor care îi urau bun venit. Iar el intră pe ușa grea de fildeș învrâstat cu mărgăritare și cu nestemate; și văzu o sală mare, așternută toată numai cu mătăsuri și cu chilimuri de Khorassan, și luminată de ferestre înalte ce cădeau spre niște grădini umbroase și spre niște ape curgătoare; iar pe lângă pereți se afla un șir de făpturi dăltuite în piatră, îmbrăcate ca oamenii vii, și care mișcau din mâini și din picioare într-un chip de-a mirărilea, și ale căror lăuntruri erau meșteșugite cu atâta iscusință, încât cântau și vorbeau ca niște adevărați fii de-ai lui Adam.

Când îl văzu pe Șarkan, stăpâna casei se sculă, și veni la el, și îl luă de mână, și îl pofti să șadă jos lângă ea, și îl întrebă grijulie cum își petrecuse noaptea, și îi mai puse și alte întrebări tot așa, la care el răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se apucară să tăifăsuiască, iar ea îl întrebă:

— Știi spuse de-ale poeților despre îndrăgostiți și despre robii iubirii?

El zise:

— Da, o, stăpâna mea, știu câteva.

Ea spuse:

— Aș vrea să le aud.

El îi spuse:

— Iată ceea ce înzestratul și agerul Kusair25 spunea în privința desăvârșit de frumoasei Izzat, de care se îndrăgostise:

O, niciodată nu voi spune ce farmece are Izzat, Nici dragostea cu care-o-nconjur eu niciodată n-am s-o spun, De-atâtea ori ea mi-a cerut-o, de-atâtea ori eu i-am jurat, Că niciodată nu voi spune ceea ce-n sufletu-mi adun, De-ați ști, ah, ce comori ascunde fermecătoarea mea Izzat!

Sihastrul care plânge-n țărnă, fugind de-al dragostei simun, De-ar auzi cum gungurește frumoasa ce m-a fermecat, S-ar lepăda de sihăstrie și-ar alerga ca un nebun, Ah, dacă-ar ști el ce comoară ascunde dulcea mea Izzat, Și-ar frânge-n fața ei genunchii uitând de post și rugăciunii și copila spuse:

Chiar că harul grăirii era un har al acelui neprihănit Kusair, care adăuga că:

Dacă Izzat ar sta vreodată cu soarele la judecată -

În fața unui drept și vrednic judecător – de bună seamă că ea ar fi, ca frumusețe și strălucire, lăudată!

Ci niște răutăți cu fustă iată că fără pic de teamă au cutezat să-i ponegrească neîntinata frumusețe.

Allah, usucă-le tu limba, de răutăți să se dezvețe, Și fă un preș sărman din ele sub tălpile iubitei mele!

Și tânăra stăpână a casei spuse iarăși:

— Cât de iubită a fost acea Izzat! Iar tu, beizadea Șarkan, dacă ții minte vorbele pe care frumosul Djamil26 le spunea tot acelei Izzat, ce bun ai fi de ni le-ai prociti!

Iar Șarkan zise:

— Chiar că din vorbele lui Djamil către Izzat nu mai țin minte decât stihurile acestea:

Ispită mândră, tu doar moartea-mi vrei, Ci dintre toate fetele din trib eu nu visez decât frumosu-ți chip și numai dorul tău mi-l fac temei27

Și Șarkan adăugă:

— Și dacă nu le-ai înțeles, o, stăpâna mea, să știi că eu sunt chiar aidoma lui Djamil, iar tu ca Izzat față de Djamil, vrei să mă vezi cum mor sub ochii tăi!

La vorbele acestea, copila zâmbi a râde, dar nu spuse nimic. Și băură mai departe până la răsărit de zori. Ea atunci se ridică și pieri. Iar Șarkan urmă a-și petrece și somnul acela singur-singurel în culcușul său. Și când se făcu ziuă, slujnicile veniră să-l ia în zvon de lăute și în sunete de dufufuri și, după ce sărutară pământul dinaintea lui, îi spuseră:

— Fă-ne hatârul de a veni cu noi la stăpâna noastră, care te așteaptă!

Atunci Șarkan se ridică și ieși cu slujnicele care cântau din lăute și dărăbăneau din dufufuri, și ajunse într-o altă încăpere, încă și mai minunată decât cea dintâi, și în care se aflau chipuri cioplite și zugrăveli închipuind jivine și păsări, și multe alte lucruri ce întreceau orice poveste. Și Șarkan fu fermecat până peste poate de toate câte vedea, și stihurile acestea cântară pe buzele lui:

Deci voi culege steaua ce se ivește – între străluminoase fructe de aur mari și coapte -

Acolo-n slavă unde destinde brațe mândre săgetătorul peste vrăjite Stele șapte.

Ea e mărgăritarul străluminând pe zare cărarea argintie a zorilor de zi;

Ea-i lacrima de aur în slava rotitoare când pajiștea ei largă de sori aprinși spuzi.

Ea-i ochiul sfânt de apă în care se topește argintul firii floarea-i de foc de pe obraz.

Ca trandafiru-n care minunea poposește -

E al desăvârșirii nemaivăzut topaz.

Iar ochii ei, ah, ochii ei vineți, sunt asemeni sfioasei albăstrele de pe-un tărâm sihastru, Și însăși fericirii par a-i fi frații gemeni, Cu pleoape adumbrite sub văl de kohl albastru.

Atunci copila se ridică și veni să-l ia pe Șarkan de mână și îl pofti să șadă jos lângă ea și îi spuse:

— Beizade Șarkan, fără de îndoială că știi să joci șah.

El spuse:

— De bună seamă, o, stăpână a mea! Caci fie-ți milă, nu te dovedi ca aceea de care se plânge poetul:

Vorbesc în van! Iubirea mă răpuse!

De ce nu pot, de pe vrăjita-i gură, Să-mi stâmpăr setea, și-ntr-o-nghițitură să sorb iar viață de pe-aceste buze?

O, da, pricep: ca să-mi facă plăcere, Mă-mpresură cu multa-i gingășie.

Ci de-astfel de plăceri îmi arde mie?

Un joc de șah biet sufletul meu cere?

Și cum să-i stau potrivnic eu cel care, Robit de jocul ochilor ei mari, Și ars de nevăzutul meu pojar, Îi simt privirea până-n mădulare?

Caci fetișcana, zâmbind, orândui șatrangele și începu jocul. Iar Șarkan, de fiecare dată când îi venea rândul, în loc să ia aminte la mutarea ei, o privea în ochi și juca anapoda, mutând calul în locul elefantului și elefantul în locul calului. Ea atunci începu să râdă și îi spuse:

— Pe Mesia! tare iscusit mai joci!

El răspunse:

— A, păi acesta-i jocul dintâi. De obicei, acesta nu se ia în seamă!

Și orânduiră iarăși șatrangele. Dar ea îl bătu și a doua oară, și a treia, și a patra, și a cincea oară. Pe urmă îi zise:

— Iacătă că ești biruit întru toate!

El răspunse:

— O, sultană a mea, se cuvine să fiu biruit de o potrivnică precum ești tu!

Atunci ea porunci să se întindă masa, și mâncară, și se spălară pe mâini; pe urmă nu pregetară să bea din toate băuturile. Atunci fata luă harfa; și, cum era tare dibace la harfa, începu cu un pestref de sunete domoale și frânte, și cântă stihurile:

Nu poți să scapi de soartă-n nici un chip, Și de-și ascunde-ntunecatul chip, Și de și-l scoate în vileag – senin, Ori ars de suferințe și suspin.

Așa că dă-l, iubitule, uitării!

Și-atunci când poți, bea cupa desfătării și-a vieții. Eu sunt via frumusețe menită să aline și răsfețe.

Și nu e om pe lume când mă vede să mă mai uite, ars de dor și sete.

Tăcu apoi; și numai harfa mai răsuna sub gingașele degete de cleștar. Iar Șarkan, răpit, se simțea pierdut în doruri nemărginite. Atunci, după un alt pestref, fata spuse iarăși:

Doar o iubire prea măruntă poate să-ndure-al despărțirii greu cuvânt.

Până și soarele din cer pălește atunci când se desparte de pământ.

Dar nici nu apucase să sfârșească bine cântecul, că amândoi auziră o larmă cumplită și strigăte; și văzură cum venea o oaste mare de oșteni creștini înarmați cu spade trase din teacă și care strigau:

— Iacătă-te picat în mâinile noastre, o, Șarkane! Și iacătă ziua ta de pierzanie!

Când auzi vorbele acestea, Șarkan prepuse dintru-întâi o vânzare, și bănuielile lui se îndreptară asupra copilandrei; și pe când tocmai se întorcea către ea ca s-o învinuiască, o văzu, galbenă toată, cum se repede afară și, ajungând dinaintea oștenilor, cum le spune:

— Ce vroiți?

Atunci căpetenia lor ieși înainte și îi spuse, după ce sărută pământul dintre mâinile ei:

— O, domniță plină de faimă, o, stăpână a noastră Abriza, mărgăritarul cel mai ales dintre mărgăritarele apelor, păi tu nu știi nimic despre acela care se află în mănăstire?

Atunci Abriza le spuse:

— Despre cine vorbiți?

Ei râseră:

— Vorbim despre acela căruia i se spune viteazul vitejilor, dărâmătorul serhaturilor, năprasnicul Șarkan ibn-Omar Al-Neman, cel care nu a lăsat nici un turn nedoborât și nici o baștie nespartă. Or, o, domniță Abriza, Măria Sa Hardobiu, părintele tău și stăpânul nostru, a aflat la Chezareea, cetatea sa, din chiar gura bătrânei Muma-Prăpădurilor, că beizadea Șarkan se află aici. Că Muma-Prăpădurilor i-a spus Măriei Sale că l-a văzut pe Șarkan în pădure, îndreptându-se către mănăstire. Încât, o, domniță a noastră, ce fală pe tine că ai prins în mrejele tale leul și că astfel ești temeiul biruinței ce avem s-o dobândim asupra oștii musulmanilor!

La vorbele acestea, tânăra domniță Abriza, fiica lui Hardobiu, stăpânul Chezareei, se uită cu mânie la căpetenia oștenilor și îi zise:

— Da pe tine cum te cheamă?

El răspunse:

— Robul tău, patriciul Massura ibn-Mausurî ibn-Kașarda!

Ea îi spuse:

— Cum se face că ai îndrăznit, neobrăzatule Massura, să intri în mănăstirea aceasta fără a mă prevesti și a căpăta învoire?

El spuse:

— O, domniță a mea, nici un paznic nu mi-a tăiat drumul; dimpotrivă, toți s-au ridicat și ne-au călăuzit până la ușa iatacului tău. Iar acuma, urmând poruncile părintelui tău, așteptăm să ni-l dai pe Șarkan, oșteanul cel mai aprig dintre musulmani!

Atunci domnița Abriza spuse:

— Ce tot îndrugi tu? Tu nu știi că bătrâna Muma-Prăpădurilor este o mincinoasă plină de vicleșug? Pe Mesia! Am într-adevăr aici un bărbat, da-i departe de a fi Șarkanul de care vorbești; este un străin care a venit să ne ceară adăpost, iar noi numaidecât i l-am dat cu mărinimie. Și-apoi, chiar și dacă străinul ar fi Șarkan, datorințele față de oaspeți nu îmi poruncesc să-l ocrotesc împotriva întregului pământ? Nu se va spune vreodată că Abriza și-a vândut oaspetele, după ce între ea și el s-au împărtășit pâinea și sarea! Așa că nu îți mai rămâne, o, patriciule Massura, decât să te întorci la Măria Sa, părintele meu; vei săruta pământul dintre mâinile lui și îi vei spune că bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor a mințit și l-a amăgit!

Patriciul Massura spuse:

— Domniță Abriza, nu pot să mă întorc la domnul nostru Hardobiu, părintele tău, decât cu acela pe care ne-a poruncit să-l prindem.

Ea spuse, plină de mânie:

— În ce te bagi tu, ostășoiule? Tu nu ai decât să lupți, când poți și întrucât ești năimit să lupți; dar ia seama să nu te bagi în treburi care nu te privesc! De altminteri, dacă ai cuteza să-l înfrunți pe Șarkan, dacă străinul acesta ar fi Șarkan, ai plăti cu viața ta și cu viața tuturor oștenilor care se află cu tine! Și iată că am să-l poftesc să vină aici, cu paloșul și cu pavăza lui!

Patriciul Massura spuse:

— Vai de păcatele mele! dacă voi scăpa de mânia ta, nu voi avea cum să scap de ciuda Măriei Sale. Încât, dacă acest Șarkan se va înfățișă aici, voi pune numaidecât să fie zeberit de către oștenii mei, care îl vor duce, ca pe un prins amărât, între mâinile domnului de la Chezareea, părintele tău!

Atunci Abriza spuse:

— Vorbești mai mult decât se cade unui ostaș, o, patriciule Massura! Iar vorbele tale sunt pline de închipuire și de neobrăzare! Tu uiți că vă aflați aici o sută de oșteni împotriva unuia singur? Așa că, dacă patricia nu ți-a vântuit orice urmă de vitejie, nu ai decât să lupți numai tu cu el, piept la piept. Iar dacă vei fi biruit, un altul îți va lua locul și îl va înfrunta, și tot așa până ce Șarkan va cădea în mâinile voastre! Și astfel se va dovedi care dintre voi este cel mai viteaz!

Caci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă, și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a cincizecea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra crăiță Abriza spuse:

— Și vom vedea care din voi este cel mai viteaz!

Iar patriciul Massura zise:

— Pe Mesia! Drept spui! Încât am să mă înfățișez eu mai întâi pe câmpul de luptă!

Ea zise:

— Atunci așteaptă să-i dau de știre și să iau răspuns de la el. Dacă se învoiește, treaba s-a făcut; dacă nu vrea, va fi oricum un oaspete cinstit și ocrotit!

Și Abriza zori a se duce la Șarkan și a-i da de știre, ci fără a-i spune cine este ea. Atunci Șarkan pricepu cât de rău gândise despre cinstea copilandrei, și tare se mai căi, și pentru două pricini: că gândise urât despre copilă și că se aruncase nechibzuit în inima tării rumilor. Pe urmă spuse:

— O, stăpână a mea, nu prea sunt deprins să mă bat așa, numai împotriva unui războinic, ci împotriva a câte zece războinici deodată; încât eu în felul acesta înțeleg să încing lupta!

Zise, și sări drept pe cele două picioare ale lui și se repezi dinaintea oștenilor creștini. Și ținea în mână paloșul și pavăza.

Când îl văzu pe Șarkan că vine, patriciul Massura sări asupra lui dintr-o săritură și îl încolți cu strășnicie. Caci Șarkan abătu lovitura icnită și se năpusti ca un leu asupra potrivnicului său și îi repezi în umăr o izbitură atâta de amarnică, încât paloșul ieși scânteind prin șold, după ce spintecase pântecele și măruntaiele.

La priveliștea aceea, prețuirea lui Șarkan crescu și mai mult în ochii tinerei domnițe, care își zise: „Iată într-adevăr viteazul cu care aș fi putut să mă lupt în pădure!” Pe urmă se întoarse către oșteni și strigă la ei:

— Ce așteptați de nu luptați mai departe? Nu aveți de gând să răzbunați moartea patriciului?

Atunci păși înainte cu pași mari un uriaș înfricoșător la înfățișare și cu chipul clocotind de năprăsnicie; și era chiar fratele patriciului Massura; dar Șarkan nu-i lăsă răgaz să-și arate tăria și îi arse la umăr o lovitură de-i ieși paloșul scânteind prin șold, după ce îi spintecase pântecele și măruntaiele. Atunci, unul câte unul, alți oșteni pășiră înainte; dar Șarkan îi făcea să îndure aceeași soartă, iar paloșul lui se juca de-a zburătăceala cu capetele lor. Și-așa tăie el cincizeci. Când cei cincizeci care mai rămăseseră văzură dobânda căpătată de tovarășii lor, se strânseră grămadă și se năpustiră toți laolaltă asupra lui Șarkan; da își găsiră beleaua! Că îi întâmpină Șarkan cu o inimă mai tare ca piatra, și îi bătu cum se bate grâul pe arie, și îi nimici, și pe ei și sufletele lor, pe vecie!

Atunci domnița Abriza strigă la slujnice:

— Se mai află alți bărbați în mănăstire?

Ele răspunseră:

— Nu se mai află alți bărbați decât numai străjerii de la porți!

Atunci domnița Abriza veni dinaintea lui Șarkan și îl luă în brațe și îl sărută cu patimă; pe urmă socoti numărul morților și găsi că sunt optzeci; iar ceilalți douăzeci de oșteni izbutiseră, în pofida stării lor, să scape și să se facă nevăzuți. Și Șarkan socoti atunci să-și șteargă paloșul cel însângerat și, călăuzit de Abriza, se întoarse în mănăstire procitind stihurile acestea de vitejie:

Într-o zi, turbați, tâlharii m-au împresurat cu zvoană.

Murgii lor cu coamă lungă i-am zvârlit atunci drept hrană leilor pustiei, frații mei, cumpliții lei.

„Ușurați-mă de greul hainelor, flăcăi mișei!”

Ci în ziua-aceea numai m-am rotit așa, oleacă, Iar flăcăii-aceia strașnici au rămas pe jos să zacă toți, de-a lungul și de-a latul, doborâți prin praf polog, În pustiul fără margini și sub soarele de foc.

Și, cum ajunseseră în sala cea mare a mănăstirii, tânăra Abriza, zâmbind de bucurie, luă mâna lui Șarkan și și-o duse la buze; pe urmă își scoase haina și, de dedesubt, se iviră o cămașă de sârmă cu zalele bătute strâns și un paloș de oțel subțire de la țara Iridului; și Șarkan, uluit, o întrebă:

— Ce este, o, stăpână a mea, cu cămașa aceasta de sârmă și cu paloșul acesta?

Ea spuse:

— O, Șarkane, în dârdora luptei tale m-am îmbrăcat degrabă cu ele ca să alerg în ajutorul tău; dar brațul meu nu ți-a fost de nici o trebuință!

Pe urmă domnița Abriza porunci să vină străjerii de la porțile mănăstirii și le zise:

— Cum de ați lăsat să răzbată aici oamenii domnești, fără îngăduința mea?

Ei spuseră:

— Încă nu este datina de a se cere o învoire de intrare pentru oamenii domniei, și mai cu seamă pentru patriciul lor cel mare!

Abriza spuse:

— Eu tare vă cam presupun că ați vrut să mă dați pierzării și să fie ucis oaspetele meu!

Și îl rugă pe Șarkan să le taie capul; și Șarkan le tăie capul. Ea atunci le spuse celorlalți robi ai săi:

— Li s-ar fi cuvenit și mai rău decât așa!

Pe urmă se întoarse spre Șarkan și îi spuse:

— Iacătă, o, Șarkane, că am să-ți dezvăluiesc ceea ce ți-a fost ascuns până la ceasul de acum!

Apoi spuse:

— Află, o, Șarkane, că eu sunt singurul copil al domnului Hardobiu, stăpânul Chezareei, și mă cheamă Abriza. Și o am de dușmană neînduplecată pe bătrâna Mumă-a-Prăpădurilor, care a fost doica tatălui meu și este tare ascultată și temută la domnie. Iar pricina neprieteniei dintre mine și ea este o pricină pe care îmi vei îngădui să nu ți-o povestesc, întrucât sunt băgate niște fete în povestea aceasta, ale cărei amănunte hotărât că ai să le afli cu vremea. Încât nu mă îndoiesc că Muma-Prăpădurilor are să facă totul spre a mă pierde, acuma mai cu seamă, când am fost pricina morții căpeteniei de patrici și de oșteni. Și are să-i spună părintelui meu că m-am dat de partea musulmanilor. Încât pentru mine singura hotărâre de luat, atâta vreme cât Muma-Prăpădurilor mă năpăstuiește, este de a pleca departe de țara mea și de părinții mei. Și mă rog ție a mă ajuta să plec; și să te porți cu mine cum m-am purtat și eu cu tine; că tu ești întrucâtva pricina celor ce s-au întâmplat.

La vorbele acestea, Șarkan simți că-i zboară mințile de bucurie, iar pieptul i se umplu și toată ființa lui îmboboci, și spuse:

— Pe Allah! și cine este cel ce va cuteza să se atingă de tine, atâta vreme cât sufletul mi se mai află în trup? Dar chiar vei putea tu să înduri a trăi departe de tatăl tău și de ai tăi?

Ea răspunse:

— De bună seamă!

Atunci Șarkan o puse să se jure că va putea, iar ea făcu legământul, apoi adăugă:

— Acum inima mea s-a liniștit. Da mai am să-ți cer ceva.

El spuse:

— Și ce îmi ceri?

Ea spuse:

— Să te întorci la Bagdad, în țara ta, cu toți oștenii tăi!

El spuse:

— O, stăpână a mea, tatăl meu Omar Al-Neman nu m-a trimis în țara rumilor decât ca să-l înfrunt și să-l biruiesc pe tatăl tău, împotriva căruia domnul Afridun al Constantiniei ne-a cerut ajutor. Întrucât tatăl tău a pus să fie răpită o corabie de bogății, de robi tineri și de trei geme scumpe de care sunt legate niște puteri vrăjite!

Atunci Abriza răspunse:

— Liniștește-ți sufletul și luminează-ți ochii! întrucât iacătă că am să-ți spun eu povestea adevărată a vrăjmășiei dintre noi și Afridun. Află că noi, grecii, ținem în fiecare an un praznic, care-i hramul mănăstirii de aici. Și în fiecare an, de ziua hramului, toți craii creștini se strâng aici de pe toate meleagurile, precum și toți cei de viță aleasă și toți neguțătorii cei mari; și de asemeni nu pregetă să vină și nevestele și fetele domnilor și ale celorlalți; iar praznicul ține șapte zile în șir. Or, într-un an, am venit și eu în liota de oaspeți, și de asemeni era și fata domnului Afridun al Constantiniei, pe care o cheamă Safia, și care acuma este cadâna părintelui tău Omar Al-Neman, și mama copiilor lui. Da la vremea aceea ea încă era copilă. Când, la isprăvitul praznicului, în ziua a șaptea, care era ziua de plecare, Safia zise: „Nu vreau să mă întorc la Constantinia pe drumul de uscat, ci pe apă”. Atunci i s-a rânduit o corabie, și Safia a coborât pe corabie, împreună cu soațele sale, și a pus să se încarce pe corabie toate lucrurile pe care le avea; și au desfășurat pânzele și au plecat. Dar de-abia se depărtase corabia, că vântul potrivnic s-a și ridicat și a făcut corabia să se abată de la drumul ei. Și a vrut ursita ca taman pe acele locuri să se afle o corabie mare, plină cu oșteni creștini de pe insula Kafur, în număr de cinci sute de afrangi28; și erau toți înarmați și îmbrăcați în fier; și nu așteptau decât un prilej ca acela spre a-și dobândi prada, încă de pe vremea de pe când porniseră a bate marea. Încât, de cum văzură corabia pe care se afla Safia, o încolțiră și își azvârliră căngile asupra ei și puseră gabja pe ea; pe urmă o târâră legată în urma lor și ridicară iarăși pânzele. Caci se stârni o furtună mânioasă care îi aruncă pe toți la țărmurile noastre, hârșiți. Atunci oamenii noștri se aruncară pe ei, îi uciseră pe tâlharii de mare și puseră gabja la rândul lor pe șaizeci de fetișcane, printre care se afla și Safia, și pe toate bogățiile grămădite pe corabie. Pe urmă veniră să le aducă pe cele șaizeci de copilandre în dar domnului de la Chezareea, părintele meu, și păstrară bogățiile pentru ei. Atunci tatăl meu alese pentru el pe cele mai frumoase zece fete, iar pe cele rămase le împărți celor din alaiul său. Pe urmă, dintre cele zece, alese cinci, cele mai frumoase, și le trimise ca peșcheș sultanului Omar Al-Neman, părintele tău, și printre acelea cinci se afla și Safia, fiica domnului Afridun; da noi nici habar nu aveam, întrucât nici ea, nici nimeni nu ne dezvăluise niciunul, nici numele ei. Și astfel, o, Șarkane, Safia ajunse cadâna sultanului Omar Al-Neman, părintele tău; și de altminteri ea i-a fost trimisă împreună cu multe alte lucruri, precum mătăsării, lânării și horbote grecești. Caci iacătă că la începutul acestui an tatăl meu primi o scrisoare de la tatăl Safiei, domnul Afridun. Și în scrisoare erau lucruri pe care chiar că nu pot să ți Ie rostesc, dar erau spuse și acestea, pe deasupra: „Acum doi ani, ai luat de la niște tâlhari de mare șaizeci de copile, între care și fata mea Safia; și numai acum aflu, căci tu nu mi-ai dat nimic de știre, o, rigă Hardobiu! Și aceasta-i cea mai mare ocară și cea mai mare rușine pentru mine, asupra mea și împrejurul meu. Dacă dar nu vrei să te socot vrăjmaș al meu, ești dator, de îndată ce vei primi scrisoarea mea, să mi-o trimiți îndărăt pe fiica mea Safia, neatinsă și nevătămată. De nu, și dacă vei zăbovi trimiterea ei, vei fi socotit precum ți se cuvine, și pedepse amarnice împotriva ta vor fi luate de mânia și de dușmănia mea.”

Încât, după ce tatăl meu citi scrisoarea, fu cuprins de o mare nedumerire și de o mare tulburare, dat fiind că tânăra Safia fusese trimisă peșcheș părintelui tău Omar Al-Neman și nu mai era nici o nădejde ca ea să mai fie cumva neatinsă și nevătămată, dat fiind că și fusese făcută mamă de către sultanul Omar Al-Neman, într-o clipită de altminteri, și fără nazuri dintr-una ori din cealaltă parte. Iar noi pricepurăm atunci că aceasta era o mare năpastă. Iar tatăl meu nu avu altă cale de scăpare decât o scrisoare către domnul Afridun, în care îi înfățișa împrejurarea, cerându-și multă iertăciune pentru neștiința în care fusese în ce o privea pe Safia, și făcându-i totodată un potop de jurăminte. La primirea scrisorii de la părintele meu, domnul Afridun fu năpădit de o turbare amarnică; se sculă, și iar șezu jos, și se frământă, și spumegă, și spuse: „Este oare cu putință ca fiica mea, cea căreia toți domnii creștini îi râvnesc cumetria și mâna, să fi ajuns roabă printre roabele unui musulman, și ea să se fi plecat poftelor lui, și să-i fi slujit la așternut, fără de senet legiuit? Caci, pe Mesia! am să revărs asupra acelui musulman, hăndrălăul cel nesățios la femei, o plată de care au să vorbească multă vreme și Răsăritul și Apusul!” Și atunci riga Afridun, o, Șarkane, chibzui să trimită soli la părintele tău, cu peșcheșuri bogate, și să-l facă a crede că ar fi în război cu noi, și să-i ceară ajutor. Dar în fapt era numai spre a te face să cazi tu, o, Șarkane, și cei zece mii de călăreți ai tăi, într-o capcană cu care să-și mulțumească răzbunarea precugetată. Acuma, în ceea ce privește cele trei geme fermecate care sunt înzestrate cu atâtea puteri, ele nu s-au pierdut. Se aflau în stăpânirea Safiei, și au căzut în mâinile tâlharilor de mare și apoi în mâinile tatălui meu, care mi le-a dat în dar. Iar eu le am; și am să ți le arăt. Dar deocamdată tu trebuie, înainte de orice, să te întorci la călăreții tăi și să iei cu ei calea Bagdadului îndărăt, mai degrabă decât să cazi în lațurile domnului de la Constantinia și înainte ca toate drumurile să vă fie tăiate!

După ce auzi vorbele acestea, Șarkan luă mâna Abrizei și-o duse la buze și zise:

— Mărire lui Allah întru făpturile sale! El te-a scos în calea mea, ca să fii temeiul mântuirii mele și al mântuirii tovarășilor mei. Caci, o, preadulce și îndatoritoare domniță, eu nu mai pot să mă despart de tine și, mai cu seamă după toate câte s-au petrecut, nu aș mai putea să îndur ca tu să rămâi singură-singurică aici, întrucât habar nu am ce ar putea să ți se întâmple. Hai, Abriza, să mergem la Bagdad!

Caci Abriza, care avusese răgazul să chibzuiască, îi spuse:

— O, Șarkane, dă zor să pleci tu mai întâi și să pui mâna pe solii lui Afridun, care se află în inima corturilor tale, și să-i silești a mărturisi adevărul; și, în felul acesta, ți se vor adeveri și spusele mele. Iar eu, până a nu se scurge trei zile, am să vin după tine și laolaltă avem să intrăm în Bagdad.

Pe urmă se ridică și se duse lângă el și îi luă între palme capul și îl sărută; și Șarkan așijderea. Și ea plânse lacrimi puhoi, plânsete de să topească pietrele. Iar Șarkan, văzând acei ochi care plângeau, fu încă și mai înduioșat și mai îndurerat, și plânse asemeni îmbelșugat, și prociti stihurile:

Îmi tot ștergeam cu dreapta mohorât, La despărțire, ochii; iar cu stânga o cuprinsesem strâns pe după gât.

Și ea-mi șopti sfios, curmându-și tânga: „Au nu te temi că mă dai de ocară femeilor din trib?

— Ca despărțirea nu poate fi ocară mai amară, Când taie-n două despărțind iubirea!”

