Scaunele

Farsă tragică

PERSONAJELE:

BĂTRÂNUL, 95 de ani.

BĂTRÂNA, 94 de ani.

ORATORUL, între 45 și 50 de ani.

Și multe alte personaje.

DECORUL.

Pereți circulari cu un intrând în fund. O încăpere foarte sărăcăcioasă. În dreapta, pornind dinspre avanscenă, trei uși. Apoi o fereastră, cu un scăunel de bucătărie în fața ei; pe urmă încă o ușă. În intrând, în fund, o ușă somptuoasă, cu două batante, și alte două uși, așezate față în față, încadrând ușa somptuoasă: aceste două uși, sau cel puțin una dintre ele, sunt aproape complet ascunse ochilor publicului. În stânga scenei, tot pornind dinspre avanscenă, trei uși, o fereastră, având lângă ea un scăunel de bucătărie, așezată simetric față de cea din dreapta, apoi o tablă neagră și un podium.

Pentru mai multă claritate, vezi planul de mai jos.

La marginea scenei, două scaune, unul lângă altul. De plafon atârnă o lampă cu gaz. Cortina se ridică. Semiîntuneric. Bătrânul stă aplecat la fereastra din dreapta, urcat pe scăunelul de bucătărie. Bătrâna aprinde lampa cu gaz. Lumină verde. Îl trage pe Bătrân de mânecă.

BĂTRÂNA: Hai, puiule, închide fereastra, miroase urât apa stătută… intră și țânțarii…

BĂTRÂNUL: Lasă-mă-n pace!

BĂTRÂNA: Hai, puiule, hai, așază-te pe scaun. Nu te mai apleca, ai să cazi în apă. Doar știi ce-a pățit Francisc I. Ai grijă.

BĂTRÂNA: Iar îmi vii cu exemple istorice! M-am săturat de istoria Franței, căcăreaza mea. Vreau să mă uit; bărcile de pe apă sunt ca niște pete pe discul soarelui.

BĂTRÂNA: N-ai cum să le vezi, nu-i soare, e întuneric, puiule.

BĂTRÂNUL: Rămâne umbra lui. (Se apleacă foarte mult.)

BĂTRÂNA (îl trage cu toată puterea): Vai!… mi se face frică, puișor… hai, dă-te jos, n-ai să le vezi când vin. N-are rost. E întuneric… (Bătrânul se lasă tras împotriva voinței sale.)

BĂTRÂNUL: Vroiam să mă uit, îmi place așa mult să privesc apa.

BĂTRÂNA: Nu știu cum poți, puiule… Pe mine mă ia cu amețeală. Ah! casa asta… și insula, nu mă pot obișnui… de jur-împrejur apă… de sub ferestre, apă cât vezi cu ochii… (Bătrâna, trăgându-l pe Bătrân, se îndreaptă spre cele două scaune din marginea scenei. Bătrânul se așază cât se poate de firesc pe genunchii Bătrânei.)

BĂTRÂNUL: E șase după-masă… Și s-a făcut deja întuneric, îți mai aduci aminte? Pe vremuri era altfel; era lumină până la nouă seara, până la zece, până la miezul nopții.

BĂTRÂNA: Chiar așa, ce memorie ai!

BĂTRÂNUL: Multe s-au schimbat de-atunci.

BĂTRÂNA: De ce oare? Tu ce crezi?

BĂTRÂNUL: Habar n-am, Semiramida, căcăreaza mea… Poate fiindcă pe cât înaintezi, pe-atât te-afunzi mai tare. E din cauza pământului care se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte…

BĂTRÂNA: Se-nvârte, se-nvârte, puiule… (Tăcere.) Vai! ce savant ești, ce talentat ești, puișor! Puteai s-ajungi președinte șef, rege șef, sau chiar doctor șef, mareșal șef, numai să fi vrut, să fi avut și tu un dram de ambiție în viață…

BĂTRÂNUL: La ce bun? Tot n-am fi trăit mai bine… și la urma urmei noi avem o situație, eu sunt totuși mareșal, mareșalul imobilului, doar sunt portar.

BĂTRÂNA (îl mângâie pe Bătrân așa cum mângâi un copil): Puișorule, copil mic…

BĂTRÂNUL: Mă plictisesc de moarte.

BĂTRÂNA: Erai mai vesel când te uitai la apă… Hai, apucă-te și tu să imiți ca să mai râdem și noi, cum ai făcut aseară.

