Povestea mănăstirii 1001 de nopti

Povestea mănăstirii

Aflați că am zăbovit îndelungă vreme la Locurile Sfinte78, în tovărășia oamenilor cucernici și aleși; și trăiam cu ei, în umilință deplină, nepunându-mă vreo-dată mai presus de ei, întrucât Allah Preaînaltul m-a dăruit cu harul smereniei și al lepădării de sine. Și chiar gândeam să-mi trec așa toate zilele vieții în liniște, în împlinirea datorințelor cucernice și în tihna unui trai fără de necazuri. Da socoteam fără a ține seama de ursită.

Într-o noapte, pe când mă dusesem la țărmul mării, pe care nu o văzusem niciodată, am fost mânat de o putere de neînfrânt să pășesc pe apă. Și m-am îndreptat neabătut către apă și, spre marea mea minunare, am început să merg pe apă fără să mă scufund și fără ca baremi să-mi ud picioarele goale. Și-am început astfel să mă preumblu pășind pe mare, o bună bucată de vreme; după care m-am întors la țărm. Atunci, cu mințile uluite pe deplin de darul acela mai presus de fire pe care îl aveam fără să știu, m-am îngâmfat în sinea mea, gândind: „Au cine mai poate să meargă ca mine pe ape?” De-abia ticluisem eu în minte gândul acesta, că Allah m-a și pedepsit pentru trufia mea, punându-mi pe dată în inimă patima de călătoriri. Și plecai de la Sfintele Locuri. Și, de-atunci, m-am apucat să rătăcesc de colo-colo, pe toată fața pământului.

Or, într-o zi, pe când hălăduiam prin țările rumilor, da îndeplinindu-mi neabătut datorințele sfintei noastre credințe, am ajuns la un munte înalt și mohorât în vârful căruia era o mănăstire de-a creștinilor, care se afla sub paza unui călugăr. II cunoscusem pe călugărul acela odinioară, la Locurile Sfinte, și numele lui era Matruna. Încât, de cum mă văzu, se și repezi temenindu-se în întâmpinarea mea și mă pofti să intru să mă odihnesc în mănăstire. Or, vicleanul de necredincios îmi urzea pieirea, întrucât de-abia intrasem în mănăstire că mă și puse să merg după el printr-o hrubă lungă, la capătul căreia se deschidea o ușă în beznă. Și mă îmbrânci deodată în fundul acelei bezne și trânti ușa și mă încuie. Și mă lăsă acolo patruzeci de zile, fără să-mi dea nici să beau, nici să mănânc, cugetând să mă facă să mor de foame, din ură fată de credința mea.

Într-acestea, sosi la mănăstire, într-o trecere neprevestită, căpetenia cea mai de seamă de peste toți călugării; și era însoțit, după năravul căpeteniilor de călugări, de un alai întocmit din zece călugări tinerei, tare frumoși, și de o copilă la fel de frumoasă ca și cei zece călugărei; și copila era îmbrăcată într-o haină de călugăriță care îi strângea mijlocul și îi nurluia șoldurile și sânii. Și numai unul Allah știe ce rostuia căpetenia de călugări cu copila pe care o chema Tamasil și cu călugărașii care îl însoțeau.

Încât, la sosirea mai-marelui său, călugărul Matruna îi povesti despre întemnițarea și despre chinuirea mea cu înfometarea de patruzeci de zile. Iar mai-marele călugărilor, pe care îl chema Dechianos, îi porunci să deschidă ușa hrubei și să scoată de acolo osemintele mele, spunând:

— Musulmanul pesemne că la ceasul de acum e o grămadă de oase atâta de descărnate de nici păsările de pradă nu s-ar ispiti să se atingă de ele!

Atunci Matruna și călugării cei tineri deschiseră ușa de la bezne și mă găsiră îngenuncheat în rugăciune. La priveliștea aceea, călugărul Matruna strigă:

— A, vrăjitor blestemat! Să-i zdrobim oasele!

Și cășunară toți asupra-mi cu lovituri năprasnice de bâte și de bici, până într-atâta cât socoti că-mi dau duhul. Și pricepui atunci că Allah mă făcea să îndur atâtea năpaste spre a mă pedepsi de făloșia mea trecută: mă umflasem de trufie când văzusem că pot să merg pe mare, câtă vreme nu eram decât o sculă în mâinile celui Preaînalt.

Așa că, după ce călugărul Matruna și ceilalți pui de cățea mă aduseră în starea aceea jalnică, mă legară în lanțuri și mă aruncară îndărăt în hruba de bezne. Și de bună-seamă că acolo aș fi murit de foame, dacă Allah nu ar fi vroit să înduioșeze inima tinerei Tamasil care, în fiecare zi, venea la mine pe furiș să-mi dea o pâine de orz și un ulcior cu apă, în toată vremea cât căpetenia călugărilor ședea la mănăstire. Or, căpetenia călugărilor ședea îndelung la mănăstire, unde tare îi mai plăcea, și până la urmă și-o și alese ca loc de ședere îndătinat; iar când era silit să plece, o lăsa acolo pe tânăra Tamasil sub paza călugărului Matruna.

Am stat așa închis în hrubă vreme de cinci ani; și, la rându-i, copila creștea și se făcea de o frumusețe ce adumbrea până și pe cea a celor mai frumoase fete din vremile ei. Că pot să vă încredințez, o, măriile voastre, că nici în țara noastră, nici în țara rumilor nu i se poate găsi perechea. Caci copila aceea nu este singurul giuvaier închis în mănăstire, întrucât sunt grămădite acolo comori fără de număr – aur, argint, odoare și bogății de toate neamurile și care covârșesc orice socoată. Încât se cere să zoriți a vă duce să luați cu năvală mănăstirea și să puneți mâna pe copilă și pe comori; și am să vă slujesc chiar eu de călăuză spre a vă deschide ușile de la ascunzătorile și de la dulapurile pe care le știu și mai cu seamă cele de la dulapul cel mare al căpeteniei călugărilor Dechianos, dulap în care se află vasele de aur meșterit, cele mai frumoase; și am să v-o dau pe minunea aceea vrednică de sultani, care este copila Tamasil; că, pe lângă frumusețe, mai stăpânește și harul cântecului și știe toate cântecele arăbești de prin cetăți și de pe la beduini. Și are să vă facă să petreceți zile de lumină și nopți de zahăr și de binecuvântare.

Cât despre slobozirea mea din hrubă, o știți din gura vrednicilor negustori care și-au primejduit viața ca să mă scape din mâinile creștinilor – afurisi-i-ar Allah și pe ei și pe urmașii lor, până la Ziua Judecății.

După ce ascultară basna, cei doi frați rămaseră bucuroși până peste poate gândindu-se la toate pleanurile pe care aveau să le dobândească și mai cu seamă la tânăra Tamasil, despre care bătrâna zicea că e tare pricepută, în pofida tinereții ei, la meșteșugul desfătărilor. Dar vizirul Dandan nu ascultase povestea decât cu un simțământ de neîncredere mare și, dacă nu se ridicase și nu plecase, era numai din cinstire față de cei doi sultani; întrucât vorbele ciudatului schivnic nu îi intrau în cap nicidecum și erau departe de a-l încredința ori de a-l mulțumi. Caci își tăinui părerea și nu vroi să grăiască nimic, de teamă să nu se înșele.

Caci Daul'makan vru dintru-ntâi să meargă asupra mănăstirii în fruntea oastei lui toate; dar bătrâna Muma-Prăpădurilor îl dezmântă spunându-i:

— Mi-e grijă ca nu care cumva căpetenia călugărilor, Dechianos, la vederea tuturor oștenilor, să nu se înfricoșeze și să nu se sfeterească din mănăstire, luând-o cu el și pe copilă.

Atunci Daul'makan trimise după marele cămăraș și după emirul Rustem și după emirul Bahraman și le spuse:

— Mâine, la răsărit de ziuă, aveți să porniți asupra Constantiniei, unde și noi nu vom zăbovi să ne alăturăm vouă. Tu, o, mare cămăraș, vei lua cârmuirea întregii oști în locul meu; iar tu, Rustem, ai să ții locul fratelui meu Șarkan; iar tu Bahraman, ai să ții locul vizirului cel mare Dandan. Și mai ales luați bine seama să nu dați în vileag oastei că noi lipsim. De altminteri lipsa noastră nu are să fie decât de trei zile.

Pe urmă Daul'makan, Șarkan și vizirul Dandan aleseră o sută de voinici dintre cei mai viteji și o sută de catâri încărcați cu lăzi goale menite să cuprindă comorile din mănăstire; și o luară de asemeni pe bătrâna Muma-Prăpădurilor, vicleana pe care ei tot o socoteau un schivnic îndrăgit de Allah; și, urmând îndrumările ei, luară calea spre mănăstire.

Cât despre cămărașul cel mare și despre cetele musulmane…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri cu sfioșenie din povestit.

Dar când fu cea de a nouăzeci și șasea noapte spuse:

Cât despre cămărașul cel mare și despre cetele musulmane, urmând porunca sultanului Daul'makan, a doua zi, de cu zori, strânseră corturile și purceseră la drum asupra Constantiniei.