Și Șarkan se despărți de Abriza și ieși din mănăstire și încălecă iarăși pe bidiviul său pe care două fetișcane îl țineau de frâu, și plecă. Trecu podul cu lanțuri de oțel și se afundă printre copacii pădurii și, într-un sfârșit, ajunse la luminișul din inima codrului. Și nici nu apucase el să ajungă bine acolo că și văzu trei călăreți dinaintea lui, opriți dintr-odată din goana cailor. Și își trase paloșul cel fulgerător și înșfacă pavăza, gata de izbire. Dar deodată îi cunoscu, și îl cunoscură și ei, întrucât cei trei călăreți erau vizirul Dandan și cei doi emiri de seamă din alaiul său. Atunci cei trei călăreți puseră sprinteni piciorul la pământ și veniră cuviincioși să-i ureze bună pace lui Șarkan, feciorul sultanului, și îi mărturisiră toată grija în care lipsa lui aruncase oastea. Iar Șarkan le istorisi întâmplarea, cu toate amănuntele ei, de la început până la sfârșit, precum și apropiata venire a domniței Abriza, și vânzarea măsluită de trimișii lui Afridun; și le spuse:

— S-ar prea putea ca ei să se fi prilejuit de lipsa voastră a tustreiora ca să fugă și să se ducă să-l vestească pe domnul lor de venirea noastră pe pământurile sale. Și acum cine știe dacă oastea lor nu o va fi nimicit pe a noastră! Cât mai iute, să dăm fuga în mijlocul luptătorilor noștri!

Și pe dată, în goana cailor, ajunseră în valea unde erau așezate corturile; iar acolo stăpânea rânduiala, dar trimișii pieriseră, într-adevăr. Atunci, degrabă, ridicară tabăra și purceseră către Bagdad. Și peste câteva zile ajunseră la cele dintâi fruntării cunoscute; și-așa că se văzură la scuteală. Și toți mărginenii din partea locului zoriră a veni să aducă merinde pentru ei și nutreț pentru cai. Și se odihniră în locul acela o toană de vreme, și plecară iarăși. Șarkan încredință vizirului Dandan căpitănia peste toată oastea de dinainte, și nu opri cu el, ca oaste de încheiere, decât o sută de călăreți pe care îi alesese tot unul și unul din lamura tuturor călăreților. Și lăsă oastea să i-o ia înainte cu o zi întreagă; după care purcese și el la drum, cu cei o sută de viteji ai săi.

Și, după ce străbătură ca la vreo doi parasanji29, ajunseră la o posadă îngustă, așezată între niște munți înalți. Și de-abia ajunseră acolo că și văzură la celălalt capăt al posadei o pulbere deasă, ce se apropia iute și apoi se risipi spre a lăsa să se ivească o sută de călăreți, năprasnici precum leii și ascunși vederii sub platoșele de zale și sub obrăzarele de oțel. Iar când călăreții ajunseră atâta de aproape cât să li se audă glasul, strigară:

— Descălecați de pe cai, musulmanilor, și dați-vă în mâinile noastre, lepădându-vă de arme și de cai, că altminteri, pe Mariam și pe Yuhanna30, sufletele voastre nu au a zăbovi să-și ia zborul din trupurile voastre!

La vorbele acestea, Șarkan văzu lumea cum se înnegurează dinainte-i, și ochii lui zvârliră fulgere de mânie, și obrajii i se aprinseră, și strigă:

— O, câini de creștini, cum de vă ademeniți a ne amenința, după ce ați avut cutezanța să pășiți peste fruntariile noastre și să ne încălcați pământurile! Și nu numai atâta, dar mai veniți să ne aruncați și asemenea vorbe! Și cugetați voi acuma că puteți să scăpați teferi din mâinile noastre și să vă mai vedeți țara?

Zise! Și le strigă vitejilor săi:

— O, drept-credincioșilor, repeziți-vă pe câinii aceștia!

Și el cel dintâi, Șarkan, năvăli asupra dușmanului.

Atunci cei o sută de călăreți ai lui Șarkan, în goana mare a cailor, năvăliră asupra celor o sută de călăreți afranji, și cele două trâmbe de oameni se încleștară, cu inimile mai tari decât stânca; și oțelele se izbiră cu oțelele, și paloșele cu paloșele, și loviturile începură să curgă dărăbănind ca ploaia, și trupurile se înlănțuiră cu trupurile, și caii se ridicară în două picioare și se prăvăliră greunatic peste cai, și nu se mai auzi nici un alt vuiet decât zăngănitul armelor și izbitura năprasnică a fierului cu fierul. Și lupta ținu așa până la apropierea serii și a negurilor nopții. Numai atunci cele două tabere se despărțiră și se putu face socoata. Și Șarkan nu găsi printre oamenii săi pe niciunul care să fi dobândit vreo rană grea. Atunci zise:

— O, tovarășilor, știți că eu toată viața mea am năierit pe marea bătăliilor vuitoare în care se întreizbesc valurile de paloșe și de darde; și am înfruntat destui viteji; da eu încă nu am dat vreodată peste niște voinici atâta de destoinici, peste niște oșteni atâta de vajnici și peste niște viteji atât de bărbați ca potrivnicii de-acum!

Ei atunci îi răspunseră:

— Șah Șarkane, vorba ta adevăr grăiește. Dar, pe deasupra, să știi că, printre acești oșteni creștini, se află căpetenia lor, care este cel mai minunat dintre toți, și cel mai viteaz. Și apoi, ori de câte ori vreunul dintre noi nimerea dinaintea lui, el se abătea ca să nu-l ucidă și îl lăsa să scape de la moarte!

La vorbele acestea, Șarkan fu cuprins de mare mirare; pe urmă zise:

— Mâine avem să ne rânduim și să-i încolțim, întrucât suntem o sută împotriva a o sută. Și avem să cerem de la Stăpânul cerului biruința!

Și, cu hotărârea aceasta, se culcară toți în noaptea aceea.

La rându-le, creștinii se strânseră împrejurul căpeteniei lor și ziseră:

— Chiar că nu am putut, astăzi, să le venim de hac!

Iar căpetenia le spuse:

— Da mâine avem să ne rânduim și să-i doborâm unul câte unul!

Și, cu hotărârea aceasta, se culcară așijderea.

Încât, de cum sclipiră zorii și luminară lumea cu lumina lor și se ridică soarele deopotrivă peste chipul celor pașnici și al celor războinici, și îi dete binețe lui Mahomed, giuvaierul tuturor nestematelor – craiul Șarkan încălecă pe calul său, păși între cele două șiruri ale călăreților săi rânduiți și le grăi:

— Iacătă că dușmanii noștri stau în rânduri de bătaie. Să pornim asupra lor, da câte unul împotriva câte unuia singur. Și, dintru-ntâi, unul dintre voi să iasă din rânduri și, cu glas mare, să-l cheme pe unul dintre oștenii creștini la luptă piept la piept. Pe urmă fiecare la rându-i să purceadă la luptă asemenea.

Atunci unul dintre călăreții lui Șarkan ieși din rânduri și își îndemnă calul către vrăjmaș și strigă:

— O, voi toți! se află printre voi vreun luptător, se află vreun voinic îndeajuns de voinic cât să se învoiască astăzi să se lupte cu mine?

Abia ce rosti el vorbele acestea că și ieși dintre creștini un călăreț îmbrăcat numai în arme și în fier, în mătase și în aur; și era călare pe un cal sur, și avea o față bujorie, cu obrajii neadumbriți de barbă. Și își îndemnă calul până în mijlocul câmpul de luptă și, cu spada ridicată, se năpusti asupra voinicului musulman și, dintr-o lovitură de lancie, îl și tăbărî din șa, și îl sili să se dea prins, și îl luă rob supus, în vuietul țipetelor de izbândă și de bucurie ale oștenilor creștini. Și pe dată un alt creștin ieși din rânduri și păși până la mijlocul meidanului în întâmpinarea altui musulman care se afla acolo și care era frate cu cel înrobit. Și cei doi viteji purceseră la luptă; iar lupta nu zăbovi a se încheia cu biruința creștinului; întrucât, prilejuindu-se de o greșeală a musulmanului, care nu știuse să se ferească, îi alduise o lovitură cu mânerul lăncii, care îl doborâse din șa; și îl luă prins. Și urmară tot astfel să se măsoare, și de fiecare dată lupta se isprăvea cu înrobirea câte unui musulman biruit de către creștin, și-așa până la căderea nopții și la înrobirea a douăzeci de oșteni dintre musulmani.

Când văzu atare urmare, Șarkan rămase tare mohorât; și își strânse tovarășii și le zise:

— Cele ce ni s-au întâmplat nu vi se par până peste poate de nemaipomenite? Încât, chiar mâine, vroi să purced eu însumi dinaintea vrăjmașului și s-o chem la luptă pe căpetenia creștinilor. Și am să văd apoi pricina care l-a împins să ne calce moșia și să ne înfrunte. Și, dacă nu va vroi să ne lămurească, avem să-l omoram; iar dacă va primi învoielile noastre, avem să facem pace cu el.

Și, cu această hotărâre, se culcară toți, până dimineața.

Atunci Șarkan, de mult călare, purcese singur către rândurile vrăjmașilor; și văzu cum vine din mijlocul celor cincizeci de oșteni coborâți de pe caii lor un voinic care nu era altul decât chiar căpetenia creștinilor. Purta, îmbolduită la umeri, o mantie de atlaz albastru care flutura pe deasupra unei cămăși de sârmă cu zalele dese; și rotea în mână o spadă ca din oțel indienesc; și călărea pe un cal negru ce avea fruntea înstelată de o pată albă, mare cât o drahmă de argint. Și voinicul acela avea un chip fraged de copil, cu obrajii rumeni și neprihăniți de vreun fir de păr; și era frumos cum e luna când se ridică mândră sub geana răsăritului.

Când ajunse în mijlocul meidanului, călărețul cel tânăr îi strigă lui Șarkan în limba arăbească, cu grăirea cea mai curată, și îi spuse:

— O, Șarkane, o, fiu al lui Omar Al-Neman cel care domnește peste târguri și cetăți, peste băștii și turnuri, gătește-te de luptă, întrucât are să fie aprigă! Și, devreme ce tu ești căpetenia alor tăi, iar eu sunt căpetenia alor mei, de acum rămâne înțeles că acela care va fi biruitor în această luptă îi va lua ca plean pe ostașii biruitului, și le va fi stăpân netăgăduit!

Dar Șarkan, cu inima doldora de mânie, își și repezise bidiviul asupra creștinului, asemenea leului întărâtat. Și se izbiră unul de altul cu o izbitură vajnică, și loviturile trosniră; și ai fi gândit că vezi cum se întrelovesc doi munți, ori că se întrepătrund cu vuiet două mări care s-au întâlnit deodată. Și nu conteniră să se înfrunte de cu dimineață până în negura nopții. Și-atunci se descleștară și fiecare se întoarse în mijlocul alor săi.

Atunci Șarkan le spuse soților lui:

— În viața mea nu am întâlnit asemenea luptător! Da ceea ce am găsit la el mai uluitor este obiceiul pe care îl are, ori de câte ori potrivnicul său rămâne descoperit, de a nu-l răni, ci numai de a-l atinge ușor, în locul descoperit, cu sâmceaua lăncii; și nu mai pricep nimic din toată năzdrăvănia aceasta. Dar ar fi de râvnit să fie mulți războinici de-ai noștri dăruiți cu atare vitejie!

Și a doua zi se purcese iarăși o luptă la fel, ci fără mai multă dobândă. Caci, într-a treia zi, iacătă ce se întâmplă: în dricul luptei, creștinul cel tânăr și frumos își slobozi pe neașteptate calul în goana mare și îl opri deodată și îl smuci nedibaci din hățuri; atunci calul se ridică în două picioare, iar tânărul se descumpăni din șa și se prăbuși la pământ. Atunci Șarkan sări jos de pe calul său și, cu paloșul ridicat, se năpusti asupra potrivnicului, și vru să-l spintece. Dar creștinul cel frumos strigă:

— Oare așa se poartă vitejii? Sau în acest fel poruncește galanteria să te porți cu femeile?

La vorbele acestea, Șarkan, uluit, se uită cu luare-aminte la oșteanul cei tânăr și, cercetându-l bine, cunoscu că e domnița Abriza. Întrucât era chiar domnița Abriza, cea cu care i se întâmplase, la mănăstire, ceea ce i se întâmplase!

Atunci Șarkan își aruncă paloșul cât colo, și se temeni dinaintea fetei și sărută pământul dintre mâinile ei și îi spuse:

— Da pentru ce oare, o, domniță, toate astea?

Ea îi spuse:

— Am vrut să te încerc eu însămi pe un câmp de bătălie, și să văd măsura dârziei și a vredniciei tale! Și află că toți oștenii mei, cei o sută care i-au înfruntat pe ai tăi, sunt fete, și fecioare, și ale mele. Iar cât despre mine, de n-ar fi fost calul, care s-a ridicat în două picioare, ai cam fi văzut tu și alte lucruri, o, Șarkane!

Iar Șarkan zâmbi a râde și răspunse:

— Slavă lui Allah, cel carele ne-a adunat iarăși la un loc, o, domniță Abriza, o, domniță a vremurilor!

Iar domnița numaidecât le dădu soațelor ei porunca de plecare și îi înturnă lui Șarkan cei douăzeci de prinși, unul câte unul. Și toți veniră să îngenuncheze dinaintea ei și sărutară pământul dintre mâinile sale. Iar Șarkan se întoarse spre copilele cele mândre și le spuse:

— Sultanii s-ar socoti norociți de-ar putea să se sprijine pe o ceată de voinici precum sunteți voi!

Pe urmă se ridicară taberele, și cei două sute de călăreți luară laolaltă drumul Bagdadului și merseră astfel șase zile întregi, la capătul cărora văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din cetatea Păcii.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cincizeci și una noapte spuse:

Văzură strălucind în depărtare slăvitele minarete din Cetatea Păcii. Atunci Șarkan o rugă pe domnița Abriza și pe tovarășele sale să-și scoată armurile de luptă și să le schimbe cu haine adevărate de femei grecoaice. Iar ele așa făcură. Pe urmă Șarkan trimise la Bagdad câțiva dintre tovarășii lui să i-o ia înainte și să-l vestească pe părintele său Omar Al-Neman despre el și despre domnița Abriza, ca să se trimită în întâmpinarea lor un alai falnic. Pe urmă, în seara aceea, descălecară și întinseră corurile și dormiră până dimineața.

Și-apoi, de cum se lumină de ziuă, emirul Șarkan și călărașii lui, domnița Abriza și oștencele ei încălecară iarăși pe bidiviii lor și luară calea spre cetate. Și iacătă că ieși din cetate, venindu-le în întâmpinare, vizirul cel mare Dandan cu o ceată de o mie de călăreți; și se duse la fetișcană și la Șarkan și sărută pământul dintre mâinile lor; pe urmă toți laolaltă pășiră în cetate.

Și Șarkan mai întâi sui la sarai ca să-l vadă pe părintele său sultanul Omar Al-Neman. Și sultanul se ridică în cinstea lui și îl sărută și îi ceru vești. Și Șarkan îi istorisi toată povestea cu tânăra Abriza, fiica domnului Hardobiu de la Chezareea, și viclenia domnului de la Constantinia, și ciuda lui din pricina Safiei cadâna, care nu era alta decât chiar fiica lui Afridun; și îi istorisi despre găzduirea și despre sfaturile cele bune ale Abrizei, și despre toate harurile ei de vitejie și de frumusețe.

Când auzi vorbele acestea de la urmă, sultanul Omar Al-Neman fu cuprins de un gând mare de-a o vedea pe copila cea minunată, și toată făptura i se aprinse de amănuntele auzite. Și cugetă în sineși la desfătările de-a simți în culcușul său vânjoșia și mlădioșia fără de cusur ale unui trup de fată călit astfel, și neprihănită de vreun bărbat, și atâta de iubită de tovarășele ei oștence. Și nu-i părură de rând nici chiar soațele ei, a căror înfățișare, sub hainele de luptă, era ca de băieți cu obraji fragezi și neprihăniți de păr și de barbă. Că sultanul Omar Al-Neman era un ghiuj strașnic, cu vinele mai oțelite decât ale flăcăilor. Și n-avea pic de spaimă de luptele bărbățeniei, și ieșea pururea biruitor din brațele femeilor celor mai pojarnice.

Iar cum Șarkan nici cu gândul nu gândea că tătâne-său ar avea vreun dor asupra tinerei domnițe, zori să se ducă după ea și veni să i-o înfățișeze. Iar sultanul ședea în jețul său și se descotorosise de toți musaipii și de toate roabele lui, afară numai de hadâmbi. Iar tânăra Abriza ajunse până la el și sărută pământul dintre mâinile lui, și îi ținu o rostire de o curăție și de o eleganță desfătătoare. Încât sultanul Omar Al-Neman fu până peste măsură de minunat și îi mulțumi și o proslăvi pentru tot ceea ce făcuse cu fiul său, beizade Șarkan, și o pofti să șadă. Iar Abriza, atunci, șezu jos și își scoase vălul cel mic care îi acoperea chipul, și fu ca o luare a vederilor! Și sultanul Omar Al-Neman era mai să-și piardă mințile! Și pe dată porunci să se dea, chiar în sarai, pentru ea și pentru soațele ei, cele mai bogate dintre iatacurile de fală, și îi hotărî o simbrie vrednică de cinul ei. Și numai atunci o întrebă în privința celor trei geme scumpe pline de puteri.

Atunci Abriza îi spuse:

— Acele trei geme albe, o, doamne al vremurilor, le am la mine și nu mă despart de ele niciodată. Și am să ți le arăt!

Și porunci să i se aducă o lădiță, și o deschise, și scoase din ea o cutie căreia îi săltă capacul, și scoase din cutie un sipețel de aur bătut, pe care îl deschise. Și atunci se iviră, sclipitoare, cele trei geme năstrăpate, luminoase, și dalbe, și rotunde. Și Abriza le luă și le duse la buze una câte una, și le întinse sultanului Omar Al-Neman ca peșcheș pentru găzduirea ce i-o dăruia. Și ieși.

Iar sultanul Omar Al-Neman își simți inima că se duce cu ea; și, întrucât gemele se aflau acolo strălucind, porunci să vină fiul său Șarkan și îi dădu una dintre ele în dar; iar Șarkan îl întrebă ce avea să facă cu celelalte două geme. Și sultanul îi spuse:

— Păi vreau să le dăruiesc, pe una surioarei tale, micuța Nozhatu, iar pe cealaltă frățiorului tău, Daul'makan.

La vorbele acestea despre fratele său Daul'makan, de a cărui venire pe lume habar n-avea, Șarkan fu cuprins de o mohorală grea, întrucât el nu știa decât de nașterea micuței Nozhatu. Încât se întoarse către sultanul Omar Al-Neman, spunându-i:

— O, tată, așadar mai ai un fecior în afară de mine?

El spuse:

— Păi de bună seamă, în vârstă de șase ani, frate geamăn cu Nozhatu, și amândoi născuți de roaba mea Safia, fiica domnului de la Constantinia!

Atunci Șarkan, buimăcit de atare știre, nu se putu opri să nu-și scuture hainele de ciudă și de mânie, dar se înfrână numaidecât și zise:

— Fie ei amândoi sub binecuvântarea lui Allah Preaînaltul!

Da tătâne-său băgase de seamă frământul lui și ciuda, și zise:

— O, fiul meu, pentru ce te-a cuprins o stare ca aceasta? Au nu știi că numai ție ți se cade moștenirea scaunului de domnie, la moartea mea? Și nu ți-am dăruit, ție mai întâi, cea mai frumoasă dintre cele trei geme pline de minuni?

Ci Șarkan nu se simți în stare să răspundă și, nevroind să-i întoarcă vorba ori să-l supere pe părintele său, ieși, cu capul plecat, din sala domnească. Și se îndreptă spre iatacul menit Abrizei; și Abriza pe dată se ridică spre a-l primi, îi mulțumi dulce de ceea ce făcuse pentru ea și îl rugă să șadă lângă ea. Pe urmă, cum îl vedea cu chipul mohorât și mâhnit, îl iscodi cu duioșie; iar Șarkan îi istorisi pricina supărării lui și adăugă:

— Da ceea ce mă apasă mai tare, o, Abriza, este că, până la urmă, am băgat de seamă la părintele meu niște gânduri neîndoielnice în privința ta, și i-am văzut ochii străfulgerați de jindul de a te avea. Tu ce zici de asta?

Ea răspunse:

— Poți să-ți liniștești sufletul, o, Șarkane, întrucât tatăl tău nu are să mă aibă decât moartă! Oare cele trei sute șaizeci de neveste și celelalte încă nu mai pot să-i ajungă, de râvnește la fecioria mea, care hotărât că nu este făcută pentru colții lui? Așa că fii pe pace, o, Șarkane, și alungă-ți grijile!

Pe urmă porunci să se aducă de mâncat și de băut; și amândoi mâncară și băură, iar Șarkan, tot cu sufletul pierit, se întoarse în iatacul lui să se culce, în noaptea aceea. Așa cu Șarkan!

Dar cât despre sultanul Omar Al-Neman, odată Șarkan ieșit, se duse s-o caute pe cadâna Safia, în iatacul ei; și ținea în mână cele două geme nestemate, atârnate fiecare de câte un lanț de aur Și, când îl văzu că intră, Safia se ridică pe cele două picioare ale ei și nu șezu jos decât după ce sultanul șezu el mai întâi. Și atunci veniră la el cei doi copii, fetița Nozhatu și micuțul Daul'makan Și sultanul îi sărută și le atârnă de gât, la fiecare, câte una dintre gemele nestemate. Și cei doi copii fură bucuroși foarte; iar mama lor îi ură sultanului belșug și fericire.

Atunci sultanul îi spuse:

— O, Safia, tu ești fiica domnului Afridun de la Constantinia și nu mi-ai spus niciodată nimic! Pentru ce mi-ai tăinuit faptul și m-ai împiedicat, astfel, să am față de tine cinstirile datorate stepenei tale și să te ridic în prețuire și în bunăstare?

Iar Safia îi spuse:

— O, mărinimoase sultane, dar ce aș putea să-mi doresc mai mult? Tu m-ai și copleșit cu darurile și cu hatârurile tale, și m-ai făcut mamă a doi copii frumoși ca niște lune!

Atunci sultanul Omar Al-Neman fu fermecat foarte de răspunsul acesta pe care îl găsi desfătător și plin de pricepere și de isteciune, de curtoazie și de gingășie. Și porunci să i se dea Safiei un sarai și mai frumos decât cel dintâi, și îi spori strașnic simbria casei și cheltuielile de trai. Pe urmă se întoarse în saraiul său spre a judeca, și a căftăni, și a mazili, cumu-i datina.

Dar rămânea tot cu mintea și cu inima zbuciumate rău din pricina tinerei domnițe Abriza. Încât își petrecea la ea toate nopțile, tăifăsuind cu fata și strecurându-i tâlcuri. Dar Abriza, de fiecare dată, drept orice răspuns îi spunea:

— O, doamne al emilor, chiar că nu mă încearcă nici un pic de dorință față de bărbați!

Dar asta nu făcea decât să-l zădărască și să-l zbuciume mai tare, și, până la urmă, ajunse zaif. Și iacătă că atunci porunci să vină vizirul său Dandan și îi dezvălui toată patima pe care o avea în inimă pentru minunata Abriza, precum și nimicul de dobândă căpătată și deznădejdea lui de a ajunge vreodată să se bucure de ea.

După ce ascultă vorbele acestea, vizirul îi spuse sultanului:

— Iacătă. La căderea nopții, să ai grijă să iei cu tine o bucată de banj și să te duci la Abriza și să te apuci să bei cu ea oleacă, și, în cupa de la urmă, să strecori bucata de banj; și ea nici nu are să apuce să mai ajungă la pat când tu ai să fii stăpânul ei; și vei putea atunci să faci cu ea tot ce ți s-o părea potrivit spre a-ți mulțumi dorul și a-ți potoli pojarul. Și-aceasta-i socoata mea.

Iar sultanul răspunse:

— Chiar că sfatul tău este minunat și numai el este de înfăptuit.

Atunci se sculă și se duse la unul din sipetele sale, pe care îl descuie, și luă o bucată de banj safi, și atâta de tare cât numai odoarea lui ar fi prăvălit în somn, de la un cap de an până la anul următor, chiar și un elefant. Și își puse la brâu bucata de banj și așteptă să vină noaptea. Atunci se duse la domnița Abriza, care se ridică spre a-l primi, și nu șezu jos decât odată ce se așeză sultanul și-i dădu îngăduința. Și începu să tăifăsuiască și își mărturisi pofta de a bea ceva; și numaidecât domnița porunci să se aducă băuturile și toate cele de cuviință, precum: poame, migdale, alune, fistic și celelalte; și totul în cupe mari de aur și de cleștar. Și amândoi se apucară să bea și să se îmbie, până ce beția începu să se învârtoșească în capul domniței. Ceea ce văzând, sultanul scoase din buzunar bucata de banj și o ascunse între degete; pe urmă umplu un pocal și îl bău până la jumătate și, pe furiș, strecură în el bucata de banj, și i-l întinse copilei și îi zise:

— O, mlădiță de domn, ia pocalul și bea licoarea aceasta a darului meu!

Iar domnița Abriza, neștiutoare, luă pocalul și, râzând, îl bău. Îl bău, și pe dată lumea se învârti dinaintea ochilor ei; și nu mai avu decât răgazul de a se târî până la culcușul ei, unde căzu pe spate, greu, cu mâinile întinse și cu picioarele desfăcute. Și două făclii mari erau așezate una la căpătâiul iar cealaltă la picioarele patului.

Atunci sultanul Omar Al-Neman veni la Abriza și începu să-i deznoade băierile de mătase de la șalvarii cei largi, și nu-i lăsă pe trup decât cămășuța cea subțire și ușoară. Și ridică poala cămășii și, dedesubt, se ivi, dintre coapse, luminată cu de-amănuntul de strălucirea făcliilor, o ispravă care îi răpi mințile și judecata. Dar avu tărie să se stăpânească spre a-și face vreme să-și scoată și el haina și șalvarii. Și atunci putu, slobod, să se lase dus până la capătul pojarului care îl ardea; și se aruncă peste trupul de copilă, și îl acoperi. Și cine ar ști măsura a tot ceea ce se petrecu? Și iacă-așa pieri și se șterse fecioria tinerei domnițe Abriza.

Odată treaba isprăvită, sultanul Omar Al-Neman se ridică și se duse în odaia de alături, s-o caute pe roaba cea mai dragă a Abrizei, credincioasa Boabă-de-Mărgean, și să-i spună:

— Dă fuga la stăpâna ta, care are trebuință de tine!

Și Boabă-de-Mărgean zori să intre la stăpână-sa și o găsi întinsă pe spate și răvășită, și cu cămașa săltată, și cu coapsele mânjite de sânge, și cu chipul pălit de tot. Și Boabă-de-Mărgean pricepu că avea trebuință grabnică de îngrijiri; și numaidecât luă un peșchir cu care șterse cu gingășie preacinstita poveste a stăpâne-sii; pe urmă luă alt peșchir cu care îi șterse încetișor pântecele și coapsele; apoi o spălă pe ochi, pe mâini și pe picioare; și o stropi cu apă de trandafiri, și o spălă pe buze și pe gură cu apă de flori de portocal.

Atunci domnița Abriza strănută; pe urmă deschise ochii și se săltă în capul oaselor. Și o zări pe mult iubita ei Boabă-de-Mărgean și îi zise:

— O, Boabă-de-Mărgean, ce-am pățit? Spune-mi! Ia uite că mă simt ca leșinată.

Și Boabă-de-Mărgean nu putu decât să-i povestească starea în care o găsise, întinsă pe spate și cu sângele curgându-i pe coapse. Și Abriza înțelese atunci că sultanul Omar Al-Neman își potolise asupra-i poftele și că mistuise în ea lucrul cel fără putință de îndreptat. Și durerea și mâhnirea ei fură atâta de amarnice, încât îi porunci Boabei-de-Mărgean să nu îngăduie nimănuia să intre în iatacul ei, și o învăță să-i spună sultanului Omar Al-Neman, când are să vină să ceară vești despre ea: „Stăpâna mea este bolnavă și nu poate să primească pe nimeni”.

Încât, după ce află cum stă treaba, sultanul Omar Al-Neman începu să trimită în fiecare zi la Abriza robi încărcați cu tablale mari ticsite cu bucate de toate felurile, și cu băuturi, și cu oluri pline de poame și de prăjituri, precum și cu găvane de farfurii ticsite cu sorbeturi și cu dulciuri. Dar ea rămase mai departe închisă în iatacul ei, până ce într-o zi băgă de seamă că pântecele-i creștea, că mijlocul i se îngroșa, și că era neîndoielnic însărcinată. Atunci mâhnirea ei spori nemăsurat și lumea se scoroji dinainte-i; și nu mai vroi să audă nici vorbele de alinare ale Boabei-de-Mărgean; pe urmă îi spuse:

— O, Boabă-de-Mărgean, eu singură m-am adus în starea aceasta, purtându-mă urât față de mine însămi, părăsindu-mi tatăl, și mama, și împărăția mea! Și iacătă că acuma mi-e scârbă și de mine și de viață, iar cutezanța mi s-a topit și puterea mi s-a dus! Odată cu fecioria, mi-am pierdut tăria toată, iar sarcina mă face neînstare să înfrunt până și brânciul unui copil. Și n-aș putea nici măcar să țin frâiele calului, eu, Abriza, tânăra Abriza, plină cândva de pară și de vânjoșie! Ce să fac de-acum înainte? Dacă am să nasc în saraiul acesta, am să ajung un lucru de râs pentru toate musulmanele care locuiesc aici și care au să afle chipul cum mi-am pierdut fecioria. Iar dacă am să mă întorc la tatăl meu, cu ce ochi am să cutez să mă uit la el? Oh, cât de adevărate sunt vorbele poetului:

Prietene, ia pururi bine-aminte:

În vremurile de necaz, amare, N-ai să-ți mai poți afla nici un părinte, Nici țară nu, nici casă primitoare!

Atunci Boabă-de-Mărgean îi zise:

— O, stăpâna mea, eu una sunt roaba ta și stau întru totul la poruncile tale! Poruncește!

