Regii Lupoaica Frantei Maurice Druon volumul 5

Un corb uriaș, negru, lucios, înfricoșător, aproape cât o gâscă, țopăia în fața răsuflătorii. Se oprea uneori, lăsându-și aripa în jos și închizând viclean pleoapa peste ochiul său mic și rotund, de parcă era gata să doar­mă. Apoi, pe neașteptate, întindea ciocul, căutând să lovească ochii scân­te­ietori ai omului din dosul gratiilor de fier. Ochii aceștia gri ca silexul pă­reau să atragă pasărea. Dar prizonierul era iute și își ferea obrazul la timp. Corbul își relua atunci plimbarea, cu sărituri scurte și greoaie.

Omul își scotea acum mâna prin răsuflătoare, o mână frumoasă, ma­re, cu degete lungi, nervoase, o întindea pe nesimțite, lăsând-o nemișcată ca o creangă în țărână, așteptând clipa prielnică pentru a înșfăca pasărea de gât.

Corbul era și el sprinten în ciuda trupului greoi; se depărta dintr-o săritură, croncănind răgușit.

— Ia seama, Eduard, ia seama, spuse omul din dosul gratiilor. Într-o zi tot am să-ți sucesc gâtul.

Căci prizonierul îi dăduse acestui corb șiret, numele vrăjmașului său, regele Angliei.

Erau optsprezece luni de când ținea joaca asta, optsprezece luni de când corbul țintea ochii deținutului, optsprezece luni de când deținutul avea poftă să sugrume pasărea neagră, optsprezece luni de când Roger Mortimer, al optulea coborâtor din neamul baronilor de Wigmore, mare se­nior peste ținuturile de margine ale Țării Galilor și fost locțiitor al regelui în Irlanda, se afla întemnițat într-o celulă din turnul Londrei, împreună cu unchiu-său Roger Mortimer de Chirk, fost mare judecător al Țării Galilor. Datina ar fi cerut ca niște prizonieri de asemenea rang, aparținând celei mai vechi nobilimi a regatului, să fie ținuți într-o închisoare mai ca lumea. Dar, după bătălia câștigată la Shrewsbury împotriva baronilor săi răzvră­tiți, când pusese mâna pe cei doi Mortimer, în ianuarie 1322, regele Edu­ard al II-lea le hotărâse această celulă strâmtă și scundă, unde lumina pă­trundea prin ochiul de geam la un nivel cu pământul de afară, sub noile clădiri ridicate din porunca lui în dreapta clopotniței. Silit de stăruințele curții, ale episcopilor și chiar ale poporului, să schimbe în temniță pe viață pedeapsa cu moartea pe care o decretase la început împotriva celor doi Mor­timer, regele trăgea nădejde că această celulă vătămătoare sănătății, acest beci în care creștetul omului atingea tavanul, va face până la urmă treaba călăului.

La drept vorbind, dacă cei treizeci și șase de ani ai lui Roger Mortimer de Wigmore putuseră rezista într-o asemenea temniță, în schimb cele opt­sprezece luni de ceață groasă pătrunsă prin răsuflătoare, de ploaie prelin­să pe pereți sau de zăpușeală grea ce stăruia în fundul văgăunii cât ținea vara, toate acestea păreau să fi venit de hac bătrânului Lord de Chirk. Pier­zându-și părul, pierzându-și dinții, cu picioarele umflate și mâinile strâmbate de reumatism, cel mai bătrân dintre Mortimeri nu-și mai pără­sea aproape de fel scândura de stejar care-i ținea loc de pat, în timp ce ne­potu-său stătea lângă răsuflătoare, cu ochii la lumina de afară.

Era a doua vară pe care o petreceau în această temniță.

De mai bine de două ceasuri, soarele se înălțase peste cea mai vestită fortăreață a Angliei, inima regatului și simbolul puterii regilor ei, peste tur­nul Alb, ridicat de Wilhelm Cuceritorul, și sprijinit chiar din temelii pe fos­tul castrum roman, peste uriașul foișor pătrat, subțirel în pofida proporții­lor sale gigantice, peste turnurile cetățuii și zidurile cu metereze clădite de Richard Inimă de Leu, peste casa regelui, peste paraclisul Sfântului Petru, peste poarta Trădătorilor. Ziua se arăta călduroasă, zăpușitoare chiar, cum fusese și cea din ajun; asta se ghicea după soarele care înroșea pietrele ca și după mirosul de nămol, cam grețos, venind din canalurile de scurgere și din Tamisa foarte apropiată a cărei apă uda movilele de pământ de-a lun­gul șanțurilor.

Corbul Eduard se amestecase printre ceilalți corbi uriași pe pajiștea de tristă faimă, Green, unde se instala butucul călăului în zilele când se tăia capul vreunui osândit; păsările ciuguleau o iarbă hrănită cu sângele patrioților scoțieni, al criminalilor de stat, al favoriților căzuți în dizgrație.

Se grebla iarba din Green, se măturau potecile pietruite fără ca păsă­rile să se sperie; căci nimeni n-ar fi cutezat să se atingă de corbii aceștia care trăiau acolo, din vremuri depărtate, apărați de o superstiție a cărei o­bârșie se pierduse.

Oștenii gărzii ieșeau din odăile lor, încătărămându-și în grabă centi­roa­nele sau ghetrele, punându-și chivăra de fier, și se încolonau pentru pa­rada de toate zilele care, în dimineața aceea căpăta o însemnătate deose­bită, căci ne aflam la întâi august, hramul Sfântului Petru-în-Lanțuri căru­ia îi era închinată bisericuța ― și aniversarea turnului. Zăvoarele scârțâiră la ușa scundă a celulei. Temnicerul cu lanțul de chei în mână deschise, aruncă o privire înăuntru și-l lăsă să intre pe bărbier. Acesta, un om cu ochii mici, nasul mare și o gură rotundă, venea o dată pe săptămână să radă barba lui Roger Mortimer cel tânăr. În lunile de iarnă, operația asta era un chin pentru prizonier, căci comandantul Stephen Seagrave, guver­na­torul turnului, declarase:

— Dacă lordul Mortimer, tot mai ține să fie bărbierit, îi voi trimite băr­bierul, dar nu sunt obligat să-i fac rost de apă caldă.

Și lordul Mortimer rezistase la această caznă, mai întâi pentru a-l sfi­da pe comandant, apoi fiindcă vrăjmașul său de moarte, regele Eduard, se purta cu o frumoasă barbă blondă și, în sfârșit, mai ales pentru el însuși, știind că dacă cedează asupra acestui punct, s-ar lăsa încetul cu încetul pradă decăderii trupești. Avea sub ochi pilda unchiului care nu se mai în­grijea de fel. Cu bărbia năpădită de un păr încâlcit, cu șuvițele rare îm­prăș­tiate pe cap, după optsprezece luni de temniță lordul de Chirk avea înfățișarea unui bătrân sihastru și se plângea necontenit de beteșugurile care-l copleșeau.

— Doar durerile bietului meu trup, zicea el, îmi dovedesc că mai sunt încă viu.

Așadar, Mortimer cel tânăr primise în fiece săptămână pe bărbierul Ogle, chiar atunci când trebuia spartă gheața în lighean, iar briciul îi lăsa obrajii însângerați. Răbdarea lui își găsise răsplata, căci băgase de seamă după câteva luni că acest Ogle putea să-i slujească drept om de legătură cu lumea de afară. Bărbierul avea un suflet ciudat; era lacom de câștig și tot­odată în stare să-ți facă un bine; suferea văzându-se într-o situație sub­al­ternă pe care o socotea mai prejos de meritele lui; intriga îi oferea prilejul unei tainice revanșe și un mijloc de a câștiga, împărtășind secretele celor mari, o oarecare importanță în propriii săi ochi. Baronul de Wigmore era negreșit bărbatul cel mai nobil, deopotrivă prin obârșie și prin felul de a fi, din câți cunoscuse vreodată. Și apoi, un prizonier care se încăpățânează, chiar și pe vreme de ger, să fie bărbierit, asta îți stârnește admirația!

Datorită bărbierului, Mortimer stabilise deci o legătură, vagă dar re­gu­lată, cu partizanii săi, și mai ales cu Adam Orleton, episcopul de Here­ford; prin bărbier; aflase că locotenentul comandant al gărzii turnului, Gé­rard de Alspaye, putea fi câștigat pentru cauza sa; și tot prin bărbier urzise pe îndelete ițele unei evadări. Episcopul îi trimitea vorbă că la vară va fi scă­pat. Și iată că vara sosise...

Prin ferestruica anume făcută în ușă, temnicerul arunca din când în când o uitătură, fără vreo bănuială deosebită, doar din nărav profesional.

Întemnițatul, cu un castronaș de lemn sub bărbie ― regăsi-va el vreo­dată ligheanul de argint cizelat de care se slujea odinioară? ― asculta cu­vintele obișnuite ale bărbierului, rostite înadins cu glas foarte tare pentru a-l amăgi pe temnicer. Soarele, vara, căldura... Era ceva vrednic de luare aminte, zicea el, că în ziua de sfântul Petru se nimerise întotdeauna vreme frumoasă...

Aplecându-se mai mult peste briciul său, Olge suflă la urechea prizo­nierului:

— Be ready tonight, my Lord.[1]

Mortimer nici nu tresări. Doar ochii de culoarea silexului, sub sprân­cenele stufoase, se întoarseră spre ochii mici și negri ai bărbierului. Acesta își întări spusele, clipind:

— Alspaye?... Întrebă în șoaptă Mortimer.

— He'll go with us[2], răspunse bărbierul trecând la cealaltă parte a o­brazului.

— The Bishop?[3]... mai întrebă Mortimer.

—He'll be waiting for you outside, after dark[4], spuse bărbierul, și înce­pu iar să vorbească foarte tare de dogoarea soarelui, de parada ce se pre­gătea, de jocurile ce vor avea loc după-amiază...

Odată bărbierit, Mortimer își spălă fața și se șterse cu o pânză, fără să-i simtă măcar asprimea.

Iar după ce Ogle ieși, însoțit de temnicerul șef, întemnițatul își prinse pieptul cu amândouă mâinile și răsuflă adânc. Se stăpânea să nu țipe. "Fii gata pentru astă-seară." Cuvintele îi vâjâiau în cap. Se putea oare să fie, în sfârșit, pentru seara asta?

Se apropie de culcușul în care moțăia tovarășul său de temniță.

— Unchiule, spuse el, treaba e hotărâtă pentru astă-seară.

Bătrânul lord de Chirk se întoarse gemând, își ridică spre nepotu-său ochii spălăciți, care străluceau cu un licăr verzui în întunericul celulei, și răspunse a lehamite:

— Nu scapă nimeni din turnul Londrei, fătul meu. Nimeni... Nici astă-seară și niciodată.

Mortimer cel tânăr avu un gest de enervare. Pentru ce această împo­trivire încăpățânată, acest refuz de a înfrunta riscul din partea unui om care, oricum, nu mai avea mult de trăit? Se ținu să nu răspundă ca să nu-și iasă din sărite. Deși vorbeau franțuzește între dânșii, ca toată curtea și nobilimea, pe când slugile, soldații și poporul de rând vorbeau englezește, se temeau întotdeauna să nu-i audă cineva.

Mortimer se întoarse la răsuflătoare și privi parada de jos în sus, cu sentimentul bucuriei nestăpânite că o vede de acolo poate pentru ultima oară.

În dreptul ochilor săi treceau necontenit ghetrele oștenilor; bocancii groși de piele băteau pietrele. Și lordul de Wigmore nu se putea opri să nu admire mișcările precise ale arcașilor, minunații arcași englezi, cei mai is­cusiți din Europa, care trăgeau până la douăsprezece săgeți pe minut.

În mijlocul pajiștii, locotenentul Alspaye, țeapăn ca un par, își răcnea comenzile și prezenta garda guvernatorului fortăreței. Nu puteai pricepe cum de acest tânăr înalt și blond, trandafiriu la față, arătând atâta râvnă în slujba lui, punând atâta suflet în dorința de a-și face pe deplin datoria, putuse accepta să trădeze. Trebuie să-l fi împins la asta alte motive decât pofta de câștig. Ca mulți ofițeri, șerifi, episcopi și seniori, Gérard de Als­paye, locotenent al gărzii turnului Londrei, dorea să vadă Anglia scăpată de miniștrii ticăloși care-l înconjurau pe rege; tinerețea lui visa să joace un rol eroic; afară de asta nutrea ură și dispreț pentru șeful său, guvernatorul Seagrave.

Acesta din urmă, un chior cu obrajii fleșcăiți, bețiv și leneș, nu-și da­tora înalta dregătorie decât protecției unor miniștri ticăloși. Adoptând în văzul lumii năravurile pe care regele Eduard și le arăta în fața curții, gu­ver­natorul se slujea, după poftă, de garnizoana lui ca de un harem. Iar gus­turile îl împingeau mai cu seamă spre flăcăii înalți și blonzi; de aceea viața locotenentului Alspaye, tânăr foarte cucernic și străin de tot ce-i stri­căciune, ajunsese un iad. Fiindcă mai de mult respinsese drăgăstoasele asalturi ale guvernatorului, Alspaye trebuia să îndure acum necontenitele persecuții ale acestuia. Nu era sâcâială, nici ocară, pe care Seagrave să nu i-o facă. Chiorul avea bucuria cruzimii. Chiar acum, trecând în revistă oș­tenii, își batjocorea locotenentul cu glume grosolane pentru tot felul de fleacuri, pentru o aliniere greșită, pentru o pată de rugină pe lama unui cuțit, pentru o găurică neînsemnată în pielea vreunei tolbe de săgeți. Sin­gurul său ochi nu căuta decât cusurul.

Deși era sărbătoare, zi în care nu se dădeau pedepse, guvernatorul porunci ca trei oșteni să fie biciuiți de îndată, din pricina echipamentului lor neîngrijit cum se cuvine. Un sergent se duse să aducă vergile. Oamenii pedepsiți trebuiră să-și lase jos nădragii în fața camarazilor aliniați. Guver­natorul păru să facă mare haz de priveliște.

— Dacă garda nu se înfățișează mai bine, spuse el, rândul viitor o vei păți tu, Alspaye.

Apoi, toată garnizoana, în afară de sentinele, porni spre bisericuță să asculte slujba și să cânte psalmi.

Vocile aspre și false ajungeau până la prizonierul care pândea în do­sul răsuflătorii.

"Fii gata pentru astă-seară, stăpâne..."

Fostul împuternicit al regelui în Irlanda nu înceta să cugete că diseară va fi, poate, liber. Avea o zi întreagă de așteptare, de speranță și de teamă. Teamă ca Ogle să nu facă vreo prostie în executarea planului pregătit, teamă ca Alspaye să nu se răzgândească în ultima clipă, îmboldit iar de simțul datoriei... Să-și fră­mânte mintea o zi întreagă ca să prevadă toate piedicile neașteptate, tot ceea ce întâmplarea poate scoate în cale pentru ca o evadare să dea greș.

"Mai bine, își spuse el, să nu mă gândesc la asta, și să cred că totul va merge bine. Lucrurile se întâmplă întotdeauna alminteri de cum ni le putem închipui." Dar gândul i se întorcea la aceleași griji. "Vor fi oșteni de veghe pe drumurile dimprejur..."

Deodată, dintr-o săritură, se trase îndărăt. Corbul se apropiase tiptil, de-a lungul zidului, și de data asta era cât pe ce să-și înfigă ciocul în ochiul întemnițatului.

— A! Eduard, Eduard, acum te-ai cam întrecut cu gluma, scrâșni Mor­timer între dinți. Azi, unul din noi doi trebuie să învingă.

Trupa ieșise tocmai din biserică și intrase în sala de mese, pentru ospățul tradițional.

Temnicerul se ivi iar în pragul celulei, urmat de paznicul însărcinat să împartă hrana deținuților. Fiertura de bob era, ca la zile mari, îngrășată cu un pic de carne de berbec.

— Încearcă de te scoală în picioare, unchiule, spuse Mortimer.

— Și nu ne duce nici la liturghie de parcă am fi niște afurisiți! se plân­se bătrânul lord fără să se miște de pe scândura lui.

Temnicerul șef se depărtase. Deținuții nu vor mai vedea pe nimeni până seara.

— Așadar, unchiule, ești într-adevăr hotărât să nu mă însoțești? întrebă Mortimer.

— Să te însoțesc unde, fătul meu? răspunse lordul de Chirk. Nimeni nu evadează din turn, ți-am mai spus-o. Nimeni n-a izbutit vreodată să scape de aici. Și nici nu se cade să te răzvrătești împotriva regelui tău. E­duard nu e cel mai bun rege din câți a avut Anglia, fără îndoială, iar cei doi Despenser ai săi ar merita foarte bine să fie în locul nostru. Dar nu-ți alegi regele, îl slujești și atât. Niciodată n-ar fi trebuit să vă ascult, pe tine și pe Thomas de Lancastre, când ați ridicat armele. Căci Thomas a fost de­capi­tat, iar noi, uite unde am ajuns...

Era ceasul când, după câteva înghițituri de mâncare, consimțea să vorbească, cu o voce monotonă și obosită, repetând de altfel aceleași cu­vinte pe care nepotu-său le auzea mereu de optsprezece luni.

La șaizeci și șapte de ani, Mortimer bătrânul nu mai avea nimic din bărbatul chipeș, nici din marele senior ce fusese, vestit pentru turnirurile minunate pe care le dădea la castelul din Kenilworth și despre care trei ge­nerații mai vorbeau încă. Nepotu-său se silea zadarnic să ațâțe jarul stins din inima acestui moșneag istovit.

— Mai întâi că nu mă vor ține picioarele, adăogă el.

— De ce nu încerci nițel? Dă-te jos din pat. Și apoi, ți-am mai spus-o, te voi duce eu în cârcă.

— Ai spus-o! Ai să mă duci pe deasupra zidurilor și apoi în apă unde eu nu știu să înot. Ai să-mi duci capul pe butucul călăului, asta e, și pe al tău o dată cu el. Poate că Dumnezeu e pe cale să lucreze acum la mântui­rea noastră, iar tu vei strica totul cu încăpățânarea ta smintită. Așa s-a în­tâmplat întotdeauna: răzvrătirea e în sângele neamului Mortimer. Adu-ți aminte de întâiul Roger din spița noastră, fiul episcopului și al fiicei regelui Herfast. Bătuse oastea regelui Franței sub zidurile castelului său de la Mor­temer-en-Bray. Și cu toate acestea, i-a adus atât de mare ocara lui Wil­helm Cuceritorul, văru-său, încât moșiile și averile i-au fost luate...

Așezat pe scaunul fără spetează, Roger Mortimer de Wigmore își în­crucișă brațele pe piept, închise ochii și se lăsă puțin pe spate ca să-și spri­jine umerii de pereți. Trebuia să îndure în fiecare zi pomenirea străbu­nilor, să-l asculte pe Roger Mortimer de Chirk povestind pentru a suta oară cum Ralph Bărbosul, fiul întâiului Roger, debarcase în Anglia alături de ducele Wilhelm și cum primise ținutul Wigmore drept feudă și de ce lor­zii Mortimer își întindeau de atunci încoace puterea peste patru comitate.

Din sala de mese răzbeau cântecele de beție pe care le răgeau oștenii la sfârșitul ospățului.

— Te rog, unchiule, izbucni Mortimer cel tânăr, lasă-i pentru o clipă pe strămoșii noștri. Nu-s așa de grăbit ca tine să-i întâlnesc. Da, știu bine că ne tragem dintr-un rege. Dar sângele regilor n-are preț mare într-o tem­niță. Nu cumva paloșul lui Herfast al Danemarcii ne va scăpa de aici? Un­de ni-s moșiile? Și unde ni-s veniturile? Ni le aduce oare cineva în această celulă? Și chiar dacă-mi vei pomeni iar numele străbunelor noastre: Hade­wige, Melisinde, Mathilde la Mesquine, Walcheline de Ferrers, Madousa de Braose, sunt oare acestea singurele femei la care aș putea visa până la ul­ti­ma mea suflare?

Mortimer de Chirk rămase o clipă buimăcit, cercetându-și distrat mâ­na umflată cu unghiile peste măsură de lungi, rupte pe alocuri. Apoi spu­se:

— Fiecare își umple temnița cum poate, bătrânii cu trecutul apus pen­tru totdeauna, tinerii cu ziua de mâine pe care n-o vor apuca. Tu, fătul meu, îți închipui că toată Anglia te îndrăgește și se zbate pentru tine, că episcopul Orleton ți-e prieten credincios, că regina însăși luptă să te scoată de aici și că vei pleca de îndată spre Franța, spre Aquitania, spre Provența, mai știu eu unde! Și că de-a lungul drumului tău clopotele bisericilor îți vor suna de bun-venit. Dar ai să vezi că astă seară nu va veni nimeni.

Își trecu degetele peste pleoape, cu un gest de lehamite, apoi se în­toarse la perete.

Mortimer cel tânăr se apropie iar de răsuflătoare, își vârî o mână între gratii și o lăsă, ca moartă, pe pământul acoperit de colb.

"Acuma, gândi el, unchiul va moțăi până diseară. Apoi, în ultima clipă, are să se hotărască. Ce-i drept, nu-mi va fi ușor cu dânsul; nu se va nărui oare tot planul din pricina lui?... A, iată-l pe Eduard!"

Pasărea se oprise la mică distanță de mâna nemișcată și-și ștergea ciocul negru cu laba.

"Dacă o sugrum, evadarea îmi va reuși. Dacă-mi scapă, nu voi ieși de aici."

Nu mai era doar o joacă, ci o prinsoare cu destinul. Ca să-și umple aș­teptarea, să-și amăgească neliniștea, întemnițatul avea nevoie să desco­pere semne prevestitoare, și pândea cu un ochi de vânător, corbul uriaș. Acesta însă, ca și cum ar fi simțit primejdia, se depărtă.

Oștenii ieșeau din sala de mese, cu fețele aprinse. Se împrăștiară în cete mici prin curte, pentru jocurile, alergările și luptele care țineau de da­tina sărbătorii. Vreme de două ceasuri, dezbrăcați până la brâu, nădușiră în bătaia soarelui, arătându-și care mai de care puterea la trântă sau iscu­sința în aruncarea buzduganului într-un par.

Se auzea glasul guvernatorului strigând:

— Premiul regelui! Cine-l va câștiga? Un șiling[5]!

Apoi pe la scăpătatul soarelui, se duseră să se spele la hârdaie și, mai gălăgioși de cum erau dimineața, tot vorbind între ei despre isprăvile și în­frângerile lor, se băgară iarăși în sala de mese pentru a se pune din nou pe mâncat și pe băut. Care nu era beat în seara de Sân'Petru merita disprețul camarazilor săi! Prizonierul îi auzea năpustindu-se la ulcelele de vin. Întu­nericul se lăsa peste curtea temniții, întunericul albăstriu al serilor de va­ră, iar mirosul de nămol, ce venea din șanțurile de scurgere și din fluviu, se făcea tot mai pătrunzător.

Deodată, un croncănit furios, răgușit, prelung, unul din țipetele ace­lea de animale care-i tulbură pe oameni, sfâșie aerul în fața răsuflătorii.

— Ce-i acolo? întrebă bătrânul lord de Chirk din fundul celulei.

— Mi-a scăpat, spuse nepotu-său. I-am prins aripa în loc să-l apuc de gât.

Mai păstra între degete câteva pene negre pe care le privea mâhnit în lumina nehotărâtă a asfințitului. Corbul dispăruse și, de data asta, nu se va mai întoarce.

"E o nerozie copilărească să dau vreo importanță acestui lucru, își zi­cea Mortimer cel tânăr. Haide, ceasul se apropie." Dar era bântuit de pre­simțiri rele.

Tăcerea stranie care cuprinsese turnul de câteva clipe îl făcu să se gân­dească la altceva. Nici un zgomot nu mai venea din sala de mese; gla­surile chefliilor tăcuseră: clinchetul farfuriilor și urcioarelor încetase. Nu se mai auzea decât lătratul unui câine dinspre grădini și strigătul depărtat al unul luntraș pe Tamisa... Să fi mirosit cineva complotul lui Alspaye, și a­ceastă tăcere a fortăreței se datora oare buimăcelii care urmează după des­coperirea unei mari trădări?

Cu fruntea lipită de gratiile ferestrei și ținându-și răsuflarea, deți­nu­tul iscodea întunericul și-și ciulea urechea la cel mai mic foșnet. Un arcaș străbătu curtea clătinându-se pe picioare și se duse să verse lângă zid, a­poi căzu lat fără să mai miște. Mortimer îi deslușea trupul, nemișcat în iar­bă. Cele dintâi stele se și iveau pe cer. Noaptea va fi luminoasă.

Din sala de mese mai ieșiră doi oșteni, ținându-se de burtă și se prăbușiră la piciorul unui copac. Asta nu era o beție obișnuită, de vreme ce dobora oamenii ca o lovitură de ciomag.

Mortimer de Wigmore își căută cizmele pe pipăite, într-un ungher al celulei și le trase în picioare; lunecau ușor căci pulpele i se sfrijiseră.

— Ce faci, Roger? întrebă Mortimer de Chirk.

— Mă pregătesc, unchiule. Clipa se apropie. Prietenul nostru Alspaye pare să fi pus bine la cale lucrurile. Ai putea zice că nu mai mișcă nimic în turn.

— E drept că nu mi-a adus cina, spuse bătrânul lord cu un tremur în glas.