La rându-i, bătrâna Muma-Prăpădurilor nu își pierdu vremea. De cum ajunseră departe de corturi, scoase din una dintre lăzile ce le avea pe catârul ei doi porumbei dăscăliți de ea; și prinse la gâtul fiecăruia câte o scrisoare către domnul Afridun de la Constantinia, în care îi da de știre despre toate câte săvârșise, și încheia spunând: „Încât, o, Măria Ta, se cere a trimite numaidecât la mănăstire zece mii de oșteni din cei mai încercați dintre rumii cei mai viteji. Și, când au să ajungă la poalele muntelui, să nu se clintească până la sosirea mea! Și atunci am să vi-i dau în mână pe cei doi sultani și pe vizir, și pe cei o sută de oșteni musulmani.

Și se cade să-ți spun, o, Măria Ta, că vicleșugul meu nu poate să izbândească fără de moartea paznicului de la mănăstire, călugărul Matruna; așa că am să-l jertfesc pentru binele obștesc al oastei creștinești, întrucât viața unui călugăr nu prețuiește nimic față de mântuirea creștinătății.

Și preamărit fie Cristos, Domnul nostru, acum și în vecii vecilor!”

Și porumbeii ducători ai scrisorilor ajunseră pe foișorul cel înalt de la Constantinia; și străjerul luă scrisorile agățate la gâtul porumbeilor și se duse îndată să le dea domnului Afridun. Și domnul, de cum citi cartea, porunci numaidecât să se strângă cei zece mii de oșteni trebuincioși și să i se dea fiecăruia câte un cal și, pe deasupra, câte o cămilă sprintenă și câte un catâr ca să care prada ce aveau s-o facă asupra dușmanului. Și le porunci să pornească în graba mare către mănăstire.

Ast timp, sultanul Daul'makan, și Șarkan, și vizirul Dandan, și cei o sută de oșteni, odată ajunși la poalele muntelui, trebuiră să bată singuri urcușul până la mănăstire, întrucât bătrâna Muma-Prăpădurilor, dovedindu-se peste poate de sfârșită de călătorie, rămase la poala muntelui, spunând:

— Urcați-vă dintru-ntâi voi, și pe urmă, când mănăstirea are să fie în puterea voastră, am să sui și eu să vă arăt comorile tăinuite.

Or, suiră la mănăstire, unul câte unul, furișându-se; și, ajunși sub ziduri, se cățărară sprinteni pe ele și săriră toți dintr-odată în grădină. Atunci, la tropăitul lor, veni în fugă paznicul, călugărul Matruna; da se zise cu el, întrucât Șarkan strigă la oștenii lui:

— Săriți pe afurisitul de câine!

Și pe dată o sută de lovituri îl și străpunseră; și sufletul lui de păgân răbufni din zgău și se duse să se înfunde în flăcările iadului. Și prădarea mănăstirii începu cu socoteală. Mai întâi intrară în ungherul cel sfânt unde creștinii își grămădeau prinoasele; și acolo găsiră, agățate pe ziduri, de sus până jos, o puzderie de odoare și de lucruri scumpe, cu mult mai multe decât le spusese schivnicul cel bătrân. Și își umplură lăzile și sacii și încărcară totul pe catâri și pe cămile.

Dar cât despre fetișcana cu numele de Tamasil, pe care le-o zugrăvise schivnicul, nici urmă, nici de ea, și nici de cei zece călugărași tot atâta de frumoși ca și ea, nici de lepădătura aceea de mai-mare al călugărilor, Dechianos. Încât gândiră că fetișcana ori că ieșise la vreo preumblare, ori că se ascunsese în vreo chilie; și scotociră toată mănăstirea; și șezură s-o aștepte vreme de două zile; caci tânăra Tamasil nu se ivea neam. Și Șarkan, îngrijorat, spuse într-un sfârșit:

— Pe Allah! o, fratele meu, inima și gândul îmi sunt muncite de grija față de oștenii Islamului pe care i-am lăsat să se ducă singuri la Constantinia și despre care nu avem nici o știre!

Și Daul'makan spuse:

— Și eu socot tot așa, în ce privește pe numita Tamasil și pe tinerii ei slujitori, că trebuie să ne luăm gândul, întrucât nu văd să vină nimic. Încât acuma, că am așteptat destul și, de altminteri, că ne-am încărcat catârii și cămilele cu o bună parte din odoarele mănăstirii, să ne mulțumim cu ceea ce Allah ne-a și dat, și să ne ducem să ne alăturăm oștilor noastre, spre a-i zdrobi, cu ajutorul lui Allah, pe păgâni, și să punem stăpânire pe Constantinia, cetatea lor de scaun.

Coborâră atunci de la mănăstire spre a se duce să-l ia pe schivnicul cel bătrân de la poalele muntelui și să bată calea spre oastea lor. Da nici nu apucaseră ei să intre de-a binelea în vale, că din toate părțile se și iviră pe înălțimi oștenii rumilor, care scoteau strigătele lor de război, și din toate părțile deodată începură să coboare asupră-le spre a-i învălui. La priveliștea aceea, Daul'makan strigă:

— Au cine-a putut să-i prevestească pe creștini de venirea noastră la mănăstire?

Caci Șarkan, fără a-i lăsa răgaz să urmeze, îi spuse:

— O, fratele meu, nu avem vreme de zăbovit cu prepunerile; să tragem paloșele cu dârzie și să-i așteptăm neclintiți pe toți afurisiții ăștia de câini, și să facem un măcel cât niciunul dintre ei să nu mai poată să scape spre a se duce să-și mai ațâțe focul în vatră!

Și Daul'makan spuse:

— Măcar dacă am fi fost prevestiți, am fi luat cu noi mai mulți oșteni ca să luptăm mai spornic!

Și vizirul Dandan spuse:

— De-am fi avut cu noi și zece mii de oameni, tot nu ne-ar fi fost de vreun folos în posada asta îngustă. Caci Allah are să ne treacă peste toate piedicile și are să ne scoată din belea. Căci de pe vremea când mă războiam pe aici dimpreună cu răposatul sultan Omar Al-Neman am dovedit să dibuiesc toate ieșirile din valea aceasta și toate izvoarele cu apă ca gheața câte se află aici. Așa că luați-vă după mine, până a nu ne fi tăiate de necredincioși toate ieșirile!

Și, taman când urma ca ei să se pună la adăpost, dinainte-le se ivi schivnicul cel sfânt care le strigă:

— Unde fugiți așa, o, drept-credincioșilor? Au voi dați dosul de dinaintea vrăjmașului? Au voi nu știți că viața voastră este în mâinile unuia singur Allah și că numai el are putere să v-o păstreze ori să v-o ia, orice ar fi să vi se întâmple? Sau voi uitați că și eu, închis fără de hrană în hrubă, nu m-am prăpădit, întrucât așa a vroit el? înainte, dară, o, musulmanilor! Și dacă acolo este moartea, vă așteaptă raiul!

La vorbele sfântului schivnic, își simțiră inimile pline de bărbățire și așteptară cu braț netremurat vrăjmașul ce se prăvălea asupra lor cu năprăsnicie. Or, ei nu erau în totului tot decât o sută și trei – caci oare un drept-credincios nu prețuiește el mai mult decât o mie de păgâni? Într-adevăr, de cum ajunseră creștinii în bătaia lănciilor și a paloșelor, zburătureala capetelor lor fu ca un joc pentru brațele drept-credincioșilor. Iar Daul'makan și Șarkan cu fiecare rotitură de paloș zburătureau câte cinci capete retezate! Atunci păgânii se repeziră zece câte zece asupra celor doi frați; da peste o clipită zece capete zburătureau. Și, la rându-le, cei o sută de oșteni făcură în câinii care îi năpădeau un măcel de pomenire, și-așa până la căderea nopții, care îi despărți pe luptători.

Atunci drept-credincioșii și cei trei capi ai lor se traseră într-o peșteră din coasta muntelui, spre a se adăposti acolo în noaptea aceea. Și se gândiră să întrebe de soarta sfântului schivnic; și îl căutară degeaba, după ce se numărară între ei unul câte unul și văzură că nu mai erau în viață decât patruzeci și cinci. Și Daul'makan spuse:

— Cine știe dacă acuma sfântul nu e mort ca mucenic al credinței lui, în încăierare!

Dar vizirul Dandan se împotrivi:

— O, Măria Ta, în dârdora bătăliei l-am văzut pe schivnic. Și mi s-a părut a-l zări cum îi ațâța pe păgâni la luptă; și mi se năzărea ca un efrit negru din soiul cel mai înfricoșător!

Și, chiar în clipita când vizirul Dandan își rostea judecata, schivnicul se ivi în gura peșterii; și ținea de păr un cap retezat, cu ochii zgâiți. Și era chiar capul mai-marelui oastei creștinești, care era un războinic amarnic.

La priveliștea aceea, cei doi frați se ridicară pe cele două picioare ale lor și strigară:

— Mărire lui Allah carele te-a scăpat, o, sfinte schivnic, și te-a întors îndărăt la preacinstirea noastră!