Ea răspunse:

— Atunci, o, Boabă-de-Mărgean, ia bine aminte! Trebuie neabătut să fug din saraiul acesta, fără ca nimeni să bage de seamă, și să mă întorc la tatăl meu și la mama mea, orice-o fi: că, vezi tu, o, Boabă-de-Mărgean, când hoitul începe să duhnească, el cade în seama alor săi! Iar eu nu mai sunt decât un trup fără de viață. Apoi, împlinească-și voia Allah!

Și Boabă-de-Mărgean răspunse:

— O, domniță, ceea ce vrei să faci este cel mai bine!

Pe urmă se apucă pe dată în taină de pregătirile de plecare. Caci trebuiră să găsească vreo împrejurare prielnică, da care se ivi în curând, și aceasta fu plecarea sultanului la vânătoare și plecarea lui Șarkan la hotarele împărăției unde avea de cercetat locurile întărite. Dar pe când ele îndurau zăboveala aceea, sorocul nașterii ajunse mai apropiat și Abriza îi spuse Boabei-de-Mărgean:

— Trebuie să plecăm chiar la noapte! Da ce să fac împotriva ursitei care m-a însemnat în frunte și a scris că, în două sau trei zile, nașterea urmează să se petreacă! Caci plecăm oricum, întrucât orice este mai bine decât să nasc în saraiul acesta. Ți se cere așadar să găsești un ins care să vrea să ne însoțească pe drumul nostru, că eu nu mai am putere să ridic nici arma cea mai ușoară.

Și Boabă-de-Mărgean răspunse:

— Pe Allah, o, stăpâna mea, nu știu decât numai un ins în stare să ne însoțească și să ne apere, este arapul cel mare Moroz, unul dintre arapii sultanului Omar Al-Neman; căci deseori l-am îndatorat și deseori i-am dăruit răsplăți; și, pe deasupra, mi-a spus că odinioară a fost tâlhar și hoț de drumul mare. Și, întrucât chiar el este străjer la poarta de la saraiul nostru, am să mă duc să-l caut și am să-i dau aur și am să-i spun că, atunci când vom ajunge în țara noastră, avem să-i rostuim o nuntă frumoasă cu cea mai mândră grecoaică din Chezareea!

Atunci Abriza spuse:

— O, Boabă-de-Mărgean, tu să nu-i spui nimic, da să-l aduci aici la mine să vorbesc chiar eu cu el.

Atunci Boabă-de-Mărgean ieși și se duse să-l caute pe arap și îi spuse:

— O, Moroz, iacătă că ziua norocului tău s-a ivit. Dar pentru aceasta nu vei avea să faci decât ceea ce are să-ți spună stăpâna mea. Haide, dar!

Și îl luă de mână și îl duse la domnița Abriza.

Când o văzu pe copilă, arapul Moroz veni dinaintea ei și îi sărută mâinile. Dar domnița simți că inima ei îl izgonea, iar înfățișarea lui îi făcea silă mare; și gândi în sineși: „Nevoia te duce unde nu ți-e voia!” și, în ciuda scârbei care o muncea, îi zise:

— O, Moroz, te simți tu în stare să ne vii în ajutor și să ne ocrotești de loviturile vremilor și ale nenorocirilor noastre? Și, dacă ți-aș dezvălui taina mea, vei fi tu atâta de vrednic ca să n-o dai în vileag?

Atunci arapul Moroz, care numai ce-o văzuse pe Abriza că și simțise patima cum îi umple inima cu jar, spuse:

— O, stăpână a mea, fac tot ce îmi vei porunci!

Iar Abriza spuse:

— Îți cer, dacă-i așa, să ne pregătești pe dată doi catâri pentru calabalâcuri, și doi cai pentru noi, și să ne ajuți să ieșim de aici, pe mine și pe această roabă a mea, Boabă-de-Mărgean. Și îți făgăduiesc că, de cum vom fi ajuns tustrei în țara noastră, am să te însor cu cea mai frumoasă dintre grecoaice, cu aceea pe care ai s-o alegi tu. Și avem să te încărcăm cu aur și cu bogății. Și, dacă vei vrea apoi să pleci din țara noastră, te vom trimite în țara ta încărcat de daruri și de mile.

La vorbele acestea, arapul Moroz se umflă până peste poate și strigă:

— O, stăpână a mea, am să vă slujesc pe amândouă cu amândoi ochii mei. Și am să plec cu voi, hotărât! Și mă duc îndată să vă pregătesc vitele și tot ce trebuie!

Pe urmă ieși, gândind în sineși: „Ce plean și ce chilipir! Hotărât, am să mă bucur și am să mă desfăt de nurii acestor două lune! Și, dacă vreuna dintre ele nu are să mă vrea, am s-o omor! Și am să le fur toate bunurile!” Și, bine hotărât pentru făptuire, făcu toate pregătirile de trebuință; și tustrei putură să iasă fără a fi băgați de seamă, și în pofida stării domniței Abriza.

Și domnița Abriza, care era muncită de durerile facerii, fu nevoită, din cea de a patra zi, să se oprească din drum. Neputând să îndure mai mult, îi spuse arapului:

— O, Moroz, ajută-mă să cobor de pe cal, căci durerile au ajuns de neîndurat, și acesta-i sfârșitul!

Și îi spuse Boabei-de-Mărgean:

— O, Boabă-de-Mărgean, coboară și tu de pe cal, și vino să te așezi deasupra mea spre a mă ajuta să nasc!

Da, odată tustrei coborâți de pe cal, arapul Moroz, la vederea nurilor domniței, fu cuprins de o stare de jinduri până peste măsură, și mohorala-i se cumpli amarnic săltându-i rantia. Atunci nu se mai putu stăpâni și, fâlfâindu-și obrăznicia, se duse lângă domnița care era să leșine de mânie și de scârbă, și îi spuse:

— O, stăpână a mea, lasă-mă, rogu-te, să te iau!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, amână urmarea povestirii pe a doua zi.

Dar când fu cea de a cincizeci și doua noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hâdul de arap Moroz i-a spus domniței:

— O, stăpână a mea, rogu-te, lasă-mă să te iau!

Atunci domnița Abriza spuse:

— O, arapule, plod de arăpoaică, o, fecior de robi! cutezi tu să te despoi așa dinaintea ochilor mei? Ce ocară mi-e dată, să mă aflu acuma fără de apărare în mâinile celui mai de pe urmă dintre robii arapi! Mișelule! numai să-mi ajute Allah să mă izbăvesc de starea în care sunt și să mă vindec de ceea ce mă face nevolnică, și am să-ți pedepsesc eu obrăznicia, cu chiar mâna mea! Decât să mă văd atinsă de tine, mai bine mă omor singură și isprăvesc cu chinurile și cu necazurile vieții mele!

Și rosti stihurile acestea:

O, lasă-mă, mișelule, mă lasă!

M-am săturat de soarta-mi ticăloasă.

Mai bine mor și mă despart de toate, Decât să mă atingă mâini spurcate.

De ce tot stărui? Nu ți-am spus, tâlhare, Că-mi face silă neagra dezmățare?

Degeaba stai ca fiara, crunt la pândă, Holbându-ți lăcomia prea flămândă.

Să nu socoti c-ai să te-nfrupți vreodată din ce râvnește mintea-ți tulburată, Poate doar după ce m-ai căsăpi cu paloș iemenit, felii-felii.

Ia seama cine sunt, și de ce preț!

Că nici măcar cei de vreun neam măreț n-ar cuteza vreodată să mă-nfrunte!

Dar tu, un rob plodit pe fieunde, Cum de cutezi, răsad de spurcăciuni, Să-nalți spre mine ochii tăi nebuni?

Când auzi stihurile, arapul Moroz fu cuprins de o furie mare, și ochii i se înroșiră de mânie, și chipu-i se schimonosi de ciudă, și nările i se umflară, și buzele-i groase i se pungiră, și toată făptura-i se încrâncenă; și prociti stihurile acestea:

O, nu mă alunga, tu, ismenită privire ce ucizi întru ispită.

De cruntu-ți suflet – căsăpit sunt, bietul!

Mi-e trupul frânt, și ard încet cu-ncetul.

De ochii tăi mi-e inima ca-n vrajă, Stâlpar mi-e chinul, iar tristețea strajă!

Ci de-ai acoperi întreg pământul cu străji ca să te apere de-a rândul, Tot aș răzbi să-mi tai printr-înșii cale până la apa strălucirii tale, Până la apa ta ca un izvor, Să-mi stâmpăr setea crâncenului dor.

Auzind stihurile acestea, Abriza începu să plângă de mânie și strigă:

— Rob fără rușine, o, târâtură de arap, tu socoti că toate femeile sunt la fel? Și cutezi încă să-mi vorbești așa?

Atunci arapul Moroz, văzând că Abriza îl alungă cu hotărâre, nu mai putu să-și înfrâne furia; și se repezi la ea cu paloșul în mână; și o înșfăcă de păr și își petrecu paloșul prin trupul fetei. Și de mâna acelui arap muri astfel domnița Abriza.

Atunci arapul Moroz zori să pună gabja pe măgarii încărcați cu bogățiile și cu bunurile Abrizei și, îndemnându-i din urmă, se topi cu toată graba în munți.

Și domnița Abriza, dându-și sufletul, născu un fiu în mâinile credincioasei Boabă-de-Mărgean care, în durerea ei, își punea țărână pe cap și își sfâșia hainele și se zgâria pe obraji de țâșnea sângele; și țipa:

— O, stăpâna mea cea fără de noroc! tu, cea luptașă, cea volnică, cum te sfârșești tu așa, sub loviturile unui mișel de rob arap!

Dar de-abia contenise Boabă-de-Mărgean să se jeluie, că și văzu un nour de praf umplând văzduhul și apropiindu-se iute; și deodată se risipi, iar dedesubt se iviră niște oșteni călăreți, și toți îmbrăcați în felul ostașilor de la Chezareea. Or, într-adevăr, era oastea domnului Hardobiu de la Chezareea, părintele Abrizei. Întrucât niște zvonuri ajunseseră la domnul Hardobiu dându-i de știre cum că Abriza fugise de la mănăstire, iar el își strânsese pe dată oștile, trecuse însuși în fruntea lor și pornise la drum asupra Bagdadului; și într-astfel sosise la locul unde tocmai se săvârșise fiică-sa Abriza.

La vederea trupului însângerat al copilei sale, Măria Sa sări jos de pe cal și căzu fără de simțire, sărutând leșul întins; și Boabă-de-Mărgean începu să plângă iarăși, mai fierbinte, și să se vaicăre. Pe urmă, când Măria Sa își veni în fire, îi istorisi toată povestea și îi spuse:

— Cel care a ucis-o pe copila ta este un arap dintre arapii sultanului Omar Al-Neman, sultanul acela plin de desfrânare, care a făcut ce-a făcut cu copila ta!

Iar Hardobiu, la vorbele acestea, văzu lumea întreagă cum se înnegurează, și hotărî o răzbunare amarnică. Da grăbi a porunci să fie adusă o năsălie pe care puse trupul fiică-sii, și fu nevoit să facă mai întâi cale întoarsă la Chezareea pentru datorințele îngropăciunii și ale morții.

Când ajunse la Chezareea, domnul Hardobiu intră în palatul lui și porunci să vină doică-sa, Muma-Prăpădurilor, și îi spuse:

— Doică, iacătă ce-au făcut musulmanii din copila mea! Sultanul i-a răpit fecioria, iar robul a vrut s-o pângărească și a omorât-o! Și din ea s-a născut pruncul pe care îl îngrijește Boabă-de-Mărgean. Or, mă jur pe Mesia să-mi răzbun copila și să spăl ocara cu care m-a acoperit. Altminteri, mai bine mă omor cu chiar mâna mea!

Și începu să plângă cu lacrimi fierbinți. Atunci Muma-Prăpădurilor îi spuse:

— În ce privește răzbunarea, nu te îngriji, o, Măria Ta, de ea! că eu însămi am să-l fac pe musulman să-și ispășească fărădelegile. Întrucât am să-l ucid, și pe el și pe copiii lui, într-un chip încât să fac să dăinuiască pomenirea lui multă vreme, ca prilej de povestiri ce au să se istorisească în leaturile ce vor veni, în toate colțurile pământului. Dar trebuie să asculți cu luare-aminte ceea ce am a-ți spune și ceea ce tu să îndeplinești neabătut. Iacătă. Trebuie să poruncești a se aduce în palatul tău cinci fete, cele mai frumoase din Chezareea, cu sânii cei mai frumoși și cu fecioria neatinsă. Și trebuie să poruncești a fi aduși, totodată, învățații cei mai mari și cărturarii cei mai iscusiți din părțile musulmane megieșe cu împărăția ta. Și să le dai poruncă acelor învățați musulmani să le crească pe fete după tipicul lor musulman. Și să le învețe credința musulmană, istoria arăbească, hronicele califilor și toate faptele sultanilor; pe deasupra, să le învețe iscusința de a se purta în lume, bunele maniere, felul cum se vorbește cu sultanii, felul cum li se ține tovărășie și cum li se dă să bea, stihurile cele mai frumoase și chipul cel mai iscusit de a le povesti, chipul cum se ticluiesc poeziile și taifasurile, precum și meșteria cântecelor. Și trebuie învățătura să fie deplină, chiar și cu primejdia de a zăbovi zece ani; întrucât ni se cade să avem răbdare și să luăm seama că arabii din pustie spun: „Răzbunarea încă se mai poate înfăptui chiar și după patruzeci de ani”. Că răzbunarea pe care o precuget nu se poate făptui decât cu această învățătură desăvârșită a fetișcanelor; și, ca să te dumiresc, am să-ți spun că sultanul acela are o slăbiciune mare față de împreunarea cu toate roabele și are trei sute șaizeci de asemenea roabe, afară de cele o sută de însoțitoare lăsate de răposata noastră domniță și afară de peșcheșurile de femei care îi vin ca haraci din toate părțile. Așa că am să-l fac să piară de chiar meteahna lui.

La vorbele acestea, Hardobiu se învoioși de o voioșie mare, și o sărută pe frunte pe Muma-Prăpădurilor, și trimise îndată să fie căutați învățații musulmani și fetișcanele cu sâni rotunzi și cu fecioria nevătămată.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a cincizeci și treia noapte spuse:

— Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Hardobiu trimise îndată după învățații musulmani și după fetișcanele cu sâni rotunzi și cu fecioria nevătămată. Și îi copleși pe învățați cu filotimiile și cu darurile, și îi primi cu milosârdie mare; pe urmă le încredință fetișcanele cele frumoase, alese tot una și una, și îi îndemnă să le dea acelor fetișcane dăscălirea musulmană cea mai îngrijită. Și învățații cărturari se supuseră și făcură întocmai precum le poruncise Măria Sa. Și-așa cu Măria Sa domnul Hardobiu.

Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, după ce se întoarse de la vânătoare și intră în saraiul său și află de fuga Abrizei și de pierderea ei, se mohorî cu totul și răcni:

— Cum se face că o femeie poate să iasă din saraiul meu fără ca nimenea să știe? Dacă împărăția mea o fi păzită tot atâta de bine ca și saraiul meu, asta chiar că ar fi pieirea noastră neabătută a tuturor! Da altă dată când m-oi mai duce la vânătoare am să știu eu prea bine cum pun să mi se păzească ușile!

Pe când el glăsuia astfel, iacătă și Șarkan se întorcea din războielile lui și se înfățișă dinaintea tătâne-său care îi dădu știre de fuga Abrizei.

Încât Șarkan, din ziua aceea, nu mai putu să îndure vederea saraiului părintelui său, mai cu seamă că micuța Nozhatu și micuțul Daul'makan erau prilejul grijilor celor mai alese ale sultanului. Și se mohorî tot mai mult din zi în zi și până într-atâta încât sultanul îi spuse:

— Ce ai tu, o, fiul meu, de te-ai gălbejit la chip și te-ai sfârșit la trup?

Și Șarkan îi spuse:

— O, părinte al meu, iacătă că, din mai multe pricini, zăbovirea mea în saraiul acesta mi-a ajuns de neîndurat. Așa că ți-aș cere, ca pe un hatâr, să mă căftănești cârmuitor peste vreun serhat dintre cele serhaturi, unde să mă duc să mă îngrop pentru câte zile mi-au mai rămas!

Pe urmă prociti aceste stihuri ale meșterului zicalelor:

Acum, când port în suflet noian de vise moarte, Mi-ar fi cu mult mai bine să pot pleca departe, -

Ca ochiu-mi să nu vadă, urechea-mi să n-audă nimic din ce-amintește iubirea mea pierdută.

Atunci sultanul Omar Al-Neman pricepu temeiurile mâhnirii fiului său Șarkan și începu să-l aline și îi zise:

— O, copilul meu, împlinească-ți-se voia! Și, întrucât locul cel mai de seamă în toată împărăția mea este cetatea Damascului, iată că te căftănesc cârmuitor al Damascului, începând din ceasul de acum!

Și numaidecât porunci să vină calemgiii de la sarai și toți mai-marii împărăției și îl căftăni pe Șarkan, de față cu ei, cârmuitor al daturilor Damascului. Iar hârtia cu căftănirea lui fu scrisă și prăvilnicită atunci pe loc; și pe dată se pregăti tot ce se cuvenea pentru plecare; iar Șarkan își luă rămas-bun de la tatăl său, și de la mama sa, și de la vizirul Dandan căruia îi lăsă cele mai de pe urmă îndemnuri ale sale. Apoi, după ce primi închinăciunile emirilor, și ale vizirilor, și ale navabilor, trecu în fruntea străjerilor săi și nu conteni din drumețit decât când ajunse la Damasc. Și locuitorii îl primiră în zvon de tilinci și de țimbale, de trâmbițe și de goarne; și împodobiră pentru el cetatea și o luminară; și ieșiră cu toți în mare alai înaintea lui, rânduiți în două șiruri bine vădite, unii ținând scurt dreapta, iar ceilalți ținând scurt stânga. Și iac-așa cu Șarkan!

Da cât despre sultanul Omar Al-Neman, la un răstimp după plecarea lui Șarkan ca ocârmuitor al Damascului, fu căutat de învățații pe care îi însărcinase cu grija și cu dăscălirea celor doi copii ai săi, Nozhatu și Daul'makan. Și învățații îi spuseră sultanului:

— O, stăpâne al nostru, venim să te vestim că mlădițele tale au isprăvit întru totul de învățat și de cercetat, și știu pe deplin pravilele înțelepciunii, și bunele maniere, și poezia, și chipul de a se purta în lume.

La vestea aceasta, sultanul Omar Al-Neman se umflă de mulțumire și de drag, și le făcu niște daruri împărătești cărturarilor. Și văzu bine, într-adevăr, că mai cu seamă fiul său Daul'makan, ajuns acum la vârsta de paisprezece ani, se făcea din ce în ce mai cilibiu și mai zarif și se preschimba într-un flăcău voinic și minunat, fiind totodată tare legat de datinele dreptei-credințe și de cucernicie, avea milă de cei săraci și îi era mai dragă decât toate lucrurile de pe lume tovărășia învățaților și a poeților, și de asemenea, tovărășia oamenilor meșteri la datine și la Coran. Și toți locuitorii Bagdadului, bărbați și femei, îl iubeau și chemau asupra-i milele lui Allah.

Or, veni o zi care era ziua de trecere prin Bagdad a hagiilor ce drumețeau dinspre Irak spre a se duce la Mecca, să-și împlinească datorințele hagialâcului, ca în fiece an, și apoi a merge la Medina să vadă mormântul Prorocului (asupra-i fie ruga și pacea lui Allah!).

Încât atunci când Daul'makan văzu sfântul alai, cucernicia lui se zădărî, și flăcăul alergă să-l caute pe tătâne-său sultanul și spuse:

— Am venit la tine, o, părinte al meu, spre a-ți cere îngăduința să mă duc și eu în sfântul hagialâc.

Dar sultanul Omar Al-Neman se strădui să-l dezmânte și nu-i dădu îngăduință și îi zise:

— Ești încă prea tânăr, fiul meu. Da la anul, de-o vrea Allah, am să mă duc eu însumi în hagialâc și am să te iau cu mine, negreșit!

Caci Daul'makan, care socotea acea făgăduință viitoare prea depărtată, alergă la soră-sa geamănă Nozhatu și o găsi rânduindu-se să-și facă rugăciunea. O lăsă așadar să-și isprăvească rugăciunea, pe urmă îi spuse:

— O, Nozhatu, sunt mort de dorul de a mă duce în hagialâc și de a vedea mormântul Profetului (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) și am cerut învoirea de la tatăl nostru, care nu mi-a dat-o. Or, gândul meu acuma este să iau ceva bani și să plec pe ascuns în hagialâc, și mai cu seamă fără a-l înștiința pe părintele nostru!

Atunci Nozhatu, stârnită și ea, strigă:

— Pe Allah! te juruiesc să mă iei și pe mine și să nu mă lași aici și să nu mă lipsești de a vedea mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea și pacea!) o, fratele meu!

El îi spuse:

— Bine! la căderea nopții, să vii la mine. Și mai ales ia seama să nu care cumva să vorbești ceva cu fie cine-o fi!

Încât, la miezul nopții, Nozhatu se sculă, se îmbrăcă în haine bărbătești, spre a se străvesti, haine pe care i le dăduse fratele ei, care era de statura și de seama ei, luă cu ea bani și ieși, apucând-o drept spre poarta saraiului. Acolo îl găsi pe frate-său Daul'makan, care o aștepta cu două cămile. Atunci Daul'makan o ajută pe soră-sa să se suie pe una din cămilele îngenuncheate, și încălecă și el pe cea de a doua cămilă; și vitele sculându-se și pornind la drum, ajunseră, sub oblăduirea nopții, în mijlocul hagiilor, și se vârâră printre ei, fară ca să bage cineva de seamă venirea lor. Și toată caravana de la Irak luă calea spre Mecca și ieși din Bagdad.

Și Allah le meni călătorie tihnită, încât în scurtă vreme ajunseră toți în bună pace la sfânta Mecca.

Acolo, Daul'makan și Nozhatu fură până peste poate de bucuroși când ajunseră pe muntele Arafat31 și când își îndepliniră, după datină, sfintele datorințe; și mare le fu bucuria când făcură ocolul Kaabei.32

Și nu vroiră să se mulțumească numai cu Mecca, și împinseră evlavia până a se duce și la Medina să se închine și la mormântul Prorocului (asupra-i fie rugăciunea și pacea!).

Atunci, întrucât întoarcerea hagiilor în țara lor urma să se săvârșească, Daul'makan îi spuse soră-sii Nozhatu:

— O, sora mea, tare aș vrea să văd și cetatea cea sfântă a lui Abraham33, prietenul lui Allah, cea căreia evreii și creștinii îi spun Ierusalim.

Și Nozhatu zise:

— Și eu tot așa!

Atunci, după ce se înțeleseră bine între ei în această privință, se prilejuiră de plecarea unei caravane mici spre a lua drumul către cetatea cea sfântă a lui Abraham.

După o călătorie anevoioasă, ajunseră într-un sfârșit la Ierusalim; dar, pe drum, Daul'makan și Nozhatu avură niște scuturături de friguri; tânăra Nozhatu, după câteva zile, răzbi de se vindecă; ci Daul'makan rămase bolnav mai departe și starea lui nu făcu decât să se înrăutățească. Așa că la Ierusalim luară cu chirie o odăiță la un han, și Daul'makan se întinse într-un colț, pradă bolii; și boala aceea se încâini într-un chip atâta de amarnic, încât Daul'makan ajunse de-și pierdu cu totul simțirea și intră în dârdorile aiurării. Iar Nozhatu cea bună nu-l lăsa singur o clipită, și era tare îngrijorată și tare necăjită, singură așa într-o țară străină, fără nimenea care s-o aline și s-o ajute.

Și cum boala nu se risipea, și dăinuia de o vreme destul de lungă, Nozhatu ajunse de isprăvi și cei mai de pe urmă bănuți și nu mai avu nici barem o drahmă în mâinile ei. Atunci îl trimise la sukul de samsarlâcuri pe băiatul care îi slujea pe călătorii de la han, după ce îi înmânase chiar una dintre hainele ei ca s-o vândă și să-i aducă ceva bănuți. Și băiatul de la han așa făcu.

Iar Nozhatu urmă mai departe în felul acesta și vându în fiecare zi câte unul dintre lucrurile ei, spre a-și îngriji fratele, până ce isprăvi pe deplin tot ce avea. Și nu-i mai rămaseră, drept toată averea, decât hainele cele vechi cu care era îmbrăcată și preșul cel vechi și ferfenițit ce le slujea de culcuș ei și fratelui ei. Atunci, dacă se văzu în goliciunea aceea, biata Nozhatu se puse pe plânsete în tăcere.

Dar chiar în seara aceea, Daul'makan, din voia lui Allah, își veni în cuget și se simți oleacă mai bine și, înturnându-se spre soră-sa, îi zise:

— O, Nozhatu, iacătă că simt puterile că mi se întorc, și am o poftă strașnică să mănânc niște frigărui de carne de berbec.

Și Nozhatu îi spuse:

— Pe Allah, o, fratele meu, cum să fac să cumpăr carnea? Nu pot a mă hotărî să mă duc să cer de pomană pe la oamenii miloși! Da fii liniștit, de mâine am să mă duc la vreun bogătan de vază și am să mă năimesc la el ca slujnică. Și, în felul acesta, am să pot să câștig cele de trebuință. Și în toate astea nu este decât numai un lucru care mă apasă, anume de a fi nevoită să te las singur peste zi. Da ce să fac? Nu este tărie și putere decât întru Allah Preaînaltul, o, fratele meu! și numai el poate să ne facă a ne întoarce în țara noastră!

Și Nozhatu, cu vorbele acestea, nu se putu opri să nu izbucnească în suspine.

Așa că a doua zi, de cu zori, Nozhatu se sculă și își acoperi capul cu o bucată veche din mantia de păr de cămilă pe care le-o dăruise un cămilar de treabă, vecinul lor de la han, și îl sărută pe frate-său pe creștet, și își aruncă mâinile în jurul gâtului lui, plângând, și ieși scăldată în lacrimi din han, fără a ști anume încotro să se îndrepte.

Și ziua toată Daul'makan așteptă întoarcerea soră-sii; și noaptea veni, și Nozhatu nu se întoarse. Și o așteptă noaptea toată, fără a închide un ochi, și Nozhatu nu mai veni; pe urmă, a doua zi, și noaptea următoare, tot așa. Atunci Daul'makan fu cuprins de o spaimă mare pentru soră-sa, și inima-i începu să tremure; și pe deasupra mai șezuse și două zile fără să fi luat nimic în gură. Se târî atunci anevoie până la ușa odăiței și de acolo începu să-l cheme pe băiatul de la han, care într-un sfârșit îl auzi, și Daul'makan îl rugă să-l ajute să ajungă până în suk. Atunci băiatul îl luă pe umerii săi și îl cără la suk și îl rezemă de ușa închisă a unei prăvălii părăginite, și plecă.

Atunci toți trecătorii și negustorii din suk se grămădiră împrejurul lui și, văzându-l în starea aceea de slăbiciune și de sfârșeală, începură să se jeluiască asupra lui și să-l căineze. Și Daul'makan, neavând putere să vorbească, le făcu semn că-i este foame. Atunci grăbiră să strângă ceva bani pentru el, într-un blid de aramă, de pe la negustorii din suk, și îi cumpărară pe dată de mâncare. Și, întrucât se strânseseră ca la vreo treizeci de drahme, chibzuiră ce ar fi mai bine de făcut, în folosul bolnavului. Atunci un bătrân cumsecade din suk spuse:

— Cel mai bine este să luăm cu chirie o cămilă pentru acest tânăr amărât și să-l mânăm la Damasc, spre a fi dus la bolnița hărăzită bolnavilor, din mila califului. Că aici de bună seamă că are să moară lăsat așa, singur, în drum.

Atunci toată lumea fu într-un glas; da, întrucât se și făcuse noapte, amânară treaba pe a doua zi, și puseră lângă Daul'makan, la îndemâna lui, un ulcior cu apă și niște bucate; și, când porțile sukului fură închise, plecară fiecare pe la casele lor, căinând întruna soarta tânărului bolnav. Daul'makan își petrecu noaptea toată fără a putea închide un ochi, atâta era de îngrijorat de soarta suroră-sii Nozhatu; și de-abia putu să mănânce și să bea, atâta era de istovit și de topit.

Așa că a doua zi oamenii cei cumsecade din suk luară cu chirie o cămilă și îi spuseră cămilarului:

— O, cămilarule, ia-l pe bolnavul acesta pe cămila ta și cară-l la Damasc spre a-l duce la bolniță, unde s-ar putea vindeca.

Și cămilarul răspunse:

— Pe capul meu, o, domniile voastre!

Caci, în sineși, mișelul își zise: „Cum să car de la Ierusalim la Damasc un om care stă să moară?” Pe urmă își îndemnă cămila să îngenuncheze, așeză bolnavul pe ea și, acoperit de binecuvântările oamenilor din suk, îi grăi cămilei trăgând-o de căpăstru, iar cămila se ridică și porni la drum. Dar de-abia străbătuse câteva ulițe că se și opri; și, cum ajunse dinaintea porții unui hammam, îl luă pe Daul'makan, care nu mai știa de sine, îl așternu pe grămada de lemne ce slujea la încălzirea hammamului, și plecă în grabă mare.

Încât atunci când slujitorul care făcea focul la hammam veni în zori spre a se apuca de munca sa, găsi dinaintea porții acel trup întins pe spate, ca și neînsuflețit, și își zise în sineși: „Cine o fi putut să arunce așa mortul acesta dinaintea hammamului, în loc să-l îngroape?” Și, cum se pregătea să târască hoitul departe de poartă, Daul'makan făcu o mișcare. Atunci hammamgiul strigă:

— Acolea nu e un mort, ci-i neîndoielnic vreun mâncător de hașiș, care a venit să se prăbușească azi-noapte pe grămada mea de lemne. Huo, bețivule, mâncătorule de hașiș!