BĂTRÂNUL: De ce nu imiți tu? E rândul tău.

BĂTRÂNA: Ba-i rândul tău.

BĂTRÂNUL: Al tău.

BĂTRÂNA: Ba al tău.

BĂTRÂNUL: Ba al tău.

BĂTRÂNA: Ba al tău.

BĂTRÂNUL: Bea-ți ceaiul, Semiramida. (Bineînțeles, nu e ceai.)

BĂTRÂNA: Hai, fă ca februarie.

BĂTRÂNUL: Nu-mi plac lunile anului.

BĂTRÂNA: Deocamdată n-avem altele. Fă-o pentru mine…

BĂTRÂNUL: Bine. Uite: februarie. (Se scarpină în cap ca Stan Laurel.)

BĂTRÂNA (râzând, aplaudând): Curat februarie! Îți mulțumesc, îți mulțumesc, ești tare drăguț, puișor. (Îl îmbrățișează.) Vai, ce talentat ești! Puteai s-ajungi pe puțin mareșal șef, dacă vroiai…

BĂTRÂNUL: Sunt portar, mareșalul imobilului. (Tăcere.)

BĂTRÂNA: Hai, spune-mi povestea, știi tu, povestea aia: Atunci am râs…

BĂTRÂNUL: Iarăși?… M-am săturat… Atunci, am râs tot asta… Îmi ceri mereu același lucru!… „Atunci am râs…” Ce plictiseală… De șaptezeci și cinci de ani de când suntem căsătoriți, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ți spun aceeași poveste, să imit aceleași persoane, aceleași luni… tot aia și tot aia… hai mai bine să vorbim despre altceva…

BĂTRÂNA: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc… E viața ta… pentru mine viața ta e pasionantă.

BĂTRÂNUL: O știi pe dinafară.

BĂTRÂNA: Dar uit imediat totul… în fiecare seară sufletul meu e proaspăt… Da, puiule, de-asta iau purgative… pentru tine, puișor, în fiecare seară sunt ca nouă… Hai, începe, te rog.

BĂTRÂNUL: Cum vrei tu.

BĂTRÂNA: Dă-i drumul, spune povestea… E și povestea mea, ce-i al tău e al meu! „Atunci, am râs…”

BĂTRÂNUL: „Atunci am râs…”, căcăreaza mea…

BĂTRÂNA: „Atunci am râz…”, puișorul meu…

BĂTRÂNUL: „Atunci am răzbit până la un gard uriaș. Eram uzi leoarcă, frigul ne intrase în oase, după atâtea ore, zile, nopți, săptămâni…”

BĂTRÂNA: „Luni…”

BĂTRÂNUL: „… în ploaie. Ne clănțăneau urechile, picioarele, genunchii, nasul, dinții… au trecut optzeci de ani de-atunci. Nu ne-au dat voie să intrăm… puteau măcar deschide poarta de la grădină…” (Tăcere.)

BĂTRÂNA: „În grădină, iarba era udă.”

BĂTRÂNUL: „O potecă ducea către o piață mică; în mijlocul ei, biserica din sat…” Unde era satul ăsta? Mai ții minte?

BĂTRÂNA: Nu, puiule, nu mai știu.

BĂTRÂNUL: Cum se-ajungea acolo, unde-i drumul? Locul se chema, cred, Paris…

BĂTRÂNA: Parisul n-a existat niciodată, puiule.

BĂTRÂNUL: Orașul ăsta trebuie să fi existat, odată ce s-a scufundat. Era orașul lumină, fiindcă lumina s-a stins, s-a stins, de patru sute de mii de ani… N-a mai rămas din el decât un cântec.

BĂTRÂNA: Un cântec-cântec? Ciudat. Ce cântec?

BĂTRÂNUL: Un cântec de leagăn, o alegorie: Paris sera toujours Paris.

BĂTRÂNA: Și se-ajungea prin grădină? Era departe?

BĂTRÂNUL (visează, pierdut): Cântecul?… Ploaia?…

BĂTRÂNA: Ce talentat ești. Dacă aveai și tu un dram de ambiție în viață, ai fi ajuns rege șef, ziarist șef, actor șef, mareșal șef… Dar toate-au fost înghițite în gaura neagră… în marea gaură neagră… în gaura neagră, așa e cum îți spun. (Tăcere.)

BĂTRÂNUL: „Atunci, am râs…”

BĂTRÂNA: Da, da, zi mai departe…