Atunci afurisita cea vicleană răspunse:

— Fiii mei dragi, eu am vrut să pier în încăierare și de destule ori m-am aruncat în mijlocul luptătorilor; caci păgânii mă cinsteau până și ei și își abăteau paloșul de la pieptul meu. Eu atunci m-am folosit de sfiala pe care le-o stârneam spre a mă apropia de căpetenia lor și, dintr-o fulgerătură de iatagan, cu ajutorul lui Allah, i-am retezat capul. Și vă aduc acel cap, spre a vă îmbărbăta să luptați mai departe împotriva acelei oști fără de căpetenie! Cât despre mine…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouăzeci și șaptea noapte spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că bătrâna Muma-Prăpădurilor urmă astfel:

— Cât despre mine, am să dau fuga cât mai iute la oastea voastră, sub zidurile Constantiniei, și am să vă aduc întăriri spre a vă scoate din mâinile necredincioșilor. Așa că întremați-vă inimile și, până la venirea fraților voștri musulmani, încălziți-vă paloșele în sângele păgânilor, spre a fi pe râvna Domnului celui atotstăpân peste oști!

Atunci cei doi frați sărutară mâinile proslăvitului schivnic și îi mulțumiră pentru credința lui și îi spuseră:

— Da cum ai să faci, o, sfântule schivnic, ca să ieși din gaura asta unde toate ieșirile sunt ținute de creștini și când toate înălțimile sunt năpădite de oștenii vrăjmași care neîndoielnic că au să te omoare cu pietre sub o ploaie necurmată de stânci prăvălite!

Ci baba cea vicleană răspunse:

— Allah are să mă ascundă de ochii lor și am să trec nezărit. Iar de m-ar și vedea, tot nu au să poată a-mi face vreun rău, întrucât am să fiu între mâinile lui Allah, carele știe cum să-i ocrotească pe închinătorii lui adevărați și cum să-i spulbere pe păgânii care îl tăgăduiesc.

Atunci Șarkan îi spuse:

— Vorbele tale sunt pline de adevăr, o, sfinte schivnic! Că te-am văzut în miezul încăierării cum te primejduiai vitejește, și niciunul dintre câinii aceia nu cutezau să se apropie de tine, ba nici măcar să te privească. Acuma nu îți mai rămâne decât să ne scapi din ghearele lor; și cu cât ai să pleci mai iute să ne aduci ajutoare, cu atâta are să fie mai bine. Iacătă-i noapte. Pleacă la scuteala negurilor ei, sub pavăza lui Allah Preaînaltul!

Atunci afurisita de cotoroanță încercă să-l ia cu ea pe Daul'makan spre a-l da pe mâna vrăjmașilor. Caci vizirul Dandan, care în sufletul lui nu se încredea în purtările anapoda ale schivnicului, îi spuse lui Daul'makan cele ce se cădeau spre a-l opri să facă una ca aceea. Iar afurisita fu nevoită să plece singură, aruncând asupra vizirului Dandan o privire poncișă.

De altminteri, în ceea ce privește capul retezat al mai-marelui peste toată oastea creștinească, baba mințise când spusese că ea îl omorâse pe acel oștean de temut. Ea nu făcuse decât să-i taie, odată mort, capul,; întrucât el fusese ucis, în pârpora luptei, de unul din vitejii de frunte dintre cei o sută de străjeri musulmani. Și acel viteaz musulman plătise vitejia cu viața sa; întrucât de-abia își lepădase căpetenia creștină sufletul în seama procleților iadului, că oștenii creștini, văzându-l pe căpetenia lor cum cade sub lancea musulmanului, se și repeziră grămadă pe musulman și îl sfârtecară cu lovituri de paloșe și îl făcură bucăți. Și sufletul acelui drept-credincios se duse pe dată la rai în mâinile Răsplătitorului.

Iar cei doi sultani și vizirul Dandan și cei patruzeci și cinci de viteji care își petrecuseră noaptea în peșteră se treziră în zori și se așezară numaidecât în rugăciune spre a-și îndeplini datorințele de dimineață ale credinței, după ce își făcură sfintele spălări îndătinate. Pe urmă se ridicară înviorați și gata de luptă; și, la glasul lui Daul'makan, se năpustiră ca leii pe o ciurdă de porci. Și făcură în ziua aceea un măcel mulțumitor în vrăjmașii lor cei mulți; și spadele se întreizbiră cu spadele, și lăncile cu lăncile, și sulițele făcură armurile să scapere; și vitejii se repezeau în luptă ca lupii însetați de sânge. Iar Șarkan și Daul'makan făcură să curgă atâtea valuri de sânge, încât râul din vale se revărsă și valea însăși pieri sub mormanele de leșuri. Încât la căderea nopții…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a nouăzeci și opta noapte spuse:

Încât la căderea nopții luptătorii fură nevoiți să se despărțească, și fiecare parte se întoarse la tabăra ei; or, tabăra musulmanilor era tot ascunzișul acela din peșteră; și putură, odată întorși în peșteră, să se numere și să vadă că treizeci și cinci dintre ei rămăseseră în ziua aceea pe câmpul de bătaie; ceea ce scădea numărul lor la zece oșteni, alături de cei doi sultani și de vizir, și îi silea de aci înainte, și mai mult ca oricând, să nu se mai bizuie decât pe isteciunea paloșelor lor și pe ajutorul Celui Preaînalt.

Șarkan însă, la socoteala aceasta, își simți pieptul cum i se strânge năprasnic și nu se putu opri să scoată un oftat mare și să spună:

— Ce avem să ne facem acuma?

Caci toți oștenii drept-credincioși îi răspunseră deodată:

— Nimica nu are a se întâmpla fără de voia lui Allah.

Iar Șarkan își trecu toată noaptea fără de somn.

Caci dimineața, din zori, se ridică și își trezi soții și le spuse:

— Fraților, nu mai suntem decât treisprezece cu toții, și cu Daul'makan, fratele meu, și cu vizirul nostru Dandan. Așa că eu gândesc că ar fi păgubos să dăm năpusta împotriva vrăjmașului, întrucât, în pofida minunilor de vitejie pe care le-am săvârși, nu am putea să ținem piept haitei fără de număr a vrăjmașilor noștri; și niciunul nu s-ar mai întoarce cu sufletul lui. Așa că haidem să ne ițim, o clipită, cu paloșul în mână, la gura peșterii și să-i ispitim să vină aici după noi. Și toți cei ce vor avea cutezanța să intre să ne lovească vor fi lesne făcuți bucăți aici în peșteră, unde noi suntem mai tari. Și lucrul acesta ne va îngădui, zeciuindu-i pe vrăjmași, să așteptăm întăriturile făgăduite de preacinstitul schivnic.

Atunci toți răspunseră:

— Socoteala este bună întru totul, și avem s-o punem numaidecât în fapt.

Atunci șapte dintre oșteni ieșiră din peșteră și se îndreptară spre tabăra vrăjmașilor și începură să-i ațâțe cu strigăte mari. Pe urmă, când văzură că o liotă se repezi către ei, se întoarseră în peșteră și se aținură la intrare, orânduindu-se în două șiruri.

Or, lucrurile se petrecură precum prevestise Șarkan. Întrucât ori de câte ori creștinii încercau să treacă de gura peșterii, erau înhățați și tăiați în două, și niciunul nu se mai întorcea afară ca să le dea de știre celorlalți despre primejdia acelei năvăliri. Încât, în ziua aceea, măcelărirea creștinilor fu încă și mai spornică decât în zilele celelalte, și nu se opri decât odată cu negurile nopții. Și iac-așa îi orbi Allah pe păgâni, și puse dârzie în inima slujitorilor săi.

Ci a doua zi creștinii ținură sfat și spuseră:

— Lupta cu musulmanii nu are să aibă sfârșit decât când îi vom nimici până la unul. Așa că, în loc de a încerca să luăm peștera prin luptă, mai bine s-o împresurăm din toate părțile cu oștenii noștri, și s-o învăluim cu lemne uscate cât mai multe, și să dăm foc lemnelor care au să-i ardă de vii. Ei atunci, dacă în loc de a se lăsa arși au să se învoiască să se dea în seama noastră, avem să-i luăm prinși și să-i târâm dinaintea domnului nostru Afridun, la Constantinia. De nu, avem să-i lăsăm să se prefacă în tăciuni încinși, spre a hrăni focurile iadului. Și fumega-i-ar Cristos și afurisi-i-ar, și pe ei, și pe moșii lor, și pe urmașii lor, și facea-i-ar preșuri de călcat sub picioarele creștinătății.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, își amână povestitul pe a doua zi.

Dar când fu cea de a nouăzeci și noua noapte spuse:

Zoriră să grămădească trunchiuri de lemne împrejurul peșterii, până la o înălțime mare, și le puseră foc.

Atunci musulmanii, în peșteră, simțiră căldura care îi dogorea și care, sporind din ce în ce, până la urmă îi răzbi. Așa că se înghesuiră grămadă și se năpustiră de-a valma afară și, printre flăcări, făcură iute o spărtură. Caci, vai! În partea cealaltă, încă orbiți de flăcări și de fum, soarta îi aruncă de vii în mâinile vrăjmașilor care pe dată vrură să-i și dea morții. Da căpetenia creștinilor îi opri și le spuse:

— Pe Allah! să zăbovim cu omorâtul până se vor afla la Constantinia, dinaintea domnului Afridun, care va avea bucurie mare să-i vadă robi. Să le punem lanțurile la gât și să-i târâm în urma cailor până la Constantinia!