Pe urmă, întrucât se aplecase să-i strige ocăreala în ochi, văzu că era un tinerel care nu avea încă nici păr pe obraji și care din toată înfățișarea lui vădea o mare evghenie și o frumusețe mare, în ciuda pricăjelii sale și a prăpădelilor boalei. Atunci, o milă mare i se făcu hammamgiului, care strigă:

— Nu este tărie și putere decât întru Allah! Iacătă că îl osândeam fără de temei pe un biet tinerel, străin și bolnav, pe când Profetul nostru (asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!) atâta ne-a povățuit a ne păzi de osândirea pripită și a fi miloși și bine-primitori față de străini, mai cu seamă față de străinii bolnavi!

Și hammamgiul, fără a șovăi o clipită, îl luă pe tânăr în spinare și se întoarse acasă și intră la soția sa și i-l puse în brațe, dându-i-l în seamă să-l îngrijească. Atunci nevasta hammamgiului așternu pe jos o pătură, puse peste pătură o pernă nouă-nouță și curată, și îl culcă ușurel pe oaspetele bolnav. Pe urmă fugi să aprindă focul la bucătărie, încălzi apă, și se întoarse să spele mâinile, picioarele și fața tânărului. La rându-i, hammamgiul se duse la suk să cumpere apă de trandafiri și zahăr; și se întoarse iute să-i stropească, cu apa de trandafiri, obrajii tânărului, și îi aduse să bea niște sorbet de zahăr cu apă de trandafiri.

Pe urmă scoase din lada cea mare o cămașă curată, înmiresmată cu flori de iasomie, și i-o trase chiar el pe trup. Îngrijirile acestea abia se isprăviră, că Daul'makan și simți numaidecât o prospețeală cum intră în el și cum îl înviorează ca o adiere desfătată…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziua și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a cincizeci și patra noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Daul'makan simți numaidecât o prospețeală cum intră în el și cum îl înviorează ca o adiere desfătătoare, și putu să ridice un pic capul și să se sprijine pe perne. La priveliștea aceea, hammamgiul fu cuprins de bucurie și strigă:

— Slavă lui Allah pentru întoarcerea sănătății! O, Doamne, cer de la mila ta cea fără de sfârșit să dai vindecare băiatului acesta prin mijlocirea mea!

Și vreme de încă trei zile, hammamgiul nu conteni să se roage pentru tămăduirea lui și să-i dea să bea licori răcoritoare și apă de trandafiri, și să-l înconjure cu îngrijirile cele mai alese. Atunci puterile începură să curgă încetul cu încetul prin trupul său; și putu într-un sfârșit să deschidă ochii la lumină și să înceapă a răsufla în voie. Și taman la ceasul când se simțea mai bine, hammamgiul intră și îl găsi șezând în tihnă, cu un chip înviorat; și îi zise:

— Cum îți mai este acuma, fiul meu?

Și Daul'makan răspunse:

— Mă simt bine sănătos și înzdrăvenit.

Atunci hammamgiul mulțumi lui Allah și alergă în suk să cumpere zece pui, cei mai frumoși din suk, și se întoarse și-i dădu neveste-sii și-i spuse:

— O, fiică a moșului meu, iacătă zece pui pe care ți-i aduc. Să tai câte doi în fiecare zi, unul dimineața și unul seara, și să îi dai.

Și numaidecât nevasta hammamgiului se duse să taie un pui și îl puse la fiert; pe urmă i-l aduse și i-l dădu să-l mănânce și îl îndemnă să bea zeama. Pe urmă, după ce el sfârși, femeia îi aduse apă caldă ca să se spele pe mâini. Atunci el se tolăni în tihnă, sprijinindu-se pe perne, și îndată nevasta hammamgiului îl acoperi bine ca să nu răcească. Și dormi așa până pe la chindie. Atunci nevasta hammamgiului se duse și puse la fiert cel de al doilea pui, și i-l aduse, după ce îl îmbucătățise frumos, și îi zise:

— Mănâncă, o, copilul meu! Și să-ți fie de bine și să-ți dea sănătate!

Și, pe când el mânca, hammamgiul intră și văzu că nevastă-sa îi urma întocmai vorbele; și șezu jos la căpătâiul băiatului și îl întrebă:

— Cum îți mai este, o, copilul meu?

El răspunse:

— Mulțumită lui Allah, sunt în putere și bine sănătos. Și Allah să te răsplătească din milele sale!

Iar hammamgiul, la vorbele acestea, fu cuprins de o mare bucurie; și se duse la suk și aduse de acolo sorbet de micșunele și apă de trandafiri; și îi dădu să bea.

Or, hammamgiul nu câștiga în totului tot decât cinci drahme pe zi la hammam; iar din acele cinci drahme cheltuia două cu Daul'makan pentru cumpărat de pui, de zahăr, de apă de trandafiri și de sorbet de micșunele. Și urmă a cheltui așa mai departe vreme de încă o lună, după care puterile se întoarseră pe deplin în Daul'makan și orice urmă de boală pieri. Atunci hammamgiul și nevastă-sa tare se mai bucurară, iar hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:

— Fiul meu, vrei acuma să vii cu mine la hammam ca să faci o scaldă care îți va fi izbăvitoare, după atâta vreme?

Și Daul'makan spuse:

— Păi de bună seamă!

Atunci hammamgiul se duse la suk și se întoarse cu un asinar și cu un asin, și îl sui pe Daul'makan pe măgar și, tot lungul drumului până la hammam, merse pe lângă el sprijinindu-l cu multă grijă și luare-aminte. Și îl pofti să intre la hammam și, în vreme ce Daul'makan se dezbrăca, hammamgiul se duse la suk să cumpere toate lucrurile trebuitoare scăldatului și se întoarse la hammam și spuse:

— În numele lui Allah! am să încep.

Și se apucă să frământe trupul lui Daul'makan, începând de la picioare. Și, pe când îl spăla astfel, băieșul de la hammam intră și rămase năuc cu totul când văzu pe hammamgiul de la cazane că îndeplinește slujba de băieș; și își cerea întruna iertăciune față de cazangiu pentru zăbava cu care venise în odaia de îmbăiere; dar hammamgiul cel de treabă spuse:

— Chiar că sunt bucuros, prietene, să te îndatorez și totodată să-l slujesc pe acest tânăr care este oaspetele casei mele.

Atunci băieșul trimise după bărbier și după despărător, care se apucară să-l bărbierească și să-l despăreze pe Daul'makan; și apoi îl spălară cu apă multă. Atunci hammamgiul îl pofti să se suie pe podină și îl îmbrăcă cu o cămașă subțire și cu o mantie de-a lui și-i puse un turban tare drăgălaș; și îl strânse peste mijloc cu un brâu frumos de lână colorată, și îl aduse îndărăt acasă călare pe măgarul de mai înainte. Și nevasta cazangiului taman pregătise totul spre a-i primi: casa fusese spălată de la un cap la altul, și preșurile bine scuturate, și păturile, și pernele. Atunci hammamgiul îl pofti pe Daul'makan să se culce în voie și îi aduse să bea un sorbet proaspăt de zahăr și de apă de trandafiri, și apoi îi dete să mănânce unul din puii pomeniți, mărunțind chiar el bucățile cele bune și îndemnându-l să soarbă zeama, și așa până pe săturate. Atunci Daul'makan mulțumi lui Allah pentru milele lui și pentru întoarcerea sănătății, și îi spuse hammamgiului:

— Oh, câte mulțumiri îți datorez pentru tot ce ai făcut pentru mine!

Și hammamgiul spuse:

— Lasă astea, fiul meu! Și, dacă am un lucru acuma să-ți cer, este să-mi spui într-un sfârșit de unde vii și care îți este numele. Întrucât nu mă mai îndoiesc, văzându-ți chipul și purtările, că ești de viță și de stepenă înaltă.

Atunci Daul'makan îi zise:

— Spune-mi mai întâi cum și unde m-ai găsit, și apoi am să-ți povestesc și eu pățania mea.

Atunci hammamgiul îi spuse lui Daul'makan:

— Cât despre mine, te-am găsit părăsit pe grămada de lemne de dinaintea porții de la hammam, într-o dimineață când mă duceam la munca mea. Și habar n-am cine te-a aruncat acolo; și te-am strâns iac-așa în casa mea, și-asta e tot.

La vorbele acestea, Daul'makan strigă:

— Slavă Aceluia carele dă viața îndărăt până și osemintelor celor fără de viață! Iar tu, taică, să știi acuma că nu l-ai îndatorat pe un nerecunoscător; și în curând, nădăjduiesc eu, ai să capeți dovedirile. Dar ia spune-mi, în ce țară mă aflu?

Hammamgiul îi spuse:

— Te afli în cetatea cea sfântă a Ierusalimului!

Atunci Daul'makan simți cu amar depărtarea în care se găsea și cât era de despărțit de soră-sa Nozhatu; și nu putu a se opri să nu plângă și îi istorisi pățania sa hammamgiului, dar fără a-i dezvălui mărirea obârșiei sale; pe urmă prociti aceste stihuri:

Pe umeri duc o mult prea grea povară, Și nu mai pot s-o duc, și mă sfârșesc.

Mă rog de cea pe care – chin și pară -

O port în piept și căreia-i slujesc, Mă rog cu glasul stins: „Stăpână, tu, Așteaptă-o clipă doar, nu da plecarea!”

Ci ea-mi răspunde: „Să aștept? Vai, nu!

Eu nu cunosc ce-nseamnă așteptarea.”

Atunci hammamgiul îi spuse:

— Nu mai plânge, copilul meu, ci dimpotrivă, mulțumește-i lui Allah pentru mântuirea și vindecarea ta.

Și Daul'makan îl întrebă:

— Câtă depărtare ne desparte de Damasc?

Hammamgiul spuse:

— Trebuie, de-aici, șase zile de drum.

Daul'makan spuse:

— Tare aș vrea să merg acolo!

Ci hammamgiul răspunse:

— O, tinere stăpâne al meu, cum aș putea să te las să pleci singur la Damasc, pe tine, un băiat atâta de tânăr? Mult mă tem pentru tine! Dacă, dar, stăruiești a dori călătoria aceasta, am să te însoțesc chiar eu, și am s-o înduplec și pe soția mea să meargă cu noi. Și astfel avem să trăim toți la Damasc, în țara Șamului, cea cu ape și cu poame atâta de slăvite de călători.

Și, întorcându-se către soția sa, hammamgiul îi spuse:

— O, fiică a moșului meu, vrei să ne însoțești în cetatea cea desfătată a Damascului, în țara Șamului, ori mai degrabă vrei să rămâi aici și să aștepți întoarcerea mea? Că trebuie numaidecât să-l însoțesc pe oaspetele nostru până acolo, întrucât, pe Allah! mi-e tare anevoie să mă despart de el aici și să-l las, atâta de copil, să se ducă singur pe drumuri străine într-o cetate cu niște oameni, cică, tare plecați spre desfrâu și zamparalâcuri.

Atunci soția hammamgiului strigă:

— Păi de bună seamă că am să vă însoțesc.

Și hammamgiul fu ca vrăjit și spuse:

— Slavă lui Allah carele ne potrivește așa, o, fiică a moșului meu!

Și, pe clipă pe dată, hammamgiul se ridică și strânse lucrurile și bunurile din casă, și preșuri, și perne, și cratițe, și căldări, și piulițe, și tăvi, și saltele, și le duse la sukul de crainici de la mezat și le vându la mezat. Și dobândi pe toate cincizeci de drahme, pe care începu a le folosi, rostuind dintru-ntâi un măgar pentru călătorie…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a cincizeci și cincea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hammamgiul, rostuind un măgar, îl sui pe Daul'makan pe măgar, iar el și soția sa purceseră în urma măgarului, și plecară din cetatea cea sfântă spre Damasc, și nu se opriră din drumețit până ce nu ajunseră în cetatea aceea. Și sosiră acolo la căderea nopții și traseră să poposească la un han; iar hammamgiul zori să se ducă la suk să cumpere pentru tustrei de mâncat și de băut.

Și starea aceasta necontenind, rămaseră așa la han vreme de încă cinci zile, după care nevasta hammamgiului, vlăguită de ostenelile drumului, fu cuprinsă de niște friguri de care în puține zile muri. Și nevasta hammamgiului se săvârși întru îndurarea și mila lui Allah.

Încât Daul'makan se mâhni tare de moartea ei, că se deprinsese cu femeia aceea miloasă care îl slujea cu atâta dăruire; și își puse straie de moarte în sufletul său; și se înturnă spre bietul hammamgiu care era cufundat în durerea lui și îi spuse:

— Taică, nu te mai zbuciuma, că toți urmăm același drum și vom bate la aceeași poartă.

Iar hammamgiul se înturnă spre Daul'makan și îi spuse:

— Allah să te răsplăteasă pentru mila ta, o, copilul meu! Și deie el ca într-o zi să ni se schimbe necazurile în bucurii și să alunge de la noi mâhnirea! încât la ce slujește să ne mohorâm mai mult, când totul este scris! Să ne ridicăm dară și să străbatem oleacă această cetate a Damascului, pe care nu am avut încă răgazul s-o vedem, că vreau să te știu cu pieptul ușurat și cu sufletul voios.

Și Daul'makan spuse:

— Gândul tău îmi este poruncă!

---

Răspuns de AnnaE · aprilie 27, 2021

continuarea povestii...

Atunci hammamgiul se ridică și, mână în mână, ieși cu Daul'makan; și porniră să străbată agale sukurile și ulițele Damascului. Și ajunseră dinaintea unei clădiri mari, unde erau pesemne grajdurile valiului Damascului, că la poartă văzură sumedenie de cai și de catâri și o mulțime de cămile îngenuncheate, pe care cămilarii încărcau saltele, perne, legături, lăzi și tot soiul de poveri; se mai afla acolo și o liotă de robi, și de slujitori tineri, și bătrâni, și toată lumea aceea striga și vorbea și era numai o zarvă și un huiet. Și Daul'makan își zise în sine: „Cine știe ai cui or fi toți acești robi, și aceste cămile, și aceste lăzi?” Apoi întrebă pe unul dintre slujitori, care îi răspunse:

— Este un peșcheș al valiului Damascului și este trimis sultanului Omar Al-Neman. Iar toate celelalte sunt haraciul de un an al cetății Damascului pentru sultanul Omar Al-Neman.

Când Daul'makan auzi vorbele acestea, ochii i se umplură de lacrimi, și prociti încetișor stihurile:

Dacă prietenii, departe, Învinuiesc tăcerea mea și rătăcirile-mi deșarte, -

Să le răspund, cum voi putea?

Dacă plecarea mea ucise și gândul că m-avură drag și dorurile-n lacrimi scrise -

Ce pot eu, un sărman pribeag?

Iar dacă-ndur și chin, și jale, Eu, care totul am pierdut, Cum să mai aflu oare cale spre anii stinsului trecut?

Apoi tăcu o clipită, și alte stihuri îi cântară în minte:

El își strânse cortul și plecă departe, Și-mi lăsă în suflet dorul care arde, A plecat! Și viața-mi curge fără țel, Inima-mi străbate zarea după el.

Ah, dacă vreodată îl voi mai găsi, Cât noian de vorbe dulci îi voi șopti!

După ce isprăvi aceste stihuri, Daul'makan începu să plângă. Atunci hammamgiul cel milos îi spuse:

— O, copilul meu, fii cu judecată! Cu mare caznă am ajuns să te facem a-ți dobândi sănătatea, și ai să cazi acum iar bolnav de atâtea lacrimi câte le verși! Îndură-te de te potolește, că tare mi-e teamă și mult mi-e frică să nu ți se întoarcă boala!

Caci Daul'makan nu se mai putu stăpâni și, plângând întruna de dorul suroră-sii Nozhatu și al tătâne-său, prociti aceste stihuri minunate:

Copile, petrece și râzi pe pământ, Că, iată, pământul durează mereu.

Ci viața se duce ca fulgul în vânt.

Iubește deci viața, cu bine, cu greu, Și adu-ți aminte, copile al meu, Că moartea ne-adună pe rând.

Te bucură, dară, de fiece clipă!

O vezi? Fericirea se duce ușor, Grăbită e foarte bătaia de-aripă, Nimic nu ne lasă din spornicu-i zbor.

Nimic nu ne lasă! Din viața întreagă nu-i dat nimănuia, aici, să culeagă alt bun – doar tristețe și zădărnicie.

Deci lumea și viața, copile, să-ți fie ca hanul în care un biet călător oprește o clipă la dulce popas;

Deci fă ca pământul cu soare și flori să-ți fie un rateș la care ai mas.

După ce sfârși de procitit stihurile, pe care hammamgiul le ascultase pierit și încerca să le învețe pe dinafară spunându-și-le în mai multe rânduri, Daul'makan căzu pe gânduri o bucată de vreme. Atunci hammamgiul, care nu vroia să-l tulbure, îi spuse într-un sfârșit:

— O, tinere stăpâne al meu, te gândești mereu la țara ta și la părinții tăi, socot!

Daul'makan spuse:

— Da, taică! încât simt că nu mai pot să zăbovesc o clipită în țara aceasta și am să-mi iau bun-rămas de la tine și să plec cu această caravană, haida-hai, haida-hai, fără a mă osteni prea tare, și am să ajung astfel cu ea la Bagdad, cetatea mea.

Atunci hammamgiul îi spuse:

— Și eu cu tine! Că nu pot să te las singur, și nici să mă despărțesc de tine și, întrucât am și început să-ți fiu oblăduitor, nu vreau să mă opresc din drum acuma.

Și Daul'makan spuse:

— Allah să-ți întoarcă credincioșia, cu milele și cu toate soiurile de dărnicii!

Și fu bucuros până peste poate de atare noroc.

Atunci hammamgiul îl rugă pe Daul'makan să încalece pe măgar și îi spuse:

— Ai să stai pe măgar, de-a lungul călătoriei, atâta cât ai să vrei; iar când ai să fii ostenit de călărie, vei putea, dacă vei vrea, să descaleci și să mergi și pe jos oleacă.

Și Daul'makan îi mulțumi cu căldură și îi spuse:

— Chiar că ceea ce faci tu pentru mine nici un frate nu ar face pentru fratele său!

Pe urmă amândoi așteptară asfințitul soarelui și răcoarea nopții spre a porni la drum cu caravana și a ieși din Damasc către Bagdad. Și iac-așa cu Daul'makan și cu hammamgiul.

Cât despre tânăra Nozhatu, sora geamănă a lui Daul'makan, ea plecase de la hanul de la Ierusalim spre a încerca să găsească loc de slujnică pe la vreun om de vază, și să poată astfel să câștige ceva bani și să-și îngrijească fratele și să-i cumpere frigăruile de berbec după care jinduia. Și își acoperise capul cu bucata cea veche din mantia de păr de cămilă și pornise să bată ulițele la întâmplare, fără a ști încotro să se îndrepte; și era cu mintea și cu inima tare îngrijorate în privința fratelui ei și din pricina depărtării la care se aflau amândoi de părinții și de țara lor; și își ridică gândul spre Allah Cel Preaîndurător, și îi veniră pe buze stihurile acestea:

În jurul bietului meu suflet de pretutindeni se adună vâlvoi de negură nebună.

Un crâncen foc se-aprinde-n mine, Mă mistuie și mă topește, Iar doru-mi negru zugrăvește pe chip icoana suferinții și a nefericirii mele cu toate chinurile-i grele.

A depărtării prisosință prin sufletu-mi își taie vad.

De-a amintirilor căință ca-ntr-un adânc de bezne cad.

Nesomnu-i singurul tovarăș mâhnirii mele, noapte, zi, Și lacrima doar, iar și iarăși, Mi-e dată spre a mă hrăni.

Cum să pot eu, pe mai departe, Să-mi tăinui deznădejdea grea, Când nu știu meșteșug-aparte de-a te preface a uita, Când toată inima mea arde ca-ntr-un necontenit pojar în focul tristei mele soarte care mă-neacă-n valuri mari?

O, noapte, tu știi lunga-mi jale, Știi chinul meu trudind spre țel!

În tihna ceasurilor tale, Fii solul meu, trimis la el, O, noapte, și să-i spui în șoapte cât sufăr și cât mă frământ, Și că nu m-ai văzut, o, noapte, Dormind la pieptul tău nicicând.

Și pe când tânăra Nozhatu umbla așa trala pe uliți, văzu că vine spre ea, însoțit de cinci haidamaci de-ai săi, o căpetenie de beduini34 care se uita la ea lung și care fu cuprins deodată de un imbold aprig de-a o avea pe fata aceea tânără cu capu-acoperit cu bucata cea veche de mantie, și ai cărei nuri ieșeau și mai bine în vileag de sub cârpa ponosită și zdrențuită. Și păși îndrăzneț pe urmele ei și o așteptă să ajungă într-o uliță singuratică și tare strâmtă, și se opri dinaintea ei și îi spuse:

— O, copilă, ești slobodă sau ești roabă?

La vorbele beduinului, tânăra Nozhatu rămase înlemnită, apoi spuse:

— Fie-ți milă, o, trecătorule, nu-mi mai pune asemenea întrebări care îmi răscolesc chinurile și năpasta!

El îi spuse:

— O, copilo, dacă ți-am pus atare întrebare, am făcut-o pentru că am avut și eu șase fete, și am și pierdut cinci dintre ele, și nu mi-a mai rămas decât cea de a șasea, care trăiește singură și tristă în casa mea. Și tare aș vrea să găsesc pentru fetița mea o tovarășă care să-i țină de urât și s-o facă să-și petreacă vremea în chip mai voios. Și mult aș dori ca tu să fi fost slobodă, spre a-ți cere să primești să vii în casa mea și să fii ca o fată a mea de suflet și ca unul dintre ai mei, ca s-o faci pe fetița mea să uite de jalea care o ține de la moartea surorilor ei.

Când auzi asemenea vorbe, Nozhatu rămase încurcată de tot și spuse:

— O, șeicule, sunt o fată străină și am un frate bolnav cu care am venit din țara Hedjazului. Și tare aș primi să intru în casa ta spre a ține tovărășie fetei tale, dar numai cu învoiala de a fi slobodă să mă întorc, în fiecare seară, la fratele meu.

Atunci beduinul îi spuse:

— Păi de bună seamă, o, copilo, nu ai să-i ții tovărășie fetei mele decât ziua. Și, dacă vrei, chiar avem să-l mutăm pe fratele tău la mine, ca să nu fie singur deloc.

Și beduinul vorbi atâta de iscusit, încât o hotărî pe copilă să se ducă cu el. Da vicleanul nu ticluise toate astea decât ca s-o ademenească, întrucât nu avea nici țipenie de copil de nici un fel, și nici pat, și nici casă. Într-adevăr, nu peste mult, el și Nozhatu și ceilalți patru beduini ajunseră afară din cetate, într-un loc unde totul era pregătit de plecare: cămilele erau încărcate cu poveri, iar burdufurile erau pline cu apă. Iar căpetenia de beduini încălecă pe cămila lui și dădu semnul de plecare. Și se depărtară grabnic.

Atunci biata Nozhatu pricepu că beduinul o răpise și o amăgise; și începu să se jeluiască și să plângă, și pentru ea și pentru fratele ei cel părăsit fără de nici un sprijin. Caci beduinul, fără a se tulbura de jeletele ei, merse toată noaptea până în zori, fără a se opri, și ajunse într-un sfârșit în locuri ferite, departe de orice așezare, în pustie. Atunci, întrucât Nozhatu plângea întruna, beduinul își opri ceata și descălecă de pe cămilă și o ajută și pe Nozhatu să descalece și șezu dinaintea ei mânios și îi zise:

— O, păcătoasă de târgoveață puturoasă cu inimă de iepuroaică, vrei să-ți curmi plânsul ori ți-e mai drag să dobândești niște plesne de bici de să-ți dai sufletul?

La vorbele burzuluite ale necioplitului de beduin, biata Nozhatu își simți inima cum i se răzvrătește și își dori moartea, ca să sfârșească, și strigă:

— O, căpetenie de tâlhari din pustie, plod al mișeliei, pară a iadului, cum de cutezi să-mi înșeli așa buna-credință și să-ți calci făgăduielile? O, viclean spurcat, ce vrei să faci cu mine?

La vorbele sale, beduinul, mânios, veni la ea cu biciul ridicat și răcni:

— Păcătoasă de târgoveață, văd că ți-e drag să simți biciul pe fund! Or, află că, dacă nu-ți curmi numaidecât plânsetele care mă sâcâie și vorbele cu care limba ta cea ascuțită are cutezanța să răspundă în fața mea, am să-ți înșfac limba cu degetele mele și am să ți-o retez și am să ți-o înfund chiar în veșca ceea a ta. Și-așa am să fac, mă jur pe fesul meu!

La o atare amarnică amenințare, biata copilă, care nu era dedată cu asemenea vorbe buruienoase, începu să tremure și își înghiți lacrimile, de spaimă, și își ascunse capul sub văl, și nu se putu opri să nu suspine stihurile acestea de jale:

Ah, cine ar putea s-alerge oare până la casa-n care m-am născut să ducă vești de lacrimile-amare?

Vai, cum să mai îndur, cu glasul mut, Durerea grea și blestemata stare în care soarta neagră m-a pierdut?

Vai, n-am trăit atâta desfătare și-atât alint, în scurtul meu trecut, Decât ca să mă-ngrop în jalea mare?

Vai, cine ar putea s-alerge oare până la casa-n care m-am născut să ducă vești de lacrimile-amare?

La stihurile acestea minunat dăltuite, beduinul, care îndrăgise din născare poezia, fu pălit de milă față de preafrumoasa copilă necăjită și veni lângă ea și îi șterse lacrimile și îi dădu să mănânce o turtă de orz și spuse:

— Altă dată să nu mai încerci să-mi răspunzi când sunt mânios, întrucât firea mea nu îndură una ca asta. Și, că mă întrebi ce vreau să fac cu tine, iacătă! Află că nu mi te mai vroi de cadână, nici măcar de roabă, ci vroi să te vând vreunui negustor bogat care să se poarte cu dulceață față de tine și să-ți facă viața dulce, cum de altminteri ți-aș fi făcut-o și eu, Și, drept aceea, am să te duc la Damasc.

Iar Nozhatu răspunse:

— Facă-se pe voia ta!

Și pe dată încălecară iarăși pe cămilă și purceseră iarăși spre Damasc; iar Nozhatu tot îndărătul beduinului. Și întrucât o sâcâia foamea, mâncă o bucată din turta de orz dată de răpitorul ei.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a cincizeci și șasea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu a mâncat o bucată din turta de orz dată de răpitorul ei. Și ajunseră în curând la Damasc și traseră să poposească la hanul Sultani, așezat aproape de Bab El-Malek. Și cum Nozhatu era tare mohorâtă și șofrănită de amărăciune, și cum tot plângea întruna, beduinul îi zise cu glas mânios:

— Dacă nu-ți curmi lacrimile, ai să-ți pierzi frumusețea și prețul, și n-am să mai pot să te vând decât vreunui balcâz de ovrei. Cugetă la asta, o, târgoveațo!

Pe urmă beduinul o încuie cu grijă pe Nozhatu într-o odaie de la han și zori a se duce în târgul de robi să dea ochii cu vânzătorii de robi; și le-o zugrăvi pe frumoasa copilă răpită, spunându-le:

— Am cu mine o roabă tânără pe care am adus-o de la Ierusalim; și are un frate bolnav pe care am fost nevoit să-l las acolo la niște neamuri de-ale mele, ca să-l îngrijească bine. Încât se cere ca acela dintre voi care va voi s-o cumpere să nu uite a-i spune, spre a o liniști, că fratele ei bolnav va fi îngrijit la Ierusalim chiar în casa mea, adică a lui, a cumpărătorului. Și m-aș îndura astfel s-o las mai ieftin.

Atunci unul dintre negustori se sculă și îl întrebă:

— Ce vârstă are roaba aceea?

Beduinul răspunse:

— Este o copilă tânără de tot, încă fecioară, dar bună de măritat. E plină de pricepere, de gingășie, de ascuțime de minte, de frumusețe și de desăvârșiri. Dar de când cu boala lui frate-său, supărarea a cam slăbit-o, a ugilit-o și a făcut-o să-și piardă oleacă din plinătatea trupului. Da toate astea sunt lesne a le face să se întoarcă, numai cu oleacă de îngrijire și de uitare.

Atunci negustorul îi spuse:

— Merg cu tine să-ți văd roaba, devreme ce mi-ai înșiruit toate harurile ei; da cu învoiala că, dacă n-am s-o găsesc pe placul meu, nu suntem îndatorați niciunul cu nimic; dar dacă o fi într-adevăr precum zici, am să ți-o cumpăr la prețul cu care avem să cădem la înțelegere; și nu îți voi plăti acest preț decât odată ce voi vinde și eu roaba, întrucât se cuvine să-ți spun socoata mea: află că o iau anume pentru sultanul Omar Al-Neman, stăpânul peste Bagdad și peste Khorasan, și al cărui fiu, emirul Șarkan, este cârmuitorul Damascului, cetatea noastră. Așa că am să mă duc la emirul Șarkan, care mă știe, și am să-i arăt cumu-i treaba, și el are să-mi dea o scrisoare pentru sultanul Omar Al-Neman care, în temeiul poftei lui știute după roabele fecioare, nu are să pregete să mi-o cumpere la un preț priincios. Și atunci am să-ți plătesc prețul hotărât între noi doi.

Și beduinul răspunse:

— Primesc învoiala.

