POVESTEA CU SULTANUL ȘAHRIAR ȘI CU FRATELE SĂU, SULTANUL ȘAHZAMAN
Aa
Se povestește – că numai unul Allah este atotștiutor și atotînțelept, și atotputernic, și atotiertător – că, între câte s-au scurs și s-au perindat din vechimea vremilor și în curgerea veacurilor și a clipelor, a fost odată un sultan dintre sultanii din stirpea lui Sassan1, în ostroavele indienești și chinezești, stăpân de oștimi, de supuși, de slujitori și de multe sultanaturi. Și avea doi copii, unul mai mare, iar celălalt mai mic. Amândoi erau viteji neînfricați. Cel mai mare însă era un viteaz mai avan decât mezinul. Domnea peste țările sale și cârmuia cu dreptate între oameni; încât locuitorii țării și ai împărăției îl îndrăgiseră. Îl chema Șahriar2. Cât despre fratele său mezinul, pe acela îl chema Șahzaman3 – și domnea peste Samarkand Al-Ajam4.
Și treburile dăinuind tot așa neabătut, fiecare sălășluia în țara lui; și fiecare în împărăția lui cârmuia cu dreptate de douăzeci de ani asupra turmelor sale. Și erau amândoi până peste poate de mulțumiți și de fericiți.
Și nu conteniră să trăiască așa până ce sultanul mai mare fu cuprins de un dor fierbinte de a-l vedea pe fratele mai mic. Atunci îi porunci vizirului să purceadă la drum și să vină cu el. Vizirul îi răspunse:
— Ascult și mă supun!
Pe urmă plecă și ajunse cu bună pace, din mila lui Allah; intră la mezin, i se închină cu salamalekul5 – trimis, și îl înștiință că sultanul Șahriar dorește fierbinte să-l vadă, și că rostul călătoriei ce-o făcuse era de a-l pofti să meargă în ospeție la fratele său. Sultanul Șahzaman îi răspunse:
— Ascult și mă supun!
Pe urmă porunci să se facă pregătirile de plecare și să se ia corturile, cămilele, catârii, slujitorii și zahereaua de trebuință. Apoi îl ridică pe vizirul său în slujba de cârmuitor al țării, și purcese la drum spre olaturile fratelui său.
Și, pe la miez de noapte, își aduse aminte de un lucru pe care îl uitase la sarăi; și făcu cale întoarsă, și intră în sarăi. Și o găsi pe soția lui întinsă în crivatul ei, îmbrățișată de un rob arap din cisla lui de robi. La priveliștea aceea, i se înnegură lumea dinaintea ochilor. Și își zise în sineși: „Dacă o asemenea năprasnă s-a petrecut când eu nici nu am apucat să plec de-a binelea din cetatea mea, cum are să se poarte dezmățata asta în vremea cât am să stau la fratele meu?” Și își trase scurt sabia și, izbindu-i pe amândoi, îi omorî pe chilimurile de pe crivat. Pe urmă se întoarse pe clipă pe dată și porunci purcederea taberei. Și plecă noaptea, și merse până ce ajunse la cetatea fratelui său.
Atunci fratele său se bucură de venirea lui și îi ieși înainte și, întâmpinându-l, îi ură bună pace; și se învoioși până peste marginile voioșiei, și împodobi pentru el cetatea, și se porni să-i vorbească cu mare drag. Dar sultanul Șahzaman își aducea mereu aminte de fapta soției, și un nor de mâhnire îi adumbrea chipul; și se făcuse galben la obraz și se uscase la trup. Încât, atunci când îl văzu în starea aceea, sultanul Șahriar gândi în cugetul său că faptul se datora plecării sultanului Șahzaman departe de țara și de împărăția sa și, nemaiîntrebându-l nimic în privința aceasta, îl lăsă în voia lui. Dar, într-una din zile, îi spuse:
— O, fratele meu, nu știu! Dar văd că trupul ți se usucă și obrazul ți se gălbejește!
El răspunse:
— O, fratele meu, port înlăuntrul făpturii mele o rană vie.
Și nu îi dezvălui ceea ce văzuse că făptuise soția lui. Sultanul Șahriar îi zise:
— Tare doresc să mergi cu mine la vânătoare cu hăitași și cu cai, întrucât poate că așa are să ți se mai ușureze pieptul.
Dar sultanul Șahzaman nu vroi să primească; și fratele său plecă singur la vânătoare.
Or, la saraiul sultanului se aflau niște ferestre ce se deschideau spre grădină și, cum sultanul Șahzaman se sprijinise acolo în coate să privească, ușa de la sarai se deschise și ieșiră douăzeci de roabe și douăzeci de robi; iar femeia sultanului, fratele său, se afla printre ei, preumblându-se în toată frumusețea ei strălucitoare. Când ajunseră la un havuz, se dezbrăcară toți și se amestecară laolaltă. Și deodată femeia sultanului strigă:
— O, Massud! Ya, Massud!
Și numaidecât se repezi la ea un arap negru și vânjos, care o și înșfăcă; iar ea îl înșfăcă la fel. Atunci arapul cel negru o răsturnă pe spate și o încălecă. La răsturnișul acela, toți robii făcură și ei la fel cu femeile. Și toți o ținură așa multă vreme, și nu puseră capăt sărutărilor, îmbrățișărilor, târnoselilor și altor lucruri asemenea decât când ziua ajunse în scapăt.
La priveliștea aceea, fratele sultanului își zise în sineși: „Pe Allah! Năprasna mea este cu mult mai ușoară decât năprasna de aici!” Și numaidecât lăsă amarul și mâhnirea să i se zvânte, zicându-și: „Chiar că asta-i nemăsurat mai mare decât tot ce-am pățit eu!” Și, din chiar clipita aceea, se apucă să bea și să mănânce fară păs.
Șahriar, sultanul, fratele său, se înturnă de la vânătoare, și amândoi își urară bună pace unul altuia. Pe urmă sultanul Șahriar luă seama la fratele său, sultanul Șahzaman, și văzu că i se întorseseră culorile în obraji și că se înviorase la chip; ba că și mânca vârtos, după ce atâta vreme se tot lingăvise la masă. Și se minună și zise:
— O, fratele meu, te tot vedeam pâclișit la chip, și-acuma iacătă că ți s-au întors culorile! Ia spune-mi ce-i cu tine.
El îi răspunse:
— Am să-ți dezvăluiesc pricina mohorelii mele; da cruță-mă de a-ți istorisi pentru ce mi s-au întors culorile!
Sultanul îi spuse:
— Povestește-mi dintru-ntâi, ca să pricep, temeiul schimbării tale la chip și al zaiflâcului tău!
El răspunse:
— O, fratele meu, află că, atunci când l-ai trimis pe vizirul tău la mine, ca să mă cheme dinaintea ta, mi-am făcut pregătirile de plecare și am ieșit din cetatea mea. Și pe urmă mi-am adus aminte că uitasem giuvaierul pe care hotărâsem să ți-l aduc și pe care ți l-am dăruit la sarăi; așa că m-am întors din drum și am găsit-o pe soția mea culcată cu un rob arap, dormind pe chilimul de pe crivatul meu! Și i-am ucis pe amândoi, și am venit la tine, și eram tare pătimit de gândul acelei întâmplări; și-acesta-i temeiul gălbejelii mele dintâi și al pâclișelii mele. Cât despre pricina întoarcerii culorii mele, cruță-mă de a ți-o dezvălui!
După ce îi ascultă vorbele, fratele lui spuse:
— Mă rog ție, în numele lui Allah, să-mi mărturisești pricina care ți-a înviorat chipul!
Sultanul Șahzaman îi înșirui atunci tot ceea ce văzuse. Și sultanul Șahriar zise:
— Mai înainte de orice, se cade să văd cu chiar ochii mei!
Fratele său îi zise:
— Atunci fă-te că pleci la vânătoare și la gonăcit; și ascunde-te la mine, și ai să fii martor la zamparalâc, și ai să te încredințezi cu chiar ochii tăi!
Și pe clipă sultanul puse pristavul domnesc să pristăvească plecarea; și oștenii ieșiră cu corturile afară din cetate; iar sultanul ieși și el, și se trase în corturi, și le spuse robilor săi cei tineri:
— Să nu intre nimeni la mine!
Pe urmă se străvesti și ieși pe ascuns și porni spre sarai, acolo unde era fratele său, și, când ajunse, șezu la fereastra care dă către grădină. Și nici nu se scursese un ceas, când roabele, înconjurând-o pe stăpâna lor, intrară deodată cu robii și făcură tot ceea ce spusese Șahzaman, și petrecură în zamparalâcuri până la vremea asr6-ului.
Când văzu ceea ce văzu, mințile sultanului Șahriar își luară zborul din capul lui; și îi spuse fratelui său Șahzaman:
— Hai să plecăm și să vedem care-i ursita noastră pe drumul lui Allah; întrucât nu se mai cade să avem vreo treabă cu scaunul de domnie până ce nu vom izbuti să dăm de vreun ins care să fi trăit vreo pățanie ca a noastră; altminteri, chiar că moartea noastră ar fi mai de dorit decât viața!
Iar fratele său îi răspunse precum se cuvenea. Pe urmă se furișară amândoi printr-o ușă tainică afară din sarăi. Și nu conteniră a drumeți zi și noapte până ce, într-un sfârșit, ajunseră la un copac din mijlocul unei pajiști singuratice, aproape de marea cea sărată. În pajiștea aceea se afla un ochi de apă dulce; și băură din apa aceea și șezură să se odihnească.
Nici nu apucase să treacă un ceas de vreme, că marea începu să se zbată și, deodată, țâșni din ape o trâmbă de fumegai negru ce se ridică spre cer, apoi se răsuci către pajiștea lor. La atare priveliște, frații se înspăimântară și se cățărară cât putură de sus în vârful copacului, care era tare înalt, și începură să iscodească cu privirile cam ce putea să fie.
Or, iacătă că trâmba de fum se preschimbă într-un ginn7, înalt la stat, mare la cap și lat în piept, și ducând pe creștet o ladă. Puse piciorul pe pământ, veni către pomul în care se aflau ei și se opri sub pom. Săltă atunci pleoapa lăzii și scoase afară o cutie mare pe care o deschise; și numaidecât se ivi o copilă nurlie, strălucitoare de frumusețe și luminoasă ca soarele, întocmai precum spune poetul:
Lumină-i fața ei, ca-n bezna-o dulce trecere de rază!
Neîntinata ei lumină ai lumii zori îi luminează.
Se-aprind de mândra-i strălucire pe bolta cerurilor sorii, Iar lunele-și culeg seninul din ochii ei, surâzătorii!
Destrame-se deci taină-n care o-nchid aceste văluri rare, Să i se-nchine fermecate pământurile la picioare!
Și-apoi, sub fulgerarea blândă din ochii ei, venind aproape, Aprinse lacrimi, ca o rouă, să-i spele umedele pleoape!
După ce se uită îndelung la copila cea frumoasă, ginnul îi spuse:
— O, crăiasă a domnițelor! O, tu, cea pe care te-am răpit în chiar noaptea nunții tale! Tare aș vrea să dorm oleacă!
Și ginnul, punându-și capu-n poala fetei, adormi.
Atunci copila își ridică fruntea în sus, înspre vârful pomului, și îi văzu pe cei doi sultani aciuați printre ramuri. Săltă pe dată capul ginnului de pe genunchii ei, îl puse pe pământ și, sculându-se în picioare sub pom, le spuse prin semne:
— Dați-vă jos, și nu vă fie frică de efrit.
Ei îi răspunseră prin semne:
— Oh! Asupră-ți fie Allah! Cruță-ne de năprasnă!
Ea le zise:
— Allah fie cu voi cu amândoi! Dați-vă jos cât mai repede, că de nu, îl trezesc pe efrit, iar el are să vă omoare cu moartea cea mai cruntă.
Atunci ei se speriară și coborâră la ea; iar ea veni spre ei și le spuse pe dată:
— Hai, însuliți-mă vârtos și strașnic! Că de nu, îi dau de știre efritului.
De spaimă, sultanul Șahriar îi spuse fratelui său, sultanul Șahzaman:
— O, fratele meu, săvârșește tu mai întâi ceea ce poruncește!
El răspunse:
— Nu săvârșesc nimic până ce nu ai să-mi dai tu pildă, ca mai mare!
Și amândoi începură să se îmbie unul pe altul, făcându-și semne din ochi. Atunci copila le zise:
— Ce vă tot hâiți așa? Dacă nu vă apucați pe dată de treabă, îl trezesc numaidecât pe efrit!
Atunci, din pricina spaimei lor față de efrit, îi făcură amândoi ceea ce li se poruncise. Când sfârșiră tot, copila le spuse:
— Chiar că bine vă mai pricepeți!
Pe urmă, scoțând de la brâu un săcuț, trase din el un gherdan alcătuit din cinci sute șaptezeci de inele cu peceți, și îi întrebă:
— Știți ce este aceasta?
Ei răspunseră:
— Nu știm.
Ea atunci le spuse:
— Toți stăpânii acestor inele s-au însulit cu mine pe coarnele cele nesimțite ale acestui efrit. Așa că dați-mi și voi, amândoi frații, inelele voastre.
Atunci ei, scoțându-și-le de pe degete, îi înmânară amândouă inelele. Ea atunci zise:
— Aflați că efritul de colea m-a furat în noaptea nunții mele, m-a închis într-o cutie și, punând cutia într-o ladă, a cetluit lada cu șapte lacăte, și m-a dus apoi în adâncul mării mugitoare, unde se zbat și se izbesc valurile. Dar el habar nu are că, atunci când o femeie dorește ceva, nimica nu poate s-o supună. De altminteri, și poetul spune:
Prietene, nu fi încrezător Femeilor! Căci toate – bune, rele! -
Atârnă doar de potca toanei lor!
Iubirea lor minciună-i, și în ele Dă vicleșugul glas și chicotește, Și-i canură-n veșmintele acele.
Smerit, la ce-a grăit Yussuf8-gândește!
Și că Eblis9-pe-Adam10-l-a izgonit Din pricina femeii lui, firește.
Iar altul spune:
Nimic nu vei alege de-i sta la dojenit!
Pentru că-ndrâgostitul, chiar mâine, scos din fire, Aceleași patimi, bietul, va căuta smintit.
Să nu zici niciodată: „Eu unul, în iubire, N-am să mă port ca tonții ce umblă-ntr-o ureche.”
Să nu zici vorbele-astea prostești și fără șire.
Ar fi minune mare și fără de pereche Să vezi scăpând vreodată din vrăjile muierii Bărbat întreg la minte și neciupit de streche.
La atare spuse, cei doi frați se minunară până peste marginile minunării și își ziseră unul altuia:
— Când un efrit ca acesta, și în pofida puterniciei sale, a pățit ocăruri mult mai amarnice decât ale noastre, iacătă o pildă ce poate să ne slujească de mângâiere!
Atunci, pe dată o lăsară acolo pe tânăra nevastă și se întoarseră fiecare la cetatea lui.
Când ajunse în saraiul său, sultanul Șahriar porunci să se reteze capul soției sale și, în același chip, și gâturile roabelor și ale robilor ei. Pe urmă îi porunci vizirului să-i aducă în fiecare noapte câte o copilă fecioară. Și în fiecare noapte căpăta astfel câte o copilă fecioară și îi răpea fecioria. Iar când se sfârșea noaptea, o omora. Și nu conteni să facă așa vreme de trei ani în șir. Încât lumea fu cuprinsă de țipetele de jale și de vaierul spaimelor, și toți se pribegiră cu fetele câte le mai aveau. Și nu mai rămase în cetate nici o fată în stare să slujească la năpada nărăvitului.
În atare împrejurări, sultanul îi porunci vizirului să-i aducă o copilă, ca de obicei. Și vizirul plecă și căută, da nu mai găsi nici o fată; și, mohorât de tot, ugilit de tot, se duse acasă, cu sufletul plin de spaimă din pricina sultanului.
Or, vizirul avea chiar el două fete pline de frumusețe, de nuri, de strălucire, de desăvârșire și de dulce gingășie. Pe cea mare o chema Șeherezada11, iar pe cea mai mică o chema Doniazada12. Cea mai mare, Șeherezada, citise cărțile, cronicile, poveștile cu domnii de demult și cu istoriile noroadelor de odinioară. Se mai spune că avea o sumedenie de cărți de istorie despre neamurile din vremurile apuse și despre domnii din străvechime și despre poeți. Și era tare iscusită la povestit și tare dulce de ascultat.
Când îl văzu pe tatăl său, Șeherezada zise:
— Pentru ce te văd așa de schimbat, încărcat de povara necazurilor și a mâhnirilor? Află, dar, o, părinte al meu, că poetul spune:
O, tu, cel năpădit de greu, Alină-ți chinurile-amare. Nimic nu dăinuie mereu – În lumea noastră toate pier: Oricare bucurie moare, Se uită orișice dureri.
Când auzi vorbele fiică-sii, vizirul îi povesti tot ce se întâmplase, de la început până la sfârșit, cu sultanul. Atunci Șeherezada îi zise:
— Pe Allah! O, părinte al meu, mărită-mă cu sultanul, întrucât sau voi trăi, sau voi fi prețul de răscumpărare pentru fetele musleminilor13-și spăsenia lor din mâinile sultanului.
Atunci el îi zise:
— Allah fie asupră-ți! Nu te da astfel primejdiei!
Ea îi zise:
— Așa se cade să fac, neabătut!
Atunci el zise:
— Ia seama, să nu păți ce au pățit măgarul și boul cu gospodarul!
Șeherezada întrebă:
— Ce-au pățit?
Iar vizirul spuse:
— Ascultă!
Și povesti:
Pilda cu măgarul, cu boul și cu gospodarul.
Află, o, copila mea, că a fost odată un negustor stăpân pe bogății mari și pe turme de vite, însurat și tată de copii. Allah Preaînaltul îl mai dăruise și cu priceperea graiurilor viețuitoarelor și ale păsărilor. Or, acareturile acelui negustor se aflau într-un colț de țară mănos, pe malul unei ape. Iar la gospodăria lui mai avea un măgar și un bou.
Într-o zi, boul veni la staulul unde sălășluia măgarul și văzu staulul măturat și stropit cu apă; ieslea era plină cu orz bine mărunțit și cu paie tocate mărunt; și măgarul sta bine la odihnă; și arareori stăpânu-său încăleca pe el, dar și atunci numai când avea de făcut vreun drum care se întâmpla să fie mai grabnic, și măgarul se întorcea repede la tihna lui. Or, în ziua aceea, gospodarul îl auzi pe bou cum îi spunea măgarului:
— Mănâncă și te desfată! Și fie-ți de bine, și cu folos, și cu bună mistuire! Eu trudesc și tu te hodini; mănânci orz mărunțit bine și te îndopi! Iar dacă vreodată și vreodată stăpânu-tău încalecă pe tine, te întoarce acasă numaidecât! Pe când eu nu mă îndop decât cu aratul și cu trudă la roata morii!
Atunci măgarul îi zise:
— Când vei ieși la câmp și când ți se va pune jugul pe grumaz, să te prăvălești la pământ și să nu te mai scoli nici măcar dacă te-or bate; iar când vei fi sculat, repede să te prăbușești iar, pentru a doua oară. Și atunci, dacă te vor duce îndărăt în staul și dacă ți-or da boabe, tu să nu mănânci nimic, ca și când ai fi bolnav. Străduiește-te așa, nici să nu mănânci, nici să nu bei, vreme de o zi, sau de două, sau de trei. În felul acesta, ai să te odihnești de trudă și de caznă!
Or, negustorul era acolo și le auzi vorbele. Iar când argatul veni la bou să-i dea nutrețul, văzu că nu mănâncă mai nimic; și dimineața când să-l ia la arăt, îl găsi bolnav. Atunci negustorul îi spuse argatului:
— Ia măgarul și pune-l să are în locul boului, până deseară!
Și omul se întoarse, luă măgarul în locul boului, și îl puse să are toată ziua.
Când, la sfârșitul zilei, măgarul se întoarse la staul, boul îi mulțumi pentru bunăvoință și pentru că îl lăsase să se odihnească de truda acelei zile. Ci măgarul nu-i răspunse nici un răspuns și se căi cu cea mai neagră căință.
A doua zi, plugarul veni și luă măgarul și îl puse să are până la sfârșitul zilei. Și măgarul nu se întoarse decât cu ceafa zdrelită și vlăguit de osteneală. Iar boul, văzându-l în starea aceea, începu a-l potopi cu mulțumirile lui și a-l proslăvi cu laudele. Atunci măgarul îi spuse:
— Trăiam în tihnă și desfăt; și nimica nu mi-a cășunat răul, decât numai facerile mele de bine.
Pe urmă adăugă:
— Și se cade să știi că am să-ți dau un sfat acuma și mai bun; l-am auzit pe stăpânul nostru cum spunea: „Dacă boul nu se mai scoală, trebuie să-l dau casapului să-l taie și să facă din pielea lui o tovală bună”. Și tare m-a cuprins grijă de tine, și ți-am spus că să știi. Pacea fie cu tine!
Când auzi spusele măgarului, boul îi mulțumi și zise:
— Mâine mă duc de bunăvoie cu ei să-mi văd de îndeletnicirile mele.
Și cu asta începu să mănânce, și înfulecă nutrețul tot, ba mai linse și ieslea cu limba.
Și-așa! Iar stăpânul lor le ascultase sporovăiala.
Când se făcu ziuă, gospodarul ieși din casă cu soția sa și se duse la sălașul boilor și al vacilor, și amândoi șezură jos. Atunci veni și argatul, luă boul și plecă. Văzându-și stăpânul, boul începu să bată din coadă, să se vântuie cu bolboroseli și să zburde zănatic în toate părțile. Atunci gospodarul fu cuprins de un râs atât de năprasnic încât se prăvăli pe spate. Iar soția îi zise:
— Pentru ce pricină râzi?
El îi spuse:
— Pentru o pricină pe care am văzut-o și am auzit-o, și pe care nu pot s-o dau în vileag fără a nu muri.
Ea îi zise:
— Trebuie numaidecât să-mi povestești și să-mi spui pricina pentru care râzi, măcar și de-ar fi să mori!
El îi zise:
— Nu pot să-ți destăinuiesc pricina, întrucât mi-e frică de moarte.
Ea îi zise:
— Păi atunci nu râzi decât de mine!
Pe urmă nu mai conteni să-l tot boscorodească și să-l tot îmboldească cu vorbe îndărătnice până ce, într-un sfârșit, gospodarul se văzu la mare ananghie. Atunci chemă să vie copiii săi dinainte-i și trimise să fie adus cadiul14 și martorii. Pe urmă vru să-și întocmească adiata înainte de a-i dezvălui soției taină și a muri; întrucât o iubea pe soția sa cu o dragoste mare, dat fiind că ea era fiica unchiului său dinspre partea tatei15 și mamă a copiilor lui, și că mai și vecuise cu ea o sută și douăzeci de ani de viață. Pe deasupra, trimise să fie chemate și toate rudele soției și toți megieșii din preajma sa, și le povesti tuturora pătărania lui și că, de cum va spune taina, are să moară! Atunci toți oamenii care se aflau acolo îi spuseră femeii:
— Allah fie asupră-ți! Lasă încolo asemenea treabă, nu cumva să-ți moară soțul, părintele copiilor tăi!
Și ea le zise:
— N-am să-i dau pace până ce nu are să-mi spună taina lui, măcar de-ar fi să și moară!
Atunci ei nu-i mai ziseră nimic. Și negustorul se sculă de lângă ei și porni spre staul, în ogradă, ca să-și facă mai întâi spălările cele îndătinate și apoi să se întoarcă să-și spună taină și să moară.
Or, gospodarul avea un cocoș strașnic, în stare să mulțumească cincizeci de găini, și mai avea și un câine; și îl auzi pe câine cum îl certă pe cocoș și cum îl ocăra și-i zicea:
— Au nu ți-e ție rușine să fii vesel când stăpânul nostru are să moară?
Atunci cocoșul îi zise câinelui:
— Păi cum așa?