Atunci îi legară în funii și îi puseră sub paza câtorva oșteni. Pe urmă, spre a sărbători prinderea lor, toată oastea creștinească se așternu pe mâncat și pe băut; și băură până ce, pe la dric de noapte, se prăbușiră toți pe spate ca morți.

În clipita aceea, Șarkan se uită jur-împrejurul său și văzu toate trupurile acelea întinse, și îi spuse fratelui său Daul'makan:

— O mai fi pentru noi vreun chip de a ieși din bucluc?

Ci Daul'makan răspunse:

— O, fratele meu, chiar că nu știu; întrucât iacătă-ne ca niște păsări în colivie.

Iar Șarkan fu cuprins de o asemenea mânie și scoase un oftat atâta de amarnic, încât sforțarea năprasnică pe care o crâșni făcu să plesnească funiile care îl legau, și le rupse. Atunci sări în picioare și alergă la fratele său și la vizirul Dandan și grăbi să-i slobozească din legături; pe urmă se duse la căpetenia paznicilor și îi luă cheile de la lanțurile cu care erau înlănțuiți cei zece oșteni musulmani, și îi slobozi și pe ei. Atunci, fără a mai pierde vremea, se înarmară cu armele creștinilor beți și puseră gabja pe caii lor și, fără zarvă, se depărtară, mulțumind lui Allah pentru slobozenie.

O luară apoi la drum într-o goană repezită și, într-un sfârșit, ajunseră în vârful muntelui. Atunci Șarkan le ceru să se oprească o clipită și le spuse:

— Acuma, că suntem, cu ajutorul lui Allah, la adăpost, am a vă împărtăși un gând.

Ei toți răspunseră:

— Și care este gândul?

El spuse:

— Haidem să ne risipim în toate părțile pe vârful acestui munte și să ne îngroșăm glasurile și să răcnim din toate puterile: Allahu akbar! Atunci toți munții și văile și stâncile au să răsune, iar păgânii, beți încă, au să creadă că toată oastea musulmanilor s-a abătut asupra lor. Atunci, buimaci, au să se omoare unii pe alții în negură și au să facă între ei un măcel amarnic, până la ziuă.

La vorbele lui răspunseră cu supunere și cu ascultare, și făcură tot ceea ce îi sfătuise Șarkan. Încât, la glasurile acelea ce se prăvăleau din munți, rostogolindu-se de mii de ori prin beznă, necredincioșii săriră cu spaimă și își puseră la repezeală hainele de zale strigând:

— Pe Cristos! Toată oastea musulmană întreagă este asupra noastră!

Și, năuciți, se aruncară unii asupra altora, și făcură între ei măcel amarnic, și nu se opriră decât odată cu zorii, în vreme ce bulucul cel mic al drept-credincioșilor se depărta grabnic spre Constantinia.

Or, pe când Daul'makan și Șarkan, cu vizirul și cu oștenii, drumețeau pe sub dimineață, văzură ridicându-se dinaintea lor o pulbere deasă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o suta noapte spuse:

Văzură ridicându-se dinaintea lor o pulbere deasă și auziră niște glasuri care strigau: Allahu akbar! Și, peste câteva clipite, zăriră o oaste musulmană, cu steagurile desfășurate, care venea spre ei spornic. Și sub steagurile falnice pe care erau scrise cuvintele credinței: „Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah! Și Mahomed este trimisul lui Allah!” se iviră, călări, în fruntea voinicilor lor, emirii Rustem și Bahraman. Și în urma lor, ca niște valuri fără de număr, veneau voinicii musulmani.

De îndată ce emirii Rustem și Bahraman îi zăriră pe sultanul Daul'makan și pe însoțitorii săi, coborâră de pe cai și veniră să-i aștearnă dinainte temenelile lor. Și Daul'makan îi întrebă:

— Cum o duc frații noștri musulmani sub zidurile Constantiniei?

Ei răspunseră:

— Sunt întru totul sănătoși și întru totul bine! Iar cămărașul cel mare ne-a repezit către voi dincoace, cu douăzeci de mii de oșteni, ca să vă aducem ajutor.

Atunci Daul'makan îi întrebă:

— Da cum de ați aflat de primejdia pe care o înfruntam?

Ei răspunseră:

— Preacinstitul schivnic, drumețind zi și noapte, a răzbătut să ne dea grabnic de știre despre aceasta și ne-a zorit să dăm fuga încoace. Iar acuma se află la adăpost lângă marele cămăraș și îi îmbărbătează pe drept-credincioși la luptă împotriva necredincioșilor închiși între zidurile Constantiniei.

Atunci cei doi frați tare se mai bucurară aflând știrea și mulțumiră lui Allah că sfântul schivnic ajunsese la adăpost de orice primejdie. Și le înfățișară celor doi emiri toate câte se petrecuseră de când ajunseseră la mănăstire și le spuseră:

— Acuma necredincioșii, care s-au zeciuit toată noaptea, pesemne că fierb și tremură văzându-și greșeala, încât, fără a le da răgaz să se dezmeticească, haidem să cădem peste ei din vârful muntelui și să-i nimicim și să le luăm prada toată, precum și odoarele pe care le-am ridicat de la mănăstire.

Și numaidecât oastea toată a drept-credincioșilor, căpitănită acuma de Daul'makan și de Șarkan, se prăvăli ca tunetul din vârful muntelui asupra taberei necredincioșilor și făcu să zburde prin trupurile lor paloșul și sulița. Iar la sfârșitul zilei nu mai rămase, dintre necredincioși, nici un suflet în stare să se ducă la procleții aciuiți între zidurile Constantiniei și să le povestească prăpădul.

Odată oștenii creștini căsăpiți, musulmanii luară toate bogățiile și toată prada, și petrecură noaptea în tihnă, firitisindu-se unul pe altul pentru izbândă și mulțumind lui Allah pentru binefacerile sale.

Iar când dimineața veni, Daul'makan hotărî plecarea și le spuse capilor de oaste:

— Acuma se cere să răzbim cât mai iute la Constantinia, ca să ne alăturăm marelui cămăraș care bate cetatea și care nu mai are cu el decât puține oști. Întrucât dacă împresurații ar ști că voi vă aflați aici, ar pricepe că musulmanii care se află sub ziduri sunt în număr tare mic și ar cuteza o ieșire amarnică pentru drept-credincioși.

Atunci săltară tabăra și porniră spre Constantinia, pe când Daul'makan, spre a stârni dârzenia oștenilor săi, ticlui, cât ținu drumul, îndemnul acesta fără de prihană:

O, Doamne, ție îți înalț eu slavă, Ție, ce slava și-nălțarea ești, Care m-ai dus de mână spre izbavă și-ntre primejdii mi-ai aprins nădejdi!

Mi-ai dăruit desfătul bogăției și jilțu-mpărătesc de la părinți, Mi-ai pus în suflet duhul vitejiei și-n mână paloș greu de biruinți.

Tu m-ai făcut stăpân pe-o țară sfântă, La sânul tău mă porți și-mi afli rost, Lumina ta de aur mă-nveșmântă și numai tu mi-ești scut și adăpost.

Tu m-ai hrănit și-ai îngrijit de mine, Tu mi-ai fost sprijin și alean pe când, Rătăcitor prin țările străine, Eram o biată umbră pe pământ.

Mărire ție! Tu mi-ai pus pe frunte cununa slavei tale. Brațul tău zdrobi ghiaurii-n toiul luptei crunte și ca pe-o turmă-i prăvăli în hău.

Mărire ție! Glasul tău năprasnic i-a spulberat de-a valma și i-a-nvins nu-s beți de vin, ci sunt de-al morții prasnic la care i-ai chemat și i-ai împins.

Iar dacă dintre cei ce cred în tine mulți au căzut în bătălia grea, Li-i sufletul acuma în senine grădini de tihnă, sus, în preajma ta, Acolo-n țara unde moartea piere, Prin crânguri verzi, sub cerul larg deschis, Pe țărmurii izvoarelor de miere în raiul logodit cu flori de vis.

Când isprăvi Daul'makan de procitit aceste stihuri, în vreme ce oștile îndemnau la drum, văzură ridicându-se o pulbere neagră, care, după ce se risipi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută și una noapte spuse:

Văzură ridicându-se o pulbere neagră care, după ce se risipi, lăsă să se ivească afurisita de cotoroanță Muma-Prăpădurilor, tot cu înfățișarea de preacinstit schivnic. Atunci toți se îmbulziră să-i sărute mâinile, pe când ea, cu lacrimi în ochi și cu glas sugrumat, le spuse:

— Aflați nenorocirea, o, norod de drept-credincioși! Și mai ales grăbiți-vă pasul! Frații voștri musulmani, care tăbărâseră sub zidurile Constantiniei, au fost loviți pe neașteptate, în corturile lor, de ordiile fără de număr ale împresuraților; și acuma sunt în descumpănire deplină. Dați fuga în ajutorul lor, altminteri nici urmă nu aveți să mai găsiți din cămăraș și din oștenii lui!