Atunci amândoi porniră către hanul Sultani, unde era încuiată Nozhatu, iar beduinul o strigă cu glas tare pe copila ascunsă după perete, spunându-i: „Hei, Nahia! Hei, Nahia!” întrucât beduinul socotise că un asemenea nume era bun de dat roabei lui. Ci la numele cel nou pentru ea, biata copilă începu să plângă și nu răspunse. Atunci beduinul îi spuse negustorului de robi:

— Vino, că iacăt-o colea înăuntru. Îți îngăduiesc să te duci la ea și s-o cercetezi bine, da fără s-o înfricoșezi, și vorbește-i cu blândețe precum am obiceiul să fac și eu.

Și negustorul trecu pragul și se duse la copilă și-i spuse:

— Pacea fie cu tine, o, copilă!

Și Nozhat răspunse cu un glas dulce ca zahărul și în rostirea cea mai aleasă pe limba arăbească:

— Și asupra-ți fie pacea și milele lui Allah!

La atare mlădiere, negustorul fu până peste măsură de mulțumit; și se uită cu luare-aminte la roaba cea tânără, care avea chipu-acoperit de zdreanța pănuroasă și își zise în sineși: „Ya Allah! Ce gingașă e și ce vorbire curată are!” Iar ea de asemeni se uită la negustor și gândi: „Bătrânul are un chip tare dulce și o înfățișare preacinstită și îndatoritoare. Deie Allah să ajung roabă la el, ca să scap de bădăranul de beduin cel cu năravuri crunte și cu înfățișare siloasă! Încât se cuvine să răspund cu isteciune și să-mi dau în vileag purtările mele alese și felul de a vorbi cu gingășie, că bătrânul nu a venit aici decât ca să mă audă cum vorbesc.” Și cum negustorul tocmai o întreba, zicându-i: „Cum o duci, o, copilo?”, ea se uită cu sfiiciune în pământ și, cu dulceață, răspunse:

— O, preacinstite taică, mă întrebi de starea mea, iar starea mea nu i-ai dori-o nici celui mai rău dușman al tău. Caci fiecare om își poartă ursita legată la gât, spune Prorocul Mahomed – asupra-i fie rugăciunea și pacea lui Allah!

Când auzi asemenea vorbe, negustorul rămase uluit până peste marginile uluirii, și mințile lui își luară zborul de bucurie, și își zise: „Hotărât! Acuma sunt încredințat, măcar că încă nu i-am văzut chipul, care trebuie să fie răpitor, că am să scot tot ce vreau de la sultanul Omar Al-Neman!” Pe urmă se întoarse înspre beduin și nu se putu opri a-i spune:

— Roaba este minunată! Cât ceri pe ea?

La vorbele acestea, beduinul, mânios, strigă:

— Cum de cutezi să spui că e minunată, când este făptura cea mai ticăloasă? Or nu știi că acuma are să-și închipuie că e chiar minunată și că n-am să mai pot să am nici o putere asupra ei? Pleacă! Nu mai vreau s-o vând!

Atunci negustorul pricepu că beduinul este o vită desăvârșită și că nici o judecată nu ar putea să aibă vreo urmare asupra lui. Așa că îl luă altminteri și încercă să-i întoarcă potrivnicia și spuse:

— O, șeicule de beduini, eu tot o iau, măcar de o fi făptură cea mai ticăloasă, și o cumpăr, în pofida cusururilor ei.

Atunci beduinul, oleacă mai domolit, zise:

— Fie! da tu cât socoti să-mi dai, ia să vedem!

Negustorul spuse:

— Zicala spune: „Tatăl dă numele fiului său!” încât cere tu ceea ce socoti de cuviință.

Ci beduinul nu vru să audă de nimic și zise:

— Ba tu să spui cât dai.

Și negustorul chibzui: „Beduinul e o vită încăpățânată și deplină. Cât aș putea să-i dau, mai cu seamă acuma când fata mi-a câștigat inima cu dulceața graiului și cu limbuția ei? Și socot că, pe deasupra, mai trebuie să știe și a scrie, și a citi. Neîndoielnic! Acesta-i chiar un har dintre cele mai rare ale lui Allah asupra-i! Și zău că beduinul habar nu are s-o cântărească la prețul ei! Pe urmă se întoarse către beduin și îi spuse:

— Îți dau două sute de dinari de aur, afară de misitia și agarlâcurile de vânzare ce se cuvin vistieriei și pe care le iau asupra-mi să le plătesc.

Dar beduinul, mânios, strigă:

— A, neguțătorule, ușchea! Nu vând! Că nu ți-aș lăsa pentru două sute de dinari nici baremi bucata cea veche de sac cu care își acoperă capul! S-a isprăvit! n-o vând, și vreau s-o țin eu și s-o duc în pustie ca s-o pun să-mi pască acolo cămilele și să-mi macine semințele!

Pe urmă țipă la fată:

— Vino-ncoace, puturoaso! Plecăm!

Și cum negustorul nu se clintea, beduinul se întoarse către el și-i țipă:

— Pe fesul meu! nu mai vând nimic! Întoarce-ți spatele și du-te, că de unde nu, ai să auzi de la mine niște lucruri ce nu au să-ți fie pe plac!

Atunci negustorul gândi în sinea lui: „Nu mai încape îndoială, beduinul acesta care se jură pe fesul lui este nebun peste fire! Da oi ști eu cumva să-i dau de hac, că fata prețuiește cât o hasna întreagă de nestemate; și de-aș avea bani la mine, i-aș da pe dată vitei de beduin, ca să isprăvesc.” Pe urmă îi spuse liniștit beduinului, ținându-l împăciuitor de mantie:

— O, șeicule de beduini, nu te zădărî, mă rog ție! Văd că nu ai deprinderea vânzărilor și a cumpărărilor. Se cere multă răbdare și iscusință în asemenea treburi. Fii liniștit, că eu am să-ți dau, să mă crezi, tot ce vei vrea. Da mai trebuie, înainte de toate, precum se face în asemenea soiuri de negustorii, să văd chipul și înfățișarea roabei!

Și beduinul zise:

— Bine, fie! Uită-te la ea cât vrei și, dacă vrei, dezbrac-o și în pielea goală, și pipăi-o și încearc-o peste tot și cât ți-o plăcea.

Și negustorul își ridică mâinile către cer și strigă:

— Ferească-mă Allah s-o las goală ca pe roabe! nu vreau să-i văd decât chipul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cincizeci și șaptea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că negustorul a spus:

— Nu vreau să-ți văd decât chipul.

Și se duse la Nozhatu, cerându-și întruna iertăciune pentru sfruntare, și șezu jos lângă ea plin de tulburare, și o întrebă cu dulceață:

— O, stăpână a mea, care îți este numele?

Ea îi spuse suspinând:

— Mă întrebi de numele pe care îl port acum, sau de numele meu din vremea trecută?

El îi spuse, uluit:

— Așadar ai un nume nou și un nume vechi?

Ea răspunse:

— Da, o, șeicule! Numele meu cel vechi a fost Bucuria-Vremilor, iar numele cel nou este Jalea-Vremilor.35

La vorbele acestea, spuse cu glasul cel mai trist, bătrânul negustor își simți ochii cum se umezesc de lacrimi. Iar tânăra Nozhatu așijderea nu-și putu ține lacrimile și prociti jalnic stihurile acestea:

Te port mereu în suflet, o, călător grăbit!

Spre care țări străine cărarea-ți se-abătu?

Pe la ce fel de neamuri departe-ai poposit?

În tihna cărei case trăiești acuma tu?

Din ce izvor bei oare, hoinarule, acum?

Eu, cea care te plânge și te așteaptă, eu cu florile-amintirii hrănesc al vieții scrum și beau fântâni de lacrimi din ochii-mi triști mereu.

În gândurile mele nimic nu e mai crud decât al despărțirii mult-îndelung amar.

Pe lângă el, oricare alt chin e-un vis cernut, Și l-aș purta cu zâmbet, voioasă ca de-un har.

Caci beduinul găsi că taifasul ținea prea îndelung și veni la Nozhatu, cu biciul ridicat, și îi zise:

— Ce ai atâta de pălăvrăgit? Saltă-ți vălul de pe ochi și gata!

Atunci Nozhatu se uită la negustor și îi spuse cu glas deznădăjduit:

— O, preacinstite șeic, fie-ți milă! scapă-mă din mâinile tâlharului acesta fără de lege, care nu știe de Allah! Altminteri, chiar în noaptea aceasta, am să mă omor, neabătut!

Atunci negustorul se întoarse către beduin și îi spuse:

— O, șeicule de beduini, chiar că fata asta-i pentru tine o belea. Vinde-mi-o așadar la prețul care îl vrei!

Caci beduinul țipă:

— Îți mai spun o dată că tu trebuie să spui cât dai, sau am s-o iau pe dată și am s-o duc în pustie s-o pun la păscut cămilele și la strâns balegă de vite!

Atunci negustorul îi spuse:

— Bine, hai! ca să isprăvim, îți dau, auzi-mă bine, prețul de cincizeci de mii de dinari de aur.

Dar vita cea căpățânoasă răspunse:

— A, păi nu! Allah să ne fie martor! nu facem târgul!

Atunci negustorul spuse:

— Șaizeci de mii de dinari!

Și beduinul spuse:

— Allah să ne fie martor! atâta nu acoperă nici măcar banii pe care i-am cheltuit ca s-o hrănesc și să-i cumpăr turte de orz! că, să știi bine, negustorule, am cheltuit cu ea, numai pe turtele de orz, nouăzeci de mii de dinari de aur!

Atunci negustorul, năucit de nebunia bădăranului, îi spuse:

— Păi, o, beduinule, și tu și părinții tăi și toți cei din seminția ta, în viața voastră toată, hotărât că n-ați mâncat orz nici baremi de o sută de dinari! Da, într-un sfârșit, am să-ți fac cea din urmă îmbiere și am să-ți spun vorba de încheiere; iar de nu primești, mă duc de aici drept la emirul Șarkan, valiul Damascului, și-i dau de știre despre chinurile pe care le îndură această copilă roabă, pe care de bună seamă că ai furat-o, tâlharule și jafnicule!

La vorbele negustorului, beduinul spuse:

— Îți las roaba la prețul acesta, că trebuie să mă duc la suk să cumpăr niște sare.

Atunci negustorul nu putu a se opri să nu râdă; și îi luă, pe beduin și pe copila roabă, și îi duse la el acasă, și îi plăti peșin beduinului prețul tocmit, după ce puse să fie cântărit cu grijă dinar cu dinar, către zaraful obștesc. Atunci beduinul ieși și încălecă iarăși cămila lui și luă calea Ierusalimului, zicându-și: „Dacă fata mi-a adus o sută de mii de dinari, fratele ei are să-mi aducă pe puțin tot atâta. Așa că am să mă duc să-l caut.” Și, când ajunse la Ierusalim, chiar că se apucă să-l caute pe Daul'makan pe la toate hanurile; da întrucât acela și plecase cu hammamgiul, beduinul cel hulpav nu-l mai găsi. Și iac-așa cu beduinul. Da cât despre tânăra Nozhatu…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cincizeci și opta noapte spuse:

Da cât despre tânăra Nozhatu, iacătă! Negustorul cel de treabă, după ce o aduse la casa lui, îi dădu niște haine tare bogate și mult gingașe, tot ce avea el mai frumos; pe urmă se duse cu ea la sukul de argintari și de giuvaiergii și o pofti să-și aleagă, pe pofta ei, giuvaierurile și podoabele care îi plăceau, și le puse pe toate într-o năframă de mătase și le cără acasă și i le dărui. Pe urmă îi spuse:

— Acuma, tot ce doresc de la tine, în schimb, este să nu uiți a-i spune emirului Șarkan, când am să te duc la saraiul lui, prețul întocmai la care te-am cumpărat, ca nici el să nu uite a-l pomeni, la rându-i, în scrisoarea ce are s-o trimită și pe care am să i-o cer pentru sultanul Omar Al-Neman la Bagdad. Și, pe deasupra, aș vrea ca emirul Șarkan să-mi dea un senet de slobodă trecere și o dezlegare cu care, pentru mărfurile pe care de aici înainte le voi lua cu mine, să nu plătesc nici un agarlâc și nici o vamă la intrarea lor în Bagdad.

La vorbele acestea, Nozhatu scoase un suspin și ochii se umeziră de lacrimi. Atunci negustorul îi spuse:

— O, copila mea, pentru ce, ori de câte ori rostesc numele de Bagdad, te văd că suspini așa, cu lacrimi în ochi? Vei fi având acolo pe vreunul care ți-e drag, ori vreo rudă, ori vreun negustor? Spune, nu-ți fie teamă de nimic! Că eu îi știu pe toți negustorii din Bagdad și pe ceilalți.

Atunci Nozhatu spuse:

— Pe Allah! Nu știu pe nimeni acolo, decât chiar pe sultanul Omar Al-Neman, stăpânul Bagdadului!

Când negustorul de la Damasc auzi lucrul acesta nemaipomenit, nu putu a se opri să nu ofteze un oftat mare de bucurie și de mulțumire, și își zise în sinea lui: „Iacătă că mi-am ajuns ținta!” Pe urmă o întrebă pe copilă:

— I-ai mai fi fost dusă vreodată de vreun negustor de roabe, mai înainte?

Ea răspunse:

— Nu; da numai că am fost crescută în chiar saraiul lui, dimpreună cu fiică-sa. Și tare mă îndrăgea; și orice i-aș fi cerut, era pentru el lucru sfânt. Așa că, dacă vrei să capeți de la el vreun hatâr cumva, nu vei avea decât să mi-l spui și să-mi aduci o pană, călimărurile și o foaie de hârtie, și îți voi scrie o scrisoare pe care s-o pui în chiar mâinile sultanului Omar Al-Neman și căruia să-i spui: „O, sultane, roaba ta preasupusă Nozhatu a îndurat năpastele soartei și ale vremurilor, și chinurile nopților și ale zilelor; și a fost vândută și iarăși vândută, și a schimbat stăpâni și case; și la ceasul de acum se află în casa celui ce șade în scaunul tău de domnie de la Damasc. Și, apoi, îți trimite plecăciunea și urarea ei de pace!”

La vorbele acestea uluitoare și pline de har, negustorul fu până peste măsură de bucuros și de minunat, și prețuirea lui pentru Nozhatu crescu până peste poate în inima sa; și, plin de cinstire, o întrebă:

— Fără de îndoială, o, copilă minunată, tu trebuie să fi fost răpită din saraiul tău, și înșelată, și vândută. Și fără de îndoială că trebuie să fii pricepută la scriituri și la cititul Coranului.

Și Nozhatu spuse:

— Într-adevăr, o, preacinstitule șeic! Cunosc Coranul și povețele înțelepciunii; și, apoi, științele doctoricești; cartea de călăuzire întru taine; tâlcuirile la scrierile lui Hipocrate și ale lui Galen cel Înțelept36, pe care și eu le-am adăugit; am citit cărțile de filosofie și de logică; cunosc puterile buruienilor de leac și lămuririle lui Ibn-Bitar37; am dezbătut cu cărturarii Kanunul lui Ibn-Sina38; am găsit dezlegarea la multe ghicitori și taine; am cercetat toate desfășurările geometrice; am cercetat arhitectura; am învățat îndelung anatomia și cărțile șafiite39, precum și sintaxa, gramatica și datinile graiului; și am petrecut multă vreme printre cărturari și printre ulemale40 de toate soiurile; eu însămi am scris multe cărți de rostire frumoasă, de retorică, de aritmetică, de judecăți logice; și cunosc științele despre duh și despre cele dumnezeiești; și mi-am întipărit în minte tot ceea ce am învățat. Și-acuma dă-mi calamul și foaia de hârtie ca să scriu scrisoarea, dacă vrei! Și toată scrisoarea am să ți-o scriu în stihuri bine întocmite, pentru ca, pe tot drumul de la Damasc până la Bagdad, să poți gusta desfătul de a o citi și de a o răsciti, și ca să nu mai ai trebuință a căra cu tine cărți de drumeție; întrucât ea are să-ți fie o dulceață la singurătate și un prieten de taină la popasuri!

Atunci bietul negustor, uluit de-a binelea, strigă:

— Ya Allah! Ya Allah! Fericită casa care îți va sluji de adăpost! Și cu atât mai fericit acela care va sălășlui cu tine!

Și îi aduse cu supușenie călimărurile și sculele. Și Nozhatu luă calamul, îl înmuie în călimărul cu cerneală, îl încercă mai întâi pe unghie, apoi scrise stihurile acestea:

Aceste stihuri au fost scrise de mâna celei ce, prin gânduri, E soră cu frământul mării plângând sub baterea de vânturi;

Căreia pleoapele-i sunt arse de lung nesomnu-i în durere, Iar frumusețea-i e uscată de așteptări și de veghere;

Și care-n multa-i suferință își face zi din neagra noapte, Și-n aspru pat se chinuiește gemându-și dorurile-n șoapte.

Mâhnirea ei aci-i – strunită în stihuri jalnice și grele, Pe care le-au țesut, cu gândul la tine, degetele mele.

De toată bucuria vieții în sufletul meu nici o strună n-a mai sunat de când mă smulse departe soarta mea-n furtună.

Iar tinerețea mea-i pustie de zâmbete și de cântare, Și nu mai știu, în viața-mi tristă, ce e o zi de sărbătoare, Căci, fără tine, despărțirea deprinse ochii mei cu veghea, Și somnul mi-l răpi, și numai cu bocete-mi umplu urechea.

Mi-am spus durerile la vânturi, dar vânturile niciodată nu le-au dus celui pentru care le-am tot șoptit, nemângâiată.

Și nici nu mai cutez să stărui, nădejdea-mi toată fum și scrum e.

Să iscălesc vreau doar această jelanie cu tristu-mi nume:

Cea ruptă de părinți și țară, cea pururea fără alean, Ajunsă roabă-n lumi străine, sărmana Nozhatu'zaman.

După ce Nozhatu isprăvi de scris, presără cu nisip foaia, o împături cu grijă și i-o înmâna negustorului, care o luă cu cinstire, și-o duse la buze, pe urmă la frunte, o înveli într-o pânză de mătase și strigă:

— Slavă Aceluia carele te-a plămădit, o, făptură de minunare!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a cincizeci și noua noapte spuse:

— Slavă Aceluia carele te-a plămădit, o, făptură de minunare!

Și nu mai știa ce să facă spre a da cinstirile cuvenite oaspetei sale; și o podidi cu toate dovezile de supușenie și de preaslăvire; și gândi că pesemne s-ar cădea a începe cu a o îmbia să facă o scaldă, de care pesemne că va fi având mare nevoie. Și, într-adevăr, copila se învoi cu grăbire; și el o însoți până la hammam, mergând înaintea ei și ducându-i, într-o legătură de catifea, hainele curate cu care urma să se îmbrace după scaldă. Și chemă să vină băieșița cea mai bună de la hammam și i-o dădu în seamă pe copilă, și îi spuse:

— Îndată ce scalda se va sfârși, să vii să mă chemi!

Și pe când Nozhatu, ajutată de băieșiță, își făcea scalda, bătrânul negustor se duse la suk să cumpere tot soiul de poame și de sorbeturi, și veni să le aștearnă pe podina unde Nozhatu urma să se îmbrace.

Atunci băieșița, odată scalda isprăvită, o însoți pe Nozhatu, sprijinind-o, până la podină, și o înveli cu cearceafuri și cu ștergare înmiresmate; și începură amândouă să mănânce poame și să bea sorbeturi; și, când sfârșiră, dădură ce mai rămăsese paznicei hammamului.

Și, în clipita aceea, sosi și negustorul cel cumsecade. Și le aduse un sipet din lemn de sandal. Puse sipetul pe podină și îl deschise, rostind numele lui Allah, și purcese, ajutat de băieșiță, a osteni la îmbrăcatul domniței Nozhatu, spre a o călăuzi apoi până la emirul Șarkan. Și îmbrăcatul începu.

Negustorul îi dădu domniței Nozhatu mai întâi o cămașă subțire de mătase albă și, spre a și-o pune peste păr, o basma de zarafir care numai ea prețuia o mie de dinari. Îi puse apoi o rochie croită după tipicul turcesc, toată bătută cu zarafir, și, în picioare, niște iminei de piele roșie înmiresmată cu musc; și imineii aceia cârmâzii erau împodobiți cu buburuze de aur și cu flori învârstate cu mărgăritare și cu nestemate. Îi petrecu apoi prin urechi niște cercei de mărgăritare alese, care prețuiau fiecare câte o mie de dinari de aur; și îi petrecu pe după gât un gherdan de aur meșterit, și îi încercui sânii cu o țesătură de nestemate; pe urmă, deasupra mijlocului, îi încinse boiul cu o cingătoare bătută cu zece șiruri de boabe de chihlimbar și de cornuri de lună de aur; și în fiecare boabă de chihlimbar era învârstată câte o piatră de rubin, iar în fiecare corn de lună erau câte nouă mărgăritare și câte zece diamanturi. Și iac-așa fu îmbrăcată Nozhatu; și purta pe ea, astfel, mai bine de o sută de mii de dinari, în giuvaieruri și odoare.

Atunci negustorul o rugă să-l urmeze și ieși cu ea de la hammam și merse înaintea ei, cu înfățișarea mândră și făloasă, dând la o parte trecătorii din cale. Și toți trecătorii erau năuciți de frumusețea fetei și uluiți la vederea ei și se minunau:

— Ya Allah! Mașallah! Slavă lui, întru făpturile sale! O, fericit insul care o are în stăpânire!

Și negustorul mergea așa înainte, iar ea în urma lui, până ce ajunseră la saraiul emirului Șarkan, cârmuitorul Damascului.

Și, după ce intră la beizadea Șarkan, negustorul sărută pământul dintre mâinile lui și spuse:

— Iacătă că îți aduc un dar fără de asemuire, cea mai frumoasă și cea mai minunată lucrare a vremurilor de-acum, un lucru care îngemănează în el toate darurile și toate harurile, toate chemările și toate desfătările!

Atunci crai Șarkan îi spuse:

— Grăbește de mi-l arată.

Și negustorul ieși și se întoarse aducând-o pe Nozhatu de mână, și o ținu în picioare dreaptă dinaintea emirului. Caci beizadea Șarkan nici gând să cunoască în acea minune pe soră-sa Nozhatu, pe care o lăsase copilă pruncă la Bagdad și pe care de altminteri nici n-o văzuse nicicând, dată fiind ciuda pe care o simțise la nașterea ei și la cea a fratelui ei Daul'makan. Și fu până peste poate de vrăjit dinaintea acelui boiu și a celor nuri minunați, și mai cu seamă după ce negustorul adăugă:

— Iacătă lucrarea cea fără de asemuire și fără de pereche din veacul ei. Și, pe lângă frumusețea care îi este un dar din fire, mai are și toate harurile și e dăscălită în toate tainele credinței, ale pravilei și ale socotitului. Și e gata să răspundă la toate întrebările celor mai mari învățați din Damasc și din împărăție!

Încât emirul Șarkan nu mai șovăi o clipită și îi spuse negustorului:

— Spune-i vistiernicului să-ți plătească prețul, și lasă-mi-o, și du-te în pace!

Atunci negustorul îi spuse:

— O, doamne scump, copila aceasta, în socoata mea, era menită dintru-ntâi sultanului Omar Al-Neman tătânele tău; și nu venisem decât ca să mă rog ție a-mi da o carte de înfățișare la el; dar, întrucât fata îți place, să rămână aici! Și dorința ta se află asupra capului și în ochii mei! Iar în schimb nu te-aș mai ruga decât să-mi dai slobozenie de trecere de acum înainte pentru toate mărfurile mele, și dezlegarea de a nu mai plăti nici odată vreo vamă de nici un soi.

Atunci Șarkan îi spuse:

— Ți le dăruiesc. Da, pe deasupra, spune-mi cât te-a costat fata, pentru ca la rându-mi să poruncesc să ți se întoarcă prețul.

Și negustorul spuse:

— M-a costat o sută de mii de dinari de aur; și are pe ea lucruri de alți o sută de mii de dinari de aur.

Iar Șarkan porunci să fie chemat vistiernicul și spuse:

— Plătește numaidecât acestui preacinstit șeic două sute mii de dinari de aur, și încă alți o sută douăzeci de mii. Și, pe deasupra, dă-i mantia de fală cea mai frumoasă din dulapurile mele. Și să se știe că de astăzi înainte se află sub ocrotirea domniei mele și că nici un bir nu trebuie să i se mai ceară vreodată.

Apoi craiul Șarkan porunci să vina cei patru cădii de frunte ai Damascului și le spuse…

Ci în clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaizecea noapte spuse:

— Îmi sunteți martori că din ceasul acesta o dezrobesc și o slobozesc pe această tânără roabă, pe care am cumpărat-o acum, și mi-o fac soție.

Atunci cei patru cădii zoriră să scrie senetul de slobozenie; și scriseră apoi senetul de căsătorie și îl pecetluiră cu pecetea lor. Iar emirul Șarkan nu pregetă, în mărinimia lui, să împartă o grămadă mare de aur la toți cei de față, spre a-și cinsti bucuria, și aruncă pumni întregi de galbeni care se împrăștiară și fură strânși de pe jos de către slujitori și robi.

Atunci emirul Șarkan îi lăsă pe toți cei de față să plece și nu îi mai opri în sală decât pe cei patru cădii de frunte și pe negustor. Și se întoarse către cădii și le spuse:

— Acuma vreau să ascultați vorbele pe care această copilă are să ni le spună, pentru ca să ne dea o dovadă de grăire aleasă și de învățăciune, și pentru ca voi să cântăriți spusele acestui bătrân negustor.

Și cadiii răspunseră:

— Ascultăm și ne supunem!

Atunci emirul Șarkan porunci să se tragă o perdea mare prin mijlocul sălii, și o așeză pe copilă îndărătul perdelei, ca să nu fie stânjenită și ca să poată să se tolănească în voie și să vorbească fără a fi văzută de către străini.

Și, de îndată ce perdeaua fu întinsă, femeile de slujbă veniră s-o înconjoare pe stăpâna lor cea nouă, și o ajutară să se simtă mai în voie și să se ușureze de o parte din hainele de pe ea; și o fericeau și se minunau de desăvârșirile ei și, în bucuria lor, îi sărutau picioarele și mâinile. Și, la rându-le, soțiile emirilor și ale vizirilor nu zăboviră a afla vestea și zoriră să vină la Nozhatu spre a-i așterne la picioare temenelile lor și să audă vorbele pe care avea să le rostească dinaintea emirului Șarkan și a cadiilor cei mari ai Damascului. Și, până a se duce la ea, nu uitară a-și cere învoire de la soții lor.

Când le văzu intrând pe soțiile vizirilor și ale emirilor, Nozhatu se ridică spre a le primi, și le sărută cu prietenie, și le pofti să șadă lângă ea îndărătul perdelei; și le zâmbea cu gingășie și le spunea vorbe de bun venit, spre a răspunde la urările și la închinăciunile lor; și fu atâta de dulce că toate se minunară de manierele, de frumusețea, de gingășia și de deșteptăciunea ei, și își ziseră între ele:

— Ni s-a spus că e o roabă slobozită; da chiar că nu poate să fie decât domniță de baștină și fiică de domn!

Și îi spuseră:

— O, stăpână a noastră, ne-ai luminat cetatea cu venirea ta și ne-ai umplut de slavă țara și domnia. Și domnia aceasta este domnia ta, și saraiul acesta este saraiul tău, și noi toate suntem roabele tale!

Iar ea le mulțumi mult pentru vorbele lor, și în chipul cel mai dulce și cel mai ispitit.

Caci, în clipita aceea, Șarkan o strigă de dincolo de perdea și îi spuse:

— O, copilă scumpă, giuvaier al vremurilor noastre, suntem aici toți, gata să te ascultăm cum ne spui câteva pilde desfătătoare, tu cea despre care se zice că ești dăscălită în toate științele și până și în tainele cele atâta de anevoioase ale sintaxei limbii noastre.

Atunci tânăra Nozhatu, cu glas dulce ca zahărul, răspunse de după perdea:

— Dorința ta îmi este poruncă, și se află pe capul și în ochii mei! Încât, spre a-ți împlini dorința, îți voi spune, o, stăpâne al meu, câteva dintre învățămintele minunate despre cele trei porți ale vieții.

Și Nozhatu, de după perdea, spuse:

Învățămintele despre cele trei porți îți voi vorbi dintru început, o, mărite doamne, despre poarta cea dintâi: meșteșugul de a te călăuzi în viață.

Află, dar, că viața are un țel, iar țelul vieții este desăvârșirea evlaviei.

Or, evlavia cea mai de seamă este dragostea față de credință. Ci nimeni nu răzbate la evlavie decât printr-o viață fierbinte și dăruielnică. Iar viața dăruielnică poate să fie trăită și împlinită pe oricare dintre cele patru mari căi ale omenirii: ocârmuirea, negoțul, plugăria și meșteșugurile.

În ceea ce privește ocârmuirea: este de trebuință ca aceia (cei rari), care sunt chemați să ocârmuiască lumea, să fie înzestrați cu multă cunoaștere la treburile politicești, cu o isteciune deplină și cu o agerime de minte desăvârșită. Și, cu nici un chip, nu se cade să se lase mânați de toanele lor, ci de o aleasă râvnă, al cărei capăt este Allah Preaînaltul. Și dacă ei își vor întemeia puterea pe această râvnă, dreptatea va domni între oameni, iar dezbinarea va conteni pe fața pământului.

Însă, cel mai adesea, ei nu urmează decât pornirile lor și alunecă în rătăciri fără de leac. Caci un ocârmuitor nu este de folos decât atât cât poate să fie drept și nepărtinitor și să-i împiedice pe cei puternici să-i obijduiască pe cei slabi și pe cei mărunți; de nu, el este fără de folos.

De altminteri, marele Ardeșir41, cel de al treilea domn al perșilor, unul dintre coborâtorii din Sassan, a spus vorba aceasta: „Ocârmuirea și credința sunt două surori gemene: credința este o comoară, iar ocârmuirea este paznicul ei”.

