Regii Legea barbatilor Maurice Druon volumul 4

Reginele purtau doliu alb.

Albă era marama de pânză subțire strânsă în jurul gâtului, care prin­dea bărbia până la buză și nu lăsa să se vadă decât mijlocul feței; alb vălul mare care acoperea fruntea și sprâncenele; albă rochia lungă până la căl­câie și cu mânecile închise la încheietura mâinilor. Era ținuta, aproape mo­nahală, pe care o îmbrăcase acum, și fără îndoială pentru tot restul vie­ții, regina Clémence a Ungariei, văduvă la douăzeci și trei de ani, după ze­ce luni de căsnicie, a lui Ludovic al X‑lea.

Nimeni de azi înainte nu‑i va mai vedea minunatul păr de aur, nici o­valul desăvârșit al feței, nici acea strălucire, acea măreție liniștită care‑i iz­bise pe toți câți o văzuseră și adusese atâta faimă frumuseții sale.

Chipul mic și înduioșător care ieșea acum la iveală între vălurile de‑un alb fără pată purta urma nopților nedormite și a zilelor înecate în plâns. Chiar și privirea i se schimbase; nu se mai oprea pe nimic precis și părea să plutească deasupra ființelor și lucrurilor. Frumoasa regină Clé­mence își și luase înfățișarea de pe piatra ei de mormânt.

Totuși, sub cutele rochiei sale, o nouă viața era pe cale să se dezvolte; Clémence aștepta un copil, și era chinuită de gândul că soțul ei nu‑l va cu­noaște niciodată.

"Dacă Ludovic ar fi trăit ca să‑l vadă măcar născându‑se, spunea ea. Cinci luni, numai cinci luni să fi mai trăit! Ce s‑ar fi bucurat, mai cu sea­mă dacă ar fi fost băiat... Vai, de ce n‑am prins rod chiar din seara nunții noastre!"

Regina își întorcea încet capul spre contele de Valois care, cu un pas de cocoș gras, umbla încolo și încoace prin încăpere.

— Dar pentru ce, unchiule, pentru ce să‑l fi otrăvit cu atâta cruzime? întreba ea. Nu făcea oare tot binele pe care‑l putea face? De ce cauți întot­deauna să vezi mișelia oamenilor acolo unde nu e, fără îndoială, decât vre­rea lui Dumnezeu?

— Tu ești într‑adevăr singura ființă care, în aceasta împrejurare, pui în seama lui Dumnezeu ceea ce pare mai curând să fie un vicleșug al dia­volului, răspunse Charles de Valois.

Cu pălăria înzorzonată a cărei creastă i se apleca spre umăr, cu nasul mare, fața lată și rumenă, cu burta înainte, și îmbrăcat în aceeași haină de catifea neagră cu copci de argint pe care‑o purtase cu optsprezece luni îna­inte, la înmormântarea fratelui sau Filip cel Frumos, monseniorul de Va­lois sosea de la Saint‑Denis unde abia îl îngropase pe nepotu‑său Ludovic al X‑lea.

Ceremonia îi pusese de altminteri unele probleme, căci pentru întâia oară de când se înființase ritualul înmormântărilor regale, ofițerii palatu­lui, după ce strigaseră: "Regele a murit!" nu putuseră să adauge: "Trăiască regele!"; și nu se știa în fața cui urmau să fie îndeplinite gesturile destinate noului suveran.

— Ei bine, îți vei frânge topuzul în fața mea, îi spusese Valois marelui șambelan Mathieu de Trye. Sunt cel mai în vârstă din familie și cel mai în­dreptățit să primesc închinarea tuturor.

Dar frate‑său vitreg, contele d'Evreux se ridicase împotriva acestei ciu­date inovații pe care Charles de Valois n‑ar fi întârziat s‑o folosească pentru a cere să fie recunoscut regent.

— Dacă o luăm așa, spusese contele d'Evreux, cel mai vârstnic din fa­milie nu ești tu, Charles. Unchiul nostru Robert de Clérmont e chiar fiul sfântului Ludovic. Ai uitat că mai trăiește?

— Dar știi bine că bietul Robert a dat în mintea copiilor și că nu te poți bizui pe el, fiindcă‑i lipsește o doagă, răspunsese Valois înălțând din umeri.

În cele din urmă, când se sfârși praznicul de înmormântare servit în trapezăria mănăstirii, marele șambelan își frânsese topuzul, semn al sluj­bei sale, în fața unui jilț gol.

— Ludovic nu făcea oare pomană săracilor? Nu‑i iertase oare de pe­deapsă pe mulți care zăceau în temniță? vorbi mai departe Clémence, de parcă ar fi încercat să se convingă singură. Avea inima bună, crede‑mă... Dacă a păcătuit, se căise... Firește, nu era clipa potrivită pentru a tăgădui virtuțile cu care regina împodobea amintirea încă proaspătă a soțului ei. Charles de Valois nu‑și putea stăpâni, totuși, o pornire de necaz.

— Știu, nepoată, răspunse el, știu că ai avut asupra lui o foarte cu­cer­nică înrâurire, și că s‑a arătat foarte mărinimos... față de tine. Dar o ța­ră nu se cârmuiește numai cu rugi și mătănii, nici copleșindu‑i cu daruri pe cei care ți‑s dragi. Iar căința nu ajunge pentru a potoli ura pe care ai semănat‑o.

Clémence se gândi:

"Iată... Iată‑l pe Charles care se împăuna cu toate meritele cârmuirii când Ludovic trăia și care, acum, se și leapădă de el. Cât despre mine, curând mă vor scoate vinovată pentru darurile pe care mi le‑a făcut. Am de venit iar în ochii lor străină..."

Era prea slabă, prea doborâtă de durerea ei ca să mai găsească pute­rea de a se indigna. Spuse doar atât:

— Nu pot crede că Ludovic a fost urât de unii până într‑atâta, încât să fi vrut să‑l omoare.

— Ei bine, n‑ai decât să n‑o crezi, nepoată, strigă Valois, dar așa stau lucrurile! Prima dovadă e câinele acela care a lins o cârpă ce fusese între­buințată la scoaterea mațelor când s‑a făcut îmbălsămarea, câine care a murit după un ceas. Mai e apoi...

Clémence închise ochii și‑și încleștă mâinile pe brațele jilțului ca să nu se clatine în fața priveliștii pe care Valois i‑o aducea în minte. Despre soțul ei oare, despre regele care dormise lângă ea, despre tatăl pruncului din pântecul ei avea cruzimea să vorbească astfel, silind‑o să‑și înfățișeze cadavrul sub cuțitul doftorilor care‑l îmbălsămau?