Când auziră vorbele acestea, Daul'makan și Șarkan își simțiră inimile cum își iau zborul de năprăsnicia bătăilor, și, uluiți până peste poate, îngenuncheară dinaintea sfântului schivnic și îi sărutară picioarele; și toți oștenii începură să scoată țipete de jale și să ofteze.

Da nu tot așa fu și cu vizirul cel mare Dandan. Întrucât el nu coborî de pe cal și nu sărută mâinile și picioarele schivnicului de năpastă. Și, cu glas mare, dinaintea căpeteniilor laolaltă, strigă:

— Pe Allah! o, musulmanilor, inima mea încearcă o greață grea față de schivnicul acesta ciudat; și simt că e un afurisit, dintre cei ce au fost surghiuniți departe de ușa milosârdiei cerești! Dați crezare bătrânului tovarăș al răposatului sultan Omar Al-Neman! Și, fără a mai tine seama de vorbele blestematului de colea, să zorim înspre Constantinia!

La vorbele acestea, Șarkan îi spuse lui Dandan:

— Alungă-ți din minte atare prepuneri urâte, care dovedesc limpede că nu l-ai văzut ca mine pe sfântul schivnic asmuțind în încăierare dârzia musulmanilor și înfruntând fără de teamă paloșele și sulițele! Sârguiește-te să nu-l mai defăimi pe sfânt, întrucât defăimarea este lucru de ocară, iar lovitura îndreptată asupra unui om de treabă este osândită. Și să știi bine că dacă Allah nu l-ar fi îndrăgit, nu i-ar fi dat tăria aceea și dârzia aceea, și nu l-ar fi mântuit odinioară de la caznele din hrubă.

Pe urmă, după ce rosti vorbele acestea, Șarkan puse să i se dea sfântului schivnic pentru călărit o catârcă frumoasă și voinică, înfotăzată falnic, și îi spuse:

— Încalecă pe catârcă și contenește de a mai merge pe jos, o, părinte al nostru, o, tu, cel mai sfânt dintre schivnici!

Ci vicleana de babă strigă:

— Cum aș putea eu să mă dedau tihnei câtă vreme trupurile drept-credincioșilor zac fără de mormânt sub zidurile Constantiniei!

Și nu vroi nicidecum să se suie pe catârcă, ci se vârî printre oșteni, și începu să pășească și să se vânzolească printre pedestrași și călăreți, ca vulpea în căutare de pradă. Și, foindu-se, nu contenea să procitească întruna cu glas mare stihuri din Coran și să se roage la Cel îndurător, până ce, într-un sfârșit, se iviră fugind de-a valma rămășițele oastei căpitănite de cămărașul cel mare.

Atunci Daul'makan îl pofti pe marele cămăraș să se apropie și îi ceru să povestească amănuntele prăpădului suferit. Și marele cămăraș, cu chipul mohorât și cu sufletul zbuciumat, îi istorisi toate câte se petrecuseră.

Or, toate fuseseră ticluite de afurisita Muma-Prăpădurilor. Într-adevăr, după ce emirii Rustem și Bahraman, capii turcilor și ai kurzilor, plecaseră în ajutorul lui Daul'makan și al lui Șarkan, oastea tăbărâtă sub zidurile Constantiniei se văzu dintr-odată tare subțiată ca număr, încât, de teamă ca lucrul să nu se afle de către creștini, marele cămăraș nu vroi să le pomenească nimic despre aceasta ostașilor săi, de frică să nu se nimerească vreun vânzător printre ei.

Caci bătrâna, care nu aștepta decât ceasul acela și care căuta de multă vreme prilejul pe care îl urzise cu multe cazne și griji, alergă numaidecât la împresurați și o hăui pe una dintre căpeteniile ce se aflau sus pe metereze și îi spuse să-i întindă o frânghie. Atunci i se întinse o frânghie; iar ea legă de frânghie o scrisoare scrisă de mâna ei și în care îi spunea domnului Afridun: „Scrisoarea aceasta este din partea prea dibacei, și viclenitei, și amarnicei Muma-Prăpădurilor, urgia cea mai înfricoșătoare a Răsăritului și a Apusului, către regele Afridun pe care aibă-l Cristos întru mari milele lui!

Și apoi!

Află, o, Măria Ta, că de aci înainte liniștea va să domnească în inima ta, întrucât am ticluit un vicleșug care-i pieirea din urmă a musulmanilor. După ce i-am luat prinși și i-am aruncat în lanțuri pe sultanul Daul'makan, și pe fratele său Șarkan, și pe vizirul Dandan și am nimicit oastea cu care jefuiseră mănăstirea călugărului Matruna, am izbutit să-i slăbesc pe năvălitori hotărându-i să trimită două treimi din oastea lor în posadă, unde au să fie nimiciți de oastea biruitoare a oștenilor lui Cristos.

Așa că nu îți mai rămâne decât să faci o ieșire de-a valma asupra împresuraților și să-i lovești în tabia lor și să le arzi corturile și să-i faci bucăți până la unul: ceea ce are să-ți fie lesne, cu ajutorul Domnului nostru Cristos și al Maicii Sale Fecioare. Și răsplăti-m-ar ei într-o zi pentru tot binele pe care îl fac creștinătății toate!”

La citirea scrisorii, regele Afridun simți o bucurie tare mare și puse pe dată să fie chemat domnul Hardobiu, care venise să se aciuiască la Constantinia cu bulucul oștilor lui de la Chezareea; și îi citi scrisoarea de la Muma-Prăpădurilor…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar când fu cea de a o sută doua noapte spuse:

Și îi citi scrisoarea de la Muma-Prăpădurilor. Atunci Hardobiu fu mulțumit până peste poate și strigă:

— Minunează-te, o, Măria Ta, de vicleșugurile de pomină ale doicii mele Muma-Prăpădurilor! Chiar că ea ne-a fost mai de folos decât toate cetele noastre de oșteni; și numai privirea ei aruncată asupra dușmanilor stârnește mai multă spaimă decât vederea tuturor procleților din iad la ziua cea cumplită a Județului.

Iar Afridun răspunse:

— De-ar vrea Cristos să nu ne lipsească niciodată de chipul femeii acesteia fără de preț! Și vrear-ar el s-o facă să sporească în vicleșuguri și tertipuri!

Și pe dată le porunci căpeteniilor oastei sale să pună să li se strige oștenilor ceasul de ieșire și de năvală. Atunci din toate colțurile se buluciră oștenii și își ascuțiră spadele și rostiră numele crucii și și-o prinseră la brâu, și se sfințiră, și afurisiră, și se frământară, și urlară. Și toți de-a valma ieșiră pe poarta cea mare din Constantinia.

La vederea creștinilor care veneau în rânduri de bătălie și cu spadele în mână, marele cămăraș pricepu primejdia; porunci pe dată să fie strigați toți oamenii la arme și le aruncă aceste câteva cuvinte:

— O, vitejilor musulmani, puneți-vă nădejdea în credința voastră! O, oștenilor, dacă dați înapoi, veți fi pierduți; dar dacă stați tare, veți birui! Și-apoi vitejia nu este decât puterea de a avea răbdare o clipită; și nu se află strâmtoare pe care Allah să nu poată s-o lărgească! Cer dară Celui Preaînalt să vă binecuvânteze și să se uite la voi cu un ochi îndurător!

Când auziră cuvintele lui, vitejia musulmanilor nu mai avu margini și strigară toți:

— Nu este alt Dumnezeu decât unul Allah!

Și, la rândul lor, creștinii, la glasul preoților și al călugărilor lor, rostiră numele lui Cristos, al crucii și al brâului79. Și, cu strigătele acestea amestecate, cele două oști se încleștară amarnic; și sângele porni să curgă în valuri; și capetele zburară de pe grumazuri. Atunci îngerii binelui trecură de partea drept-credincioșilor; iar îngerii răului îmbrățișară pricina necredincioșilor; și se văzu care erau nevolnicii și care erau neînfricații; și vitejii se repezeau în vălmășag, și unii omorau, iar alții erau prăvăliți din șăile lor; și bătălia se umplu de sânge și leșurile acoperiră pământul până la pieptul cailor. Da ce să poată vitejia drept-credincioșilor împotriva potopului fără de număr al afurisiților de rumi? Încât, la căderea nopții, musulmanii erau vântuiți, și corturile lor pustiite, și tabăra lor căzuse în puterea celor de la Constantinia.

Și iacătă că atunci, în plină izbeliște, întâlniră oastea biruitoare a sultanului Daul'makan care se întorcea din posada în care își găsiseră prăpădul creștinii de la mănăstire.

Atunci Șarkan îl chemă pe marele cămăraș și, cu glas tare, dinaintea căpeteniilor adunate, îl firitisi și îl lăudă pentru dârzia lui în împotrivire, și pentru chibzuință lui în darea îndărăt, și pentru cumpătul său în înfrângere.

Pe urmă toți oștenii musulmani, strânși acuma într-o oaste mare, nu mai mistuiră decât nădejdea răzbunării și, cu steagurile desfășurate, purceseră asupra Constantiniei.

Când văzură apropiindu-se oastea năprasnică peste care se desfășurau prapurii pe care stau scrise Vorbele Credinței, creștinii se făcură galbeni ca șofranul și se văicăriră și strigară numele lui Cristos și al Mariamei80 și al Hannei81 și al crucii, și îi rugară pe patriarhii și pe păcătoșii lor de preoți să se închine pentru ei la sfinții lor.

Iar oastea musulmană ajunse sub zidurile Constantiniei și se gătea să se rânduiască de luptă. Atunci Șarkan păși înspre fratele său Daul'makan și îi spuse:

— O, sultane al vremilor, este neîndoielnic că acuma creștinii nu au să ocolească înfruntarea, și aceasta-i ceea ce râvnim și noi cu aprindere, încât aș vrea să rostesc o părere, întrucât rânduiala este trăsătura de frunte a oricărei tocmeli și a oricărei făptuiri.

Și sultanul îi spuse:

— Și care este părerea pe care vrei s-o rostești, o, dascăle de gânduri minunate?

Iar Șarkan spuse:

— Iacătă. Cea mai bună așezare pentru bătălie este de a sta eu la mijloc, chiar dinaintea frunții vrăjmașului; vizirul cel mare Dandan va avea în seamă latura de la dreapta mijlocului, emirul Turkaș stânga mijlocului, emirul Rustem aripa dreaptă, și emirul Bahraman aripa stângă. Cât despre tine, o, sultane, tu vei rămâne la adăpostul steagului cel mare, spre-a avea ochiul asupra întregii mișcări, întrucât tu ești stâlparul nostru și singura noastră nădejde, după Allah! Iar noi toți vom fi acolo spre a-ți sluji de zid de apărare!

Atunci Daul'makan îi mulțumi fratelui său pentru chibzuință și credința sa, și porunci să se aducă la îndeplinire orânduiala aceea.

Într-acestea, iacătă că dintre rândurile de oșteni rumi un călăreț sprinten păși către musulmani. Și, când fu mai aproape, se văzu că era călare pe un catâr cu pasul buiestrat și iute, și cu șaua de mătase albă acoperită cu o velință de Cașmir; și călărețul era un bătrân frumos, cu barba albă, cu înfățișarea falnică, învăluit într-o mantie de lână albă. El se apropie de locul unde se afla Daul'makan și spuse:

— Sunt trimis aici la voi ca să vă aduc o solie; întrucât nu sunt decât un mijlocitor, iar mijlocitorul se cade a se bucura de ocrotire; dați-mi slobozenia de a vorbi fără a fi tulburat, și am să vă știricesc pricina soliei mele.

Atunci Șarkan îi spuse:

— Ai ocrotirea!

Și solul descălecă de pe cal și săltă crucea care îi atârna la gât și i-o înmână sultanului și îi spuse:

— Vin la voi din partea domnului Afridun, care a binevoit să urmeze sfaturile ce i le-am dat de a curma într-un sfârșit războiul acesta pustiitor care a prăpădit atâtea făpturi făcute după chipul lui Dumnezeu. Așa că vin să vă cer în numele lui să punem capăt războiului printr-o luptă numai între el, domnul Afridun, și căpetenia oștirilor musulmane, emirul Șarkan.

La vorbele acestea, Șarkan spuse:

— O, bătrâne, întoarce-te la domnul rumilor și spune-i că mai-marele musulmanilor, Șarkan, primește lupta. Și mâine dimineață, odată ce avem să ne odihnim de drumul cel lung, armele noastre se vor izbi. Iar dacă eu voi fi învins, oștenii noștri nu vor mai avea decât să-și caute scăparea în fugă.

Atunci bătrânul se întoarse la domnul Constantiniei și îi duse răspunsul. Iar Măria Sa era mai să-și ia zborul de bucurie, întrucât era încredințat că îl va omorî pe Șarkan, și făcuse toate pregătirile în privința aceasta. Și își petrecu noaptea mâncând și bând și rugându-se și rostind închinăciuni. Iar când se făcu dimineață, păși în mijlocul meidanului, călare pe un cal sprinten de luptă și îmbrăcat într-o tunică din zale de aur în inima căreia sclipea o oglindă împodobită cu nestemate; ținea în mână o sabie mare încovoiată, și își petrecuse peste umăr un arc meșterit după tipicul încondeiat al oamenilor de la Apus. Și când ajunse aproape de tot de rândurile musulmanilor, își săltă viziera și strigă:

— Iacătă-mă! acela care știe cine sunt, știe de bună seamă și la ce să se aștepte; iar cel care nu știe cine sunt, va afla în curând! O, voi toți, eu sunt domnul Afridun, cel cu capul coperit de binecuvântări!

Da nici nu apucă să sfârșească el de vorbit, că dinainte-i se și află emirul Șarkan, călare pe un cal roib care prețuia mai bine de o mie de galbeni de aur roșu și care era înșăuat cu o șa de zarpă bătută toată în mărgăritare și în nestemate; și ținea în mână un paloș indienesc învrâstat cu aur, cu tăișul în stare să spintece oțelul și să reteze orice potrivnicie. Și își împinse calul drept înspre cel al lui Afridun și îi strigă acestuia din urmă:

— Apără-te, o, afurisitule! sau tu mă iei drept vreun tinerel cu inimă de fetișcană și al cărui loc ar fi patul țiitoarelor mai degrabă decât câmpul de bătălie? Iată numele meu, o, afurisitule!

Și, cu vorbele acestea, Șarkan, cu paloșu-i rotitor, îi aldui o lovitură năprasnică potrivnicului său care, printr-o răsucitură a calului, izbuti să se ferească. Pe urmă amândoi, repezindu-se unul asupra celuilalt, păreau ca doi munți ce se berbecesc, ori ca două mări ce se întreizbesc. Pe urmă se despărțiră și iarăși se învălmășiră, spre a se îndepărta iar și a se întoarce iar; și nu conteniră a-și da lovituri și a le abate, sub ochii celor două oști, care ba strigau că biruința este a lui Șarkan, ba că este a stăpânului rumilor, până la asfințit de soare, fără ca dintr-o parte ori din cealaltă să se fi dovedit în vreun fel.

Caci, chiar în clipita când soarele amurgea, deodată Afridun îi strigă lui Șarkan:

— Pe Cristos! ia uită-te îndărătul tău, voinice al dării dosului, viteaz al fugitului! Iacătă că ți se aduce un cal proaspăt ca să lupți mai cu priință împotriva mea, care stau încă tot pe calul meu cel de la început! Fapta ta este nărav de rob și nu de războinic viteaz! Pe Cristos! o, Șarkane, ești mai prejos decât robii!

La spusele acestea, Șarkan, mâniat până peste fire, se întoarse să vadă ce era cu calul de care vorbea creștinul; ci nu văzu să vină nimic. Or, asta era o viclenie a blestematului de creștinul care, prilejuindu-se de mișcarea aceea care îl aducea pe Șarkan la cheremul lui, își zvâcni sulița și i-o zvârli în spinare.

Atunci Șarkan scoase un răcnet cumplit, numai un răcnet, și căzu pe oblâncul șeii. Iar blestematul de Afridun, lăsându-l ca mort, își slobozi strigătul de biruință și de mișelie, și dete pinteni calului înspre rândurile creștinilor.

Caci de îndată ce musulmanii îl văzură pe Șarkan prăbușindu-se cu fața pe oblâncul șeii, deteră fuga în ajutorul lui; și cei dintâi care ajunseră la el…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, se opri din povestit.

Dar când fu cea de a o sută treia noapte spuse:

Cei dintâi care ajunseră la el fură vizirul Dandan și emirii Rustem și Bahraman. Și îl săltară pe brațele lor și grăbiră să-l aducă în cortul fratelui său, sultanul Daul'makan, care era mânios până peste marginile mâniei, de durere și de dor de răzbunare. Și pe dată chemară hakimii și li-l deteră în seamă pe Șarkan; pe urmă toți cei de față izbucniră în plânsete și își trecură toată noaptea împrejurul patului în care sta întins viteazul leșinat.

Caci spre dimineață veni sfântul schivnic care se duse lângă cel rănit și citi asupra capului lui câteva stihuri din Coran și își puse mâinile amândouă pe el. Atunci Șarkan scoase un suspin adânc și deschise ochii și cele dintâi vorbe ale lui fură o mulțumire către Cel îndurător care îi îngăduia să trăiască. Pe urmă se întoarse către fratele său Daul'makan și îi spuse:

— M-a rănit mișelnic, blestematul. Caci, din mila lui Allah, lovitura nu este ucigătoare. Unde este sfântul schivnic?

Daul'makan spuse:

— Iacătă-l la căpătâiul tău.

Atunci Șarkan luă mâinile schivnicului și le sărută; iar schivnicul îi făcu urări de însănătoșire și îi spuse:

— Fiul meu, îndură-ți durerea răbdător și ai să fii răsplătit de Atoateplătitorul!