Iar Prorocul nostru Mahomed (asupra-i fie pacea și rugăciunea!) a spus: „Două lucruri diriguiesc lumea: dacă ele sunt cinstite și neprihănite, lumea merge pe calea cea dreaptă; dacă ele sunt strâmbe și rele, lumea cade în stricăciune; acele două lucruri sunt Ocârmuirea și Știința!”

Iar înțeleptul a spus: „Domnitorul trebuie să fie străjerul credinței, a tot ceea ce este sfânt, și al drepturilor supușilor săi. Dar, înainte de toate, el trebuie să vegheze a păstra cumpăna dreaptă între cei ce țin pana și cei ce țin paloșul; întrucât acela care nu cinstește pe omul ce ține pana va cădea și se va pomeni vătămat.”

Iar împăratul Ardeșir, care a fost un cuceritor mare, și-a împărțit împărăția în patru olaturi: și a pus să i se facă patru peceți pe patru inele pe care și le-a pus la degete; și fiecare pecete era menită unuia dintre cele patru olaturi. Pecetea cea dintâi era inelul olatului dinspre mare. Și tot așa, la fel, și cu celelalte trei. Și purcesese astfel spre a ocroti buna învoire în toate părțile împărăției sale.

Iar tipicul lui a fost urmat până la vremurile islamice.

Iar marele Kesra42, domnul perșilor, i-a scris într-o zi fiului său, căruia îi încredințase o oaste dintre oștile lui: „O, fiul meu…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, își curmă povestitul.

Dar când fu cea de a șaizeci și una noapte spuse:

Kesra cel mare, domnul perșilor, i-a scris într-o zi fiului său, căruia îi încredințase o oaste dintre oștile sale: „O, fiul meu, ferește-te de milă, că ea îți va șubrezi puterea; dar nici să nu te porți cu prea multă asprime, întrucât ea va face să dospească răzvrătirea printre oștenii tăi!”

Asemenea ni s-au păstrat acestea: un arab a venit la califul Abu-Giafar-Abdallah Al-Mansur43 și i-a spus: „Ține-ți câinele flămând, de vrei să te urmeze.” Și califul s-a supărat pe arab. Și arabul i-a zis: „Caci ia și seama ca nu cumva vreun trecător să-i întindă vreo pâine, întrucât atunci câinele te va părăsi spre a se lua după trecător!”

Atunci Al-Mansur înțelese și luă aminte; și se despărți de arab, după ce îi dărui un peșcheș.

Se povestește tot așa că Abd El-Malek ben-Meruan44, califul, i-a scris astfel fratelui său Abd El-Aziz ben-Meruan, pe care îl trimisese în fruntea oastei sale în Egipt: „Poți să te lipsești de sfetnicii și de logofeții tăi, întrucât nu au a te învăța decât lucruri pe care le știi; da să nu-l uiți niciodată pe vrăjmașul tău: că numai el poate să te facă a cunoaște tăria oștenilor tăi!”

Se zice că minunatul calif Omar ibn-Al-Chattab45 nu lua niciodată pe cineva în slujbă fără a-i pune aceste patru tocmeli: niciodată să nu încalece pe o vită de povară, niciodată să nu-și ia pentru sine prada de la dușman, niciodată să nu se îmbrace cu haine făloase și niciodată să nu vină cu întârziere la ceasul de rugăciune. Și iacătă spusele pe care îi plăcea să le răsspună: „Nu este nici o bogăție care să prețuiască atâta cât înțelepciunea, nici piatră de încercare mai bună decât ascuțimea minții, nici faimă mai mare decât învățătura și știința.46

Tot Omar (aibă-l Allah întru milele sale!) este cel care a spus: „Femeile sunt de trei soiuri: musulmana cea bună, care nu se îngrijește decât de soțul ei și nu are ochi decât pentru el; musulmana care nu caută în căsnicie decât să aibă copii; și stricata care slujește de salbă la gâtul tuturora. Și bărbații tot așa sunt de trei soiuri: bărbatul înțelept, care cugetă și purcede cu chibzuință; bărbatul și mai înțelept, care cugetă, dar care cere și părerea oamenilor luminați, și astfel nu purcede decât cu deplină chibzuință; și smintitul, care nu are nici o judecată și nu cere niciodată sfatul celor înțelepți.”47

Iar dumnezeiescul Aii ben-abu-Taleb48 (aibă-l Allah întru milele sale!) a spus: „Fiți cu fereală față de vicleniile femeilor; și niciodată să nu le cereți sfatul; dar nici să nu le năpăstuiți, dacă nu vroiți să le vedeți că-și sporesc șireteniile și înșelătoriile. Întrucât acela care nu cunoaște cumpătarea, merge înspre nebunie. Și, în toate lucrurile, se cade să vă slujiți de dreptate, mai cu seamă față de robii voștri.”

Și cum Nozhatu urma a amănunți mai departe aceste cugetări, îi auzi, de după perdea, pe cădii cum se minunau:

— Mașallah! Niciodată nu am auzit vorbe atâta de frumoase precum cele spuse de această copilă plină de har; da tare am vroi acuma să auzim câte ceva și despre celelalte două Porți!

Atunci Nozhatu, cu o trecere ales de dibace, spuse:

— Într-o altă zi, am să vorbesc despre osârdia pe celelalte trei căi ale omului; întrucât este ceasul să vă vorbesc și despre cea de a doua poartă. Această a Doua Poartă este cea a purtărilor alese și a șlefuirii minții. Poarta aceasta, o, emire al vremilor, este cea mai lungă dintre toate, întrucât ea este Poarta Desăvârșirilor. Nu pot s-o străbată în toată întinderea ei decât numai aceia care au asupra capului lor o binecuvântare din naștere. Am să vă deștern numai câteva parimii alese.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă ca de obicei, tăcu.

Dar când fu cea de a șaizeci și doua noapte spuse:

Am să vă procitesc numai câteva parimii alese.

Într-o zi, unul dintre musaipii califului Moavia49 veni să-i dea de veste că mucalitul cel șchiop, Aba-Bahr ben-Kais50, este la ușă și așteaptă să fie primit de calif. Atunci califul spuse:

— Poftește-l degrabă să intre.

Și Aba-Bahr cel șchiop intră, iar califul Moavia îi zise:

— O, Aba-Bahr, vino mai aproape, ca să mă desfătez mai bine de vorbele tale.

Pe urmă îi spuse:

— O, Aba-Bahr, ce părere ai tu despre mine?

Șchiopul răspunse:

— Eu? Păi, meseria mea, o, emire al drept-credincioșilor, este de a rade capetele, de a potrivi mustățile, de a curăța și de a dichisi unghiile, de a despăra subsuorile, de a rade vântrele, de a lustrui dinții și, la nevoie, de a lua sânge din gingii; da niciodată nu fac nimic din toate astea în ziua de vineri, întrucât ar fi o păcătuire.

Atunci califul Moavia îi zise:

— Și care-i părerea ta despre tine?

Iar Aba-Bahr șchiopul spuse:

— Pun un picior dinaintea celuilalt și, încetișor, îl fac să înainteze, urmărindu-l cu ochiul.

Califul întrebă atunci:

— Și ce părere ai despre mai-marii tăi?

El răspunse:

— Când intru, le dau binețe fără a face vreo temenea, și aștept să-mi întoarcă binețea.

Atunci califul îl întrebă:

— Și care îți este părerea despre soția ta?

Ci Aba-Bahr strigă:

— Cruță-mă de răspunsul acesta, o, emire al drept-credincioșilor!

Și califul zise:

— Ba te juruiesc să-mi răspunzi, o, Aba-Bahr!

El spuse:

— Soția mea, ca toate muierile, a fost zămislită din coasta cea mai de pe urmă, care-i o coastă de soi rău și scălâmbă de tot.

Califul spuse:

— Și cum faci când vrei să te bucuri de ea?

El răspunse:

— Îi vorbesc dulce, ca s-o bine-veselesc; pe urmă o potopesc cu pupături cam mai peste tot, și pătimaș, ca s-o înfierbânt bine; și, când ajunge precum mă înțelegi, o, emire al drept-credincioșilor, o răstorn și gata. Și-atunci, după ce smicurul de nacră s-a învrâstat bine în temeliile ei, strig: „O, Doamne, fă ca sămânța aceasta să fie învăluită de binecuvântări, și nu o ciopli într-un tipar păcătos; ci închipuiește-o pe tiparul frumuseții!” La urmă, mă scol și dau fuga să-mi fac spălările cele de datină; iau apa în mâinile amândouă și o aduc să curgă pe trupul meu; și, într-un sfârșit, dau slavă lui Allah pentru milele lui!

Atunci califul strigă:

— Chiar că ai răspuns desfătător. Încât vreau să te aud că îmi ceri ceva.

Și Aba-Bahr șchiopul zise:

— Numai că dreptatea să fie deopotrivă pentru toți!

Și plecă. Iar califul Moavia spuse:

— Dacă în toată țara Irakului nu ar fi decât înțeleptul acesta, ar fi îndeajuns!

Tot așa, sub domnia califului Omar ibn-AlKhattab, vistiernic era bătrânul Moaikab…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a șaizeci și treia noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu spuse:

Sub domnia califului Omar ibn-Al-Khattab, vistiernic era bătrânul Moaikab. Or, fiul cel mic al lui Omar veni într-o zi la Moaikab, însoțit de doica lui. Și Moaikab îi dărui copilului o drahmă de argint. Caci, la puțină vreme după aceea, califul porunci să fie chemat vistiernicul și îi zise:

— O, sfeterisitorule! ce-ai făcut?

Și Moaikab, care era un om nepătat, strigă:

— Da ce-am făcut oare, o, emire al drept-credincioșilor?

Și Omar îi spuse:

— O, Moaikab, drahma de argint pe care i-ai dat-o fiului meu este un furt săvârșit de la tot norodul musulman!

Și Moaikab și-a dat seama că săvârșise o greșeală, și toată viața lui nu a mai contenit să se minuneze:

— Unde se mai află pe pământ un om atâta de minunat ca Omar? 51

Asemenea se povestește că Omar, califul, ieșise odată să se preumble noaptea, însoțit de preacinstitul Aslam Abu-Zeid. Și văzu în depărtare un foc care ardea, și se duse într-acolo, socotind să fie de folos, și văzu o biată femeie care hrănea un foc de lemne sub o cratiță; și avea alături de ea doi copilași prăpădiți care gemeau jalnic. Și Omar zise:

— Pacea fie asupra-ți, o, femeie! Ce faci tu aici, singură, în noapte și frig?

Ea răspunse:

— Doamne, încălzesc olecuță de apă ca să le-o dau s-o bea copiilor mei, care mor de foame și de frig; da într-o zi Allah are să-i ceară socoteală califului Omar pentru sărăcia la care am fost aduși! Și califul, care era îmbrăcat în haine străvestite, fu mișcat peste poate, și îi zise:

— Păi tu socoti, o, femeie, că Omar știe de sărăcia ta și nu ți-o alină?

Ea răspunse:

— Atunci de ce mai este Omar calif, dacă nu știe nimic de sărăcia norodului său și a fiecărui supus de-al său?

Atunci califul tăcu și îi spuse lui Aslam Abu-Zeid:

— Iute, hai!

Și zori iute-iute până ce ajunse la capanul casei sale; și intră în hambar și scoase un sac cu faină dintre sacii cu făină, precum și un chiup plin cu untură, și îi spuse lui Abu-Zeid:

— Ajută-mă să le aburc în spinare, o, Abu-Zeid!

Da Abu-Zeid sări a se împotrivi și zise:

— Lasă-mă să le car eu în spinare, o, emire al drept-credincioșilor!

El răspunse domol:

— Da tot tu, Abu Zeid, ai să cari și povara păcatelor mele la ziua învierii de Apoi?

Și îl sili pe Abu-Zeid să-i pună în spinare sacul cu făină și olul cu untură. Și califul zori spornic, încărcat așa, până ce ajunse la femeia săracă; și luă făină și luă untură și le puse în cratița de pe foc și, cu chiar mâinile sale, găti hrana aceea, și se aplecă el însuși asupra focului ca să sufle în el; și, cum avea o barbă mare, fumul lemnelor își tăia cale prin despicăturile bărbii. Și când demâncarea fu gata, Omar le-o întinse femeii și copilașilor, care mâncară până se saturară, pe măsură ce Omar le-o răcorea suflând în ea. Atunci Omar le lăsă sacul cu făină și chiupul cu seu, și plecă spunându-i lui Abu-Zeid:

— O, Abu-Zeid, acuma, că am văzut focul acesta, lumina lui m-a luminat!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaizeci și patra noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu a urmat astfel:

Și tot califul Omar, întâlnind într-o zi un rob, care mâna la păscut turma stăpânului său, îl opri ca să cumpere de la el o capră. Da păstorul îi spuse:

— Nu sunt caprele mele.

Atunci califul îi spuse păstorului:

— Rob minunat, am să te cumpăr chiar pe tine și am să te slobozesc!

Și îl cumpără pe păstor de la stăpânul lui și îl dezrobi, întrucât Omar își spusese în sine: „Nu întâlnești în fiece zi un om cinstit!”

Într-o altă zi, Hafsa52, fiica lui Omar, veni să-l caute și îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, am aflat că în poghiazul pe care tocmai l-ai făcut ai dobândit mulți bani, încât, pe temeiul rudeniei noastre, vin să-ți cer și eu câțiva.

Și Omar îi spuse:

— O, Hafsa, Allah m-a stătorit ca paznic al bunurilor musulmanilor; și toți banii aceștia sunt bunul obștesc al musulmanilor. Nu am să mă ating de ei pentru cheful tău și pentru nemotenia mea cu tine: și în felul acesta nu voi păgubi obștea norodului meu!

Aici Nozhatu, de după perdea, auzi strigătele de minunare ale ascultătorilor ei nevăzuți, mulțumiți până peste poate. Și încetă o clipită a vorbi; pe urmă spuse:

— Acum am să vorbesc despre Cea de a treia poartă, care este Poarta Virtuților.

Și o voi face prin câteva pilde scoase din viața tovarășilor Prorocului (pacea și rugăciunea fie asupra-i!) și a oamenilor cei drepți dintre musulmani.

Ni se povestește că Hassan Al-Bassri a spus: „Nu e nimeni căruia, înainte de a-și da sufletul, să nu-i pară rău de trei lucruri din lumea aceasta: că nu s-a bucurat din plin de ceea ce a strâns în timpul vieții; că nu a putut să atingă ceea ce a nădăjduit cu statornicie; și că nu și-a putut împlini nici un dor îndelung râvnit.”

Și careva îl întrebă într-o zi pe Safian53:

— Un om bogat poate să fie și virtuos?

Iar Safian răspunse:

— Poate să fie, și anume atunci când se dovedește răbdător în năprăsniciile soartei, și atunci când îi mulțumește omului față de care a fost darnic spunându-i: „O, frate al meu, îți sunt îndatorat că am săvârșit dinaintea lui Allah o faptă înmiresmată!”

Iar atunci când Abdallah ben-Ședad văzu că i se apropie moartea, porunci să vină fiul său Mohammad lângă el și îi spuse:

— Iacătă, o, Mohammad, povețele mele din urmă: poartă-te cu smerenie față de Allah, și în singurătatea ta, și în lume; fii pururea neviclenit în spusele tale; și proslăvește-l totdeauna pe Allah pentru milele lui și mulțumește-i, întrucât mulțumită cheamă alte binefaceri. Și să știi bine, fiul meu, că fericirea nu stă în bogățiile adunate, ci în smerenie; întrucât Allah îți va dărui toate! 54

Asemenea ni se povestește că atunci când preacucernicul Omar ben-Abd El Aziz55 ajunse cel de al optulea calif omeiad, îi strânse pe toți cei din neamul omeiazilor, care erau tare bogați, și îi sili să-i dea toate avuțiile și toate bunurile lor, și porunci ca acestea să fie vărsate pe dată în vistieria obștească. Ei toți atunci se duseră la Fatima, fiica lui Meruan, mătușa califului, față de care Omar avea multă cinstire, și o rugară să-i scape de bucluc. Și Fatima se duse la calif, într-o noapte, și șezu jos tăcută pe chilim. Și califul îi zise:

— O, mătușă, grăiește!

Ci Fatima răspunse:

— O, emire al drept-credincioșilor, tu ești stăpânul, și nu aș putea să ridic glasul eu întâi. Și-apoi nimica nu îți este ascuns, nici măcar pricina venirii mele aici.

Atunci Omar ben-Abd El-Aziz spuse:

— Allah Preaînaltul l-a trimis pe prorocul său Mahomed (asupra-i fie pacea și ruga!) ca să fie un balsam pentru toată făptura și o mângâiere pentru toți cei ce vor veni după noi. Atunci Mahomed (asupra-i fie pacea și ruga!) strânse și luă tot ceea ce socoti trebuitor, și le lăsă oamenilor un râu la care să-și astâmpere setea până la sfârșitul veacurilor56. Iar eu, califul, am fost însărcinat cu datoria de a nu lăsa cumva râul să se abată ori să se piardă în pustie!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a șaizeci și cincea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu, de după perdea, în vreme ce beizadea Șarkan, cei patru cadii și negustorul o ascultau, urmă astfel:

Iar eu, califul, am fost însărcinat cu datoria de a nu lăsa cumva râul să se abată ori să se piardă în pustie!

Atunci mătușa sa Fatima îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, am priceput tâlcul vorbelor tale, iar vorbele mele sunt de prisos.

Și se duse la Bani-Omeiazii care o așteptau și le spuse:

— O, urmași ai lui Omeia, nici habar nu aveți cât de mare vă este norocul de a-l avea de calif pe Omar ibn-Abd El-Aziz!

Și tot neprihănitul calif Omar ibn-Abd El-Aziz este cel care, simțind apropierea morții, i-a adunat împrejuru-i pe toți copiii săi și le-a spus:

— Mireasma sărăciei este plăcută Domnului.

Atunci unul dintre cei de fată, Mosslim ibn-Abd El-Malek, îi zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, cum poți să-ți lași copiii în sărăcie, când tu ești părintele lor și păstorul norodului, și când ai putea să-i înavuțești luând din vistierie? Oare nu ar fi mai bine așa, decât să lași toate acele bogății urmașului tău la domnie?

Atunci califul, întins pe patul de moarte, fu cuprins de mare supărare și de mare uimire, și spuse:

— O, Mosslim, cum aș putea să le dau asemenea pildă de stricăciune, în clipele mele de pe urmă, când toată viața le-am cerut să urmeze calea cea dreaptă? O, Mosslim, am fost de față, în viața mea, la îngropăciunea unuia dintre înaintașii mei, unul dintre fiii lui Meruan, și ochii mei au văzut niște lucruri și le-au priceput. Și atunci m-am jurat strașnic că nu am să fac niciodată cum a făcut el în viața lui, dacă am să ajung vreodată să fiu calif!

Și chiar acest Mosslim ben-Abd El-Malek ne istorisește următoarele: „Într-o zi, spune el, tocmai adormisem, la întoarcerea de la înmormântarea unui șeic, un schivnic, când avusei un vis în care mi se arătă acel preacinstit șeic, îmbrăcat cu totul în haine mai albe ca iasomia; și se preumbla printr-un loc de desfătări scăldat de ape curgătoare și răcorit de o adiere beată de popasurile ei prin portocalii înfloriți. Și îmi zise: „O, Mosslim, ce n-ar face cineva în viață pentru un asemenea sfârșit?„„

Și s-a perindat până la mine că, sub domnia lui Omar ibn-Abd El-Aziz, un om a cărui îndeletnicire era de a mulge oile, ducându-se la un păstor prieten de-al lui, văzu în mijlocul turmei doi lupi pe care îi crezu a fi câini, și fu speriat rău de înfățișarea lor sălbatică, și îi zise păstorului:

— Ce faci cu câinii ăștia cumpliți?

Și păstorul îi spuse:

— O, lăptarule, aceia nu sunt câini, ci lupi îmblânziți. Și nu fac nici un rău turmei, întrucât eu sunt capul care diriguiește. Iar când capu-i sănătos, și trupu-i sănătos.

Și, într-o zi, califul Omar ibn-Abd El-Aziz, din vârful unui amvon întocmit din noroi uscat, tinu norodului adunat o predică ce se mărginea numai la trei povețe. Și încheie cu vorbele acestea:

— Abd El-Malek a murit, și au murit și înaintașii, și urmașii lui. Și eu, Omar, ca ei toți, am să mor și eu.

Atunci Mosslim îi zise:

— O, emire al drept-credincioșilor, amvonul acesta nu este vrednic de un calif, și nu are nici baremi un lanț drept parmalâc. Îngăduie-ne măcar să întindem un lanț drept parmalâc!

Și califul îi spuse cu glas domol:

— O, Mosslim, oare ai vrea ca Omar, la Ziua Judecății, să poarte la gât o bucată din lanțul acela?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de a șaizeci și șasea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Nozhatu a spus apoi:

Tot califul acela a spus într-o zi: „Nu jinduiesc ca Allah să mă izbăvească de moarte, întrucât moartea este cea de pe urmă binefacere pentru un drept-credincios!”

Iar Khaled ben-Safuan s-a dus într-o zi la califul Heșam, care ședea în cort înconjurat de calemgiii și de slujitorii săi; și când ajunse dinaintea lui îi spuse:

— Allah să te încunune cu milele sale, o, emire al drept-credincioșilor, și să nu picure în huzurul tău nici un strop de amărăciune. Și iacătă că am a-ți spune niște povețe, nicidecum noi, dar împodobite cu prețul tâlcurilor bătrânești!

Și califul Heșam îi zise:

— Spune ce ai de spus, o, Ibn-Safuan!

El spuse:

— A fost, o, emire al drept-credincioșilor, un sultan printre sultanii de dinainte-ți, și într-un an dintre anii petrecuți pe pământ, sultanul acela le spuse celor ce ședeau jos împrejurul său: „O, voi toți, se află printre voi vreunul care să fi văzut vreun sultan de-o seamă cu mine ca îmbelșugare, sau darnic pe potriva dărniciei mele?” Or, printre cei de față se afla și un ins svetuit întru hagialâc și dăruit cu adevărata înțelepciune, care spuse: „O, doamne, ne-ai pus o întrebare de o însemnătate deosebită, la care aș cuteza să-ți cer îngăduința a răspunde.” El spuse: „Poți s-o faci!” Omul spuse: „Slava în care te afli și îmbelșugarea ta sunt oare trainice, ori sunt trecătoare ca toate cele?” El răspunse: „Trecătoare”. Omul spuse: „Atunci cum de poți să pui o întrebare atâta de grea pentru un lucru atâta de trecător și de care vei fi chemat să dai seama într-o zi?” Sultanul răspunse: „Adevăr grăiești, o, preacinstite! Ce mi se cade acuma să fac?” Omul spuse: „Să te smerești”. Atunci sultanul își puse jos cununa și îmbrăcă straie de hagiu și plecă la Cetatea cea Sfântă. „Da, tu, o, calife al lui Allah, urmă Ibn-Safuan, ce cugeți să faci?” Și califul Heșam fu mișcat până peste marginile tulburării și plânse peste poate, într-atâta de îndelung încât își umezi barba toată. Și se duse în saraiul său să se încuie acolo ca să cugete.

În clipita aceea, de după perdea, cadiii și negustorul se minunară:

— Ya Allah! ce minunată-i!

Atunci Nozhatu se opri și spuse:

— Poarta aceasta a Virtuții cuprinde o sumedenie atâta de mare de pilde, încă și mai desăvârșite, încât îmi este peste putință să vi le povestesc dintr-odată, o, stăpânii mei! Ci Allah ne va mai îngădui încă zile lungi, și voi putea atunci să vă lămuresc pe deplin!

Pe urmă Nozhatu tăcu.

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, își amână povestitul pe mâine.

Dar când fu cea de a șaizeci și șaptea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu, cu vorbele acelea, tăcu.

Atunci cei patru cădii se minunară:

— O, emire al vremilor, chiar că această copilă este minunea veacului de-acum și a tuturor veacurilor. Cât despre noi, niciodată nu am văzut pe cineva care să-i fie pe potrivă, nici n-am auzit din spuse să se fi aflat pe potrivă în vreun răstimp dintre răstimpuri!

Și, grăind astfel, se ridicară în tăcere și sărutară pământul dintre mâinile emirului Șarkan, și plecară pe calea lor.

Atunci Șarkan își chemă slujitorii și le spuse:

— Se cade să zoriți a face cele de trebuință pentru nuntă și să gătiți tot felul de bucate și de bunătățuri pentru ospăț.

Și slujitorii zoriră a-i urma poruncile și gătiră numaidecât tot ce li se ceruse. Iar Șarkan le opri la nuntă pe soțiile emirilor și ale vizirilor care veniseră să asculte pildele tinerei Nozhatu, și le pofti să intre în alaiul miresei.

Încât, de cum veni asr-ul, ospățul începu și mesele fură așternute și se aduseră toate cele în stare să mulțumească poftele și să bucure ochii. Și toți musafirii mâncară și băură până la saț. Atunci Șarkan ceru să vină cântărețele cele mai vestite din Damasc și toate almeele din sarai. Și nunta făcu să răsune sala de ospăț, și voioșia umplu toate piepturile. Și tot saraiul, când se lăsă noaptea, fu luminat, de la foișor până la porțile dinspre afară, precum și toate cărările, și pe dreapta și pe stânga, ale grădinii. Iar emirii și vizirii veniră, de îndată ce Șarkan ieși din hammam, să-și aștearnă închinăciunile între mâinile lui, precum și urările lor de belșug.

Și pe când Șarkan ședea pe podina anume înălțată pentru proaspeții căsătoriți, iată că deodată intrară femeile din sarai, domol, pe două rânduri, cu proaspăta mireasă Nozhatu sprijinită de cele două nănașe ale sale. Și, după datinile îmbrăcatului, o duseră pe Nozhatu în odaia de nuntă și o dezbrăcară și vrură să purceadă la gătirea trupului; da văzură că gătitul trupului chiar că era de prisos pentru acea oglindă neprihănită și pentru pielea aceea tămâioasă. Atunci nănașele îi dădură tinerei Nozhatu povețele pe care le dau fetelor nănașele în noaptea nunții, și îi urară tot soiul de desfătări, și, după ce o îmbrăcară numai cu o cămășuță subțirică, o lăsară singură, în pat.

Atunci Șarkan își făcu intrarea în odaia de nuntă. Și era departe de a presupune că acea copilă minunătoare ar fi sora lui, Nozhatu; iar ea la fel, habar nu avea că emirul Damascului ar fi fratele ei, Șarkan.

Încât în noaptea aceea, Șarkan o luă în stăpânire pe tânăra Nozhatu; iar desfătările lor, ale amândurora, fură până peste măsură; și treaba fu făcută atâta de bine, încât Nozhatu pe loc rămase însărcinată. Și nu pregetă să-i spună și lui Șarkan.

Atunci Șarkan fu bucuros până peste poate și, când veni dimineața, porunci doctorilor să scrie ziua aceea fericită a sarcinii; și se sui să șadă în scaunul de domnie, spre a primi firitiselile emirilor, ale vizirilor și ale mai-marilor săi din împărăție.

La sfârșit, Șarkan chemă să vină calemgiul și îi porunci să scrie, precum îi grăia, tatălui său, sultanului Omar Al-Neman, că se însurase cu o fată cumpărată de la un negustor și înzestrată cu frumusețe, cu înțelepciune și cu toate desăvârșirile științei și ale învățăturii; că o slobozise, ca să și-o facă soție legiuită; că, din cea dintâi noapte, rămăsese grea cu el, și că el avea de gând s-o trimită în curând la Bagdad să-l vadă pe sultanul Omar Al-Neman, părintele lui, pe soră-sa Nozhatu și pe frate-său Daul'makan. Pe urmă, după ce scrisoarea fu scrisă, Șarkan o pecetlui și o înmână unui olăcar sprinten, care porni numaidecât spre Bagdad și, peste douăzeci de zile, aduse răspunsul sultanului Omar Al-Neman. Și răspunsul acela era întocmit astfel…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaizeci și opta noapte spuse:

Și răspunsul acela iacătă-l: „După pomenirea numelui lui Allah57:

Această carte este din partea deznădăjduitului, a sărmanului, a năpăditului de durere și de jale, a celui care și-a pierdut comoara sufletului și copiii, a nenorocitului de sultan Omar Al-Neman, către preaiubitul său fiu Șarkan.

O, copilul meu, află de nenorocirile mele, și să știi că, după plecarea ta la Damasc, mi se părea casa că atâta de greu îmi apasă sufletul, încât, nemaiputând de mâhnire, am plecat la vânătoare ca să sorb răsuflare curată și să încerc a-mi risipi oleacă aleanul.

Și am stat astfel la vânătoare vreme de o Lună, după care m-am întors la saraiul meu și am aflat că fratele tău Daul'makan și sora ta Nozhatu plecaseră la Hedjaz, cu hagiii ce se duceau la Mecca cea Sfântă. Și se prilejuiseră astfel de lipsa mea ca să fugă; întrucât nu vrusesem să-i îngăduiesc lui Daul'makan, din pricina vârstei lui crude, să purceadă în hagialâc anul acesta; da îi făgăduisem să plec cu el anul ce vine. Și el nu a vrut să mai rabde, și a fugit, cu sora lui, după ce au luat de-abia cu ce să-și acopere cheltuielile de drum. Și nu mai am despre ei nici o știre. Întrucât hagiii s-au întors fără frații tăi, și niciunul nu a putut să-mi spună ce s-a făcut cu ei. Și iacătă că acuma m-am îmbrăcat pentru ei în haine de jale, și mă înec în lacrimile și durerea mea.

