Prima cruciada – Chemarea la razboiul sfant
Aa
In data de 27 noiembrie papa Urban al II-lea lansează un apel către Apusul creștin care se va materializa în ceea ce va rămâne în istorie drept o perioadă sângeroasă de confruntări sub văl religios sintetizată prin termenul de ‘cruciade’. Atacat de turcii selgiucizi, Bizanțul cere prin împăratul Alexios I Comnenul ajutor Europei care îi răspunde cu entuziasm. Dar în curând scopul tangențial al războiului devine obiectivul principal care va determina caracterul agresiv al acțiunilor creștine :cruciații vor să recucerească Ierusalimul, care nu mai fusese sub stăpânire creștină de 461 de ani, dar fără nicio intenție de a-l înapoia Bizanțului.
Deși începe în 1096, evenimentele care pregătesc terenul primei cruciade sunt de găsit cu mult mai devreme. O nouă putere se ridica în est :turcii selgiucizi. Acești nomazi ai Asiei centrale au început să se afirme ca mercenari, servind califatului Abbasid. După o creștere treptată a puterii, cuceresc Baghdad-ul și preiau controlul asupra teritoriului islamic, teritoriu care va cuprinde mai târziu și Ierusalimul, un loc sacru pentru cele trei mari religii monoteiste. Cum pelerinii creștini plăteau dări în călătorii, musulmanii îi lasă în pace până prin secolul al XI-lea, când califul fatimid Hakim profanează câteva monumente precum Sfântul Mormânt sau Biserica lui Constantin.
Cruciada săracilor
Tensiunile cresc în momentul când selgiucizii preiau controlul asupra Ierusalimului de la fatimizi în 1071. violențele împotriva creștinilor nu durează mult pentru că și turcii își dau seama de profiturile pe care le puteau încasa de pe urma pelerinilor. Numai că drumul spre Tara Sfântă rămâne totuși o aventură periculoasă. Un rol aparte pe care îl joacă în declanșarea cruciadei este cealaltă putere a zonei, Bizanțul, atacat după dispariția dinastiei macedonene (1056) de nou-veniții islamici. Arp Aslan, al doilea reprezentant al dinastiei selgiucide, vrea să-și extindă stăpânirea după consolidarea poziției în Persia, așa că în 1071, la Manzikert, nimicește armata bizantină capturându-l și pe împărat. Inaintarea în Anatolia pare să fie liberă.
La cârma Bizanțului apare însă Alexios I Comnenul, care trimite puținele forțe rămase în apropiere de Nicaea pentru a-i opri pe selgiucizi. Dar are nevoie urgentă de ajutoare și îi scrie pape Urban al II-lea care lansează marea chemare la arme sub forma unui discurs fuminant pe care îl relatează cronicari precum Fulcher de Chartres. Mai mult decât pe necesitatea susținerii Bizanțului, papa s-a axat pe purificarea Tării Sfinte de răul musulman, promițând mântuirea tuturor celor care vor participa la cruciadă. Oricine putea participa și din marea de oameni care își cos cruci pe haine și pornesc într-o frenezie spre Ierusalim doar o mică parte o alcătuiesc cavalerii pe care îi solicitase Alexios. Zeci de mii iau calea orientului sub conducerea lui Petre Eremitul și Walter cel Sărac.
Când cruciada săracilor ajunge în Ungaria controlată de bizantini, încep jafurile iar garnizoana din Belgrad ripostează. Tăranii cruciați jefuiesc Semlin, ceea ce îi sperie atât de tare pe locuitorii din Belgrad încât abandonează orașul. Raidurile continuă în Niș dar sunt decimați. Puținii supraviețuitori ajung sub escortă la Constantinopol, de unde sunt trimiși peste Bosfor și întâlnindu-i pe selgiucizi sfârșesc sub săbiile lor. Alți cruciați sunt responsabili de marile persecuții împotriva evreilor din Magdeburg, Praga, Speyer sau Worms, cauzate atât de rațiuni religioase cât mai ales economice, căci evreii care se ocupau de cămătărie erau bogați și averile lor puteau finanța călătoriile spre Ierusalim.
