Procurorul face recurs

Procurorul face recurs de Ioan Iancu

1.

Urcă în fugă cele câteva trepte ale Inspectoratului județean al Ministerului de Interne, ca de obicei. În fața ușii masive, ofițerul de serviciu îi spuse:

— Tovarășe locotenent, maiorul Vaida a întrebat până acum de două ori dacă ați sosit. Vă așteaptă la dânsul în birou.

Instinctiv, își confruntă ceasul de la mână cu masivul orologiu electric ce împodobea holul de la intrare și, când constată că nu întârziase, făcu ștrengărește cu ochiul colegului care-l anunțase și dispăru din câteva salturi pe scările care-l duceau spre etaj. Peste câteva clipe bătea la ușa unui birou de la etajul doi. Fără să dea răgaz celui dinăuntru să se pronunțe, deschise ușa și se prezentă:

— Locotenentul Bandu, la ordinele dumneavoastră!

— Lasă prezentările, te cunosc îndeajuns, spune mai bine pe unde umbli? De aproape o oră încerc să te prind la telefon, dar nu-mi răspunde nimeni. Te pomenești că iar n-ai dormit acasă?

Făcându-se că n-a auzit întrebarea, locotenentul răspunse:

— Fără nicio insinuare, cu toate că știu că dumneavoastră întocmiți caracterizările la sfârșit de an, vreau să vă amintesc că mai sunt douăzeci de minute până la începerea programului și în loc să fiu lăudat… Văzând însă că șefului nu-i arde de glume, întrebă îngrijorat:

— Ce s-a întâmplat?

Privindu-l pe sub sprâncenele-i stufoase, maiorul se mulțumi să-și continue gândul.

— Nu m-ar mira ca într-o bună zi să-ți aduc flori la spital, unde ai să-ți tratezi câteva coaste rupte, rezultat al obiceiului de-a nu dormi acasă.

— Aceleași presimțiri le are și mama, oftă resemnat locotenentul.

Fața mare, dreptunghiulară a maiorului se adânci în hârtiile aflate pe birou.

— Ieri, în jurul orei 19, în pădurea Ceala a fost găsit un cadavru. Până s-a deplasat șeful de post la fața locului, până a luat primele măsuri de pază, până s-a reîntors ca să comunice cele constatate, s-a făcut noapte.

— Eu ce trebuie să fac?

— Iei o mașină și-l aduci pe procurorul de serviciu. De medicul legist m-am îngrijit eu și peste câteva minute trebuie să fie aici.

— O singură întrebare și dispar: plecăm cu laboratorul mobil?

Maiorul dădu afirmativ din cap și după ce ușa se închise își permise să zâmbească de pasiunea aproape copilărească a locotenentului de-a călători cu mașina.

Pe coridor se auziră pași apăsați iar când ușa aproape că zbură împinsă spre perete, maiorul întâlni figura fioroasă a unui bărbat de înălțime mijlocie. S-a oprit în prag și doar burta-i mare și privirea îi pătrunseră în birou. Fără a-i da răgazul să se dezlănțuie, maiorul i-o luă înainte.

— Bună dimineața, Sergiule. Îți mulțumesc că ai venit.

Medicul legist Prică Sergiu nu se așteptase la salutul acesta calm și tot discursul lui pregătit pe drum se topi. Deschise de câteva ori gura fără să reușească să articuleze ceva. Poate că și din această cauză, dându-și seama că devine ridicol, intră în birou și se lasă să alunece pe scaun.

— Ascultă, bătrân nebun și fără somn, tu nu poți aștepta omenește până îmi încep programul? Faci ce faci și, de câte ori ai nevoie, mă aduci cu noaptea-n cap. Fac prinsoare că iarăși ai găsit un cadavru și vrei să mi-l bagi sub nas. Pentru noua ta achiziție tot indiferent îi este dacă o văd cu o oră mai devreme sau mai târziu. Înțeleg să mă chemi pentru un lucru serios, dar așa…

— E mai bine că se întâmplă astfel.

— Ce vrei să spui? întreabă contrariat doctorul.

— Păi, dacă te-aș duce la capul unui suferind și ar trebui să-l tratezi, tot cadavru ar ajunge. Bucură-te că te scutesc de efort.

Dându-și seama că-i ironizat, doctorul trânti pe birou trusa medicală pe care o ținuse până atunci pe genunchi și se îndreptă spre ușă. Cu mâna pe clanță se întoarse.

— Într-o bună zi am să uit că am fost colegi de liceu, am să uit că ești maior, am să uit să mă stăpânesc și s-ar putea să te alegi cu o vânătaie.

— Asta-i huliganism și se pedepsește.

— De acord! Dacă ai nevoie de mine mă găsești la bufet, deoarece încă nu mi-am băut cafeaua. Când vii nu uita să-mi aduci trusa și să ai la tine mărunțiș ca să plătești „turceasca” pe care ai uitat să mi-o servești în birou.

Ușa aproape nu se închisese după plecarea doctorului, când în birou intrară Iovescu, șeful parcului auto, și șoferul.

— Tovarășe maior, suntem gata, raportă primul.