Și să nu zăbovești, o, fiul meu, să-mi dai știri despre tine. Și îți trimit urarea mea de pace asupra ta și a tuturor celor ce sunt cu tine!”58

Or, la câteva luni de la primirea scrisorii, Șarkan se hotărî să istorisească nenorocirea părintelui său soției sale, pe care nu vroise s-o tulbure până atunci, dată fiind sarcina ei. Dar acuma, după ce născuse o fetiță, Șarkan intră la ea și începu dintru-ntâi s-o sărute pe fetiță. Iar soția lui îi spuse:

— Fetița tocmai are șapte zile împlinite; ți se cade, așadar, după datină, astăzi, că este cea de a șaptea zi, să-i dai un nume!

Atunci Șarkan luă fetița în brațe și, cum o privea, văzu la gâtul ei, atârnată cu un lanț de aur, una dintre cele trei geme vrăjite ale Abrizei, domnița cea nefericită de la Chezareea.

La vederea ei, Șarkan fu cuprins de o tulburare atâta de mare încât strigă:

De unde ai tu gemma aceasta, o, roabo?

— Atunci Nozhatu, la vorba de roabă, se simți sugrumată de mânie și strigă:

— Sunt stăpâna ta și stăpâna tuturor celor ce locuiesc în saraiul acesta! Cum de cutezi să-mi zici roabă, când eu sunt sultana ta? A, taina mea nu se poate păstra mai mult! Da, eu sunt sultana ta, sunt fiica sultanului! Eu sunt Nozhatu'zaman, fiica sultanului Omar Al-Neman!

Când auzi vorbele acestea, Șarkan…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaizeci și noua noapte spuse:

Când auzi vorbele acestea, Șarkan fu cuprins de un tremur în tot trupul și își lăsă capu-n jos, zdrobit și plin de uluire; pe urmă îngălbeni tot mai tare și se prăbuși fără de simțire. Iar când își veni în fire, încă nu izbutea să creadă faptul, și o întrebă pe Nozhatu:

— O, stăpână a mea, ești tu chiar fata sultanului Omar Al-Neman?

Ea răspunse:

— Sunt fata lui.

Atunci el îi spuse:

— Gemma cea scumpă îmi și este un semn de adeverire; da mai dă-mi și alte dovezi.

Și Nozhatu îi istorisi lui Șarkan toată povestea ei. Da-i fără de folos s-o mai spunem încă o dată.

Atunci Șarkan se încredință de-a binelea și își zise în sineși: „Ce am făcut, și cum de am putut să mă însor cu chiar sora mea? Încât, dat fiind că nu se află alt mijloc de a mântui totul, nu-mi rămâne decât să-i găsesc un alt soț; și așa că am s-o dau soție vreunuia dintre cămărașii mei și, în împrejurarea că lucrul ar ajunge să se dea în vileag, am să mijlocesc să se împrăștie vorba că ne-am despărțit înainte de a mă fi culcat cu ea.” Pe urmă Șarkan se întoarse către soră-sa și îi spuse:

— O, Nozhatu, află la rându-ți că ești sora mea, întrucât eu sunt fiul lui Omar Al-Neman, sunt emirul Șarkan, despre care fără de îndoială că tu nu ai auzit vorbindu-se la saraiul tatălui nostru!

Când auzi vorbele lui, Nozhatu scoase un țipăt mare și se prăbuși fără de simțire. Pe urmă, când își veni în sine, începu să se plesnească peste obraji și să se jeluiască și să plângă; și spuse:

— Iacătă că am căzut într-o vină amarnică! Ce e de făcut acuma? Și ce să răspund tatălui meu și mamei mele când au să mă întrebe: „De unde ai fetița?”

Șarkan îi răspunse:

— Am în gând că chipul cel mai bun de a rândui totul este de a te da de soție cămărașului meu cel mare; întrucât astfel vei putea s-o crești lesne pe fetița noastră în casa lui, ca și cum ar fi chiar fata lui, și nimeni n-ar avea cum să dibăcească povestea. Așa că să fii încredințată, o, Nozhatu, că acesta-i mijlocul cel mai bun de a scăpa din necaz. Pun pe dată să fie chemat cămărașul nostru cel mare, până a nu ni se da în vileag taina.

Pe urmă Șarkan începu s-o aline pe soră-sa și s-o sărute duios pe cap. Atunci ea îi spuse:

— E bine așa, o, Șarkane! Da spune-mi ce nume alegi acuma pentru fiica noastră, că nu mai e vreme?

Și Șarkan spuse:

— Am să-i zic Puterea-Ursitei! 59

Și Șarkan zori a porunci să fie chemat cămărașul cel mare, i-o dădu pe Nozhatu de soție, și le trimise la el și pe ea și pe pruncă, copleșindu-l și cu tot felul de daruri. Și cămărașul cel mare o luă pe Nozhatu și pe fiica ei în casa lui, și nu pregetă s-o copleșească și el cu cinstiri și cu filotimii, iar pe fetiță s-o încredințeze în grija doicilor și a slujitoarelor.

Iac-așa! Iar Daul'makan, fratele domniței Nozhatu, și hammamgiul cel de treabă se găteau să plece la Bagdad cu caravana de la Damasc.

Or, într-acestea, sosi un al doilea olăcar de la sultanul Omar Al-Neman, aducând a doua scrisoare pentru emirul Șarkan. Și iată cuprinsul scrisorii: „După pomenirea lui Allah:

Această carte este pentru a-ți spune, o, fiul meu mult iubit, că eu rămân a fi pradă durerii și a gusta amărăciunea de a mă afla despărțit de bieții mei copii.

Și apoi! De cum vei primi scrisoarea mea, vei sili a-mi trimite haraciul pe anul acesta al țării Șamului, și te vei prilejui de caravană spre a mi-o trimite și pe tânăra ta soție pe care mult doresc s-o văd și mai ales tare râvnesc să-i pun la încercare știința și ascuțimea minții. Întrucât se cade a-ți spune că tocmai a sosit în saraiul meu, venind din țara rumilor, o preacinstită bătrână însoțită de cinci fetișcane cu sânii rotunzi și cu fecioria neprihănită. Și aceste cinci fetișcane știu tot ceea ce un om poate să știe în științe și în cunoașterile omenești. Iar graiul este neînstare a zugrăvi harurile copilelor și înțelepciunea bătrânei, întrucât au toate desăvârșirile. Încât m-am îndrăgit de ele cu o dragoste netăgăduită și am binevoit a le ține sub stăpânirea mea în saraiul și în împărăția mea, la îndemâna-mi; că nici un domn de pe pământ nu are asemenea podoabe la saraiul lui. Așa că am întrebat-o pe bătrână care este prețul de vânzare, și mi-a răspuns: „Nu aș putea să le vând decât la prețul hameiului pe un an care îți vine din țara Șamului și de la Damasc. „Iar eu, pe Allah! Nu am găsit deloc că atare preț ar fi ridicat, ba chiar l-am găsit nevrednic de ele; întrucât fiecare dintre cele cinci copile, în parte, prețuiește cu mult mai mult decât atâta. Așa că m-am învoit cu prețul de cumpărare și le-am poftit să sălășluiască în saraiul meu, în așteptarea trimiterii apropiate a haraciului pe un an, pe care îl aștept cât mai repede de la osârdia ta, o, copilul meu! Întrucât aici bătrâna este nerăbdătoare și are grabă să se întoarcă în țara ei.

Și mai cu seamă, fiul meu, să nu uiți a mi-o trimite, totodată, și pe tânăra ta soție, a cărei știință are să ne fie de folos spre a cântări isteciunea celor cinci fetișcane. Și îți făgăduiesc, dacă tânăra ta soție va răzbi să le biruiască în știință și în agerimea de minte, că am să ți le trimit pe copile ca peșcheș pentru tine și, pe deasupra, am să-ți dau în dar haraciulpe un an al cetății Bagdadului.

Și pacea fie asupra-ți și asupra tuturor celor din casa ta, o, fiul meu!”

După ce Șarkan citi scrisoarea de la tatăl său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezecea noapte spuse:

După ce citi scrisoarea de la tatăl său, Șarkan pofti să vină îndată cumnatul său, cămărașul, și îi spuse:

— Trimite numaidecât după roaba cea tânără pe care ți-am dat-o de soție.

Și după ce Nozhatu veni, Șarkan îi spuse:

— O, sora mea, citește scrisoarea aceasta de la tatăl nostru și spune-mi ce socoți.

Și Nozhatu, după ce citi scrisoarea, răspunse:

— Ceea ce socoți tu este totdeauna bine socotit, și gândul tău este cel mai bun. Dar, dacă mă întrebi, ți-aș spune că dorința mea cea mai arzătoare este de a-mi vedea părinții și țara, și te-aș ruga să mă lași să plec, împreună cu soțul meu, cămărașul cel mare, ca să pot să-i povestesc pățania mea părintelui meu și să-i spun tot ce mi s-a întâmplat cu beduinul, și cum beduinul m-a vândut unui negustor, și cum negustorul m-a vândut ție, și cum tu m-ai dat de soție cămărașului, după ce te-ai despărțit de mine fără a ne avea.

Și Șarkan îi răspunse:

— Așa să fie!

Atunci Șarkan îl chemă pe cămăraș, care habar nu avea că ar fi cumnat cu emirul, și îi spuse:

— Va să pleci la Bagdad în capul caravanei care-i duce tatălui meu haraciul de la Damasc, și o vei lua cu tine pe soția ta, roaba cea tânără pe care ți-am dăruit-o.

Și cămărașul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Atunci Șarkan porunci să se gătească pentru cămăraș un polog mare pe o cămilă frumoasă; puse să se gătească încă un palanchin și pentru Nozhatu, și înmână cămărașului o scrisoare către sultanul Omar Al-Neman, și își luă bun-rămas de la ei, după ce o opri la el la sarai pe micuța Puterea-Ursitei și după ce se încredințase că fetița încă mai avea la gât, spânzurată cu un lanț de aur, una dintre cele trei gemme de preț ale nefericitei Abriza. Și o încredință pe fetiță doicilor și slujnicelor de la sarai; și după ce Nozhatu se încredință pe deplin că fetița nu va duce lipsă de nimic, plecă împreună cu soțul ei cămărașul. Și amândoi se așezară fiecare pe câte o cămilă de goană și se duseră să treacă în capul caravanei.

Or, taman în noaptea aceea hammamgiul și Daul'makan, care ieșiseră să-și facă preumblarea până la saraiul ocârmuitorului Damascului, văzuseră cămilele, catârii și pe purtătorii de făclii. Și atunci Daul'makan îl întrebase pe unul dintre slujitori:

— Ale cui sunt toate poverile acestea?

Și omul răspunse:

— Este haraciul cetății Damascului pentru sultanul Omar Al-Neman.

Atunci Daul'makan întrebă:

— Și cine este căpetenia caravanei?

Omul spuse:

— Este cămărașul cel mare, soțul roabei celei tinere și care-i tare iscusită la științe și la înțelepciuni.

Atunci Daul'makan începu să plângă îmbelșugat, întrucât i se deșteptase amintirea surorii sale Nozhatu, a casei și a țării lui; și îi spuse hammamgiului cel bun:

— Ah, fratele meu! eu plec cu caravana!

Iar hammamgiul spuse:

— Și eu merg cu tine; întrucât nu aș putea să te las să pleci singur la Bagdad, după ce te-am însoțit de la Ierusalim la Damasc!

Și Daul'makan răspunse:

— O, fratele meu, te iubesc și te cinstesc!

Atunci hammamgiul pregăti toate, puse samarul și o desagă pe măgar, și niște merinde în desagă; pe urmă își strânse brăcinarele și își suflecă poalele mantiei și și le prinse la brâu, și îl pofti pe Daul'makan să se suie pe măgar. Atunci Daul'makan îi spuse:

— Suie-te în spatele meu.

Ci hammamgiul se feri, spunându-i:

— Ba nici vorbă, o, stăpâne al meu! Că vreau să fiu întru totul în slujba ta.

Și Daul'makan spuse:

— Se cade baremi să încaleci ca să te odihnești un ceas la spatele meu, pe măgar!

El răspunse:

— Dacă o fi cumva să mă ostenesc tare, am să încalec să mă odihnesc la spatele tău.

Atunci Daul'makan îi spuse:

— O, fratele meu, chiar că acum nu pot să-ți spun nimic; da, la sosirea noastră la părinții mei, vei vedea, nădăjduiesc, cum voi ști să-ți răsplătesc ostenelile și credincioșia.

Și cum caravana, prilejuindu-se de reveneala nopții, purcedea la drum, hammamgiul pe jos și Daul'makan pe măgar o urmară, pe când marele-cămăraș și soția lui, Nozhatu, înconjurați de alaiul lor, țineau capul caravanei, călare fiecare pe câte o cămilă de soi.

Și merseră toată noaptea, până la răsărit de soare. Și, cum căldura ajunsese prea mare, marele-cămăraș porunci să se facă popas la umbra unui pâlc de palmieri. Și descălecară spre a se odihni și ca să adape cămilele și vitele de povară. După care porniră iar și merseră încă vreme de cinci nopți, după care ajunseră la o cetate unde poposiră trei zile; pe urmă își văzură iarăși de drum, până când nu mai fură decât la oarecare depărtare de cetatea Bagdadului: ceea ce se presupunea după adierea ce venea dintr-acolo și care nu putea să vină decât numai de la Bagdad…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și una noapte spuse:

Când Daul'makan adulmecă adierea aceea dinspre țara sa, răbufnelile ei îi umplură pieptul de amintirea surorii sale Nozhatu, a tatălui său și a mamei sale, și se gândi pe dată la lipsa surorii lui, și la durerea părinților lui când au să-l vadă că se întoarce fără Nozhatu; și plânse, și se simți apăsat până peste poate, și prociti aceste stihuri:

Făptură scumpă! Oare niciodată nu vom mai fi alături amândoi?

A despărțirii noapte blestemată va birui de-a pururi peste noi?

Ah, scurte-au fost acele ceasuri blânde când stam alături de cei ce ni-s dragi!

Ah, lungi mai sunteți zile de osânde, Când jugul despărțirii grele-l tragi!

Vino, hai vino, și mă ia de mână!

Ca lumânarea trupu-mi s-a topit sub nemiloasa flacără păgână a dorului de care-s mistuit!

Vino, și nu-mi vorbi despre uitare nu-mi cere, pe Allah! Să mă alin.

Pe lume nu am altă alinare decât la pieptu-mi iarăși să te țin!

Atunci hammamgiul cel de treabă îi spuse:

— Copilul meu, destul ai plâns așa. Și-apoi cugetă că ședem aproape de tot de cortul cămărașului și al soției sale.

El răspunse:

— Lasă-mă să plâng și să-mi procitesc stihurile care mă alină și care pot să-mi stingă oleacă pojarul din inimă.

Și, fără a-l mai asculta pe hammamgiu, își întoarse fața către Bagdad, sub strălucirea lunii. Și cum, la ceasul acela, Nozhatu, la rându-i, întinsă în cort, nu putea să doarmă, cu gândurile toate la cei lipsă, și visătorea mâhnită, cu lacrimile în ochi, auzi nu departe de cort glasul care cânta cu jale stihurile acestea:

Fulgerul fericirii-a strălucit o clipă doar, și-apoi, în urma lui, Adâncul nopții-i și mai neclinit.

Pocalul dulce, din care băui al desfătării vin neprețuit, Mi s-a schimbat în cupă de amar.

Și-al inimii huzur fără habar mi se pierdu în zările deșarte când chipul mult cumplitei soarte ni se ivi în drum, și simt că mor răpus de chinul aprigului dor.60

Și, sfârșind cântecul, Daul'makan se prăbuși fără de simțire.

Cât despre tânăra Nohzatu, soția cămărașului, după ce ascultă cântecul ce se ridica în noapte, se sculă tulburată și îl chemă pe hadâmbul ce dormea la ușa cortului, veni fuga pe dată și întrebă:

— Ce dorești, o, stăpâna mea?

Ea îi spuse:

— Repede-te să-l cauți pe insul care a cântat stihurile, și adu-mi-l aici!

Atunci hadâmbul îi spuse:

— Păi eu dormeam și nu am auzit nimic! Și n-aș putea să-l găsesc noaptea acum, decât dacă aș trezi toate slugile noastre, care dorm.

Ea îi spuse:

— Trebuie! Acela pe care îl vei găsi treaz este neîndoielnic cel al cărui glas l-am auzit.

Atunci hadâmbul nu cuteză să mai stăruiască și ieși să-l caute pe insul cu glasul.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și tăcu sfioasă.

Dar când fu cea de-a șaptezeci și doua noapte spuse:

Atunci hadâmbul nu cuteză să mai stăruiască și ieși să-l caute pe insul cu glasul. Da degeaba se uită el în toate laturile și se vânzoli în toate părțile, că nu găsi alt ins treaz, decât pe bătrânul hammamgiu, întrucât Daul'makan zăcea pierit. Și-apoi hammamgiul cel de treabă, la vederea hadâmbului, care în lumina lunii părea tare burzuluit, se temu ca nu cumva Daul'makan să fi tulburat somnul soției cămărașului, și tăcu chitic. Dar hadâmbul îl și ochise; și îi zise:

— Oare nu cumva tu ai cântat stihurile pe care le-a auzit stăpână-mea?

Atunci hammamgiul fu pe deplin încredințat că soția cămărașului fusese tulburată, și sări:

— A, nu! n-am fost eu!

Hadâmbul spuse:

— Păi da cine atunci? Arată-mi-l, că neîndoielnic că trebuie să-l fi auzit și să-l fi văzut, de vreme ce nu dormeai.

Și hammamgiul, tot mai speriat pentru Daul'makan, spuse:

— Ba nu, habar n-am cine e și n-am auzit nimic.

Hadâmbul spuse:

— Pe Allah! minți cu nerușinare și n-ai să mă faci să cred, de vreme ce ești treaz și stai aici, că n-ai auzit nimic!

Atunci hammamgiul spuse:

— Am să-ți mărturisesc cinstit. Cel care cânta stihurile era un drumeț care a trecut mai adineaori pe colea, călare pe o cămilă. Și m-a trezit cu afurisitul lui de glas! Și prăpădi-l-ar Allah!

Atunci hadâmbul începu a clătina din cap într-un chip nicidecum încredințat și se întoarse, bombănind, să-i spună stăpână-sei:

— A fost un zbrehui de drumeț care-i de mult departe pe cămila lui.

Nozhatu, mâhnită de neizbândă, se uită la hadâmb și nu mai spuse nimic.

Ast timp, Daul'makan își veni în fire din leșinul lui; și, deasupra capului, văzu luna în slava cerului; iar în sufletu-i se stârni adierea vrăjitoare a amintirilor de demult; iar în inimă-i cântau glasurile păsărelelor fără de număr și mlădierile naiurilor cele nevăzute ale minții; și fu cuprins de un dor nestăpânit de a-și revărsa în cântece imboldurile lăuntrice care îl făceau parcă să zboare. Și îi spuse hammamgiului:

— Ascultă!

Ci hammamgiul îl întrebă:

— Ce vrei să faci, copilul meu?

El spuse:

— Să procitesc niște stihuri minunate, care au să-mi potolească inima!

Hammamgiul spuse:

— Păi tu habar n-ai de ce s-a întâmplat, și că numai slujindu-mă de un potop de mâgliseli pe lângă hadâmb am izbutit să ne mântuim de la o pieire neabătută?

Și Daul'makan întrebă:

— Ce tot îndrugi tu, și ce hadâmb?

Hammamgiul răspunse:

— O, stăpâne al meu, hadâmbul soției cămărașului a venit aici, cu un nas îmbufnat, pe când tu erai leșinat; și tot vântura o bâtă mare din lemn de migdal; și s-a apucat să-i iscodească la chip pe toți cei ce dormeau; și, cum nu m-a găsit decât pe mine treaz, m-a întrebat, cu glas mânios, dacă eu eram cel care ridicase glasul. Da eu i-am răspuns: „A, nu! deloc. A fost numai un beduin care trecea pe drum!” Și hadâmbul nu prea se vădi a-mi da crezare deplină, întrucât, până a pleca, îmi spuse: „Dacă s-o întâmpla să-i auzi glasul, să-l înhați pe insul acela spre a mi-l da pe mână, ca să pot să-l duc la stăpână-mea! Și ai a răspunde de treaba aceasta!” Așa că vezi, o, stăpâne al meu, că numai cu mare caznă am izbutit să-l amăgesc pe acel arap prepuielnic.

Când auzi cuvintele acestea, Daul'makan se îndârji și strigă:

— Și cine este insul care ar cuteza să mă oprească să-mi cânt mie însumi stihurile care îmi plac? Vreau să cânt toate stihurile care îmi sunt dragi, și să se întâmple ce s-o întâmpla! Și-apoi de ce m-aș mai teme, acuma când suntem aproape de țara mea? De-aci înainte nimic nu ar mai izbuti să mă tulbure!

Atunci bietul hammamgiu îi spuse:

— Văd bine acuma că vrei să te pierzi!

El răspunse:

— Trebuie numaidecât să cânt!

Hammamgiul spuse:

— Nu mă sili să mă despart de tine, întrucât mai bine plec decât să te văd că pățești vreo belea! Au tu uiți, copilul meu, că iată a și trecut un an și jumătate de când ești cu mine și că niciodată nu ai avut nimic de ce să mă învinuiești? Pentru ce vrei acuma să mă silești a pleca? Gândește-te că toată lumea de aici este sleită de osteneală și doarme în tihnă. Fie-ți milă, nu te apuca să ne tulburi cu stihurile tale, care, de altminteri, mărturisesc, sunt de toată mândrețea!

Caci Daul'makan nu mai putu să se stăpânească, și, cum adierea de deasupra lor cânta în palmierii stufoși, dăuli din toate beregățile lui:

O, unde sunt acele vremi senine din umbra casei noastre părintești, Cu zilele de voioșie pline, Cu nopțile de zâmbet și povești?

O, timpule! Acuma toate-s duse:

Și-acele zile ca un joc uitat, Și-acele nopți cu stelele apuse pe cerul soartei noastre-nnourat.

Ah, unde sunteți vremi de-odinioare, Cândfericit era Daul'makan, Umăr la umăr cu slăvită floare a lumilor, cu Nozhatu'zaman!61

Și, isprăvind cântecul, scoase trei gemete mari și căzu leșinat. Atunci hammamgiul cel cumsecade se sculă și se grăbi să-l acopere cu mantia sa.

Cât despre Nozhatu, când auzi stihurile acestea în care erau pomenite și numele ei și numele fratelui ei, și care îi aminteau așa de bine toate nenorocirile ei, o înnăbușiră suspinele, pe urmă îl chemă degrabă pe hadâmb și îi strigă:

— Vai de tine! Omul care a cântat întâia oară iacătă că a cântat iarăși, întrucât tocmai l-am auzit colea, aproape de tot! Or, pe Allah! Dacă nu mi-l aduci pe dată, mă duc să-l caut pe soțul meu în cortul lui, și are să te ciomăgească și să te alunge. Acuma ia suta asta de dinari și dă-i-o celui care a cântat, și înduplecă-l cu blândețe să vină aici; și dacă nu va vroi, nu stărui mai mult, da caută să afli unde stă și ce face și din ce țară este; și întoarce-te repede să-mi spui. Și mai cu seamă nu zăbovi!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și treia noapte spuse:

Și mai cu seamă nu zăbovi!

Atunci hadâmbul ieși din cortul stăpânei sale, să-l caute pe cel ce cântase; și începu să pășească printre picioarele celor adormiți și să-i dezvelească la față pe toți, rând pe rând; da nu găsi pe nimeni care să fi fost treaz. Atunci se duse la hammamgiu, care ședea fară mantie și cu capul dezvelit, și îl înșfacă de mână și îi strigă:

— Numai tu ești cântărețul!

Ci hammamgiul, speriat, se lepădă:

— Nu, pe Allah! nu sunt eu, o, căpetenie de hadâmbi!

Hadâmbul spuse:

— Nu am să te las până nu mi-l arăți pe cel ce a cântat stihurile! Întrucât nu mai cutez să mă întorc fără el la stăpâna mea!

La asemenea vorbe, bietul hammamgiu fu cuprins de o frică mare pentru Daul'makan, și începu să se văicărească, și îi spuse hadâmbului:

— Pe Allah! Te încredințez că acel cântăreț este unul care trecea pe drum! Și nu mă mai chinui atâta, că vei da seamă la Judecata lui Allah! Nu sunt decât un om amărât care vine din cetatea lui Avraam, prietenul lui Allah!

Ci hadâmbul îi spuse:

— Fie! da hai atunci cu mine să-i spui astea cu gura ta stăpânei mele, care nu-mi dă crezare!

Atunci hammamgiul îi spuse:

— O, slujitorule mare și minunat, crede-mă, întoarce-te liniștit în cort; și dacă glasul are să se mai facă auzit iarăși, să-mi ceri seama, de data aceea nesmintit. Și numai eu, de-o fi așa, voi fi vinovatul!

Pe urmă, spre a-l potoli pe hadâmb și a-l îndupleca să plece, îi spuse vorbe tare lingușitoare și îi făcu un potop de măguliri și îl sărută pe creștet.

Atunci hadâmbul se lăsă încredințat și îl lăsă; dar, în loc să se întoarcă la stăpână-sa, dinaintea căreia nu mai cuteza să se înfățișeze, făcu un ocol și se întoarse să se aciuiască la pândă, nu departe de hammamgiu.

Ast timp, Daul'makan își veni în fire din leșinul lui; și hammamgiul îi spuse:

— Scoală-te acuma, să-ți povestesc ce am pățit din pricina stihurilor tale!

Și îi povesti întâmplarea. Caci Daul'makan, care îl asculta fără luare-aminte, îi spuse:

— Uf, nu vreau să mai știu de nimic și nu mai am de ce să-mi sugrum în mine simțămintele, acuma mai cu seamă când suntem aproape de țara mea!

Atunci hammamgiul, înfricoșat, îi spuse:

— O, copilul meu, destul ai ascultat de imboldurile cele rele! Cum de ai atâta negrijă, când eu sunt plin de spaimă pentru tine și pentru mine? Allah fie asupra-ți! mă rog ție fierbinte să nu mai cânți stihuri înainte de a fi ajuns de-a binelea în țara ta! Copilul meu, chiar că niciodată nu te-am crezut atâta de încăpățânat! Apoi cugetă că soția cămărașului are de gând să pună să fii pedepsit, întrucât îi ești pricină de nesomnie, când ea este ostenită de drum și sastisită; și l-a trimis până acum în două rânduri pe hadâmbul ei să te caute!

Caci Daul'makan, fără a lua-aminte la spusele hammamgiului, pentru a treia oară își ridică glasul și, din tot sufletul lui, cântă stihurile acestea:

Ajunge! Sunt sătul de-atâtea cuvinte mari de amăgire ce-mi răscolesc furtuni în suflet și-mi pun nesomnul în privire!

Mi-au spus: „Cum te-ai schimbat!” Ei nu știu de ce. Mi-au spus!

„E din iubire. „Ci eu întreb: „Iubirea poate să ducă astfel la pieire?”

Mi-au spus: „Iubire el” Ci, iată, le spun: „Eu nu mai vreau iubire, Eu nu mai vreau aprinsa-i cupă, nici otrăvită ei mâhnire.

Vreau doar acele rosturi blânde ce par de dincolo de fire, Care să-i fie bietei inimi balsamul sfânt de izbăvire!

Dar abia isprăvi Daul'makan de cântat stihurile acestea, că deodată dinainte-i se și ivi hadâmbul. La vederea lui, bietul hammamgiu fu atâta de înspăimântat, încât o luă la fugă cât putu de sprinten și începu, de departe, să se ițească la ceea ce avea să se întâmple.

Atunci hadâmbul se duse temenindu-se la Daul'makan și îi zise:

— Pacea fie asupra-ți!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și, sfioasă, tăcu.

Și când fu cea de a șaptezeci și patra noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul a zis:

— Pacea fie asupra-ți!

Atunci Daul'makan răspunse:

— Și asupra-ți fie pacea și mila lui Allah și binefacerile sale!

Și robul spuse:

— O, stăpâne al meu, iacătă că, pentru a treia oară, stăpâna mea m-a trimis să te caut, întrucât vrea să te vadă.

Caci Daul'makan răspunse:

— Stăpâna ta! Și cine este cățeaua aceea care are neobrăzarea să trimită după mine? Prăpădi-o-ar Allah, și pe ea, și pe soțul ei odată cu ea!

Și, neîndestulat de acea răbufnire, Daul'makan se porni să-l ocărască pe hadâmb fără de ostoi, o bună bucată de vreme. Iar hadâmbul nu vroi să răspundă nimic, întrucât stăpână-sa îl dădăcise strașnic să nu-l ia pe cântăreț decât cu blândețe și să nu-l aducă la ea decât cu bunăvoia lui. Încât hadâmbul făcu tot ce fu în stare spre a-i spune vorbe lingușitoare și a-i îndulci mânia; îi spuse, printre altele:

— Copilul meu, rugămintea pe care ți-o fac nu o fac spre a te supăra ori spre a-ți aduce vreun necaz, ci numai ca să te înduplec a binevoi să-ți îndrepți pașii cei mărinimoși către noi, spre a vorbi cu stăpâna mea care dorește fierbinte să te vadă. Și-apoi ea are să știe cum să răsplătească frumos bunătatea ta față de ea!

Atunci Daul'makan se înmuie și se înduplecă să se scoale și să-l însoțească pe hadâmb la cort, pe când bietul hammamgiu, tremurând tot mai amarnic de frică pentru Daul'makan, se hotărî a se ține după el de departe, cugetând în sineși: „Ce păcat de tinerețea lui! De bună seamă că mâine, la răsăritul soarelui, are să fie spânzurat!” Pe urmă îl fulgeră un gând cumplit care îl umplu de spaimă mai rău ca oricând, căci își zise: „Ba cine știe dacă Daul'makan, ca să se dezvinovățească, nu are să dea vina acuma pe mine și să spună că eu sunt cel care a cântat stihurile! Uf! Asta ar fi tare mișelește din parte-i!”

