Razbunarea lui Saddam Hussein

Prolog.

Waddi Maamar, reprezentantul OEP1 în Grecia, închise ușa capitonată de la biroul ministrului ordinii publice la care venise în vizită, le salută surâzând pe cele două secretare și străbătu cu pași mari holul ministerului.

Apoi, se duse la mașină – un Mercedes 280 de culoare neagră – ce aștepta în fața clădirii, se așeză greoi pe bancheta din spate și îi zise șoferului:

— Mergem la Mazaraki.

După douăzeci de minute, mașina se opri pe o străduță liniștită din cartierul Psyschico. În fața Ambasadei Irakului, Waddi Maamar se prezentă imediat și ceru să vorbească cu secretarul adjunct al lui Khalid Al Jawari. Acesta veni la recepție după câteva minute și îl conduse în biroul lui de la etajul al patrulea.

— Am obținut ce am cerut, zise repede Waddi Maamar. Peste două zile și jumătate.

— E absolut sigur?

— Absolut. Ministrul și-a asumat răspunderea.

Khalid Al Jawari se destinse deodată și îl strânse la piept cu căldură pe palestinian.

— Bravo. Voi transmite imediat vestea cea bună.

Se despărțiră după o scurtă îmbrățișare. Abia rămas singur, Khalid Al Jawari se așeză la mașina de scris și începu să bată o scurtă notă informativă, destinată omologilor săi din delegația irakiană la Națiunile Unite din Geneva și de la Ambasada irakiană din Amman, în Iordania. De zece zile, Irakul era distrus de bombele americanilor și, practic, nu reușea să comunice direct cu Bagdadul. După ce termină, îl chemă prin telefon pe funcționarul de la departamentul cifru care intră grăbit în biroul lui.

— Cifrează aceste două mesaje pentru mine și trimite-le urgent, îi ordonă el.

Deși, în mod oficial, deținea o funcție modestă în cadrul ambasadei, Khalid Al Jawari era de fapt adevăratul șef, în calitatea lui de comandant al Moukhabaratului2. După ce funcționarul de la departamentul cifru plecă, se rugă în gând ca nu cumva ministrul grec să se răzgândească. În ce îl privește, acest lucru ar avea consecințe dintre cele mai grave.

Capitolul I.

— Grüß Gott3, Herr Rashid. O convorbire pentru dumneavoastră, bitte!

Lungit de-a curmezișul patului, Adnan Rashid fu nevoit să treacă peste trupul partenerei sale, încă adormită, ca să poată ajunge la telefonul al cărui fir era prea scurt. Camerele din hotelul Post, cel mai bun din St.

— Anton-sur-Ariberg, erau spațioase, dar nu și practice.

— Alo! Aici Rashid, zise palestinianul în receptor. Cine e la telefon?

— Sunt eu, v-am trezit din somn? Răspunse o voce în arabă, pe care o recunoscu numaidecât.

— Nu, deloc.

— Voiam doar să vă anunț că banii vor fi virați astăzi în contul dumneavoastră, zise interlocutorul lui. Imediat ce veți primi creditul, veți putea începe livrările.

— Firește, confirmă cu căldură în glas Adnan Rashid. Nici o problemă.

— Foarte bine, zise în încheiere interlocutorul său după o scurtă pauză. Cred că mai stați încă o zi la schi, continuă acesta pe un ton glumeț. Bucurați-vă din plin!

— Asta și fac! Răspunse Adnan Rashid. Zăresc razele soarelui prin perdea. Va fi o vreme splendidă.

— Mi-ar face plăcere să fim împreună, oftă interlocutorul său. Pe curând!

Exact în clipa în care închidea, tânăra lungită în pat se trezi și se întinse. Minionă, avea un trup plinuț, cu forme rotunde și un cap de ușuratică cu nasul în vânt, ochii verzi și gura senzuală, cu buzele veșnic țuguiate. Pe când era la școala din Kitzbühel, una dintre cele mai elegante stațiuni de schi din Austria, prietenele ei ziceau că ea, Lili Panter, avea „fundul cât o baniță”. Adnan Rashid o privi cum se încalță cu pantofii pe care îi avusese aseară la discotecă – nu-i plăcea să umble desculță – cum se duce la geam și dă perdeaua la o parte. Lumina năvăli imediat în încăpere. Fațada hotelului Post, așezată în apropiere de calea ferată ce străbătea St.

— Anton de la un capăt la celălalt, dădea spre pârtiile de schi și piscurile ce înconjurau stațiunea.

Cu mijlocul foarte arcuit, ce punea în valoare rotunjimea feselor și a coapselor, se întoarse.

— E frumos afară, Putzi! Cine a fost?

— Sponsorul” nostru.

O străfulgerare plină de lăcomie lumină privirea tinerei austriece.

— Totul e în regulă?

— Absolut.

Adnan Rashid se uita fix la crupa rotunjoară. Își pipăi mașinal pe sub cearceaf sexul încă adormit, ca și cum ar fi vrut să se asigure că mai era la locul lui. Însurat cu Lili de vreo cinci ani, nu se plictisise încă de ea. Așa cum stătea în semiîntuneric, era un adevărat îndemn la viol.

— Vino, zise palestinianul, cuprins de o inspirație subită.

Lili se întoarse cu o încetineală calculată și rămase pe o parte ca să-i poată admira mai bine curbura coapselor și șanțul adânc dintre sânii grei de care era tare mândră.

— Vino tu! Răspunse ea. Eu mă uit la trecători.

Fără să-și ia privirea de la ea, Adnan Rashid începu să se mângâie pe sub cearceaf. Era în culmea fericirii. Cu părul negru, tuns scurt, cu mustața stufoasă, puțin căzută și trupul musculos, nu părea de cincizeci de ani. Cu toate că era unul dintre teroriștii cei mai căutați din lume, se simțea invulnerabil datorită măsurilor de siguranță sofisticate de care era înconjurat.