Roger Mortimer își vârî cămașa în nădragi, strânse catarama centurii în jurul tunicii sale de războinic. Hainele îi erau prăpădite și boțite, căci de optsprezece luni nu voiau să-i dea altele, și avea pe dânsul vesmintele de luptă, așa cum se afla când i-au scos armura strâmbată, de i-au sfâșiat bu­za de jos cu apărătoarea de sub bărbie.

— Dacă izbutești, voi rămâne singur aici, și toată răzbunarea lor va cădea pe capul meu, mai spuse lordul de Chirk

În încăpățânarea zadarnică cu care moșneagul încerca să-și abată ne­potul de la gândul evadării se simțea mai ales grija de propria lui piele.

— Ascultă, unchiule, iată-i că vin. Acum, scoală-te.

Pași răsunau pe lespezile de piatră, apropiindu-se de ușă. Se auzi un glas:

— My Lord!

— Tu ești, Alspaye?

— Da, my Lord, dar nu am cheia. În beția lui, temnicerul a rătăcit le­gătura de chei, și acum, în halul în care se află nu-i chip să scoți o vorbă de la dânsul. Am căutat peste tot.

De pe priciul unde zăcea lordul de Chirk se auzi un râset scurt.

Mortimer cel tânăr scăpă o înjurătură de ciudă. Mințea oare Alspaye, prins de frică în ultima clipă? Dar dacă-i așa, de ce mai venise? Sau era numai întâmplarea, întâmplarea absurdă pe care întemnițatul încercase toată ziua să și-o închipuie, și acum i se înfățișa sub acest chip?

— Totul e gata, my Lord, crede-mă, continuă Alspaye. Pulberea e­pis­co­pului pe care le-am vârât-o în vin a făcut minuni. Și fără ea erau beți turtă și nu-și dădeau seama de nimic. Acum, zac toți în neștire, ca morți. Funiile sunt pregătite, luntrea vă așteaptă. Dar n-am cheia.

— Câtă vreme mai avem?

— Santinelele n-ar putea să simtă ceva încă o bună jumătate de ceas. Au chefuit și ele înainte de a intra în schimb.

— Cine te însoțește?

— Ogle.

— Trimite-l să aducă un baros, un ic, o pârghie și apucați-vă să scoa­teți piatra din zid.

— Mă duc cu dânsul și mă-ntorc îndată.

Cei doi bărbați se depărtară. Roger Mortimer măsura timpul după bă­tăile inimii sale. Din pricina unei chei rătăcite!... Și acum ar fi de ajuns ca o santinelă, dintr-o pricină oarecare, să-și părăsească postul de veghe pen­tru ca totul să dea greș... Bătrânul lord însuși tăcea și i se auzea răsufla­rea întretăiată în fundul celulei.

Curând, o rază de lumină răzbi pe sub ușă. Alspaye se întorcea, cu bărbierul care aducea lumânare și scule. Se apucară să desprindă piatra din peretele în care zăvorul intra de două degete. Se sileau să-și înăbușe ciocăniturile; dar chiar și așa, li se părea că ecoul răsuna în tot turnul. Sfă­râmături de piatră cădeau pe jos. În cele din urmă, lespedea se surpă și ușa se deschise.

— Dă-i zor, my Lord, spuse Alspaye.

Chipul trandafiriu, în licăreala lumânării, era îmbrobonit de sudoare, și mâinile îi tremurau.

Roger Mortimer de Wigmore se apropie de unchiu-său și se aplecă pes­te dânsul.

— Nu, du-te singur, fiule, spuse Mortimer de Chirk; trebuie să scapi de aici. Dumnezeu să te aibă în paza lui. Și nu fi supărat pe mine pentru că-s bătrân.

Își apucă nepotul de mânecă și-l trase spre el, făcându-i somnul cru­cii pe frunte.

— Tu să ne răzbuni, Roger, mai șopti el.

Și, îndoindu-și spinarea, Roger de Wigmore ieși din celulă.

— Pe unde o luăm? întrebă el.

— Pe la bucătării, răspunse Alspaye.

Locotenentul, bărbierul și întemnițatul urcară câteva trepte, merseră de-a lungul unui coridor, străbătură mai multe încăperi întunecoase.

— Ești înarmat, Alspaye? șușoti deodată Mortimer.

— Am la mine pumnalul.

— E cineva, acolo!

Lângă zid, stătea un om pe care Mortimer îl zărise înaintea celorlalți. Bărbierul acoperi cu palma flacăra palidă a lumânării, locotenentul își tra­se jungherul din cingătoare, și tustrei încetiniră pasul.

În întuneric, omul rămânea nemișcat. Cu umerii și brațele lipite de zid, cu picioarele răscăcărate, părea că abia se poate ține să nu cadă.

— E Seagrave, spuse locotenentul.

Înțelegând că fusese drogat împreună cu oștenii săi, guvernatorul chior izbutise să se târâie până acolo și lupta cu o toropeală de neînvins. Vedea cum prizonierul său o șterge; își vedea locotenentul care-l trădase: dar gura lui nu reușea să scoată un sunet, picioarele refuzau cea mai mică mișcare, iar în singurul său ochi, sub o pleoapă ce se lăsa greoaie, puteai citi spaima de moarte. Locotenentul îi trase un pumn drept în obraz; capul guvernatorului se ciocni de piatra zidului, și trupul căzu mototol.