Or, în acest timp, Daul'makan și hadâmbul purceseră a se strecura anevoie printre oamenii adormiți și printre vite, și ajunseră la intrarea de la cortul domniței Nozhatu. Atunci hadâmbul îl rugă pe Daul'makan să aștepte și intră numai el să-i dea de știre stăpână-sei, spunându-i:

— Iacătă că ți-l aduc pe insul cu pricina. Și-i un ins tinerel de tot, tare frumos la chip și cu o trupeșie care îl dovedește de viță înaltă și aleasă.

La asemenea vorbe, Nozhatu simți cum i se sporesc bătăile inimii și îi spuse hadâmbului:

— Poftește-l să șadă jos colea lângă cort și roagă-l să ne mai cânte oleacă din stihurile lui, ca să-l aud de aproape. Și pe urmă să cauți a-i afla numele și țara.

Atunci hadâmbul ieși și îi spuse lui Daul'makan:

— Stăpâna mea te roagă să-i cânți câteva stihuri de-ale tale, și ea are să stea să te asculte în cort. Și de asemeni dorește să-ți știe numele, și țara, și starea.

El răspunse:

— Din toată inima bucuroasă și ca un prinos datorat! Da cât despre numele meu, de mult s-a șters, precum mi s-a uscat inima și mi s-a mistuit trupul. Și povestea mea este vrednică a fi scrisă cu andrelele în colțul din lăuntru al ochiului. Și am ajuns precum bețivul care atâta s-a dedat la vinațuri încât a ajuns beteag pe viață! Și sunt ca un lunatic! Și sunt ca un scufundat în nebunie!

Când Nozhatu, din cort, îi auzi vorbele, începu să suspine și îi spuse hadâmbului:

— Întreabă-l dacă a pierdut pe cineva drag, ca de pildă o mamă, un tată ori un frate!

Și hadâmbul ieși și îl întreabă pe Daul'makan cum îi poruncise stăpână-sa. El răspunse:

— Vai, da, am pierdut toate astea și, pe deasupra, o soră care mă iubea și de care nu mai am nici o știre, întrucât ursita ne-a despărțit!

Și, la vorbele acestea pe care i le aduse hadâmbul, Nozhatu spuse:

— Deie Allah ca tânărul acesta să poată dobândi o alinare la nenorocirile lui și să se adune la un loc cu cei care îi sunt dragi!

Pe urmă îi spuse hadâmbului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și cincea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că Nozhatu, soția cămărașului, îi spuse hadâmbului:

— Du-te acuma de-l roagă să ne cânte câteva stihuri despre amarul despărțirii.

Și hadâmbul se duse să-i spună rugămintea, precum îi poruncise stăpână-sa. Atunci Daul'makan, șezând jos nu departe de cort, își sprijini obrazul în palmă și, cum luna lumina oamenii adormiți și vitele, glasul lui junghie tăcerea:

În stihurile mele cu sunet fermecat, Amarul despărțirii destul l-am tot cântat, Și crunta-i biruință o prefirai destul, Și neagra-nstrăinare de care sunt sătul.

Acum eu, cel ce-n pulberi de aur știu să scriu minunea meșterită a stihului nurliu, N-am să mai cânt mâhnire și chin ca până-aci -

Doar bucuria sfântă și dorul de-a trăi, Grădini îmbălsămate de trandafiri în floare, Gazele cu ochi negri, și plete curgătoare, -

Măcar că până astăzi grădină și-adăpost huzururilor mele durerea doar le-a fost, Obrajii ei în negre și grele-nchipuiri mi-au fost mereu grădină de-amarnici trandafiri, Și mi-au fost numai sânii-i și rodii dulci și pere, Iar carnea ei amară și rouă-n zori și miere.

Ci de aci-nainte, fără a mai putea să-mi stea în cale jalea cu-nlănțuirea-i grea, Îmi voi petrece viața tihnită în huzur, Alături de fecioare, rotindu-mi împrejur, Gingaș ca niște ramuri subțiri și mlădioase, Cu nuri fară prihană, ca niște dulci prinoase de dulci mărgăritare din apa mării scoase, În zvoană de lăute și de țimbale line, Paharnicu-având grija de cupe a fi pline, În crâng de iasomie și trandafir rotat.

Și voi sorbi mireasmă de trup înmiresmat, Și jarul de pe buze, grijind cu dinadins să fie buza moale și roșie aprins.

Iar ochii-mi odihni-i-voi pe pleoapele nurlii.

Și vom ședea jos roată în jurul apei vii ce va-nvăli grădina în susure-argintii.

Când Daul'makan isprăvi de cântat cântarea aceasta desăvârșită, Nozhatu, care îl ascultase vrăjită, nu se mai putu opri și, ridicând înfrigurată perdeaua cortului, își îți capu afară și îl privi pe cântăreț, la lumina lunii. Și scoase un țipăt mare, întrucât îl cunoscu pe fratele ei. Și se repezi afară, cu brațele întinse, strigând:

— O, fratele meu! O, Daul'makan!

La vederea ei, Daul'makan se uită la tânăra femeie și o cunoscu și el pe soră-sa Nozhatu. Și se aruncară unul în brațele celuilalt sărutându-se, pe urmă căzură amândoi leșinați.

Când văzu astea, hadâmbul rămase până peste poate de uluit și cu gura căscată; și se repezi să ia din cort o pătură mare și o întinse peste ei, în semn de cinstire și spre a-i pune la fereală față de trecătorii întâmplători. Și așteptă, căzut pe gânduri, ca ei să se deștepte din leșin.

Curând, chiar că Nozhatu se deșteptă cea dintâi, și pe urmă Daul'makan. Iar Nozhatu, din clipita aceea, uită de toate necazurile ei trecute și fu în bucuria bucuriilor, și prociti aceste stihuri:

Jurasei, soartă, că durerea mea nu va avea în veci de veci sfârșit -

Și iacătă acum că te-am silit, Să calci ce-ai juruit cu vorbă grea!

Căci fericirea-n pieptu-mi se deșartă:

E lângă mine cel care mi-e drag -

Sumete-ți poala hainei prepeleag, Să ne slujești de-aci-nainte, soartă!

Auzind acestea, Daul'makan o strânse pe soră-sa la piept, și lacrimile bucuriei se revărsară de sub pleoapele lui, și prociti stihurile acestea:

Se varsă fericirea în mine și o strâng!

De-atâta bucurie ah, ochii-mi iarăși plâng.

Vai, ochilor! La plânset amar v-ați nărăvit:

Plângeam ieri de durere, Plâng azi de fericit!

Atunci Nozhatu îl pofti pe fratele ei la ea în cort și îi spuse:

— O, fratele meu, povestește-mi acuma tot ce ai pățit, pentru ca la rându-mi să-ți istorisesc și eu povestea mea!

Ci Daul'makan îi spuse:

— Povestește-mi tu mai întâi toată povestea ta!

Atunci Nozhatu îi istorisi lui frate-său tot ce i se întâmplase, pe de șart. Da nu ar fi de nici un folos să mai spunem și noi încă o dată. Pe urmă adăugă:

— Cât despre soțul meu, cămărașul, numaidecât am să-l aduc ca să-l cunoști; și are să-i placă de tine, că e un om tare de treabă. Da mai întâi grăbește de-mi povestește tot ce ți-a fost dat să pățești din ziua când te-am lăsat bolnav în hanul din Cetatea Sfântă.

Atunci Daul'makan nu pregetă să-i împlinească voia; apoi își încheie povestea spunându-i:

— Da mai cu seamă, o, Nozhatu, nu aș izbuti niciodată să-ți spun îndeajuns cât de bun a fost cu mine hammamgiul acela, încât a cheltuit, ca să mă îngrijească, toți banii pe care și-i pusese de-o parte, și m-a slujit noapte și zi, și s-a purtat cu mine cum nu se poartă nici un tată, ori un frate, ori un prieten tare credincios, și a împins lepădarea de sine până la a se lipsi de hrană ca să mi-o dea mie, și de măgarul lui ca să mă suie pe mine călare, în vreme ce el îl mâna sprijinindu-mă; și, într-adevăr, dacă mai sunt în viață, lui i-o datorez!

Atunci Nozhatu spuse:

— De-o vrea Allah, avem să știm noi cum să-i răsplătim facerile de bine, pe cât are să ne stea în putință!

Apoi Nozhatu îl chemă pe hadâmbul care veni fuga și sărută mâna lui Daul'makan și rămase în picioare dinaintea lui; atunci Nozhatu îi spuse:

— Bunule slujitor cu chip de bună vestire, întrucât tu ai fost cel dintâi care mi-ai adus știrea cea bună, să păstrezi pentru tine punga pe care ți-am dat-o cu cei o sută de dinari câți se află în ea. Da dă fuga repede să-l vestești pe stăpânul tău că doresc să-l văd!

Atunci hadâmbul, tare bucurat de toate, grăbi a se duce să-l vestească pe stăpânul său cămărașul, care nu zăbovi a sosi în cortul soției sale. Și fu uimit până peste poate văzând la ea un tânăr străin, și încă în toi de noapte. Caci Nozhatu se grăbi a-i istorisi povestea lor de la început până la sfârșit și adăugă:

— Iac-așa, o, preacinstite cămăraș, în loc de a te căsători prin mine cu o roabă, precum credeai, te-ai căsătorit cu chiar Fiica sultanului Omar Al-Neman, Nozhatu'zaman! Și iată-l pe fratele meu Daul'makan!

Când auzi povestea aceasta nemaipomenită de al cărei adevăr nu avu a se îndoi nici o clipită, cămărașul fu bucuros peste măsură de a se ști ajuns ditamai ginerele sultanului Omar Al-Neman; și gândi în sineși: „Asta are să mă ajute să ajung pe puțin cârmuitor al vreunui vilaiet dintre vilaiete!” Pe urmă veni ploconindu-se la Daul'makan și îi așternu temenelile și firitiselile lui pentru izbăvirea din toate necazurile și pentru întâlnirea cu suroră-sa. Și pe dată vroi a da poruncă slugilor să mai ridice un cort, ca să sălășluiască în el oaspetele cel proaspăt; caci Nozhatu îi spuse:

— Acuma-i de prisos, întrucât nu mai suntem decât la o depărtare mică de țara noastră; și-apoi, cum e vreme lungă de când eu și fratele meu nu ne-am văzut, vom fi tare bucuroși să rămânem amândoi în același cort și să ne săturăm privindu-ne unul pe altul, până a ajunge acasă.

Iar cămărașul răspunse:

— Să se facă după dorințele tale!

Pe urmă ieși ca să-i lase să-și descarce inimile în voie, și le trimise făclii, sorbeturi, poame și tot soiul de zumaricale, cu care avusese grijă să încarce doi catâri și o cămilă, înainte de a pleca de la Damasc, spre a le împărți ca daruri celor de la Bagdad drept răspuns la urările de bun-venit. Și îi trimise lui Daul'makan trei rânduri de haine dintre cele mai falnice, și puse să i se pregătească o cămilă de soi, cu două cocoașe, înfotăzată cu o teltie cu găitane lungi de toate culorile, pe urmă începu să se preumble în lung și în lat pe dinaintea cortului său, cu pieptul umflat de mulțumire, și cu gândul la cinstirea care îi venea de la Allah, și la însemnătatea lui de acum, și la fălnicia lui viitoare.

Pe urmă, când se făcu dimineață, cămărașul grăbi a se duce în cortul soției să i se închine iarăși cumnatului său. Și Nozhatu îi spuse:

— Nu trebuie să uităm de hammamgiu, nici a-i spune hadâmbului să-i pregătească un cal bun, și să aibă grijă de el, slujindu-l și la prânz și la cină. Și mai cu seamă nu trebuie să se depărteze de noi!

Atunci cămărașul dădu poruncile de trebuință hadâmbului, care răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și chiar că se grăbi să ia cu el câțiva oameni din liota cămărașului și se duse cu ei să-l caute pe hammamgiu. Și, într-un sfârșit, îl găsi tocmai la coada caravanei, tremurând de frică și pe cale de a-și întărnița măgarul ca să fugă cât mai iute din locul acela unde îi fusese prins tânărul prieten Daul'makan. Încât, la vederea hadâmbului și a robilor care deteră deodată fuga spre el și îl împresuraseră, simți că moare, și chipu-i se șofrăni, și genunchii i se bâțâiră, și toate vinele îi tremurară de spaimă. Și nu se mai îndoi că Daul'makan, ca să se dezvinovățească, nu l-ar fi dat răzbunării soției cămărașului. Căci pe dată hadâmbul îi strigă:

— O, mincinosule!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și șasea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că hadâmbul i-a strigat hammamgiului înfricoșat:

— O, mincinosule! pentru ce mi-ai spus că nu numai că nu ai cântat tu stihurile, da că nici habar nu aveai cine le cântase? Or, cântărețul, acuma știm limpede, era chiar tovarășul tău. Așa că să știi bine că, de aici până la Bagdad, nu am să te mai slăbesc un pas; și ai să urmezi, când avem să sosim, aceeași soartă ca și soțul tău.

La vorbele hadâmbului, hammamgiul se porni să se jeluiască și gândi în sineși: „Iacătă că am să pat taman ceea ce am vrut să ocolesc!” Iar hadâmbul le spuse robilor:

— Luați-i măgarul și dați-i calul acesta!

Și robii, în pofida lacrimilor bietului hammamgiu, luară măgarul, iar pe el îl siliră să încalece pe un cal falnic dintre caii cămărașului. Pe urmă hadâmbul le spuse tainic:

— De-a lungul călătoriei veți fi străjile acestui hammamgiu; și fiecare fir de păr pierdut de pe capul lui va fi pieirea unuia dintre voi! Așa că purtați-vă față de el cu toată grija și fiți cu luare-aminte până și la nevoia lui cea mai mică!

Încât, dacă se văzu păzit așa de toți robii aceia, hammamgiul nu se mai îndoi de moartea sa; pe urmă îi spuse hadâmbului:

— O, mărinimoase căpitane, mă juruiesc ție că tânărul nu îmi este nici frate, nici rudă, întrucât eu sunt singur pe lume, și sunt biet slujitor la hammam. Da l-am găsit pe tânărul acela întins gata să moară pe gunoaiele și pe lemnele de la ușa hammamului, și l-am strâns de pe jos în numele lui Allah! Și nu am făcut nimic care să îndrituiască vreo pedeapsă!

Pe urmă începu să plângă și să cugete un potop de cugetări, care mai de care mai zbuciumate, pe când caravana înainta, iar hadâmbul mergea alături de el și se veselea pe seama lui, spunându-i din vreme în vreme:

— Ați tulburat somnul stăpânei noastre cu afurisitele voastre de stihuri, și tu, și tânărul acela; și nu aveai deloc înfățișarea speriată la vremea aceea!

Da la fiecare popas, hadâmbul nu uita să-l poftească pe hammamgiu să mănânce cu el din aceeași strachină și să bea cu el vin din același ulcior, după ce bea el mai întâi. Ci, în pofida tuturor acestora, lacrima nu se usca din ochiul hammamgiului, care era mai năuc ca oricând și nu mai avea nici o știre despre prietenul său Daul'makan, de care hadâmbul se ferea ca de foc să-i pomenească ceva.

Cât despre Nozhatu, și Daul'makan, și cămăraș, aceștia nu conteniră a drumeți în capul caravanei pe drumul Bagdadului. Și nu le mai rămăsese decât numai o zi de mers până să ajungă la ținta atâta de râvnită. Și, în dimineața cea din urmă, după cel din urmă conac de noapte, cum se pregăteau să-și urmeze calea, văzură deodată că se ridică dinaintea lui un colb gros care întuneca tot cerul și făcea noapte împrejurul lor. Atunci cămărașul încercă să-i liniștească și le spuse să stea pe loc, iar el își luă cu sine mamelucii, în număr de cincizeci, și porni către vălul de pulbere.

Or, după un răspăs scurt de vreme, colbul se limpezi dinainte-le, și ochilor lor li se ivi o oaste mare, cu flamurile și prapurii în vânt, și mergând în rânduri de bătălie la sunetul tobelor. Și pe dată din oaste se desprinse o ceată de voinici, care porni către ei în goana cailor; și fiecare mameluc de-al cămărașului fu împresurat de câte cinci oșteni călări.

La priveliștea aceea, cămărașul, tare uluit, îi întrebă:

— Cine sunteți de vă purtați așa față de mine?

Ei răspunseră:

— Da voi cine sunteți, și de unde veniți, și unde vă călătoriți?

Cămărașul răspunse:

— Sunt cămărașul cel mare al emirului Damascului, beizadea Șarkan, fiul sultanului Omar Al-Neman, stăpânul Bagdadului și al țării Horanului. Și emirul Șarkan m-a trimis la tatăl său, la Bagdad, să-i duc haraciul de la Damasc și peșcheșurile.

La vorbele lui, toți oștenii deodată își scoaseră ștergarele și își acoperiră ochii și începură să plângă cu suspine. Iar cămărașul rămase mirat până peste poate.

Și, după ce sfârșiră de plâns, căpetenia oștenilor înaintă spre cămăraș și îi spuse:

— Vai, unde este sultanul Omar Al-Neman! Sultanul Omar Al-Neman a murit! Și a murit otrăvit! O, vai de noi!

Pe urmă adăugă:

— Da tu, o, preacinstite cămăraș, vino cu noi și avem să te ducem la Dandan, vizirul cel mare, care se află aici, în mijlocul oastei; și are să-ți dea el toate amănuntele despre nenorocire.

Atunci cămărașul nu se putu ține să nu plângă și el, și strigă:

— Of, ce drum al nenorocirii ne-a fost dat să batem!

Pe urmă se lăsă îndrumat la vizirul cel mare Dandan, care pe dată îi îngădui primirea cerută. Și cămărașul intră în cortul vizirului Dandan, care îl pofti să șadă jos. Și îi povesti vizirului solia cu care era însărcinat și îi deamănunți darurile pe care le aducea pentru sultanul Omar Al-Neman.

Caci, la spusele lui, care îi aminteau de stăpânul și sultanul său, vizirul cel mare Dandan începu să plângă, pe urmă îi spuse cămărașului:

— Află deocamdată că sultanul Omar Al-Neman a murit otrăvit, și pe dată am să-ți istorisesc amănuntele. Da mai întâi am să-ți dezvăluiesc cum stau acum lucrurile. Iacătă: după ce sultanul s-a săvârșit întru îndurarea lui Allah și întru mila lui cea fără de margini, norodul s-a sculat să afle pe cine se cădea să aleagă ca urmaș în scaunul de domnie; și cetele ar fi ajuns să se încaiere, dacă mai-marii și navabii nu le-ar fi oprit. Și până la urma au ajuns să cadă la înțelegere să ceară sfatul celor patru cădii de frunte ai Bagdadului și să se țină de hotărârea acestora. Și cei patru cădii cercetați hotărâră că urmașul la domnie se cade să fie emirul Șarkan, cârmuitorul Damascului. Și de îndată ce am fost înștiințat de hotărârea lor, am trecut în fruntea oastei spre a merge la Damasc la emirul Șarkan, să-i vestesc moartea părintelui său și alegerea lui la domnie. Și sunt dator să-ți spun, o, preacinstite cămăraș, că la Bagdad este și o ceată prielnică alegerii tânărului Daul'makan. Da nimenea nu știe, de multă vreme, ce s-a făcut cu el, nici despre el, nici despre soră-sa Nozhatu'zaman. Că iacătă-s cinci ani în curând de când au plecat la Hedjaz și de când nu au mai venit vești despre ei.

La spusele vizirului cel mare Dandan, cămărașul, soțul sultăniței Nozhatu, măcar că tare mâhnit de moartea sultanului Omar, se bucură până peste margini bucuriei gândind la prilejul pe care îl avea Daul'makan de a ajunge sultan al Damascului și al Korasanului. Așa că se întoarse către vizirul cel mare Dandan și îi spuse…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și șaptea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că marele cămăraș s-a întors către vizirul cel mare Dandan și i-a spus:

— Cu adevărat, povestea pe care mi-ai istorisit-o este tare ciudată și de mirare. Și, la rându-mi, întrucât mi-ai dovedit încredere deplină, îngăduie-mi să-ți dau o știre ce are să-ți bucure inima și să-ți curme grijile. Află, dar, o, vizirule, că Allah ne-a netezit toate căile, aducându-ni-l îndărăt pe coconul Daul'makan și pe soră-sa Nozhatu'zaman!

La vorbele acestea, vizirul Dandan fu cuprins de o bucurie peste măsură și strigă:

— O, preacinstitule cămăraș, grăbește să-mi istorisești amănuntele unei știri atâta de neașteptate și care mă face mulțumit până peste poate!

Atunci cămărașul îi istorisi toată povestea fratelui și a surorii, și nu uită a-i știrici că Nozhatu ajunsese soția lui.

Atunci vizirul Dandan se temeni dinaintea cămărașului și își deșternu firitiselile sale și se mărturisi supus credincios al lui. Pe urmă porunci să se strângă toți emirii, și capii de oaste, și mai-marii împărăției care erau acolo, și le împărtăși cum stau lucrurile. Și pe dată veniră să sărute pământul dintre mâinile cămărașului și îi deșternură firitiselile și temenelile lor, și se bucurară peste măsură de întorsătura lucrurilor, minunându-se de lucrarea Ursitei care urzea atari minunății.

După care cămărașul și vizirul cel mare Dandan șezură jos, fiecare în câte un jeț mare așezat pe o podină, și îi strânseră împrejur pe navabi, pe emiri și pe ceilalți viziri, și ținură sfat asupra împrejurării. Și sfatul dură vreme de un ceas, iar hotărârea fu luată într-un glas, de a-l ridica pe Daul'makan urmaș în scaunul de domnie al sultanului Omar Al-Neman, în loc de a mai merge la Damasc după emirul Șarkan. Și vizirul Dandan se ridică pe dată din jețul lui spre a-și arăta cinstirea față de preacinstitul cămăraș care ajunsese astfel insul cel mai de vază din împărăție și, spre a și-l face binevoitor, îi dărui peșcheșuri falnice și îi ură spor și belșug; și așijderea făcură toți vizirii, și emirii, și navabii. Iar vizirul Dandan, în numele tuturora, spuse:

— O, preacinstite cămăraș, nădăjduim că, din mila bunătății tale, noi toți avem a ne păstra slujbele și sub domnia sultanului cel nou. Iar noi la rându-ne avem a zori să ajungem înaintea voastră la Bagdad spre a întâmpina cum se cuvine pe tânărul nostru sultan, pe când tu vei merge să-i vestești alegerea făcută din voia noastră vegheată.

Și cămărașul le făgădui oblăduire tuturora și păstrarea cinurilor, și îi lăsă, spre a se întoarce la corturile lui Daul'makan, pe când vizirul Dandan și oastea toată se întorceau la cetatea Bagdadului. Da mai înainte nu pregetă a-l pune pe vizirul Dandan să-i dea slugi și cămile încărcate cu corturi falnice și cu tot soiul de podoabe și de haine domnești și de chilimuri.

Și, bătând drumul către cortul domniței Nozhatu și al lui Daul'makan, cămărașul simțea cum sporește în el prețuirea pentru soția sa Nozhatu, și își zicea în sineși: „Ce drum binecuvântat și de bună norocire!” Și, când ajunse, nu vroi nicidecum să intre la soția lui fără a-i cere mai întâi îngăduință, care îngăduință de altminteri îi fu numaidecât dată.

Atunci cămărașul intră în cort și, după temenelile îndătinate, le povesti tot ce văzuse și auzise, și despre moartea sultanului Omar și despre alegerea lui Daul'makan, în dauna lui Șarkan. Pe urmă adăugă:

— Și-acuma, o, mult-milostive sultan, nu îți mai rămâne decât să primești domnia, fără de șovăire, de teamă ca, în împrejurarea că te lepezi, să nu pățești vreun necaz din partea celui ce va fi ales în locul tău!

La vorbele acestea, măcar că era tare îndurerat în suflet de moartea tatălui său, sultanul Omar, și cu toate că și el și Nozhatu erau numai plânset, Daul'makan spuse:

— Primesc porunca Ursitei, întrucât nu se poate să scapi de ea, iar vorbele tale sunt pline de cădenie și de înțelepciune.

Și adăugă:

— Caci, o, preacinstite cumnate, care să fie purtarea mea față de fratele meu Șarkan, și ce se cuvine să fac eu pentru el?

Cămărașul spuse:

— Nu este decât numai o dezlegare dreaptă, și anume aceea de a împărți domnia între voi amândoi, tu să fii sultanul Bagdadului, iar fratele tău Șarkan să fie sultanul Damascului. Rămâi așadar tare în hotărârea aceasta și nu are să urmeze din ea decât numai pace și bună-înțelegere.

Iar lui Daul'makan îi plăcu sfatul lui cumnatu-său, cămărașul.

Atunci cămărașul luă haina împărătească pe care vizirul Dandan i-o dăduse și îl îmbrăcă pe Daul'makan cu ea și îi înmână spada cea mare a domniei și sărută pământul dintre mâinile lui și apoi plecă. Și se duse pe dată să caute un loc mai înalt unde porunci să se ridice cortul domnesc pe care îl căpătase de la vizirul Dandan. Și era un cort mare, acoperit cu o boltă înaltă, din pânză căptușită pe dinăuntru cu mătase de toate culorile și cu închipuituri de pomi și de flori. Și le porunci chilimarilor să aștearnă chilimuri mari pe jos, după ce bătuciră bine pământul și îl stropiră de jur împrejurul cortului. Și grăbi a se duce să-l roage pe sultan să vină să se odihnească acolo în noaptea aceea. Iar sultanul dormi până dimineața.

Or, de-abia mijiră zorii că se și auzi în depărtare zvoana tamburelor de război și a surlelor. Și în curând se văzu ieșind dintr-un nor de praf oastea Bagdadului, în capul căreia călca vizirul Dandan care venea să-l întâmpine pe sultan, după ce orânduise toate la Bagdad. Atunci sultanul Daul'makan…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a șaptezeci și opta noapte spuse:

Atunci sultanul Daul'makan, înveșmântat cu hainele domnești, se sui să stea în scaunul de domnie ridicat în mijlocul cortului, sub bolta cea înaltă, și își puse pe genunchi paloșul cel mare de domn, pe care își sprijini mâinile amândouă și, nemișcat, așteptă. Și, de jur împrejurul lui, veniră să se rânduiască mamelucii de la Damasc și străjerii cei vechi ai cămărașului, cu paloșele în mâini, pe când cămărașul însuși sta în picioare de-a dreapta jețului împărătesc, cu supușenie.

Și numaidecât, urmând poruncile date de cămăraș, șuvoiul temenelilor purcese. Atunci, pe cărarea de mătase ce ducea la cortul domnesc, intrară capii oastei, zece câte zece, după rânduiala cinurilor, începând cu cinurile cele mărunte; și, zece câte zece, puseră jurământul de credință între mâinile sultanului Daul'makan și sărutară în tăcere pământul. Și nu mai rămase decât rândul celor patru cădii de frunte și al vizirului cel mare Dandan. Și cei patru cădii de frunte intrară și puseră jurământul de credință și sărutară pământul dintre mâinile sultanului Daul'makan. Dar când intră și vizirul cel mare Dandan, sultanul Daul'makan se ridică din jeț în cinstea lui, și păși el însuși dinainte-i și îi spuse:

— Binevenit fie părintele nostru al tuturora, preacinstitul și preavrednicul mare vizir, acela ale cărui fapte sunt înmiresmate cu înțelepciune înaltă și ale cărui orânduieli sunt izvodite gingaș cu mâini pricepute!

Atunci vizirul cel mare Dandan puse jurământul de credință pe Coran și pe Islam și sărută pământul dintre mâinile sultanului.

Și pe când cămărașul ieșea ca să dea poruncile de cuviință, și să pregătească ospățul, și să pună să se întindă mesele, și să se gătească bucatele cele mai alese, și să întocmească slujbele paharnicilor, sultanul îi spuse vizirului cel mare:

— Înainte de toate, se cade, spre a sărbători suirea mea în scaunul de domnie, să se facă daruri bogate oștenilor și tuturor căpeteniilor lor; și drept aceea pune să li se împartă tot haraciul pe care l-am adus cu noi din cetatea Damascului, fără de nici o zgârcenie. Și se cade să li se dea să mănânce și să bea pe săturate. Și numai după aceea, o, mare vizir al meu, să vii să-mi istorisești pe de șart moartea tatălui meu și pricina acelei morți.

Și vizirul Dandan se supuse poruncilor sultanului, și lăsă trei zile de slobozie oștenilor ca să se veselească, și îi prevesti pe capii lor că sultanul nu vroia să primească pe nimeni de-a lungul acelui răstimp de trei zile. Atunci oastea toată făcu urări de viață lungă sultanului și de spor domniei sale, iar vizirul Dandan se întoarse în cort. Caci sultanul, ast timp, se dusese la soră-sa Nozhatu și îi spusese:

— O, sora mea, ai aflat de moartea părintelui nostru, sultanul Omar, dar nu știi încă pricina morții lui. Haide, așadar, cu mine, ca s-o auzim povestită de chiar gura vizirului Dandan.

Și o aduse pe Nozhatu sub bolta cortului, și porunci să se ridice o perdea mare de mătase între ea și cei de față; iar el șezu în scaunul domnesc, pe când Nozhatu, singură, își luă locul îndărătul perdelei de mătase.

Atunci Daul'makan îi spuse vizirului Dandan:

— Acuma, o, vizire al părintelui nostru, istorisește-ne amănuntele morții celui mai strălucit dintre sultani.

Iar vizirul Dandan spuse:

— Ascult și mă supun!

Și istorisi moartea aceea precum urmează: