Problema reversibilității timpului în organismul uman

Problema reversibilității timpului în organismul uman – Time reversibility in human body

Știind că îmbătrânesc și că sunt muritori, toți oa menii sunt preocupați, cel puțin în inconștientul lor, de noțiunea de ti mp și mai ales de trecerea ireversibilă a timpului. Se gândesc mereu la timpul care trece ca o ață care se scurtează mereu, ceea ce determină, după cum arăta S. Kirkegaard (2013), o anxietate funciară, o frică inconști entă de moarte și de îmbătrânire.

Căutând, încă de pe vremea alchimiști lor, să se lupte cu timpul, cercetătorii au descoperit la un moment dat că ața aceea, despre care se vorbește în poveste, este realmente înfășurată în genom sub forma unor telomeri, care se scurtează cu fiecare diviziune celulară (Aubert, 2008). Dar cu toate descoperirile care s-au făcut, privind telomerii, privind genele îmbătrânirii, pri vind alterarea ADN, privind stresul oxidati v, care influențează trecerea timpului biologic, timpul a continuat să rămână un mare mister. Poate că timpul este un mister chiar mai mare decât spațiul pe care îl putem pipăi și în anumite situații îl putem chiar modifica, în funcție de dorințele noastre. Dar culmea este însă că chiar și atunci când s-au făcut descoperiri importante privind spațiul și timpul, dată fi nd stranietatea lor, omul nu și le-a putut însuși pe deplin.

Așa se face că, deși fizicienii au descris în ulti mii ani o lume cu 11 dimensiuni și chiar cu 20 de dimensiuni (Smolin, 2008), noi continuăm să gândim într-o lume cu 4 dimensiuni, dintre care una este dimensiunea temporală. Deși în ultimul secol noțiunile de spațiu și ti mp au fost modificate profund, am rămas în mintea noastră cu imaginea de timp și de spațiu absolut, pe care Isaac Newton a introdus-o acum 400 de ani. Astfel, deși am ajuns să lucrăm cu o tehnologie extrem de performantă, bazată pe fi ica cuanti că, în care materia, spațiul și timpul au o altă înfățișare, noi continuăm să gândim cu o fizică mecanică, sau mai bine zis mecanicistă, cu ajutorul căreia, deși am realizat anumite progrese, suntem depășiți la un moment de complexitatea și de subtilitatea fenomenelor patologice cu care suntem confruntați, dar și de descoperirile fizicii contemporane, care sunt foarte greu de înțeles (Herbern, 1985, Rae, 1986). Pentru Isaac Newton, care a fost, alături de Galileo Galilei și de Rene Descartes, unul dintre fondatorii ști inței moderne, timpul și spațiul reprezentau niște cadre absolute în care se desfășurau toate fenomenele din univers. Pentru Isaac Newton, universul era un fel de masă de biliard, în care bilele se mișcau într-un spațiu și un timp absolut, după formula F = m.a, unde F este forța, m este masa, iar a este accelerația. Această concepție a timpului și a spațiului, ca niște cadre absolute în care se desfășoară toate fenomenele din univers, inclusiv fenomenele patologice, s-a perpetuat din generație în generație până astăzi, deși, încă de la începutul secolului trecut, Albert Einstein a arătat că spațiul și timpul nu sunt chiar atât de absolute după cum s-ar părea la prima vedere.

Albert Einstein a arătat că timpul și spațiul sunt relative. Spațiul se contractă în direcția mișcării. El este deformat de forța gravitațională. Astfel, forța gravitațională a soarelui atrage razele de lumină care ne vin de la alte galaxii. De aceea în univers nu există linii drepte, ci numai linii curbe. Pe de-altă parte, timpul depinde de observator și de viteza cu care ne deplasăm. Cu cât viteza este mai mare, cu atât ti mpul se desfășoară mai încet. La viteze apropiate de viteza luminii, timpul poate sta pe loc, iar la viteze mai mari decât viteza luminii, ceea ce este foarte greu de imaginat, deoarece, conform teoriei relativității, lumina are o viteză maximă de 300 de mii de km pe secundă, ti mpul ar putea să o ia înapoi.

Dar ca și când rediscutarea spațiului și ti mpului nu ar fi fost suficiente, tot pe la începutul secolului trecut, Max Planc, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Ervin Schrodinger și John von Neumann au pus bazele fizicii cuanti ce și au arătat că nici materia din care sunt formate bilele, de pe masa de biliard a lui Isaac Newton, adică materia din care suntem și noi formați, nu este ceea ce ni se pare la prima vedere (Hoff mann, 1959). Plecând de la studiul luminii, lumină care joacă un rol deosebit în geneză, lumină care se comportă atât sub formă ondulatorie, cât și sub formă corpusculară, Niels Bohr a elaborat principiul complementarității, care susține că o parti culă se poate comporta atât ca undă, cât și ca corpuscul. Dar deși acest lucru se petrece în permananță sub ochii noștri, creierul nostru nu s-a putut obișnui cu această dualitate.

După cum arată R.P. Feymann, laureat al premiului Nobel pentru fizica cuantică, noi nu putem înțelege cum o particulă poate fi când undă, când corpuscul, în funcție de observator. În creierul nostru persistă dilema lui Hamlet, de a fi sau a nu fi , de fi undă sau de a fi corpuscul. Deși transformarea din undă în corpuscul se petrece în permanență sub ochii noștri, deși fără această transformare viața noastră nici nu ar fi posibilă, deși fără această transformare, care are loc în fiecare moment în miliardele de frunze, ale miliardelor de plante care acoperă pământul, în care undele de lumină, care vin de la soare, se transformă în electroni și în cele din urmă în glucoză, viața noastră nu ar putea exista, totuși noi nu ne-am putut obișnui cu ideea că o undă nepalpabilă se poate transforma într-un corpuscul palpabil.

La fel ca Apostolul Lazăr, noi nu credem decât ceea ce pipăim. Noi vedem lumea în care trăim, formată din corpusculi, din atomi și din molecule și nu ne putem imagina cum ele pot lua naștere din niște unde, sau cum se pot transform ele în niște unde. Cum se poate transforma electronul în doi fotoni, sau cum se pot transforma fotonii din nou în electroni, ceea ce se întâmplă în mod curent atât în frunzele plantelor, cât și în ochii noștri. Undele de lumină care cad pereti nă sunt transformate la nivelul reti nei în electroni și în ioni, care se transmit mai departe sub forma unor stimului nervoși, adică sub formă corpusculară, până la creier. Pe de-altă parte în momentul în care particula se transformă în undă, ea difuzează peste tot, în tot spațiul înconjurător. Particula aceea transformată în undă se află peste tot și nu va colapsa, conform funcției de undă descrisă de Erwin Schrodinger, laureat al premiului Nobel pentru fi zica cuantică, adică nu se va transforma din nou în particulă, decât atunci când va fi sesizată de un aparat de măsură sau, și mai de neînțeles, atunci când va fi sesizată de un observator conștient, după cum susține John von Neumann, care a pus bazele matemati ce ale fizicii cuanti ce.

Iar acest lucru de neînțeles este de monstrat în fiecare moment cu o exactitate matemati că de numeroasele telefoane mobile, de GPS-uri și de aparate de radio, care sunt găsite sau găsesc undele respective, care plutesc în spațiu, oriunde s-ar afla și le transformă în electroni, care apoi vor pune în mișcare aparatul respecti v. Adică, deși există date certe, care susțin principiile fizicii cuantice, privind natura fenomenelor care se desfășoară atât în lumea înconjurătoare, cât și în corpul nostru, creierul nu s-a putut obișnui cu realitatea stranie pe care ne-o oferă fizica cuantică din ultimele decenii. Noi lucrăm în spitale cu aparate uluitor de performante, bazate pe fizica cuanti că, dar continuăm să gândim cu fizica lui Newton, care nu poate explica fenomenele extrem de subtile cu care suntem confruntați. Deși RMN, pe care îl folosim în mod curent pentru investi garea bolnavilor, se bazează pe fizica cuantică, noi continuăm să gândim problemele de fiziologie, de fi ziopatologie, de diagnostic și de tratament, în termenii meca niciști și reducționiști . Pentru noi nu există decât materie palpabilă, nu există decât molecule, ignorând faptul că în spatele acestor molecule se află niște câmpuri, că moleculele vibrează, că ele emit niște unde și că în cele din urmă aceste unde sunt cele care creează imaginea furnizată de RMN. Unii cerectători susțin că recunoașterea mesa gerilor chimici de către receptorii celulari nu se face conform modelului clasic de cheia care se potrivește într-o anumită broască, ci conform undelor pe care le emite molecula respectivă. După cum arată Luca Turin, receptorii olfactivi reacționează la vibrații, adică la undele pe care le emit diferitele molecule.

Iar în acest caz vom avea de-a face nu cu combinația a două molecule, de mesager și de receptor celular, ci cu interferența a două câmpuri de unde, ceea poate pune problema interacțiunii de la distanță dintre două molecule. Iar în acest caz intervine un fenomen și mai straniu decât principiul dualității dintre undă și corpuscul, sau al colapsării undei atunci când este sesizată de un observator, și anume principiul interconectării, conform căruia două particule cuantice comunică instantaneu între ele indiferent la ce distanță s-ar afla (Bhom, 1981). Adică nu numai conceptul de timp și de spațiu, ci și conceptul de materie din care sun tem formați a suferit în ultimul timp mutații aproape imposibil de imaginat de către creierul unui om obișnuit. Se spune că fizica lui Newton poate fi folosită în continuare la studiul fenomenelor care se desfășoară la vitezele reduse la care trăim noi. Basarab Nicolescu (2009) susține că lumea este stratificată pe niveluri de realitate și că fiecare nivel are legile lui.

Se spune că fizica cuantică se referă la fenomenele subatomice, ca și când acestea nu ar avea nicio legătură cu atomii și cu moleculele din care suntem constituiți. Dar lucurile sunt mult mai complicate, deoarece unii cercetători au exti ns, pe bună dreptate, fizica cuantică de la nivelul atomic la nivel universului. Foarte mulți cercetători vorbesc despre cuanti ca sistemelor biologice. Iar R. Penrose (1995) a elaborat un model cuantic al creierului uman. Deși transferul medicinei de la nivelul organic la nivelul molecular a reprezentat un mare progres și deși noi cunoaștem astăzi substratul molecular al tuturor bolilor, nu cunoaștem încă cauza precisă a bolilor cronice cu care suntem confruntați. Deși cunoaștem patogenia lor moleculară, noi nu cunoaștem încă cauza precisă a hipertensiunii arteriale, a aterosclerozei, a diabetului zaharat, a bolilior psihice și a cancerului. De aceea nici nu putem recurge la un tratatment etiologic. În toate aceste boli se vorbește de niște factori de risc, care uneori produc, iar alteori nu produc boala. Pe de-altă parte, acești factori de risc sunt foarte răspândiți; uneori sunt chiar necesari, așa cum se întâmplă în cazul lipidelor, care, într-o anumită cantitate, sunt chiar necesare, și uneori nu pot fi influențați, așa cum se întâmplă cu antecedentele familiale. De aceea este foarte probabil, dacă nu chiar obligatoriu, ca în spatele modificărilor moleculare, la care ne-am oprit acum, să se afle niște fenomene ondulatorii, caracteristi ce fizicii cuantice, care nu au cum să nu influențeze procesele biologice care au loc în organismul uman. Probabil că, pentru a putea continua progresul realizat de medicina moleculară, va trebui să abordăm fenomenele mai profunde ale patologiei umane. Probabil că pentru a putea înțelege mai bine modul în care apar și se desfășoară bolile cronice cu care suntem confruntați, va trebui să ne revedem concepțiile despre materie, despre spațiu și timp, conform ultimelor descoperiri ale fizicii cuantice. Să nu mai înțelegem spațiul și timpul ca pe niște cadre absolute, ca pe niște șosele care se află înaintea noastră și pe care noi ne deplasăm cu bolile noastre cu tot, ci ca pe niște procese care își fac singure drumul în viitor și care lasă timpul în spatele nostru. După cum susțin unii fizicieni, în fața noastră nu se află decât niște procese posibile.

În fața noastră se află doar un câmp de probabilități. Timpul și spațiul se află doar în spatele nostru, ca rezultat al proceselor care au avut loc. De aceea, pentru a putea înțelege mai bine problemele extrem de complicate și de subtile ale fenomenelor patologice cu care suntem confruntați, va trebui să trecem de la medicina moleculară, în care, cântărind și măsurând moleculele palpabile, am obținut anumite rezultate, la o medicină cuantică, în care, pentru a putea progresa, va trebui să gândim nu numai în molecule palpabile, ci și în câmpuri de unde și de probabilități, mai puțin palpabile, dar tot atât de reale ca și moleculele pe care le divinizăm. Sau poate ar trebui să trecem chiar la o medicină informațională, deoarece organismul nostru nu este numai un sistem fizic sau chimic, ci și un sistem de comunicații, în care toate celulele și moleculele, pe care le studiază medicina moleculară, participă fie la construirea sistemului de comunicații, fie la transmiterea semnalelor care circulă prin acest sistem (Resti an, 1980). Dimensiunea spațială a organismului uman. Organismul uman, ca și toate celelalte sisteme din univers, are cel puțin trei dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală.

Atunci când ana lizăm fenoti pul unui pacient, noi analizăm de fapt dimensiunile lui spațiale, privind înălțimea, volumul, greutatea, forma capului, a membrelor, a toracelui, a abdomenului și așa mai departe. Atunci când consultăm un pacient, analizăm mărimea ficatului, mărimea inimii, sonoritatea pulmonară și zgomotele inimii.

Iar atunci când solicităm anumite investigații, așa cum ar fi hemoleucograma, ecografi a, ecocardiografi a, tomografia sau RMN, noi investigăm de fapt dimensiunile spațiale ale pacientului. Dimensiunile spațiale sunt determinate de întinderea, de mărimea, de forma, de numărul și de greutatea aparatelor și organelor. Dimensiunile spațiale reprezintă starea de moment a organismului. Toate dimensiunile spațiale, obținute prin examenul clinic și paraclinic al bolnavului, definesc de fapt starea de moment a pacientului. Conform stării pacientului, se poate stabili un diagnostic și un tratament. Dacă examenul clinic a evidențiat o creștere în volum a abdomenului și o creștere în volum a ficatului, iar investigațiile paraclinice au evidențiat o formațiune tumorală hepatică, se poate suspecta un cancer hepatic, se vor putea face alte analize pentru a stabili natura tumorii și tratamentul cel mai adecvat.

Dar starea din fiecare moment a organismului este rezultatul unor procese. Toate dimensiunile spațiale, normale sau patologice, sunt rezultatul unor procese biologice. Fenotipul organismului ia naștere în urma unui proces care începe din momentul fecundării, care este urmat de diviziunea celulară și de diferențierea celulară care duc în cele din urmă la apariția tuturor țesuturilor, a aparatelor și organelor în forma în care le cunoaștem. Dar deși noi gândim în termeni de substanță și de energie, toate aceste procese, care dau naștere în cele din urmă la fenotipul organismului, nu pleacă de la cele 3 pg de substanță, adică trei milionimi de gram de substanță, cât cântărește ADN primit de la părinți, ci de la informația cuprinsă în cele 3 pg de ADN, informație apreciată la 1GB, care dacă am vrea să o scriem pe hârti e ne-ar trebui aproximati v 4.000 de cărți.

Evident că această discrepanță dintre cantitatea enorm de mică de substanță și enorm de mare de informație pledează pentru importanța informației în defi nirea celor patru dimensiuni ale organismului. Dar este greu de explicat cum reușește organismul, plecând de la aceeași informație genetică, să dea naștere la peste 200 de tipuri de celule foarte diferite, așa cum ar fi celulele neuronale, celulele hepatice, leucocitele sau hematiile. O explicație este oferită, în ultimii ani, de epigenetică, care arată că genele care sunt în mare parte metilate și înconjurate de cromatină, sunt inactive. Iar pentru a fi activate este necesar ca anumiți factori de mediu să acționeze asupra cromatinei și a metilării genelor.

În felul acesta în funcție de infl uența factorilor de mediu, vor fi activate anumite gene și vor fi inhibate alte gene, corespunzătoare diferitelor tipuri de celule (Restian, 2010). Dar nici epigeneti ca nu ne poate explica cum celulele se organizează într-un anumit fel pentru a determina o anumită formă a ficatului, o anumită formă a inimii, a creierului, a mâinilor a capului. Pentru a explica acest lucru, A.R. Sheldrake (1981) a elaborat conceptul de câmp morfogeneti c, care prefigurează și dirijează celulele pentru a crește într-o anumită formă. Chiar dacă nu se știe încă mare lucru despre acest câmp morfogenetic este foarte probabil ca el să existe deoarece, în jurul tuturor organelor, se pot depista anumite câmpuri de unde electromagnetice. Procesele care determină starea mereu schimbătoare a organismului reprezintă dimensiunea temporală a organismului.

Dacă starea reprezintă dimensiunea spațială a organismului, procesele care au determinat starea respectivă și care o schimbă de la un moment la altul reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Dacă starea reprezintă dimensiunile spațiale ale organismului, devenirea și schimbarea permanentă a acestei stări reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Adică dacă forma, volumul, masa și numărul diferitelor aparate și organe reprezintă dimensiunea spațială, procesul de modificare a formei, a volumului și a numărului reprezintă dimensiunea temporală a organismului. Importanța dimensiunii temporale este determinată de viteza și de mărimea cu care se succed diferitele modifi cări. Schimbarea stării organismului este inevitabilă. Toate sistemele din univers sunt într-o continuă mișcare și transformare.

Chiar mai mult, conform celui de-al doilea principiu al termodinamicii, care postulează creșterea entropiei, adică a dezordinei, toate sistemele din univers sunt într-o continuă degradare. Chiar dacă cel de-al doilea principiu la termodinamicii se referă la sistemele închise, principiul a fost generalizat la întregul univers. Adică și organismul uman este supus acestui principiu. Iar timpul, sau mai bine zis ireversibilitatea timpului, este de terminată de cel de-al doilea principiu al termodinamicii. În toate formulele importante ale fizicii, timpul este reversibil, numai în cel de-al doilea principiu al termodinamicii, timpul este ireversibil. De aceea am putea spune că cel de-al doilea principiu al termodinamicii reprezintă, de fapt, un decret de condamnare la moarte a tuturor sistemelor biologice.

Practica medicală – Prof. As. Dr. Adrian Resti an