Cei trei oameni trecură pe lângă ușa deschisă a sălii de mese în care făcliile fumegau; toată garnizoana era acolo, adormită. Lungiți pe mese, prăbușiți pe bănci, întinși pe jos, arcașii sforăiau cu gura căscată, în pozi­ții caraghioase, de parcă un vrăjitor i-ar fi cufundat într-un somn de o sută de ani. Aceeași priveliște la bucătăriile luminate de jăratecul ce scânteia roșiatic sub cazanele de mâncare, și unde plutea un miros greu de untură arsă. Cantinierii gustaseră și dânșii din vinul de Aquitania în care bărbie­rul Ogle băgase somniferul; și zăceau, care sub butucul de tăiat carne, ca­re lângă raftul de pâine, care printre urcioarele golite, cu burta în sus și brațele desfăcute. Doar un cotoi mai mișca, ghiftuit de carne crudă, căl­când cu băgare de seamă printre mese.

— Aici, my Lord, spuse locotenentul ducându-l pe prizonier spre o că­mară folosită drept latrină și totodată hârdău în care se vărsau apele mur­dare din bucătarii.

Încăperea avea o ferestruică, singura deschizătură în zid dinspre par­tea asta, prin care ar fi putut trece un om.

Ogle aduse o scară de frânghie pe care o ascunsese într-o ladă, și tra­se mai aproape un scaun. Scara fu prinsă de pervazul ferestruicii; locote­nentul trecu cel dintâi, apoi Roger Mortimer, apoi bărbierul. Și după câteva clipe erau tustrei agățați de scară, lunecând de-a lungul zidului, la treizeci de picioare deasupra apei lucioase a șanțurilor. Luna nu se înălțase încă pe cer.

"Într-adevăr, gândi Mortimer, unchiu-meu n-ar fi putut niciodată s-o șteargă astfel."

O mogâldeață neagră se mișcă lângă dânsul, cu un foșnet de pene. Cuibărit într-un meterez, era un corb mare sculat din somn. Instinctiv, Mortimer întinse mâna, scotoci prin penele calde și dădu de gâtul pasării care scoase un țipăt lung, dureros, aproape omenesc; evadatul strânse din toate puterile, răsucindu-și mâna până simți cum trosnesc oasele corbului printre degete.

Stârvul animalului căzu în apă cu un pleoscăit.

— Who goes there[6]? răcni numaidecât o santinelă.

Și o chivără se aplecă dintr-un meterez, în vârful turnului clopotniței.

Cei trei fugari, agățați de scara de frânghie, se lipiră de zid.

"De ce am făcut asta? se întrebă Mortimer. Ce ispită neroadă m-a îm­pins? Ne pândeau și așa destule primejdii, de ce să mai stârnesc altele?"

Dar santinela, căreia îi venise inima la loc, văzând tăcerea din jur, își continuă rondul de noapte, și o vreme i se auziră pașii depărtându-se în întuneric.

Fugarii începură iar să coboare. În acest anotimp, apa din șanțurile cetățuii nu era prea adâncă. Cei trei bărbați își dădură drumul în apă, a­fundându-se până la umeri, și o luară de-a lungul temeliilor fortăreței. Ți­nându-se cu mâna de pietrele zidului roman, ocoliră turnul clopotniței, a­poi trecură șanțul silindu-se să nu facă prea mult zgomot. Taluzul era lu­necos, acoperit de nămol. Fugarii începură să-l urce cățărându-se de-a bu­șilea, ajutându-se unul pe altul, apoi, o dată ajunși sus, alergară, îndoiți de spate, până la malul fluviului. Acolo, o luntre îi aștepta, pitită în ier­buri. Doi luntrași stăteau gata, cu mâinile pe vâsle; un om înfășurat într-o mantie de culoare închisă, purtând pe cap o pălărie cu urechiere, ședea în spatele lor; acesta fluieră încetișor de trei ori; fugarii săriră în luntre.

— My Lord Mortimer, spuse bărbatul în mantie, întinzând mâinile.

— My Lord Bishop, răspunse evadatul făcând același gest.

Degetele sale atinseră nestemata unui inel spre care își plecă buzele.

— Go ahead, quickly![7] porunci prelatul celor doi vâslași.

Și vâslele tăiară apa.

Adam Orleton, episcop de Hereford, numit de papă în scaunul său îm­potriva voinței regelui și cap al opoziției clerului, reușise să înlesnească e­vadarea celui mai de seamă senior al regatului. Orleton e cel care pusese totul la cale, pregătise totul, îl ademenise pe Alspaye, încredințându-l că are să-și câștige dintr-o dată o înaltă situație în lumea asta și un loc în rai dincolo; tot el făcuse rost de narcoticul care cufundase în somn toată gar­da turnului Londrei.

— Treaba a mers bine, Alspaye? întrebă episcopul.

— Cum nu se poate mai bine, my Lord, răspunse locotenentul. Cât timp au să doarmă ăia?

— Două zile bune, fără îndoială... Am aici ceea ce făgăduisem fiecăru­ia din voi, spuse prelatul, arătând o pungă grea pe care o ținea sub manti­e. Și pentru domnia-ta, my Lord, am de asemenea banii de cheltuială, ba­rem cât e nevoie pentru câteva săptămâni.