Într-acestea, Daul'makan, care ieșise o clipită, se întoarse în cort și îl sărută pe fratele său Șarkan și sărută mâinile schivnicului și spuse:

— O, fratele meu, Allah să te apere! Iată că eu dau fuga să te răzbun, căsăpindu-l pe mișelul acela blestemat, pe câinele acela, plodul de câine, Afridun, domnul rumilor!

Atunci Șarkan încercă să-l oprească, dar degeaba; iar vizirul Dandan, și cei doi emiri, și cămărașul se repeziră să se ducă ei să-l omoare pe ticălos; caci Daul'makan și sărise pe cal strigând:

— Pe fântâna Zamzam! 82 numai eu am să-l pedepsesc pe câine!

Și își îndemnă calul înspre mijlocul meidanului; și, de l-ai fi văzut, l-ai fi luat drept însuși Antar83 în toiul vălmășagului, pe calul său negru, mai iute ca vântul și ca fulgerul.

Or, la rându-i, și blestematul de Afridun își slobozise calul înspre meidan. Și cei doi potrivnici se întâmpinară, și întâmpinarea fu pe viață și pe moarte, întrucât lupta, de data aceasta, nu se putea încheia decât cu moartea. Și moartea, într-adevăr, îl lovi pe ticălos; întrucât Daul'makan, cu puterile sporite de dorul de răzbunare, după câteva încercări sterpicioase, izbuti să-l atingă pe vrăjmașul său la gât și, dintr-o bucată, să-i despice viziera, beregățile și cerbicea, și îi zbură căpățâna de pe grumaz.

La semnul acesta, musulmanii se repeziră ca tunetul asupra șirurilor de creștini și făcură printre ei un măcel fără de pereche; și omorâră astfel cincizeci de mii, până la căderea nopții; atunci, sub ocrotirea negurilor, necredincioșii izbutiră să se întoarcă în Constantinia și închiseră porțile după ei, spre a-i împiedica pe musulmanii biruitori să răzbată în cetate. Și iac-așa le dete Allah biruința luptătorilor întru Credință.84

Atunci musulmanii se întoarseră în corturile lor, încărcați cu prăzile luate de la rumii uciși; iar căpeteniile veniră și îl firitisiră pe sultanul Daul'makan, care mulțumi celui Preaînalt pentru biruință. Pe urmă sultanul intră la fratele său Șarkan și îi vesti știrea cea bună; iar Șarkan pe dată își simți inima ușurată și trupul pe cale de însănătoșire și îi spuse fratelui său:

— Află, o, fratele meu, că biruința nu se datorează decât rugilor sfântului schivnic care n-a contenit, cât a ținut bătălia, să se închine Cerului și să cheme milele lui asupra luptătorilor drept-credincioși!

Or, afurisita de babă, auzind știrea morții lui Afridun și a înfrângerii oastei sale, se schimbă la față; și chipu-i galben se făcu verde și lacrimile o înăbușiră; dar izbuti să se stăpânească și dete de înțeles că lacrimile ei se datorau bucuriei pe care o trăia pentru biruința musulmanilor. Caci în sinea ei urzea cea mai ticăloasă dintre uneltiri, spre a arde de durere inima lui Daul'makan. Și, în ziua aceea, ca de obicei, așternu alifiile și unsorile pe rănile lui Șarkan, și îl obloji cu cea mai mare grijă, și porunci la toată lumea să iasă spre a-l lăsa să doarmă liniștit. Atunci toți ieșiră din cort și îl lăsară pe Șarkan singur cu schivnicul nenorocirii.

După ce Șarkan se cufundă pe deplin în somn…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Iar când fu cea de a o sută patra noapte spuse:

După ce Șarkan se cufundă pe deplin în somn, amarnica de cotoroanță, care îl pândea ca o lupoaică flămândă ori ca o năpârcă afurisită, se ridică pe cele două picioare ale ei și se furișă până aproape de căpătâiul lui Șarkan și scoase de sub haină un jungher otrăvit cu o otravă atâta de cumplită cât, pe-o piatră numai de-ai fi pus-o, ar fi făcut piatra să se topească. Ținând jungherul în mâna ei pustiitoare și abătându-l năprasnic asupra gâtului lui Șarkan, despărți capul de grumaz. Și iac-așa muri, prin puterea ursitei și prin lucrările lui Eblis în mintea blestematei de cotoroanțe, acela care a fost viteazul vitejilor musulmani, voinicul cel fără de pereche, Șarkan, fiul lui Omar Al-Neman.

Și, sățiindu-și răzbunarea, cotoroanța puse lângă capul retezat o scrisoare scrisă cu mâna ei și în care spunea: „Scrisoarea aceasta este scrisă de chira Șauahi, aceea care, pe temeiul isprăvilor ei, este știută cu numele de Muma-Prăpădurilor, către musulmanii aflați în țara creștinilor.

Aflați, o, voi toți, că eu singură am avut bucuria de a-l fi prăpădit odinioară pe sultanul vostru Omar Al-Neman, în mijlocul saraiului său; tot eu apoi am fost pricina prăpădului și a nimicirii voastre în posada de la mănăstire; tot eu, într-un sfârșit, cu chiar mâna mea și mulțumită șiretlicurilor mele bine ticluite, am tăiat astăzi capul căpeteniei voastre Șarkan. Și nădăjduiesc că tot așa, cu ajutorul Cerului, am să tai și capul sultanului vostru Daul'makan și al vizirului său Dandan!

Acuma chibzuiți-vă să știți dacă vă este cu priință să mai zăboviți în țara noastră ori să vă întoarceți într-a voastră. Oricum, să știți de bine că niciodată nu aveți să răzbiți la ceea ce râvniți; și aveți să pieriți cu toții până la unul, sub zidurile Constantiniei, de mâna mea și de șiretlicurile mele, și din mila lui Cristos, Domnul nostru.”

Și, după ce lăsă scrisoarea acolo, bătrâna se strecură afară din cort și se întoarse ia Constantinia să le dea de știre creștinilor despre toate răutățile ei; pe urmă intră în biserică să se roage și să plângă moartea lui Afridun și să mulțumească necuratului pentru moartea emirului Șarkan.

Dar în ce privește uciderea lui Șarkan, iacătă! La chiar ceasul când aceasta se făptuia, vizirul cel mare Dandan se simțise cuprins de nesomnie și de îngrijorare, și apăsat de parcă lumea întreagă i s-ar fi ghemuit pe piept. Se hotărî într-un sfârșit să se scoale din pat; și ieși din cort, ca să răsufle reveneala; și, cum se preumbla așa, îl văzu pe schivnicul care, destul de departe, zorea sprinten afară din tabără. Atunci își zise: „Emirul Șarkan pesemne că acuma-i singur. Mă duc să-l veghez, ori să stau la taifas cu el, de-o fi treaz.”

Când vizirul Dandan ajunse în cortul lui Șarkan, cel dintâi lucru pe care îl văzu fu o baltă de sânge pe jos; apoi, pe pat, zări trupul și capul lui Șarkan cel omorât.

La priveliștea aceea, vizirul Dandan scoase un țipăt atâta de aprig și de cumplit, încât îi trezi pe toți cei ce dormeau și puse în picioare toată tabăra și toată oastea, precum și pe sultanul Daul'makan, care numaidecât dete fuga la cort și îl văzu pe vizirul Dandan plângând lângă trupul fără de viață al fratelui său Șarkan. La priveliștea aceea, Daul'makan răcni:

— Ya Allah! o, ce prăpăd!

Și căzu pierit…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, își curmă vorba.

Dar când fu cea de a o sută cincea noapte spuse:

La priveliștea aceea, Daul'makan răcni: „Ya Allah! O, ce prăpăd!” și căzu pierit. Atunci vizirul și emirii se înghesuiră împrejurul lui și îi făcură vânt cu mantiile lor; și Daul'makan până la urmă își veni în fire și strigă:

— O, fratele meu, Șarkane, o, tu, cel mai mare dintre viteji, ce diavol te-a adus în starea aceasta fără de izbăvire?

Și începu să se topească în lacrimi și să suspine, iar vizirul Dandan la fel, și tot așa și emirii Rustem și Bahraman, și mai cu seamă marele cămăraș.

Și deodată vizirul Dandan zări scrisoarea și o luă și o citi sultanului Daul'makan dinaintea tuturor celor ce se aflau de față, și spuse:

— O, Măria Ta, pricepi acuma pentru ce vederea acelui schivnic blestemat îmi stârnea atâta greață?

Și sultanul Daul'makan, plângând întruna, strigă:

— Pe Allah! am s-o prind pe cotoroanța aceea și cu chiar mâna mea am să-i torn în veșcă plumb topit și am s-o înfig cu fundul într-o țeapă sâmcelată; și pe urmă am s-o spânzur de coadă și s-o bat în cuie de vie pe poarta cea mare de la Constantinia!

După care Daul'makan hotărî să se facă o înmormântare măreață fratelui său Șarkan, și urmă alaiul plângând toate lacrimile ochilor, și porunci să fie îngropat la poalele unui dâmb, sub o boltă mare de alabastră și de aur.

