Prietenii

PRIETENII

Mie ideile îmi vin deodată. Și uite așa, deodată, mi-a venit și ideea de a scrie un roman.

Vă vine să râdeți ? N-am nimic împotrivă. Primul care a făcut-o am fost chiar eu. Pe cuvânt. N-o să vă mint tocmai pe voi, întrebați-o și pe mama, dacă vreți, cum m-a pufnit râsul chiar în clipa când am rugat-o să amuțească bâzâitul aspiratorului, pentru că aveam nevoie de liniște — voiam să scriu un roman și tot ceea ce lipsea era liniștea... Bineînțeles că mama mi-a spus că ar fi bine să-mi pun termometrul, poate am febră și aiurez, iar dacă tot n-am ce face, dacă stau la biroul tatii, mușc din lemnul creionului, scuip așchiile pe covor și doresc neapărat să fiu urecheat, mai bine m-aș duce să cumpăr un borcan cu muștar, ar fi timpul s-o mai ajut și eu cu ceva, că așa i-a fost ei soarta, nu putea avea o fată, de mine a avut parte...

Observați deci că nu aveam condiții prea prielnice pentru a scrie un roman, dar mă hotărâi să-l scriu fără să mă mai gândesc la condiții.

Partea proastă, o spun din capul locului, era că nu știam cum să încep. Sfârșitul, pe cuvânt, n-o să vă mint tocmai pe voi, îl știam literă cu literă, mă gândeam la o frază foarte bine adusă din condei, despre sfârșitul vacanței, ceva cu miros de toamnă, cu castane pocnind pe trotuare și frunze purtate de vânt, mă rog, o descriere de nota 10. La descrieri de natură nu mă bate nimeni, le am în buzunarul de ceas : vânt, ploaie, nori, fac ce vreau cu ele, le sucesc și le răsucesc, fără probleme. Numai că nu voiam să încep cu așa ceva. Nu se mai poartă, am citit eu într-o revistă că nu se mai poartă.

Mi-ar fi plăcut să pornesc Ia drum cu portretul unui băiat, unul de vârsta mea, poate ceva mai înalt și cu urechile așezate la aceeași înălțime, nu stânga mai sus și dreapta mai jos, ca mine, poate ceva mai puțin somnoros, nu unul de care să tragă mama un sfert de ceas până să se trezească, dimineața, ca mine, poate mai serios — cum să vă explic eu cuvântul ăsta serios ? — adică unul care, să zicem, când găsește o pioneză se gândește cum să prindă cu ea orarul școlar, în perete, spre deosebire de mine pe care mintea nu m-ar duce decât la un scaun și la pioneza așezată cu vârful în sus pe acel scaun... Vă dați seama cam cine sunt. Săraca mama, dacă n-a avut parte de o fată !

Ei bine, mă gândeam la un băiat cu care eu doresc din toată inima să fiu prieten, unul care, în recreație, să împartă cu tine tartina, să nu-i fie teamă că, împrumutând de la el acuarelele, nu le mai aduci înapoi și să nu-l vezi cum suferă când te lasă să faci o tură, două cu bicicleta lui. Nu știu ce părere aveți voi, dar pe mine un roman fără un asemenea băiat nu mă interesează și n-aveam de gând să încep fără el. Ori eram în stare să-mi imaginez un erou ca el, ori...

Uite așa îmi frământam mintea, în timp ce aspiratorul bâzâia și borcanul cu muștar rămânea nevândut în raft la Alimentara. Smulgeam cu dinții așchii din creionul „Student", numărul 2, dar eroul nici că dorea (fiți atenți la stil!) să încalece pe pana mea și să mi se înfățișeze în toată frumusețea lui. Trecu un ceas, și eu nu scrisesem un rând. Am aruncat creionul, am făcut hârtia cocoloș și am ieșit în stradă. Băieții erau toți în păr, jucau o miuță cu mingea lui Sile, mușcau din merele aduse de Gore de la bunică-sa, mai râdeau încă de cele ce se întâmplase cu puțin timp înainte, când își întorseseră toți buzunarele pe dos ca să strângă doi lei și cincizeci de bani cu care s-o împrumute pe Mariana, să vadă și ea filmul de la „Gloria" ; se bucurau că venisem și eu să joc mingea cu ei...

Și ce mai încolo și încoace, pe cuvânt n-am să vă mint tocmai pe voi, în clipa aceea îmi dădui seama că știu cum să încep romanul.

Eroul visat mă aștepta. Era acolo, în stradă, era unul dintre băieți sau mai exact, mie îmi plac lucrurile exacte, erau toți la un loc, plus Mariana.

Și eram și eu alături de ei, mă și vedeam, mergând alături de ei la Alimentara, o și auzeam pe mama spunând :

— Ce-mi trebuie mie o fată, când am un băiat și jumătate ! ?