Și-au strâns mâinile, după care maiorul se adresă șoferului:

— Tovarășe Rain, văd că ai porthartul la dumneata. Scoate te rog harta să stabilim unde ne vei duce. Îi expuse pe scurt ce avea de făcut, după care îl întrebă:

— De cât timp ai nevoie ca să studiezi harta?

— Câteva minute, veni prompt răspunsul.

— Bine, treci la biroul meu, între timp, împreună cu tovarășul Iovescu, vom pune la punct unele amănunte.

Distanța până la pădurea Ceala nu era prea mare, dar cum șoferul, care venise prin transfer în județ, nu prea cunoștea această parte a țării, prefera să-și întocmească în minte o schiță a viitoarei rute.

— Iovescule, se pare că din pădure și până la șosea va trebui să transportăm un cadavru. Cum procedăm?

— Simplu, și la înapoiere o să vă declarați mulțumit. Vom folosi „nacela” care se află de-acum pliată în autodubă.

Locotenentul Bandu apăru însoțit de procuror și peste câteva minute toată echipa părăsea curtea inspectoratului.

Au ieșit pe Drumul Național 69, cum era cunoscut în toate hărțile, mărind viteza căutau să recâștige timpul pierdut. Peste puțin timp, în față se profilă orașul renumit prin vagoanele ce se construiau aici, prin fabricile de textile și prin numărul mare de biciclete care-i împânzea zilnic străzile. L-au ocolit prin vest și după alte câteva minute au oprit, preț de clipe, suficient însă pentru a-i permite șefului postului de miliție, conform înțelegerii telefonice cu maiorul Vaida, să urce.

Coșurile fumegânde ale orașului au rămas undeva în spate, nu prea departe de pădurea spre care se îndreptau. Ajunși lângă marea de verdeață, la indicația șefului de post, o luară spre nord, apoi spre est. Au coborât și întreaga echipă se afundă în pădure, lăsându-se călăuziți de cel care-i chemase.

Dintre copaci își făcu apariția un sergent-major care se îndreptă spre maiorul Vaida, singurul în uniformă, raportându-i că, de când preluase paza, nu s-a produs nicio modificare a locului unde a fost găsit cadavrul și nici în împrejurimi nu și-a făcut nimeni apariția. Maiorul mulțumi și-l rugă să-i conducă.

„Proaspăt reangajat, îl catalogă în gând locotenentul Bandu, privindu-i fața tânără. Probabil că nu i-a fost prea plăcut să petreacă câteva ore în compania unui cadavru, când fiecare foșnet al pădurii îți înflăcărează imaginația sau îți îngheață sângele. Tinere, cu timpul, o să te obișnuiești”, mai aruncă, drept încheiere, un gând spre cel care pășea în fața lui, alături de maior, și care era de fapt poate cu un an, sau doi, mai tânăr ca locotenentul.

La marginea luminișului s-au oprit. O potecă, abia bănuită, venea din pădure și urmărind-o cu privirea puteai să-ți dai seama că traversa un colț din luminiș ca apoi să se piardă din nou în pădure.

— Cadavrul se află cam la zece metri de luminiș dacă mergem pe această potecă, preciză șeful de post.

Atenți pentru a nu distruge eventualele urme, s-au apropiat de locul indicat, pășind unul pe urmele celuilalt. Au parcurs distanța indicată, când cel care îi conducea mai făcu o precizare:

— Am ajuns! Aici în stânga, la vreo cinci-șase pași, în dosul acestui tufiș de măcieș. Se dădu la o parte considerând că treaba lui se terminase. Maiorul, însoțit la niciun metru distanță de locotenentul Bandu, porni înainte. Ceilalți rămaseră pe loc urmărindu-i din priviri. Cei doi s-au oprit privind dincolo de tufiș. Nimeni nu scotea o vorbă, asistând parcă la o ceremonie al cărui ritual este cunoscut de toți. Primul care și-a întors privirea a fost maiorul, dar nu pentru a și-o îndrepta spre cei rămași în urmă, ci pentru a și-o roti încet de jur împrejur. Fără să înainteze, același lucru începu să-l facă și locotenentul. Priveau atât de stăruitor, enervant de stăruitor, încât nimeni nu s-ar fi mirat dacă vreunul dintre ei s-ar fi aplecat și triumfător ar fi ridicat din iarba deasă care le ajungea aproape până la genunchi un ac de patefon.

S-au scurs așa un minut sau două, poate mai mult, când sergentul-major, așezat lângă șeful de post, în spatele celor veniți, vru să întrebe ce tot fac cei doi lângă tufișul de măceș. N-apucă să întrebe, că un ghiont repezit de șeful lui îi aduse chipiul peste ochi și, ca totul să fie în ordine, își mai mușcă și limba. Vru să se explice, dar, când văzu figura încruntată a șefului de post, se mulțumi să dea din cap că a înțeles: trebuie să păstreze liniște! Se mulțumi să se revolte pe tăcute:

— Bravo, asist și eu pentru prima dată la o cercetare și nimeni nu găsește de cuviință să-mi explice ceva…