Dincolo de fervoarea religioasă care caracteriza societatea europeană de esență teocratică mai existau și motivații cât se poate se seculare :sărăcie endemică, suprapopulare, recolte proaste, foamete, lipsa posibilităților subzistenței, chiar și lăcomie sau aroganță. Acțiunile violente erau cu atât mai dure cu cât din ideologia discursului papal reieșea că iertarea o aveau asigurată. S-a vorbit și despre o încercare a papalității de a-și extinde influența, mai ales după schismă, deși scopul acesta nu reiese foarte clar din epistolele lui Urban. Cronicarii vremii încearcă să aducă în prim-plan idealismul spiritual (William de Tyr, Albert de Aix, Raymond de Aguilers) și lupta justă (Ioannes Skylitzes, Matei din Edessa).
Cruciada cavalerilor
Dincolo de entuziasmul popular care a făcut ravagii la propriu, se aduna pentru război și nobilii :Adhemar de Le Puy, Raymond de Toulouse, Bohemond de Tarent, Godefroy de Bouillon, Baldwin de Boulogne, Robert Curthose, Robert de Flandra etc. cruciații erau din nordul și sudul Franței, Germania și Italia de sud și s-au împărțit în patru armate care nu se aflau întotdeauna în cele mai bune relații. Cât despre motivația acestora, pe lângă pietatea care marca fondul mental, unii pornesc pentru că nefiind prim-născuți nu au posibilități de dezvoltare acasă, dar alții, cei mai bogați, o fac probabil pentru pământ, glorie și aventură. Prinții ajung la Constantinopol cerând provizii de la Alexios, care era suspicios după experiența cu țăranii dar și pentru ca printre cavaleri se afla și mai vechiul dușman Bohemond, care invadase Bizanțul de multe ori alături de tatăl său, Robert Guiscard. Alexios le cere cruciaților să presteze jurământ că îi vor înapoia orice teritoriu recuperat de la selgiucizi.
In prima jumătate a anului 1097 cruciații ajung în Asia Mică având drept țintă Nicaea, devenită capitălă a sultanatului selgiucid de Rum. Asediul îl prinde pe sultan ocupat cu lupte în Asia centrală, iar când revine au loc pierderi mari de ambele părți. Pentru a bloca complet orașul, Alexios le trimite corăbii ca să ocupe lacul de lângă oraș și garnizoana turcă se predă. Cruciații își respectă jurământul și cedeaza orașul Bizantului.
Inaintând în Anatolia și însoțiți de trupele bizantine conduse de Tatikios, cruciații se împart în două grupuri intenționând să se reunească la Dorylaeum, numai că normanzii sunt ambucați de turci. Francezii sar însă repede în ajutor și sultanul Arslan se retrage pârjolind totul în cale. Nu sunt provizii, cruciații fac jafuri, liderii se ceartă între ei. Baldwin de Boulogne pleacă de unul singur spre Armenia, unde întemeiază Comitatul Edessei după ce provoacă o răscoală împotriva lui Thoros.
Intre timp, pe 20 octombrie 1097 cruciații asediază Antiohia. In cele opt luni de asediu cruciații înving două armate mari sub conducerea lui Duqaq și Fakhr al-Mulk Radwan dar nu pot captura orașul pentru că nu au suficiente trupe pentru a-l bloca de tot. ajutorul mult așteptat vine în forma unei flote în martie 1098, iar Bohemond îl mituiește pe paznicul armean al unui turn și astfel cruciații pot pătrunde în oraș. La rândul lor sunt asediați de Kerbogha de Mosul, numai că fatimizii din armata sa dezertează de teamă ca acesta ar putea deveni prea puternic și cruciații au iar câștig de cauză. Intre timp Stephen de Blois, unul dintre lideri care se află în Alexandretta când aude de situația disperată din Antiohia, părăsește Orientul și îl avertizează pe Alexios să iasă și el din luptă. Din cauza a ceea ce părea o trădare, liderii din Antiohia declară jurămintele făcute acestuia drept nule.
