Prietena doamnei Maigret

Capitolul 1

Doamna cu pălărie albă din scuarul Anvers.

Găina era pe foc, împreună cu un morcov roșu de toată frumusețea, o ceapă mare și o legătură de pătrunjel cu cozile afară din oală. Flacăra gazului era foarte mică și doamna Maigret se aplecă să se asigure că nu se va stinge. Apoi închise ferestrele, nu și pe cea din dormitor, întrebându-se dacă nu uitase ceva, aruncă o privire spre oglindă și, mulțumită, ieși din apartament, încuie ușa și puse cheia în poșetă.

Era puțin trecut de zece dimineața, o dimineață de martie. Aerul era tare și soarele strălucea puternic. Mergând pe jos până în Piața Republicii, ar fi putut lua un autobuz până la bulevardul Barbes și ar fi ajuns în Piața Anvers la timp pentru întâlnirea de la ora unsprezece.

Dar, pentru a o întâlni pe doamna cu pălărie albă, coborî treptele de la stația ‘Richard-Lenoir’, la doi pași de casă și făcu tot drumul cu metroul, privind distrată, la fiecare stație, afișele obișnuite de pe pereții de culoare crem.

Maigret o luase peste picior, dar nu prea mult, pentru că de trei săptămâni era foarte preocupat.

— Ești sigură că nu exisă nici un dentist bun mai aproape de noi?

Doamna Maigret nu fusese niciodată nevoită să-și trateze dinții. Doamna Robin, locatara de la patru – doamna cu câinele – îi vorbise atât de mult despre doctorul Florescu, încât se hotărâse să meargă la el.

— Are degete de pianist. Nici nu simți că-ți lucrează în gură. Și, dacă-i spuneți că veniți din partea mea, o să vă ia numai jumătate din preț.

Dentistul era un român, care avea cabinet la etajul trei al unui imobil situat la colțul străzii Turgo cu bulevardul Trudaine, exact în fața scuarului An vers. Doamna Maigret mergea acolo probabil pentru a șaptea sau a opta oară. Avea întotdeauna programare la ora unsprezece. Devenise un fel de obișnuință.

În prima zi, ajunsese cu un sfert de oră mai înainte, din pricina grijii sale maladive de a nu se lăsa așteptată și se plictisise într-o încăpere supraîncălzită de o sobă cu gaz. Așteptase și la a doua vizită. De fiecare dată, fusese primită în cabinet abia la unsprezece și un sfert.

A treia oară, pentru că era soare și scuarul din față răsuna de zarva păsărelelor, se hotărâse să se așeze pe o bancă în așteptarea orei stabilite. Și așa o cunoscuse pe doamna cu băiețelul.

Acum devenise aproape un obicei, pleca înadins mai devreme și lua metroul ca să e timp.

Era plăcut să vezi gazonul verde și muguri pe jumătate deschiși împodobind rămurelele câtorva copaci care se profilau pe zidul liceului. De pe bancă, în bătaia soarelui, puteai să urmărești cu privirea forfota de pe bulevardul Rochechouart, autobuzele verde cu alb și păreau niște animale mari și taxiurile strecurându-se printre ele.

Doamna cu băiețelul se afla acolo, în taiorul ei albastru, ca și în celelalte dimineți, cu pălăriuța albă care îi ședea tare bine și care era foarte primăvăratică. Femeia îi făcu imediat loc pe ban-că doamnei Maigret și aceasta îi întinse copilului un baton de ciocolată adus de acasă.

— Spune mulțumesc, Charles.

Băiețelul avea doi ani și cel mai mult te frapau la el ochii mari și negri, cu gene foarte lungi, care îi dădeau o privire de fată. La început, doamna Maigret se întrebase dacă vorbea, dacă silabele pe care le pronunța aparțineau vreunui limbaj. Apoi înțelesese că erau străini, dar nu îndrăznise să întrebe de ce naționalitate.

— Pentru mine, martie e cea mai frumoasă lună la Paris, chiar dacă mai trage câte o răpăială scurtă, spuse doamna Maigret. Unii preferă mai sau iunie, dar martie are mult mai multă prospețime.

Întorcea uneori privirea spre ferestrele dentistului, fiindcă de pe bancă putea zări capul clientului dinaintea ei. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, destul de morocănos, căruia medicul îi scosese toți dinții. Făcuse cunoștință și cu el. Omul era originar din Dunkerque, stătea la fiica lui, care era căsătorită și locuia în cartier, dar nu-și simpatiza deloc ginerele.

În dimineața aceasta, băiețelul își adusese o găletușă roșie și o lopățică și se juca de zor cu pietrișul. Era întotdeauna foarte curat, foarte îngrijit.

— Cred că am să mai vin de două ori și gata, spuse doamna Maigret oftând. Doctorul Florescu mi-a spus că azi începe la ultimul dinte.

Doamna cu pălărie albă zâmbi. Vorbea o franceză excelentă, cu o frântură de accent care îi sporea farmecul. La unsprezece fără șase-șapte minute, îi zâmbi copilului, speriat că își dăduse cu praf în ochi, apoi, brusc, păru că se uită la ceva pe bulevardul Trudaine și că are o ezitare, se ridică și spuse grăbită:

— Vreți să aveți grijă de el un minut? Mă întorc imediat.

Pe moment, doamna Maigret nu fusese prea surprinsă. Doar, gândindu-se la dentist, dorise ca mama să se întoarcă la timp și, din discreție, nu întorsese capul ca să vadă unde se ducea.

Băiețelul nu observase nimic. Stătea pe vine și umplea cu pietricele gălețica roșie, pe care o văr-sa și o umplea iar, fără să se oprească.

Doamna Maigret nu avea ceas la ea. Ceasul ei nu mai mergea de ani de zile și nu se gândise niciodată să-l ducă la ceasornicar. Un bătrân se așeză pe bancă, probabil un om din cartier, pentru că îl mai zărise.

— Sunteți amabil să-mi spuneți cât e ora, domnule?

Probabil că nici el nu avea ceas, pentru că răspunse:

— În jur de unsprezece.

Nu se mai vedea capul de la fereastra dentistului. Doamna Maigret începea să se îngrijoreze. Îi era rușine că îl făcea pe doctorul Florescu s-o aștepte, un om foarte amabil, foarte blând și cu o răbdare de înger.

Se uită de jur-împrejurul scuarului, dar nu o zări pe doamna cu pălărie albă. Oare se simțise brusc rău? Văzuse pe cineva cu care trebuia să vorbească?