În clipa aceea se auzi o santinelă răcnind:

— Sound the alarm![8]

Dar luntrea se și depărtase pe fluviu, și toate strigătele santinelei nu izbutiră să trezească oștenii din turn.

— Îți datorez totul, și mai cu seamă viața, îi spuse Mortimer episco­pului.

— Stai să te vezi mai întâi în Franța, răspunse acesta, și numai a­tunci vei putea să-mi mulțumești. Caii ne așteaptă pe celălalt mal, la Ber­mondsey. O corabie e tocmită, lângă Dover, gata să ridice ancora.

— Pleci cu mine?

— Nu, my Lord, n-am nici un motiv să fug. De îndată ce te voi vedea îmbarcat, mă întorc în eparhia mea.

— Nu ți-e teamă de ce ți s-ar putea întâmpla, după cele ce ai făcut?...

— Sunt slujitor al bisericii, răspunse episcopul cu un pic de ironie. Regele mă urăște, dar nu va îndrăzni să se atingă de mine.

Prelatul acesta cu vocea potolită, care flecărea în mijlocul Tamisei, tot așa de liniștit de parcă ar fi fost în palatul său episcopal, avea un curaj de­osebit, și Mortimer îl admiră sincer.

Vâslașii stăteau la jumătatea bărcii: Alspaye și bărbierul se instalaseră în față.

— Și regina? întrebă Mortimer. Văzut-o-ai în ultima vreme? E tot așa de chinuită?

— Regina se află deocamdată în Yorkshire, unde regele face o călătorie, ceea ce de altminteri ne-a ușurat mult treaba. Soția domniei tale...

Episcopul rosti ceva mai apăsat ultimele cuvinte.

— ...Soția domniei tale mi-a trimis deunăzi vești din partea ei.

Mortimer se simți roșind și fu recunoscător întunericului care-i as­cun­dea tulburarea. Își arătase îngrijorarea pentru soarta reginei, chiar îna­inte de a se fi interesat de ai săi și de propria sa nevastă. În aceste opt­spre­zece luni de temniță, nu se gândise oare decât la regina Isabelle?

— Regina îți dorește tot binele, urmă episcopul. Din banii ei, din puți­nii bani pe care bunii noștri prieteni Despenserii consimt să-i lase reginei, mi-a dat ceea ce-ți voi preda domniei tale ca să poți trăi în Franța. Cât des­pre celelalte, pentru Alspaye, pentru bărbier, pentru caii și corabia care te așteaptă, eparhia mea a făcut față cheltuielilor.

Își pusese mâna pe brațul fugarului.

— Dar ești ud leoarcă! adăugă el.

— Nu-i nimic, spuse Mortimer, aerul libertății are să mă usuce repe­de.

Se ridică, lepădă tunica și cămașa de pe dânsul, și rămase în picioare, gol până la brâu, în mijlocul bărcii. Avea trupul frumos, bine legat, cu u­meri zdraveni, cu spinarea lungă și vânjoasă; temnița îl slăbise, fără să scadă însă impresia de vlagă pe care ți-o dădea făptura lui. Luna care se ivise deodată, îl scălda într-o lumină de aur și-i scotea în relief pieptul.

— Prielnică îndrăgostiților și funestă pentru fugari, rosti episcopul, arătând luna. Bine că am plecat la timp.

Pe pielea și în părul său ud, Roger Mortimer simțea cum pătrunde ae­rul nopții, plin de mirosul ierburilor și apei. Netedă și neagră, Tamisa go­nea de-a lungul bărcii, iar vâslele stârneau stropi de aur. Malul celălalt se apropia. Marele senior se întoarse spre a privi pentru ultima oară turnul înalt, uriaș, rezemat de fortificațiile, de meterezele, de rambleurile sale.

"Ni­meni nu evadează din Turn..."

De mai multe veacuri, era întâiul prizo­nier care scăpase de acolo; își dădea seama cât de însemnată îi era fapta și cât de mare ocara ce-o aducea puterii regilor.

În urma lor, orașul adormit se profila în întuneric. De-a lungul celor două maluri și până la podul vegheat de turnurile sale înalte, se legănau încet catargele înghesuite, numeroase, ale corăbiilor Hansei din Londra, Hansei teutonice, Hansei pariziene a negustorilor pe apă, ale corăbiilor ve­nite din toată Europa, care aduceau postavurile fabricate la Bruges, ara­ma, catranul, smoala, cuțitele, vinurile de Aquitania, și din Saintonge peș­tele uscat, și încărcau acolo pentru Flandra, pentru Rouen, pentru Bor­deaux, pentru Lisabona grâul, pielea, cositorul, brânzeturile, și mai cu sea­mă lâna oilor englezești, cea mai bună din lume. Se recunoșteau după forma și poleiala lor marile galere venețiene.

Dar de pe acum Roger Mortimer de Wigmore se gândea la Franța. Se va duce mai întâi să ceară adăpost în Artois, vărului său Jean de Fien­nes... Își desfăcu larg brațele, cu un gest de om liber.

Iar episcopul de Orleton, căruia îi părea rău că nu se născuse nici fru­mos, nici mare senior, contempla cu un fel de invidie acest trup voinic, gata să sară-n șa, torsul acesta sculptat, bărbia mândră, strașnicul păr încrețit, toată făptura aceasta care va duce cu dânsa în exil destinul An­gliei.