Pe urmă, zile lungi în șir, plânse întruna, până într-atâta de ajunse ca o umbră. Atunci vizirul Dandan, înfrângându-și durerea, veni la el și îi spuse:

— O, Măria Ta, pune într-un sfârșit balsam durerii și șterge-ți ochii. Nu știi că fratele tău este la ceasul de-acum între mâinile Răsplătitorului cel Drept? Și-apoi la ce îți slujește toată jalea, față de ceea ce nu se mai poate îndrepta, când totul este scris ca să se întâmple la vremea sa? 85 Așa că ridică-te, o, Măria Ta, și ia-ți iarăși armele; și să chibzuim cum să întețim mai strașnic împresurarea cuibarului de necredincioși: aceasta ar fi calea cea mai bună de a ne răzbuna întru totul!

Or, pe când vizirul Dandan îl îmbărbăta astfel pe sultanul Daul'makan, sosi de la Bagdad un olăcar aducător al unei scrisori de la Nozhatu către fratele ei Daul'makan. Iar scrisoarea iată ce cuprindea pe scurt:

Îți vestesc, o, fratele meu, o veste bună!

Soția ta, roaba cea tânără pe care ai lăsat-o însărcinată, a născut cu bine un băiat luminos ca luna la vremea ramadanului. Și am socotit potrivit să-i dăm pruncului numele de Kanmakan.86

Or, cărturarii și cititorii în stele prorocesc că băiatul are să săvârșească fapte de pomenire, atâta de logodită a fost nașterea lui cu lucruri de mirare și cu minuni.

Și n-am pregetat, cu acest prilej, să pun să se facă rugi și urări în toate moscheile pentru tine, pentru copil și pentru biruința ta asupra vrăjmașilor.

Și te vestesc asemenea că noi aici suntem toți în deplină sănătate, și mai ales prietenul tău, hammamgiul, care trăiește în huzur și în tihnă până peste poate, și care dorește fierbinte, ca noi toți, să aibă știri de la tine.

Aici, în anul acesta, au fost ploi bogate, și roadele se vestesc minunate.

Și pacea și ocrotirea fie asupra-ți și împrejuru-ți!

După ce străbătu scrisoarea, Daul'makan răsuflă din adânc și strigă:

— Acuma, o, vizirule, dacă Allah m-a miluit cu fiul meu Kanmakan, jalea mi s-a mai domolit și inima începe să trăiască iarăși! Încât se cuvine a chibzui cum să sărbătorim mai vrednic sfârșitul jalei după răposatul meu frate, potrivit cu datinele noastre.

Și vizirul răspunse:

— Drept gând!

Și numaidecât porunci să se ridice corturi mari împrejurul mormântului lui Șarkan, în care se așezară cititorii din Coran și imamii; și jertfiră o sumedenie de oi și de cămile, a căror carne se împărți ostașilor; și toată noaptea o trecură în rugi și în procitirea Coranului.

Caci dimineața, Daul'makan se duse la mormântul în care hodinea Șarkan, și care era așternut tot cu chilimuri scumpe de la Persia și de la Cașmir, și dinaintea întregii oști…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută șasea noapte spuse:

Daul'makan se duse la mormântul în care se hodinea Șarkan, și care era așternut tot cu chilimuri de la Persia și de la Cașmir, și, dinaintea întregii oști, vărsă lacrimi îmbelșugate și ticlui stihurile acestea întru pomenirea răposatului:

Oh, scumpe-al meu Șarkane frate, Obrazu-n lacrime mi-l scriu, Ca șirele-ntr-un stih săpate de-un suflet suspinând pustiu, Să vadă cel ce le citește întreaga-mi neagră deznădejde.

Că iată-n jurul raclei tale, O, frate-al meu iubit, se strâng oșteni-ncovoiați de jale și-alăturea de mine plâng, Mai arși de-amar și frânți de dor ca Musa sus pe Jabal-Tor.

Privim mâhniți la neagra groapă, Ci alt mormânt purtăm în noi, Pe care-n inimă și-l sapă tovarășii tăi de război, Mai negru ca acel pământ în care zaci tu, frate sfânt.

Cum aș putea, Șarkane, spune, Să schimb ursita mea cu-a ta?

Pe mine-n groapă de m-ar pune, Doar astfel poate c-aș uita!

Să zac sub vălul tău cernit pe umerii ce m-au iubit!

Ah, unde-i steaua ta, Șarkane, Cea care-atunci când strălucea stingea pe-a slăvilor tavane pe rând oricare altă stea.

Și numai ea, o, frate-al meu, Sta-n slava slăvilor mereu!

Prin noaptea oarbă din mormântul în care zaci tu – giuvaier întreg pământul luminându-l, Sub care negurile pier, O, frate-al meu, tot zboru-ți curmă la sânul mumei cel din urmă.

Și, giulgiul care te-nfășoară, Cu toate cutele-i pe rând, Când te atinge se-nfioară și prinde viață fremătând, Ca niște aripi de lucoare ce te cuprind ocrotitoare.

Când isprăvi de procitit aceste stihuri, Daul'makan izbucni în hohote de plâns și, odată cu el, oastea toată începu să suspine amarnic. Atunci păși înainte vizirul Dandan și se aruncă pe mormântul lui Șarkan și îl sărută și, cu glas sugrumat de plânsete, prociti stihurile poetului:

O, înțeleptule, tu ai schimbat cele ce pier cu cele fără moarte, Cum au făcut toți cei ce au plecat pe drumul fară-ntoarceri, lăsând cele deșarte, Și ți-ai luat lin zborul spre cerurile-nalte pe unde trandafirii așternu-și albul preș sub tălpi de hurii sfinte.

Acolo, prin învoalte Grădini, Desfată-ți dorul în rând cu cei aleși.

Păstreze-ți cel ce șade în jilțul de lumină dumbrava cea mai verde din înverzitu-i rai, Și deie-i buzei tale să bea din cupa plină păstrată pentru drepții pământului, săvai!

Și iacătă așa se puse capăt jalei după Șarkan.

Și, în pofida acestora, Daul'makan era mai departe tot mâhnit din pricina despărțirii de fratele său, mai ales că și împresurarea Constantiniei se dovedea că are să zăbovnicească îndelung. Și se deschise într-o zi față de vizirul său Dandan și îi spuse:

— Ce să fac, o, vizire al meu, ca să uit mâhnirile ce mă muncesc și ca să alung durerea ce îmi apasă sufletul?

Vizirul Dandan răspunse:

— O, Măria Ta, nu știu decât numai un leac la durerile tale, și anume acela de a ți se istorisi vreo întâmplare din vremurile trecute și despre sultanii cei vestiți de care pomenesc hronicile. Și treaba îmi este lesnicioasă, întrucât, sub domnia răposatului tău părinte, sultanul Omar Al-Neman, îndeletnicirea mea cea mai aleasă era de a-l desfăta, în fiecare noapte, istorisindu-i câte o poveste ispitită și procitindu-i stihuri de-ale poeților arabi ori ticluite de mine. Așa că la noapte, după ce tabăra toată va fi adormit, am să-ți istorisesc, de-o vrea Allah, o poveste ce are să te minuneze și să-ți ușureze pieptul și să te facă să-ți pară răstimpul de împresurare fară seamăn de scurt. Pot de pe acuma să-ți spun numele ei, care este: Povestea cu cei doi îndrăgostiți Aziz și Aziza.

La vorbele acestea ale vizirului său Dandan, sultanul Daul'makan își simți inima cum bate a nerăbdare, și nu mai avu alt zor decât să vadă că vine noaptea ca să asculte povestea făgăduită, ce numai cu numele ei îl și făcea să se înfioare de mulțumire.

Încât de-abia începuse noaptea să se lase, că Daul'makan și puse să se aprindă toate făcliile din cortul său și toate fanarele de la intrarea de chilimuri și să se aducă tablale mari încărcate cu bunătățuri de mâncat și de băut, și cățui pline cu tămâie, cu chihlimbar și cu multe alte mirozii gingașe; pe urmă pofti să vină emirii Bahraman, Rustem și Turkaș și marele cămăraș, soțul domniței Nozhatu. Și când toți se strânseră acolo, porunci să i se spună vizirului Dandan să vină; iar când sosi dinainte-i, îi spuse:

— O, vizire al meu, iacătă că noaptea își întinde peste capetele noastre mantia-i largă și pletele; iar noi nu mai așteptăm, spre a ne desfăta, decât povestea cea aleasă dintre povești, pe care ne-ai făgăduit-o.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, își amână povestitul pe a doua zi.

Dar când fu cea de a o sută șaptea noapte spuse:

Sultanul Daul'makan îi spuse așadar vizirului Dandan:

— O, vizire al meu, iacătă că noaptea își întinde peste capetele noastre mantia-i largă și pletele; iar noi nu mai așteptăm, spre a ne desfăta, decât povestea cea aleasă dintre povești, pe care ne-ai făgăduit-o.

Și vizirul Dandan răspunse:

— Din toată inima bucuroasă și ca o închinăciune datorată! întrucât să știi, o, Măria Ta, că povestea pe care va să ți-o istorisesc despre Aziz și Aziza și despre toate câte li s-au întâmplat este o poveste menită să împrăștie toate mâhnirile din inimi și să aline orice jale, de-ar fi ea și mai mare decât cea a lui Yacub! Iacăt-o!