Monseniorul de Valois continua să‑și depene concluziile macabre. N‑are să mai tacă oare burtosul acesta neastâmpărat, autoritar, vanitos, care apăruse ba îmbrăcat în albastru, ba în roșu, ba în negru, în toate clipele însemnate sau tragice din viața reginei Clémence, de zece luni de când venise în Franța, pentru a o dojeni, asurzind‑o cu vorbăria lui și si­lind‑o să facă ceea ce nu‑i plăcea? Chiar în dimineața cununiei, la Saint‑Lyé, unchiul Valois, pe care Clémence nu‑l văzuse niciodată, era cât pe ce să‑i strice bucuria nunții, apucându‑se să‑i istorisească intrigile de la Cur­te din care ea nu pricepea nimic... Clémence îl revăzu pe Ludovic venindu‑i în întâmpinare pe drumul dinspre Troyes... biserica de țară, apoi micul castel cu încăperea aceea transformată în pripă într‑o odaie nupțială...

"Știut‑am oare să mă bucur îndeajuns de fericirea mea? Nu, nu vreau să plâng în fața lui", își zise ea.

— Cine e făptașul acestei groaznice nelegiuiri, urmă Valois, nu știu încă; dar îl vom afla, nepoată, asta ți‑o făgăduiesc solemn... Dacă, bineîn­țeles, mi se dau mijloacele necesare. Noi, regii...

Valois nu lăsa niciodată să‑i scape prilejul de‑a reaminti că purtase două coroane, numai cu numele, dar care îl așezau totuși pe aceeași treap­tă cu prinții suverani...

— Noi, regii, avem vrăjmași nu atât ai persoanei noastre, cât ai hotă­râ­rilor care stau în puterea noastră; și sunt destui cei ce puteau să aibă interes să te facă văduvă. Sunt templierii, a căror tagmă a fost nimicită, făcându‑se mare greșeală, cum am spus‑o de atâtea ori, și care au alcătuit o ligă secretă, jurând pieirea fratelui meu și a fiilor săi. Frate‑meu a murit și fiul său mai mare îl urmează în mormânt! Mai sunt apoi cardinalii itali­eni... Adu‑ți aminte de încercarea făcută de cardinalul Caetani de a aduce moartea prin vrăjitorie asupra lui Ludovic și a cumnatului tău, Poitiers, pe care vroia să‑i trimită împreună pe lumea cealaltă. Afacerea a fost desco­pe­rită, dar Caetani putea foarte bine să fi căutat alt mijloc pentru a lovi. Ce vrei, nu scoți un popă din scaunul sfântului Petru, cum a făcut fra­te‑meu, fără să stârnești un val de ură! Se prea poate de asemeni ca parti­za­nii ducelui de Burgundia să nu se fi împăcat cu osândirea prințesei Mar­guerite și, mai puțin chiar, cu venirea ta în locul ei...

Clémence îl privi drept în ochi pe Charles de Valois, care se tulbură, împurpurându‑se nițel la față. Era și el amestecat binișor în uciderea Mar­gueritei. Înțelese că regina știa asta, fără îndoială din destăinuirile nesoco­tite ale lui Ludovic...

Dar Clémence nu spuse nimic; va ocoli întotdeauna acest subiect. Se simțea împovărată de o vină, fără voia ei. Căci soțul ale cărui virtuți sufle­tești le lăuda, pusese totuși să i se sugrume întâia soție, ca să se poată că­sători cu ea, nepoata regelui Neapolei. Trebuia oare să cauți în altă parte pricina pedepsei lui Dumnezeu?

— Și apoi, se grăbi Valois să înnoade vorba, mai e și vecină‑ta, conte­sa Mahaut, care nu‑i o femeie să se dea în lături de la o nelegiuire, oricât de ticăloasă...

"Și întrucât e mai rea decât tine? se gândi Clémence, fără a îndrăzni să‑i răspundă. Se pare că la Curtea asta nu stați mult pe gânduri când e vorba să ucideți..."

— Or, Ludovic, nu‑i nici o lună de atunci, pentru a o sili pe Mahaut să i se supună, i‑a luat comitatul Artois.

O clipă, Clémence se întrebă dacă, tot născocind atâția vinovați care ar fi putut săvârși crima, Valois nu era el însuși făptașul. Gândul acesta, care de altminteri nu se întemeia pe nimic, o înspăimântă numaidecât. Nu, ea își interzisese să bănuiască pe cineva; ținea ca Ludovic să fi murit de moarte naturală... Fără să vrea însă, Clémence își ducea privirea prin fe­reastra deschisă, peste frunzișul pădurii Vincennes, spre sud, către caste­lul din Conflans, reședința de vară a contesei Mahaut... Cu câteva zile îna­inte de moartea lui Ludovic, Mahaut venise, însoțită de fiica‑sa, contesa de Poitiers, să‑i facă o vizită reginei Clémence. O vizită foarte amabilă. Clé­mence nu le lăsase nici o clipă singure. Admiraseră tapiseriile camerei...

"Nimic nu e mai înjositor, își zicea Clémence, decât să‑ți închipui că în jurul tău se află un trădător, și să începi a căuta trădarea pe fiecare chip..."

— De aceea, nepoată dragă, urmă Valois, trebuie să te întorci la Paris, așa cum îți cer. Știi cât te iubesc. Eu am pus la cale căsătoria ta. Tatăl tău îmi era cumnat. Ascultă‑mă pe mine întocmai cum l‑ai fi ascultat pe dân­sul, dacă Dumnezeu l‑ar fi ținut în viață. Mâna care l‑a lovit pe Ludovic poate încerca să‑și ducă mai departe răzbunarea asupra ta și a pruncului ce‑l porți în tine. N‑aș putea să te las așa, în mijlocul pădurii, pradă vreu­nui atac ai mișeilor, și n‑aș avea pace decât știindu‑te așezată cât mai a­proape de mine.

De un ceas se străduia Valois s‑o convingă pe Clémence să se întoar­că în palatul de la Paris, pentru că hotărâse să se mute el însuși acolo. As­ta făcea parte din planul său de a sili adunarea pairilor regatului să‑l alea­gă regent, punând‑o în fața unui fapt împlinit. Cine poruncea ca stăpân la palat, acela lua chip de rege. Dar mergând singur să se instaleze acolo, as­a ar putea să pară o lovitură de forță și o uzurpare. Dacă, dimpotrivă, Valois intra în palatul de la Paris în urma nepoatei sale, ca ruda cea mai apropi­ată și ca ocrotitor al ei, nimeni n‑ar putea să aibă ceva de spus. Pântecul reginei era în această clipă cea mai bună chezășie a prestigiului și cel mai eficace instrument de guvernare.

Clémence întoarse ochii, ca pentru a cere ajutor, către un al treilea personaj care se afla la câțiva pași de dânsa, urmărind tăcut convorbirea, cu mâinile încrucișate pe mânerul unei săbii lungi.

— Bouville, ce trebuie să fac? întrebă ea în șoaptă.

Hugues de Bouville, fostul mare șambelan al lui Filip cel Frumos, fu­sese numit de primul consiliu de familie ce se ținuse după moartea Aiuri­tului în slujba de epitrop al pruncului regal ce avea să se nască. Acest om de treabă, burduhănos și încărunțit, dar încă foarte sprinten, slujitor cre­dincios al regalității de mai bine de treizeci de ani, își luase noua sa dregă­torie mai mult decât în serios, chiar în tragic. Înjghebase o strajă de genti­lomi aleși pe sprânceană, care se schimbau în cete de douăzeci și patru la ușa reginei. El însuși se îmbrăcase ca de război și, pe căldura de iunie, a­su­da grozav sub zaua lui. Zidurile, curțile, împrejurimile castelului din Vincennes, erau împănate cu arcași. Fiecare rândaș de la bucătării umbla însoțit de un vătășel. Până și doamnele de onoare erau scotocite înainte de a pătrunde în apartamentele reginei. Nicicând o viață omenească nu fusese mai strașnic păzită decât aceea care pâlpâia în pântecul reginei Franței.

În principiu, Bouville își împărțea slujba cu bătrânul domn de Join­ville care fusese ales ca al doilea epitrop; consiliul de familie se gândise la el fiindcă tocmai atunci se afla la Paris, unde venea să‑și încaseze, așa cum făcea de două ori pe an, cu exactitudinea grijulie a unui om bătrân, veniturile proprietăților ce‑i fuseseră acordate sub trei regi la rând, și mai ales cu prilejul canonizării sfântului Ludovic. Dar seneșalul ereditar al pro­vinciei Champagne avea acum nouăzeci și doi de ani; ajunsese, de fapt, decanul nobilimii franceze. Era pe jumătate orb, și ultima călătorie, de la castelul său din Wassy de pe Marna de Sus, îl cam obosise. Își petrecea mai tot timpul moțăind în tovărășia scutierilor săi, doi bătrâni cu barbă albă, astfel ca toate îndatoririle slujbei rămâneau în seama lui Bouville.

De regina Clémence, Bouville se simțea legat prin toate amintirile sale fericite. Fusese solul venit s‑o ceară în căsătorie și care o escortase de la Neapole până la Paris; era confidentul de o nețărmurită credință și, proba­bil, singurul prieten adevărat pe care îl avea la curtea Franței. Bouville pri­cepuse numaidecât ca regina Clémence nu vroia să se miște din Vincen­nes.

— Monseniore, îi spuse el lui Valois, pot asigura mai bine paza reginei în acest castel îngrădit de ziduri, decât în marele palat de la Paris, deschis oricui. Iar dacă de vecinătatea contesei Mahaut te temi aici, pot să‑ți dau de știre, căci sunt informat despre tot ce se petrece prin împrejurimi, că doamna Mahaut își face acum bagajele, gata să plece la Paris.

Valois era cam plictisit de importanța pe care și‑o da Bouville de când era epitrop, și de încăpățânarea lui de a sta nemișcat acolo, proțăpit în sa­bie, alături de regină.

— Domnule Hugues, îl luă el de sus, slujba dumitale e să veghezi la pântecul reginei, iar nu să hotărăști unde să‑și ia reședința familia regală, nici să aperi de unul singur întreaga țară.

Fără a‑și pierde cumpătul, Bouville răspunse:

— Trebuie să‑ți mai reamintesc, monseniore, că regina nu‑și poate a­răta fața înainte de a fi trecut patruzeci de zile de când a luat doliu.

— Dar, omule, cunosc tot așa de bine ca și dumneata rânduielile! Ci­ne ți‑a spus că regina va trebui să se arate? Are să călătorească într‑un rădvan închis... În sfârșit, nepoată, izbucni Valois întorcându‑se spre Clé­mence, dacă m‑ar auzi cineva ar crede că vreau să te trimit la capătul pă­mântului, și că Vincennes e la două mii de leghe de Paris!

— Înțelege‑mă, unchiule, răspunse încet Clémence, locuința aceasta de la Vincennes e cel din urmă dar pe care mi l‑a făcut Ludovic. Mi‑a lăsat moștenire castelul, știi dumneata, acolo, erai de față... (arăta cu mâna spre odaia în care murise regele) ca să locuiesc în el... Mi se pare ca Ludovic n‑a plecat încă de aici... Înțelege‑mă... Aici ne‑am...

Dar monseniorul de Valois nu putea să înțeleagă nimic din imbolduri­le amintirii, nici din gândurile care răscoleau sufletul reginei.

— Soțul tău, nepoată dragă, pentru care înălțăm rugi, aparține de a­cum încolo trecutului acestei țări. Tu însă, tu porți în tine viitorul ei. Pu­nân­du‑ți în primejdie viața, o primejduiești și pe aceea a copilului. Ludo­vic, care te vede de colo sus, nu ți‑ar ierta‑o niciodată.

Nimerise exact unde trebuie, și Clémence, fără să mai scoată o vorbă, se lăsă parcă doborâtă în jilțul ei.

Dar Bouville spuse că nu poate hotărî nimic înainte de a cere consim­țământul domnului de Joinville, pe care trimiseră să‑l caute prin castel. Așteptară câteva minute. Apoi ușa se deschise, și iarăși așteptară. În sfâr­șit, îmbrăcat într‑un caftan lung, cum se purta pe vremea cruciadei, bâțâ­ind din picioare, cu fața pătată și zbârcită ca o scoarță de copac, cu pleoa­pa lăcrămoasă și ochiul stins, ultimul tovarăș al sfântului Ludovic se ivi în prag, târându‑și tălpile, sprijinit de scutierii săi, aproape tot așa de dărâ­mați ca dânsul. Fu așezat într‑un scaun, cu toată grija cuvenită, și Valois se porni să‑i explice planurile sale în privința reginei. Moșneagul asculta, dând din cap cu gravitate, vizibil mulțumit că mai are de jucat un rol. Du­pă ce Valois isprăvi, seneșalul se cufundă într‑o meditație pe care nimeni nu îndrăzni s‑o tulbure; așteptau toți sentința ce‑avea să iasă din gura lui. Și deodată, îl auziră întrebând:

— Dar regele unde‑i?

Valois, făcu o mutră deznădăjduită. Atâta trudă risipită de pomană, când vremea dădea zor! Mai înțelegea oare seneșalul ce i se spunea?

— Ascultă‑mă, domnule de Joinville, regele a murit, răspunse el, și l‑am îngropat azi‑dimineață. Știi bine că ai fost numit epitrop...

Seneșalul își încreți fruntea și păru să facă o mare sforțare spre a‑și aduna gândurile. Această slăbiciune a memoriei nu era, dealminteri, nouă la el; pe când își dicta vestitele sale Amintiri, cam într‑al optzecilea an al vieții, nu băgase de seamă că repeta aproape cuvânt cu cuvânt la sfârșitul părții a doua, ceea ce spusese în partea întâia...

— Da, tânărul nostru domn Ludovic, rosti el în cele din urmă. A mu­rit... Lui i‑am înfățișat marea carte ce am scris‑o. Știi că el e... al patrulea rege pe care‑l văd murind?

Zicea asta de parcă ar fi fost vorba de cine știe ce ispravă.

— Așa dar, spuse el, dacă regele a murit, regina este regentă.

Monseniorul de Valois se făcu roșu ca sfecla. Se străduise să fie aleși ca epitropi un ramolit și un mediocru, gândind că va putea să‑i joace pe degete după plac; socoteala îi ieșea pe dos, și tocmai de la aceștia îi veneau cele mai mari neajunsuri.

— Regina, domnule seneșal, izbucni el, nu e regentă, e însărcinată. Nu poate fi în niciun caz regentă înainte de a se ști dacă va da naștere u­nui rege! Și apoi, vezi‑o în ce hal este, și dacă‑i în stare să facă față greu­tăților cârmuirii.

— Știi că nu văd de loc, răspunse moșneagul.

Cu fruntea în palmă, Clémence se întreba: "Dar când vor isprăvi oda­tă? Când mă vor lăsa în pace?" Nu se gândea la altceva.

Joinville începu să explice în ce împrejurări, la moartea regelui Ludo­vic al VIII‑lea, regina Blanche de Castille luase asupra ei regența, spre ma­rea mulțumire a tuturor.

— Doamna Blanche de Castille... asta se zicea numai în șoaptă... nu era chiar ușă de biserică, așa cum a fost înfățișată. Și se pare că tânărul conte Thibaut de Champagne, căruia dumnealui tată‑meu i‑a fost bun to­varăș, a slujit‑o până și în patul ei...

Trebuia lăsat să vorbească. Dacă uita lesne întâmplările din ajun, se­neșalul ținea în schimb minte cu de‑amănuntul tot ce i se povestise în anii fragezi ai copilăriei. Găsise aici ascultători și se folosea de prilej. Mâinile lui, tremurând de bătrânețe, râcâiau necontenit mătasea caftanului, pe genunchi.

— Și chiar atunci când sfântul nostru rege porni la cruciadă, unde am fost cu el...

— Regina ședea la Paris în vremea asta, nu‑i așa? îi tăie vorba Char­les de Valois.

— Da... da, făcu seneșalul.

Clémence fu aceea care puse capăt discuției, dându‑se bătută.

— Ei bine, fie! rosti ea, voi face după vrerea dumitale, unchiule, și mă voi întoarce la Paris.

— A, iată ce va să zică o hotărâre cuminte, pe care domnul de Joinvil­le o încuviințează cu siguranță.

— Da... da...

— Mă duc să poruncesc tot ce trebuie, spuse Valois. Vei avea o escor­tă comandată de fiu‑meu, Filip și de vărul nostru, Robert d'Artois.

— Foarte mulțumesc, unchiule, foarte mulțumesc, îngână Clémence, gata să leșine. Dar acum, fiți buni și lăsați‑mă să‑mi fac rugăciunea.

După un ceas, în urma poruncilor contelui de Valois, castelul din Vin­cennes era cu dosul în sus. Se scoteau carele din șoproane; răsunau poc­ne­tele bicelor pe spinarea cailor zdraveni aduși din ținutul Perche. Slugi treceau în goană; arcașii își lepădaseră armele pentru a da o mână de aju­tor rândașilor de la grajduri. În vreme ce, de când cu doliul, toți se simțise­ră obligați să vorbească în șoaptă, acum fiecare găsea un prilej să zbiere; iar dacă cineva ar fi vrut cu adevărat să curme zilele reginei, nici c‑ar fi af­lat ceas mai potrivit.

Înăuntrul castelului, tapițerii dădeau jos draperiile, demontau mobila, scoteau afară policioarele, etajerele și cuferele. Dregătorii palatului reginei și doamnele ei de onoare trebuiau de asemenea să‑și strângă lucrurile. Era vorba de un prim convoi de douăzeci de trăsuri, și fără îndoială că vor mai trebui făcute pe puțin două drumuri pentru a isprăvi cu mutatul.

Clémence a Ungariei, în lunga ei rochie albă cu care nu era încă de­prinsă, umbla din încăpere în încăpere, mereu însoțită de Bouville. Peste tot, praful, sudoarea, forfota și acea impresie de jaf pe care ți‑o dau mută­rile. Cămărașul, cu inventarul în mână, supraveghea expedierea văsăriei și a obiectelor de preț, strânse laolaltă, care acopereau toată pardoseala de piatră a unei săli: farfuriile, acarnițele, cele douăsprezece cupe de argint aurit pe care Ludovic le comandase pentru Clémence, marea raclă de aur cuprinzând un crâmpei din Crucea Adevărată, și atât de grea, încât omul care o ducea sufla din greu sub apăsarea ei, gâfâind de parcă urca și el Calvarul.

În iatacul reginei, prima lenjereasă, Eudeline, care fusese ibovnica lui Ludovic al X‑lea pe când acesta nu era încă însurat cu Marguerite, dirija împachetarea veștmintelor.

— La ce bun, la ce bun să iau cu mine toate rochiile acestea, dacă nu‑mi vor mai fi de nici un folos? spuse Clémence.

Și bijuteriile, de asemenea închise în lăzi grele de fier, toate agrafele, inelele, pietrele prețioase cu care Ludovic o dăruise în timpul scurtei lor căsnicii, erau și ele de acum încolo niște obiecte inutile. Chiar și cele trei coroane încărcate cu smaralde, rubine și perle, erau prea mărețe și prea împodobite pentru ca o văduvă să le poată purta. O simplă diademă de aur cu mici flori de crin, prinsă pe vălul alb, va fi singura podoaba la care va avea drept, mai târziu.

"Am devenit o regină albă, așa cum am văzut‑o devenind pe buni­că‑mea, Maria a Ungariei, își spuse ea. Dar bunică‑mea trecuse de șaizeci de ani și adusese pe lume treisprezece copii... Soțul meu nici nu‑l va vedea măcar pe al său..."

— Doamnă, întrebă Eudeline, trebuie să viu cu măria ta la palat? Ni­meni nu mi‑a dat porunci...

Clémence o privi pe femeia blondă care, uitând orice gelozie, îi fusese de așa mare ajutor în lunile acestea din urmă și mai cu seamă în timpul agoniei lui Ludovic.

"A avut o fetiță de la dânsa și a îndepărtat‑o, a închis‑o într‑o mănăstire... Să ne fi pedepsit cel de sus și pentru asta?"

Se simțea copleșită de toate păcatele săvârșite de Ludovic înainte de a o fi cunoscut, și sortită să le răscumpere cu suferința ei. Va avea toată viața pentru a plă­ti lui Dumnezeu, cu lacrimi, rugi și pomeni, prețul greu al sufletului lui Ludovic.

— Nu, șopti ea, nu, Eudeline; să nu mă însoțești. Cineva care l‑a iubit trebuie să rămână aici.

Apoi, îndepărtându‑l până și pe Bouville, se duse să se ascundă în singura încăpere liniștită, singura care fusese respectată, camera în care murise soțul ei.

Era întuneric acolo, în dosul perdelelor trase. Clémence îngenunchie lângă pat și își puse buzele pe învelitoarea de brocart.

Deodată, auzi un zgomot de unghii răcâind o stofă. Simți o spaimă ca­re‑i dovedi că mai avea încă poftă de trăit. Rămase o clipă nemișcată, ți­nându‑și răsuflarea. La spatele ei, răcâitul continua mereu. Cu băgare de seamă, Clémence întoarse capul. Era seneșalul de Joinville, pe care‑l așe­zaseră acolo, într‑un ungher al odăii, în așteptarea plecării.

Noaptea de iunie începea să pălească; dinspre răsărit un ciucure de lumină cenușie se și ivise la poalele cerului, vestind zorile gata să se rever­se peste cetatea Isonului.

Era ceasul când căruțele de prin satele dimprejur porneau la drum spre a duce în oraș legumele și fructele, ceasul când huhurezii tăceau, iar vrăbiile nu‑și începuseră încă ciripitul. Era și ceasul când, în dosul fere­strelor înguste ale unui apartament din mănăstirea Ainay, pregătit pentru oaspeții de seamă, cardinalul Jacques Duèze se gândea la moarte.

Cardinalul n‑avusese niciodată mare nevoie de somn, dar cu vârsta această nevoie nu înceta să scadă. Trei ceasuri îi ajungeau cu prisosință. Puțin după miezul nopții, se scula și se așeza la masa lui de scris. Bărbat de‑o inteligență vie și de‑o știință foarte întinsă, deprins cu toate discipli­nele gândirii, întocmise tratate de teologie, de drept, de medicină și de al­chimie care se bucurau de mare vază printre cărturarii și învățații de pe vremea lui.

Într‑o epocă în care marea nădejde a săracului ca și a prințului era fabricarea aurului, mulți pomeneau de doctrinele lui Duèze asupra elixi­rurilor menite transmutării metalelor.

Lucrurile din care se pot face elixiruri sunt trei, puteai citi în cartea intitulată Elixirul Filozofilor; cele șapte metale, cele șapte esențe, și cele șapte lucruri... Cele șapte metale sunt: soarele, luna, arama, cositorul, plumbul, fierul și argintul‑viu; cele șapte esențe sunt: argintul‑viu, pucioasa, clorura de amoniu, sulfura de arsenic, oxidul de zinc, magneziul, marcasita; iar celelalte lucruri sunt argintul‑viu, sângele de om, sângele din rădăcina părului și din urină, și urina omului...

La șaptezeci și doi de ani, cardinalul mai descoperea niște domenii asupra cărora nu se rostise și‑și întregea opera în timp ce semenii săi dor­meau. Ardea de unul singur mai multe lumânări decât o întreagă chinovie.

În lungile sale nopți lucra și la uriașa corespondență pe care o întreți­nea cu o mulțime de fețe bisericești, de praviliști, de învățați, de cancelari și prinți suverani din toată Europa. Secretarul și copiștii săi găseau dimi­nea­ța truda lor pregătită pentru ziua întreagă.

Sau, alteori, se apleca să cerceteze poziția aștrilor față de vreun rival al său din conclav, o compara cu zodia sa personală și consulta planetele ca să afle dacă va pune pe capul său tiara. După așezarea aștrilor, cele mai mari șanse de a ajunge papă le avea între începutul lui august și înce­putul lui septembrie ale acestui an. Era însă 10 iunie și nici un semn nu se arăta încă...

Venea apoi clipa grea dinainte de ivirea zorilor. Ca și cum ar fi crezut că va părăsi lumea chiar în ceasul acela, cardinalul se simțea atunci cu­prins de o spaimă nedeslușită, o neliniște care‑i cotropea și trupul și min­tea. În această stare, și pe deasupra răpus de oboseală, începea să‑și răs­co­lească faptele din trecut. Amintirile sale puteau să‑i înfățișeze episoadele unei existențe stranii... Ieșit dintr‑o familie burgheză din Cahors, și încă neștiut de nimeni la vârsta când cei mai mulți dintre oamenii acelor vremi își isprăveau cariera, viața lui părea să nu fi început decât la patruzeci și patru de ani, atunci când picase pe neașteptate la Neapole, însoțind un unchi care se ducea să facă negoț prin părțile acelea. Călătoria, înstrăina­rea, descoperirea Italiei, avuseseră asupra lui o înrâurire ciudată. Câteva zile după ce pusese piciorul acolo, devenea discipolul învățătorului copiilor regali și se apuca de niște studii abstracte cu o patimă, o înfrigurare, o pu­tere de a înțelege orice numaidecât și o memorie veșnic trează pe care i le‑ar fi putut pizmui copilandrii cei mai ageri la minte. Nu știa ce‑i foamea, așa cum nu știa de somn. Adeseori un codru de pâine îi era de ajuns pen­tru a se hrăni o zi întreagă, și la nevoie ar fi putut îndura foarte ușor și re­gimul de temniță, cu condiția să i se dea cărți. Peste puțină vreme doctor în dreptul canonic, apoi în dreptul civil, numele său începuse să fie cunos­cut. Curtea din Neapole punea mare preț pe sfaturile cărturarului din Ca­hors.

După pofta de învățătură, îi venise pofta de putere. Sfetnic al regelui Carol al II‑lea de Anjou‑Sicile (bunicul reginei Clémence), apoi secretar al consiliilor secrete și chivernisit cu numeroase venituri ecleziastice, se ve­dea numit, zece ani după sosirea sa acolo, episcop de Fréjus, și, ceva mai târziu, apuca dregătoria de cancelar al regatului Neapolei, adică prim‑mi­nis­tru al unui stat care cuprindea deopotrivă Italia meridională și comita­tul Provence.

O ascensiune atât de fabuloasă, printre intrigile curților, nu se putea întemeia numai pe talente de jurist și teolog. O faptă a lui, știută de foarte puțini oameni, căci rămânea o taină a bisericii, arăta îndeajuns îndrăznea­la și viclenia de care era în stare Duèze.

Câteva luni după moartea lui Carol al II‑lea, fusese trimis în misiune la curtea papală, pe când episcopia de la Avignon ― cea mai însemnată din toată creștinătatea pentru că era reședința Sfântului Scaun ― se afla fără episcop. Cancelar cum era și deci deținător al sigiliilor, întocmi liniștit o scrisoare prin care noul rege al Neapolei, Robert, cerea pentru dânsul, Jacques Duèze, scaunul episcopal de la Avignon. Asta se petrecea pe la 1310. Clément al V‑lea, grijuliu de a‑și câștiga sprijinul curții din Neapole, într‑o vreme când raporturile sale cu Filip cel Frumos erau destul de ane­voioase, se învoise numaidecât cu această cerere. Înșelătoria ieși la iveală în ziua când papa Clément și regele Robert, găsindu‑se față în față, se ară­tară deopotrivă de mirați, primul că nu primise mulțumiri pentru hatârul mare ce‑l făcuse, iar regele pentru că socotea cam sfruntată această numi­re neprevăzută care‑l lipsea de cancelarul său. Era prea târziu. În locul u­nui scandal inutil, regele închisese ochii, găsind că‑i mai bine să‑l aibă la mână pe un om care ocupa de aici încolo una din cele mai înalte poziții e­clesiastice. Și toată lumea a fost mulțumită. Acum Duèze ajunsese cardi­nal al curiei papale, și lucrările sale erau studiate în toate universitățile.

Dar, oricât de uluitoare ar fi o viață de om, ea nu apare astfel decât în ochii celor care o privesc din afară. Zilele trăite, de au fost pline sau goale, zbuciumate sau liniștite, sunt toate deopotrivă niște zile îngropate, și ce­nu­șa trecutului are aceeași greutate în mâna oricui.

Atâta patimă, atâta râvnă, atâta îndârjire, cheltuite o viață întreagă, aveau oare vreo noimă când totul trebuia fără doar și poate să sfârșească în acel "dincolo" de unde cele mai luminate minți și cele mai anevoioase cercetări omenești nu reușeau să întrevadă decât crâmpeie de nedeslușit? Pentru ce să vrei s‑ajungi papă? N‑ar fi oare mai cuminte să te închizi în fundul unei mănăstiri departe de toate? Să te lepezi în același timp de tru­fia cunoașterii și de deșertăciunea puterii... să dobândești umilința credin­ții celei mai naive... să te gătești de moarte... Dar, la cardinalul Duèze, pâ­nă și meditațiile de acest fel luau întorsătura unor speculații abstracte, iar neliniștea stârnită de gândul morții se prefăcea într‑o dezbatere juridică cu divinitatea.

"Părinții bisericii ne încredințează, se gândea el în dimineața aceea, că după moarte, sufletele celor drepți se bucură numaidecât de fericirea de a vedea fața lui Dumnezeu, care este răsplata lor. Fie, fie... Dar după sfâr­și­tul lumii, când trupurile înviate își vor redobândi sufletele, va trebui să ne înfățișăm la judecata de apoi. Dumnezeu însă, care este desăvârșit, nu poa­te să judece în apel propriile sale sentințe. Dumnezeu nu poate comite erori, spre a fi nevoit să îndepărteze din rai pe aleșii cărora el însuși le‑a admis intrarea acolo. De altminteri, nu s‑ar cuveni oare ca sufletul să nu se împărtășească din bucuria Domnului decât în clipa când, unit iar cu trupul său, va fi el însuși desăvârșit în natura lui? Așadar... așadar, părin­ții bisericii se înșeală. Așadar, nu poate fi vorba de fericirea cerească în a­devăratul înțeles al cuvântului și nici de bucuria de‑a vedea pe Dumnezeu îna­inte de sfârșitul veacurilor, iar Dumnezeu nu‑și va arăta fața decât du­pă judecata de apoi. Până atunci însă, unde oare se află sufletul morților? Nu cumva ne vom duce să așteptam sub altare dei, sub acel altar al lui Dumnezeu de care vorbește sfântul Ioan în Apocalips?..."

Tropotul unui cal, lucru foarte neobișnuit la asemenea ceas, răsună de‑a lungul zidurilor mănăstirii, pe caldarâmul din piatră de râu care aco­perea cele mai frumoase străzi ale Lyonului. Gardianul ciuli urechea o cli­pă, apoi se întoarse la gândurile lui cu concluzii neașteptate.

"...Căci dacă raiul e gol, își zicea, aceasta schimbă foarte mult situația acelora pe care noi îi decretăm sfinți sau preafericiți... Dar ceea ce este a­de­vărat pentru sufletele drepților, este neapărat la fel și pentru sufletul păcătoșilor. Dumnezeu nu ar putea să‑i pedepsească pe cei răi înainte de a fi răsplătit pe cei buni. La sfârșitul zilei își primește muncitorul simbria; la sfârșitul lumii se va alege pentru totdeauna grâul de neghină. Nici sufletul nu locuiește acuma în iad, deoarece osânda n‑a fost rostită. Cu alte cu­vin­te, până atunci, iadul nu există..."

Această teorie era mai curând liniștitoare pentru oricine se gândea la moarte; ea amâna ziua judecății din urmă, fără a închide perspectiva vieții veșnice, și se împăca destul de bine cu intuiția, comună celor mai mulți oameni, după care moartea e o cădere într‑o tăcere obscură, un somn în care nu mai știi de nimic...

Firește, o asemenea doctrină, dacă ar fi mărturisită cu glas tare n‑ar putea decât să stârnească aprige împotriviri printre părinții bisericii și în norodul credincios, iar clipa nu era potrivită pentru un candidat la Sfântul Scaun să se apuce să propovăduiască inexistența raiului și a iadului sau să afirme că ele ar fi nelocuite.

"Să așteptăm până va lua sfârșit concla­vul", își zicea cardinalul.

Fu întrerupt de un călugăr de serviciu la poarta mănăstirii, care bătu în ușă și îi vesti sosirea unei ștafete de la Paris.

— Din partea cui vine? întrebă cardinalul.

Duèze avea un glas înfundat, vătuit, fără nici un timbru, deși foarte limpede.

— Din partea contelui de Bouville, răspunse călugărul. Trebuie să fi venit în goana mare, căci pare frânt de oboseală; până să‑i deschid, l‑am găsit pe jumătate adormit, cu fruntea lipită de canatul porții.

— Adu‑mi‑l aici de îndată.

Și cardinalul, care cu câteva clipe mai înainte cugeta la deșertăciunea ambițiilor lumii acesteia, se gândi numaidecât:

"Să fie oare în legătură cu alegerea? Curtea Franței să fi trecut fățiș de partea mea? Mi se va propune oare un târg?..."

Se simțea foarte tulburat, plin de curiozitate și de speranță, și străbă­tea încăperea cu pași mărunți și iuți. Duèze avea statura unui copil de cincisprezece ani, o mutră de șoarece sub niște sprâncene albe stufoase, un trup șubred. În dosul geamurilor, cerul începea să se înroșească; nu e­ra încă vremea să sufle în lumânări, dar se crăpa de ziuă. Ceasul rău tre­cu­se...

Călărețul intră; dintr‑o uitătură, cardinalul înțelese că nu avea îna­in­tea lui o ștafetă obișnuită. Mai întâi, un olăcar de meserie și‑ar fi pus nu­maidecât un genunchi la pământ, și ar fi întins sulul cu scrisoarea, în loc să stea în picioare plecându‑și capul și zicând "Monseniore..." Și apoi, cur­tea Franței se slujea pentru a‑și trimite scrisorile de călăreți zdraveni și spătoși, foarte oțeliți, ca voinicul acela de Robin‑Cuisse‑Maria care făcea adeseori drumul între Paris și Avignon, iar nu de un asemenea băiețandru cu nas subțire, care abia își ținea pleoapele deschise și cădea din picioare de obosit ce era.

"Iată ce‑l dă în vileag, se simte cale de o poștă că nu‑i o ștafetă de me­serie, își spuse Duèze... De altminteri, am mai văzut eu pe undeva obrazul ăsta."

Cu mâna sa scurtă și subțirică rupse pecețile scrisorii, și fu deza­mă­git de îndată ce‑și aruncă ochii pe ea. Nu era vorba de alegere, ci i se cerea să dea ocrotire ștafetei. Totuși Duèze vru să vadă în asta un semn bun; când cei de la Paris aveau de cerut ceva autorităților ecleziastice, a­cuma i se adresau lui.

— Allora, lei è i signore Guccio Baglioni?[1] vorbi el după ce isprăvi de citit.

Tânărul tresări auzind că‑l întreabă în italienește.

— Da, monseniore...

— Contele de Bouville mi te recomandă, ca să te iau sub ocrotirea mea, și să te scap de vrăjmașii care te urmăresc...

— Dacă vrei, monseniore, să‑mi faci acest bine!

— Se pare că te‑ai băgat într‑o încurcătură urâtă care te‑a silit să fugi îmbrăcat în livreaua asta de ștafetă a contelui de Bouville, urmă cardinalul cu vorbirea lui repede și înăbușită. Povestește‑mi ce s‑a întâmplat. Bouvil­le îmi spune că făceai parte din escorta lui când o însoțea pe regina Clé­men­ce în drumul ei spre Franța. Într‑adevăr, acum îmi aduc aminte. Te‑am văzut pe lângă dânsul. Și ești nepotul jupânului Tolomei, căpetenia lombarzilor din Paris. Foarte bine, foarte bine. Povestește‑mi pățania dumi­tale.

Se așezase și, cu gândul la altceva, se juca, învârtind un pupitru mare făcut anume să se rotească, pe care zăceau cărțile ce‑i serveau la lucrările lui. Era acum bine dispus, liniștit și gata să‑și întoarcă gândurile la trebu­rile altora.

Guccio Baglioni avea în pulpele sale cele o sută douăzeci de leghe stră­bătute călare în mai puțin de patru zile. Nu‑și mai simțea picioarele; o pâclă deasă îi împânzise capul și ar fi dat orice ca să se poată lungi, colea, chiar pe pardoseală, și să doarmă... să doarmă...

Izbuti să‑și vină în fire; viața lui, dragostea lui, viitorul lui, toate îi po­runceau să‑și biruie pentru încă o clipă oboseala.

— Iată, monseniore, spuse el; m‑am căsătorit cu o fată din nobilime.

I se păru ca aceste cuvinte ieșiseră din gura altcuiva. Nu erau cele pe care voia să le rostească. Ar fi vrut să‑i explice cardinalului că o nenorocire fără seamăn se abătuse asupra lui, că era omul cel mai năpăstuit, cel mai îndurerat din univers, că viața îi era amenințată, că era despărțit poate pentru totdeauna de soția lui fără de care nu putea trăi, că soția avea să‑i fie închisă, că de o săptămână întâmplările se rostogoliseră peste dânșii atât de vijelios, atât de năpraznic, încât timpul părea să‑și fi pierdut di­mensiunile obișnuite și el însuși se simțea parcă pe altă lume... Din toate drama lui însă, când trebuia să‑i dea glas, nu găsea decât aceste câteva cuvinte: "Monseniore, m‑am căsătorit cu o fată din nobilime..."

— Aha, făcu cardinalul. Cum îi zice?

— Marie de Cressay.

— Hm... Cressay... nu cunosc.

— Dar a trebuit să mă cunun cu ea în taină, monseniore; familia ei se împotrivea.

— Fiindcă ești un lombard? Bineînțeles. Ăștia din Franța sunt încă nițel cam înapoiați. În Italia e altfel, firește... Și vrei să obții desfacerea că­sătoriei? Nu‑i mare lucru... Dacă cununia s‑a făcut în taină...

— Dar, nu, monseniore, o iubesc și ea mă iubește, spuse Guccio. Fa­milia a aflat însă că e însărcinată, și frații ei m‑au urmărit ca să mă omoa­re.

— Pot s‑o facă, au legea după datină de partea lor. Te‑ai pus în situa­ția unuia care a răpit o fată... Cine v‑a cununat?

— Fratele Vicento.

— Fratele Vicento... nu‑l cunosc.

— Ce e mai rău, monseniore, e că preotul acesta a murit. Așa că nici nu pot dovedi că suntem căsătoriți... Dar să nu‑ți închipui, monseniore, că aș fi un fricos. Vroiam să mă bat în duel. Unchiul meu s‑a adresat însă contelui de Bouville...

— ...care te‑a sfătuit foarte cuminte să te depărtezi pentru o bucată de vreme.

— Dar Maria va fi închisă într‑o mănăstire! Crezi, monseniore, că vei putea‑o scoate de acolo? Crezi c‑am s‑o mai văd?

— Ho! Nu mă lua așa de repede, fiule, răspunse cardinalul, continuând să învârtească pupitrul. La o mănăstire? Ei și? Unde s‑ar pu­tea simți mai bine deocamdată? Pune‑ți nădejdea în nesfârșita bunătate a lui Dumnezeu, de care avem toți mare nevoie...

Guccio își plecă fruntea, istovit. Părul său negru era plin de praf.

— Unchiul dumitale se află în bune raporturi comerciale cu frații Bar­di? mai întrebă cardinalul.

— Firește, monseniore, firește. Frații Bardi sunt bancherii sfinției tale, așa cred, răspunse Guccio cu o politețe necăutată.

— Da, sunt bancherii mei. Dar îi găsesc în ultima vreme mai puțin... mai puțin înțelegători ca în trecut. Banca lor e așa de mare! Au sucursale peste tot. Și pentru cea mai neînsemnată cerere de bani, trebuie să rapor­teze la Florența... Lucrează tot așa de încet ca un tribunal al bisericii... Un­chiul dumitale are multe fețe bisericești printre clienții săi?

Guccio avea destule alte griji ca să se mai gândească la treburile băn­cii. Sub fruntea lui, ceața se făcea mai deasă; pleoapele îi ardeau.

— Nu, spuse el. Clienții noștri sunt mai cu seamă marii baroni... Con­te­le de Valois, contele d'Artois... Ar fi o mare cinste pentru noi dacă sfinția ta...

— Vom vorbi mai târziu despre asta. Deocamdată, iată‑te la adăpost în această mănăstire. Vei trece în ochii tuturora drept un om în slujba mea; poate că‑ți vor da să îmbraci un caftan de diac. Voi vorbi despre asta cu capelanul meu. Acum poți să‑ți lepezi livreaua și să te duci să dormi li­niștit, lucru de care mi se pare că ai mare nevoie.

Guccio salută, bolborosi câteva cuvinte de mulțumire și făcu un pas spre ușă. Apoi, oprindu‑se, spuse:

— Nu pot încă dezbrăca livreaua, monseniore, mai am de predat și o altă scrisoare.

— Cui? întrebă Duèze, bănuitor.

— Contelui de Poitiers.

— Dă‑o încoace; o voi trimite de îndată cu un călugăr.

— Vezi însă, monseniore, domnul de Bouville ținea mult...

— Știi cumva dacă această scrisoare e în legătura cu conclavul?

— O, nu, monseniore, e vorba în ea de moartea regelui.

Cardinalul sări de pe scaun.

— Regele Ludovic a murit? De ce n‑ai spus‑o mai devreme!

— Vestea n‑a ajuns încă aici? Gândeam că sfinția ta ai fost înștiințat despre aceasta.

Adevărul este că nu se gândea la nimic. Nenorocirile sale, oboseala sa, îl făcuseră să uite acest eveniment de mare însemnătate. Galopase drept înaintea lui de la Paris, schimbând caii la mănăstirile ce‑i fuseseră indica­te, mâncând în grabă, vorbind cât mai puțin cu putință, și ajunsese, fără să știe, înaintea ștafetelor cârmuirii.

— Din ce i s‑a tras moartea?

— E tocmai ceea ce domnul de Bouville vrea să‑i dea de știre contelui de Poitiers.

— Crimă? șopti Duèze.

— Se pare că regele a fost otrăvit.

Cardinalul chibzui o clipă.

— Iată ce poate să aducă mari schimbări, murmură el. A fost ales un regent?

— Nu știu, monseniore... Când am plecat eu, se vorbea mult de con­tele de Valois...

— Bine, fiule, du‑te de te odihnește.

— Dar, monseniore... și scrisoarea pentru contele de Poitiers?

Pe buzele subțiri ale prelatului se ivi un surâs fugar, care putea fi luat drept o expresie de bunăvoință.

— Nu ar fi cuminte să te arăți, și afară de asta abia te mai ții pe pi­cioare, vorbi el. Dă‑mi plicul acela; ca să nu ai de suferit vreo dojană, mă voi duce să‑l duc eu însumi.

După câteva minute, însoțit de un masalagiu cu facla în mână care‑i deschidea drumul, așa cum se cuvenea pentru o înaltă față bisericească, și urmat de un secretar, cardinalul curiei papale părăsea mănăstirea Ainay, dintre Rhône și Saône, și apuca pe ulicioarele întunecoase, adeseori strâm­tate de mormane de gunoaie. Pirpiriu, subțirel, călca cu pas sprinten, du­cân­du‑și parcă în fugă cei șaptezeci și doi de ani ai săi. Rasa‑i purpurie părea că dansează printre ziduri.

Clopotele celor douăzeci de biserici și celor patruzeci și două de mă­năstiri ale Lyonului băteau de utrenii. Distanțele erau scurte în acest oraș ai cărui locuitori nu treceau încă de douăzeci de mii, din care jumătate fă­cea comerț cu religia, iar cealaltă jumătate avea religia comerțului. Car­di­nalul ajunse curând la locuința consulului[2], unde era găzduit contele de Poitiers.