Marșul spre Ierusalim continuă, cu puțină rezistență din partea localnicilor care preferă să le furnizeze provizii. Pe 7 iunie 1099 ajung în sfârșit la Ierusalim, care fusese recucerit de către fatimizi. Cruciații nu aveau resursele necesare pentru a asedia orașul, așa că decid să-l ia cu asalt. Rămăseseră în jur de 12000 de oameni dintre care numai 1500 de călăreți. Contingenetele se compuneau din oameni de origini și loialități diferite care atingeau un punct critic în camaraderia de luptă, de exemplu când Godefroy și Tancred așează tabăra la nord și Raymond la sud. Contingentul din Provence nici nu participă la asaltul inițial de pe 13 iunie, care eșuează.
Liderii se întrunesc și converg asupra unui atac mai coerent. Pe 17 iunie sosește la Jaffa și un grup de marinari genovezi care aduc ingineri și cherestea pentru a construi mașini de asediu. Un preot, Petrus Desiderius, le ridică moralul sfătuindu-i să postească vreme de trei zile și să înconjoare orașul desculți într-o procesiune, ca în povestea biblică a asediului Ierihonului de către Iosua. Cruciații asaltează iarăși orașul pe 13 iulie, capturând meterezul nordic de la zidul de nord.
Războinicii pătrund în cetate și abia acum începe adevăratul masacru. Singura care se salvează este populația ortodoxă, evacuată înaintea asediului. Se ține apoi un consiliu la Biserica Sfântului Mormânt pentru a alege un rege al noului Regat al Ierusalimului. Raymond de Toulouse refuză prima dată probabil pentru a crește impresia de pietate, iar Godefroy refuză și el devenind în schimb Advocatus Sancti Sepulchri, un titlu oarecum vag.
In timpul marșului spre Ierusalim s-au încercat negocieri cu Fatimizii, dar fără succes. După cucerirea orașului sfânt o armată musulmană vine să-i atace pe creștini. La auzul veștii, Godefroy conduce rămășițele trupelor cruciate la Ascalon. Fatimizii aveau în jur de 50.000 de oameni, printre care turci, arabi, perși, armeni, kurzi, un număr mare comparativ cu europenii care nu depășeau 10.000. pe 12 august însă, iscoadele descoperă locația taberei fatimide și cavalerii îi atacă prin surprindere pe musulmanii care se regrupează greu. Vizirul al-Afdal Shahanshah se retrage în fortificația masivă de la Ascalon, pornind în ziua următoare spre Egipt. Majoritatea cruciaților se întorc și ei acasă. In anul 1100 se mai găseau doar câteva sute de cavaleri în noile teritorii. Godefroy moare în 1100, succedat de Baldwin de Edessa, primul care ia titlul de Rege al Ierusalimului.
Prin prima cruciadă se stabilesc statele latine din Orient :Edessa, Antiohia, Ierusalim și Tripoli, care mai slăbesc din presiunea exercitată de turcii selgiucizi asupra Bizanțului. Cruciații devin eroi, inspirându-i pe poeții care scriu în secolul al XII-lea numeroase chansons de geste care îi celebrează pe Godefroy de Boillon și alte personaje. Mișcarea ce incepuse ca o campanie militară devine un fenomen de migrație foarte popular, unind pelerinii și războinicii sfinți într-o acțiune prin care se bucurau din plin de ospitalitatea și protecția Bisericii.
Pentru mai multe informații :
Asbridge, Thomas. The First Crusade:A New History, Oxford, 2004;
Holt, P.M. The Age of the Crusades:The Near East from the Eleventh Century to 1517, Longman, 1989;
Madden, Thomas F. The New Concise History of the Crusades, Rowman &Littlefield, 2005;
Riley-Smith, Jonathan. The First Crusade and the Idea of Crusading, University of Pennsylvania, 1991.