Atunci câinele îi spuse și lui pătărania, iar cocoșul îi zise:
— Pe Allah! Stăpânul nostru e tare sărac cu duhul! Eu am cincizeci de neveste, și izbutesc să mă descurc, mai mulțumind-o pe una, mai dojenind-o pe alta! Iar el are numai o nevastă și nu știe nici calea cea bună, nici chipul cum s-o apuce pe ea! Or, asta-i tare lesne! Nu are decât să rupă anume pentru ea vreo câteva nuiele de dud, și să se năpustească în iatacul neveste-sii și s-o bată până ce muierea ori că moare, ori că își cere iertăciune; și nu are să se mai apuce să-l sâcâie cu nici un soi de întrebări!
Așa zise cocoșul. Dacă auzi spusele cocoșului în taifasul lui cu câinele, gospodarului i se întoarse lumina minții și luă hotărârea s-o chelfănească pe nevastă-sa.
Aici vizirul se opri din povestit și îi spuse copilei sale, Șeherezada:
— S-ar prea putea ca Măria Să să facă și el cu tine cum a făcut gospodarul cu nevastă-sa!
Ea îi zise:
— Și ce-a făcut?
Vizirul urmă:
Gospodarul intră în odaia hărăzită soției sale, după ce rupsese anume pentru ea niște nuiele de dud și le ascunsese, și îi zise chemând-o:
— Vino în odaia ta, ca să-ți spun taină și ca să nu poată nimenea să mă vadă; și pe urmă am să mor!
Ea atunci intră cu el, iar el închise ușa de la odaie în urma lor și se năpusti asupra muierii cu lovituri spornice, până era s-o leșine. Ea atunci îi spuse:
— Iartă-mă! Iartă-mă!
Pe urmă începu să-i sărute amândouă mâinile și amândouă picioarele bărbatului ei, și se căi cu adevărat. Și atunci ieși cu el din odaie. Încât toți cei de față se bucurară, și la fel se bucurară și rudele toate. Și toată lumea fu până peste poate de mulțumită și până peste poate de norocită, până la moarte.
Sfârși vizirul. Iar Șeherezada, fiica vizirului, după ce ascultă povestirea aceasta a tatălui ei, spuse:
— O, tată, vreau neabătut să faci ceea ce îți cer!
Atunci vizirul, fară a mai stărui, puse să se pregătească hainele copilei sale, Șeherezada, pe urmă se duse să-i dea de știre sultanului Șahriar.
Ast timp, Șeherezada o dăscăli pe sora ei mai mică și-i spuse:
— Când am să ajung la sultan, am să trimit după tine; iar după ce ai să vii și după ce ai să-l vezi pe sultan că isprăvește treaba lui cu mine, să-mi spui: „O, sora mea, povestește-ne niscaiva povești, ca să ne trecem noaptea!” Eu atunci am să-ți povestesc niște povești care, de-o vrea Allah, au să fie temeiul izbăvirii fetelor musleminilor!
După care, părintele ei vizirul o luă și se duse cu ea la sultan, iar sultanul fu mulțumit întru totul și îi spuse vizirului:
— Mi-ai adus ceea ce trebuie?
Și vizirul răspunse cu smerenie:
— Da!
Când sultanul vru s-o ia pe copilă, ea începu să plângă, iar sultanul îi zise:
— Ce ai?
Ea spuse:
— O, Măria Ta! Am o soră mai mică, de la care aș vrea să-mi iau bun rămas.
Sultanul atunci trimise după sora cea micuță, care veni și se aruncă de gâtul Șeherezadei, și într-un sfârșit se ghemui jos lângă pat. Atunci sultanul se sculă și luând-o pe Șeherezada, fecioară, îi răpi fecioria.
Pe urmă începură să tăifăsuiască.
Atunci Doniazada îi zise Șeherezadei:
— Allah fie asupră-ți! O, sora mea, povestește-mi o poveste cu care să ne trecem noaptea!
Iar Șeherezada îi răspunse:
— Din toată inima și ca o datorie de cinstire cuvenită! Dacă, de bună seamă, binevoiește să-mi îngăduiască sultanul nostru cel milostiv și dăruit cu purtări alese!
Când auzi vorbele Șeherezadei, și cum de altminteri era muncit de nesomnie, sultanul nu fu potrivnic a asculta povestea Șeherezadei.
Iar Șeherezada, în acea întâie noapte, începu să povestească:
