Regii Regele de fier Maurice Druon volumul 1 carte de citit online serie
Aa
Prefață
Înainte de a semna romane istorice, abundente și dinamice, Maurice Druon se făcuse prețuit pentru vivacitatea analitică îndreptată în direcția marii finanțe, a politicienilor, a academicienilor, a armatei, a lumii saloanelor din preajma celui de al doilea război mondial. După câteva evocări de campanie, fostul combatant de pe Loire, apoi din Rezistență, era, la 30 de ani, Goncourt-ul anului 1948. Răsunătorul premiu i-l adusese Marile familii, operă în tradiția realistă a lui Balzac, Bourger, Martin du Gard. Era primul și cel mai temeinic volum al trilogiei Sfârșitul oamenilor, net superior celorlalte: "o frescă neagră a «elitei» franceze", "povestirea urni descompuneri sociale" care, cum observă Pierre de Boisdeffre "îmbracă o amploare aproape epică".
Cu Marile familii, radiografie a unor apariții dezumanizate, privite cu luciditate necruțătoare, prozatorul se angaja, împreună cu Robert Merle, cu Henri Troyat și alți protestatari, în bătălia noului realism, curent cu atât mai prețios cu cât se opunea nenumăratelor tendințe ducând spre absurd, spre contemplarea pesimistă a răului, spre esoterism, în esență spre fuga de real. Fondul etico-social al noului romancier se arăta, după experiența tragică a războiului, învestit cu trăsături progresiste. El afirma, în numele umanismului, simpatia pentru anonimi, respectul opiniilor, necesitatea colaborării între popoare. Unii vedeau în temeritățile limbajului său un revoluționar; altora le apărea mai spectaculos omul de lume, înclinat spre critică. Superficialitatea pătrunde în Voluptatea de a fi și în alte pagini, nu lipsite totuși de talent. Ironistul din Memoriile lui Zeus, ultima-i scriere, se redresează dând parodiei o funcție ascuțit demascatoare.
Cu ciclul Regii blestemați, întreprinzătorul Maurice Druon se lasă sedus de anvergura unor mari frământări politice, coborând în istoric până în secolul al XIV-lea. Documentarea de arhivă cerea însă eforturi îndelungi care au fost împărțite cu istoricul Pierre de Lacretelle, cu Georges Kessel și alții. Investigațiile în bibliotecile și arhivele pariziene, milaneze,londoneze sunt puse sub semnul respectului pentru adevăr. Și, dacă ar trebui să dăm audiență unei mărturii din Stendhal: "Te ia groaza când te gândești câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt", ar urma să vedem în romanul acesta, ieșit dintr-o colaborare, un model de reconstituire riguroasă.
Cu toată grija pentru exactitate, suntem departe de meticuloasă pregătire aperceptivă din Salammbô, capodopera lui Flaubert, ori de aceea pe care și-a impus-o Camil Petrescu în Danton și în evocarea lui Bălcescu. În Regii blestemați libertățile sunt numeroase, fantezia ducând la episoade neverosimile. Faptele sunt dirijate, nu o singură dată, după voința autorului, căruia îi convin loviturile de teatru, scenele tari, exagerările de tot felul. Se istorisește neted, cultivându-se anecdota fără preocupări de profunzime. Se urmărește, ca în balade, reliefarea esențialului prin simplificare. Se întâmpla, e drept, ca anecdota să fie mai semnificativă, mai elocventă decât multe imagini. În ansamblu verva, patosul, tonul viu fac bună figură de roman popular. Aceasta e formula la care s-a oprit Maurice Druon având în vedere exemplul înaintașilor și preferințele publicului larg. În felul lui, prozatorul e un om de acțiune, care se adresează altor oameni de acțiune, evitând complicațiile, simplificând pentru a degaja scena. Iar oamenii de acțiune, scriu nu din plăcerea de a scrie, ci pentru că au ceva de spus. De aici, imagini și expresii rezumative fericite. Și mai ales alunecarea grăbită a episoadelor, acțiunea însemnând mișcare.
Sunt, desigur, diverse modalități de reactualizare a trecutului, romanul fiind cu deosebire indicat pentru mari incursiuni și reconstituiri. Pe drumul de la istorie la roman circulă, cum este firesc, pe lângă personaje autentice, riguros istorice, numeroase figuri de ficțiune. Subjugat de respectul exactității și cronologiei, istoricul propriu-zis rămâne legat de arhaic. Amănuntul, pentru el, are valoare în sine, devenind uneori scopul ultim al unei activități. Vibrațiile lirice din opera istoricului Michelet, romanticul, erau privite de confrați cu rezerve. Evocând, artistul extrage semnificativul, dându-i, dincolo de constrângerile documentare, o interpretare estetică. În timp ce istoricul ordonează rațional, cauzal, dialectic, scriitorul aduce în plus sensibilitate, demonstrând întrucâtva rațiunea inimii.
Între principalele forme de evocare posibile, mai des întâlnite sunt trei: una din ele, înaintând laborios, cu tot felul de precauții, se dezvoltă pe temelia celor mai solide cercetări, opera fiind de fapt o restituire de aspect aproape științific; alta, nu ostilă supunerii la obiect, dar cu oroare pentru amănunt, resimțind o anumită jenă în arborarea erudiției, recurge la o diversiune, dând faptelor controlate cu răbdare fizionomia simplității, aerul de a fi fost inventate pe loc; o a treia, fie din lipsă de izvoare abundente, fie din scepticism față de documente, reține din totalitatea lor câteva direcții menite să sugereze o atmosferă. Scriitorul de tip intelectual, rațional se va opri la prima modalitate,exemplul lui Voltaire cu a sa Istorie a lui Carol al XII-lea fiind definitoriu. Scriitorului de tip realist îi va conveni să treacă peste amănuntele seci, erudiția fiind absorbită în fapte, în situații, ca la Tolstoi în Război și pace. Superficializarea, voită sau nu, a datelor în avantajul construcției cât mai personale va caracteriza paginile scriitorului de tip apăsat-imaginativ, Walter Scott de pildă dând, într-un timp relativ scurt, zeci de romane istorice bazate pe o pictură dacă nu foarte exactă, cel puțin extrem de vie.
Când Mihail Sadoveanu abordează istoria națională în Frații Jderi sau în Nicoară Potcoavă, capodopere la nivelul romanului istoric european, erudiția nu lipsește, dar nici nu e prea bogată, multe documente fiind pierdute. Scriitorul nu reconstituie riguros, ci evocă; prețioasă se dovedește nu atât arta gravurii pe porțiuni mici. Cât viziunea întregului. În Frații Jderi ne întâmpină povestirea în frescă, dar care nu e de loc superficială; întrucât interpretarea vine din adâncime, sintetizând, aducând senzația vieții reale. Punctele de plecare consemnate documentar sunt puține, însă artistul procedează asemenea unui paleontolog, care, pornind de la fragmente disparate, reconstituie profiluri de vietăți dispărute de zeci de milenii. Fantezia bazată pe cunoaștere întregește lacunele unor arhive devastate de împrejurări nefaste.
Pe lângă viziunea viitorului, se poate vorbi de o viziune a trecutului: o retroviziune. În această perspectivă retrospectivă, Maurice Druon extragi din filoanele vechimii mai puțin decât i se oferea.
Exemplele clasice, în literatură și artă, nu pot fi depășite lesne. Maurice Druon evoluează în dependența lui Walter Scott ― autorul lui Quentin Durward, al Contelui Robert de Paris, al Castelului periculos ― și a lui Alexandre Dumas-tatăl ale căror procedee sunt, firește, modernizate Imaginației psihologice și plastice, simțului scenic vizibil în valorificarea situațiilor dramatice li se adaugă sentimentul trecutului. Asemenea aptitudini se lovesc însă de un soi de ireverență pentru elaborarea înceată.
În ciuda interesului pentru documentare, se ajunge la o situație curioasă: informațiile foarte numeroase sunt solubilizate în prea mult lichid, apărând diluate. Scriitorul face genealogie, urmărește relațiile personajelor, dar furat de anecdotă nu-și păstrează timp pentru portrete. Tratarea rămânelasuprafață, în frescă, într-o stilizare care nu totdeauna pune în lumina complexitatea mobilurilor.
Deși tipul de roman pe care-l cultivă Maurice Druon reprezintă, ca orientare generală, un progres față de unele încercări ulterioare, acolo unde alții se mărgineau la simple constatări el aduce că factor pozitiv o atitudine. Naratorul nu e un martor rece, ci un participant, un critic al trecutului îndepărtat. Ceea cei lipsește lui Maurice Druon, căruia nu-i scapă contradicțiile epocii, e concepția generală științifică asupraproceselor istorice. Părțile nu sunt prinse în încheieturi, de aceea interpretarea de ansamblu suferă. Nu se ajunge la explicarea cauzelor reale pentru care centralizarea puterii, sub egida monarhiei, era imposibilă în secolul al XIV-lea. În mod eronat, unor fapte mărunte, întâmplătoare, li se atribuie un rol în determinarea marilor evenimente politico-sociale.
Drumul spre trecut, în compania scriitorului, rezervă, altminteri, momente interesante, fiind vorba de un ghid inteligent și talentat. Din peisajul vechimii, el degajează cu pricepere aspectele caracteristice, încât călătoria rămâne mereu antrenantă. Între mărturiile ce vorbesc de misterele evului mediu și fantezie, se face apel, pe rând, la fiecare din ele. "Omul de astăzi, când caută să-și reprezinte evul mediu, crede în general că are de îndeplinit un enorm efort de imaginație. Evul mediu i se pare o epocă sumbră, cufundată în tenebrele timpului, un moment al lumii în care nu era niciodată soare și în care trăiau o umanitate și societăți radical diferite de acelea pe care le cunoaștem. Or e de ajuns să deschidem ochii asupra universului nostru, e destul să citim în fiecare dimineață ziarele: evul mediu e la ușa noastră; persistă alături de noi și nu numai prin câteva vestigii monumentale; e de cealaltă parte a mării care înconjoară țărmurile noastre, la câteva ore de zbor..."
Cu asemenea convenții geografice, pătrundem în trecut, pentru a reface biografiile unor "regi blestemați". Trecutul pare desprins din stampe de epocă, din gravuri în lemn povestind sobru, din sălile de arme cu amintiri războinice. Din portrete vechi, atârnate pe ziduri de piatră ne privesc figuri arhaice. Toate acestea respiră și vibrează imperceptibil, după lungi veacuri de imobilitate. Întâmplările tragice și adesea ignobile din Regele de fier și volumul următor Regina sugrumată, s-au petrecut de mult: în 1314-1315.
Îngăduindu-și libertăți, Maurice Druon urmează, în unele privințe, exemplul lui Al. Dumas-tatăl, pentru care istoria devine un pretext: "Un cui de care e agățat tabloul". Evocatorul "regilor blestemați" se ridică deasupra datelor exacte, deasupra personajelor care "au existat realmente" și al căror arbore genealogic este întregit cu trimiteri istorice, pentru a face un salt din istorie în poezie. Epoca reînvie în tablouri de curte, dar și în manifestări populare, în piețe publice, în semiobscuritatea catedralelor, între zidurile temnițelor, în cavalcade mândre, dar și în suplicii, teribile, în culisele bisericii, în secretele cămătarilor, în uneltirile politice, nimic din ceea ce ar putea proiecta o lumină nefiind lăsat deoparte. Prinții, conții, seniorii se întrec în construcții de palate, în petreceri și fast. Ceea ce se făcuse la Westminster se făcuse și la Paris. La curtea Franței se desfășoară un luș Insultător, cheltuindu-se pentru un singur tournoi atât cât ar fi fost de ajuns pentru a îndestula existența pe un an tuturor flămânzilor dintr-un comitat. Bărbații sunt împodobiți cu mai multe bijuterii decâtfemeile. La Londra, călătorul străin se îndreaptă cu uimire de la coloanele clădirilor monumentale la cocioabele "cu pereții înnegriți și ulicioare murdare, pe care treceau femei sfrijite cărând poveri grele în spinare, copii zdrențăroși și oșteni cu înfățișare jalnică". La Roma, un răzvrătit, Cola di Rienzo, se va pune în fruntea maselor populare, devenind în 1347, căpitan și tribun al poporului. Pe străzile meșteșugărești ale Parisului, înguste, întunecoase și aglomerate, printre țesători, șelari, tâmplari, cărbunari, armurieri, foiesc într-o mișcare confuză mușterii și privitori. În alte străzi, cu uși și ferestre bine ferecate, pot fi văzuți escroci, zarafi, neguțători. În piețele mai largi, cu aspect pitoresc de bâlci, dau reprezentații șarlatani; curioșii se adună lingă astrologi și vrăjitori. Un tânăr bun de gură, lângă o tarabă, își recomandă gălăgios marfa: niște batiste, a căror întrebuințare nu era cunoscută încă. "Lucrurile acestea frumoase nu-s oare făcute chiar pentru nasurile înălțimilor-voastre?" Se vorbește despre templieri ale căror imense averi fuseseră confiscate spre a redresa tezaurul secătuit al lui Filip cel Frumos. Mulțimea comentează ironic. "Lupii trebuie lăsați să se sfâșie între ei; în vremea asta, barem n-o să ne sfâșie pe noi." Charles de Valois, fratele regelui, a susținut pe guelfi împotriva ghibelinilor, a pustiit Florența și a exilat de acolo pe "un poetaș care făcea stihuri politice, numit Dante" merite pentru care papa l-a numit conte de Romagne. La Florența, Giotto picta în frescă viața lui Francesco d'Assisi. Memoriile navigatorului Marco Polo, relatând despre călătoria în Orientul Îndepărtat, începeau să circule pretutindeni.
Contrastele sociale sunt imense, încruntatul Filip a pus să se zidească lingă Notre-Dame, spre a înfrunta catedrală, un nou palat regal "somptuos și trist": "Colo casa Domnului, ici casa regelui". Mica nobilime de țară trece printr-o criză gravă. "Toată averea unora ca de-alde noi, mici moșieri, sunt șerbii noștri și munca șerbilor noștri. Cum am putea aștepta ca ei să ne hrănească, atunci când nici ei n-au ce mâncă și vin să moară la ușa noastră, cerând de-ale gurii?... Pământul nu face doi bani". Foametea face ravagii, oamenii bătându-se în jurul stârvurilor. Morile au amuțit, pe câmpii umblă fantome, mame înnebunite leagănă cadavrele copiilor. Disperați, țăranii atacă proviziile mănăstirilor.
Războaiele și molimile de ciumă întrețin o senzație de spaimă cronică. În sate singuratice au fost adunați leproșii, de care toți se depărtează îngroziți. Exigența e pusă sub semnul efemerității. Călugării filozofi alcătuiesc culegeri de maxime, elogiind sărăcia (Thesaurum pauperum), alții se dedau experiențelor de alchimie (Arta transmutației), alții fac speculații ermetice (Elixirul filozofilor).
Pentru că dezolarea se întinde, pentru că spectrul morții obsedează, iar predicile din amvon anunță zilele mâniei, bogații caută ca revers satisfacția clipei: frenezia erotică, ospețele copioase, anecdotele desantate. Dintre nobili și căpitani, unii nu știu să citească, alții desconsideră erudiția.
Cufundat în uitare și tristețe, poporul așteaptă. "Dar cine îi cere poporului să aibă vreo părere? Cine îl întreabă ce crede?"
Într-un decor ca acesta, peste mulțimile neluate în seamă se duce o luptă aprigă pentru putere. Filip cel Frumos a zdruncinat supremația papală, instalând la Avignon un papă la ordinele sale. Pe seniorii turbulenți i-a redus la tăcere, lucrând metodic, perseverent la consolidarea unui stat centralizat. Voința neîncovoiată, eprima trăsătură a portretului. În privirea imobilă și glacială se citește disprețul. Culoarea ochilor nedefinită, între cenușiu și albastru-pal "seamănă cu gheața iazurilor ist diminețile de iarnă". Înstrăinat sufletește de oameni, regele se delectează cu animalele, între rege și acestea fiind "o înțelegere imediată, tainică, tăcută". Spre deosebire de oameni "câinii n-aveau frică de el".
El e regele de fier, impenetrabil, abstract, inuman.
Pleoapele lui nu clipesc. El pare absent din lumea asta, inaccesibil, ireal. "Nu știe decât să privească oamenii fără să spună nimic. Nu-i nici om, nici fiară, e o statuie..." În sala de judecată, îndeplinind "o slujbă cumplită", plutește parcă în înălțimi "pătruns de învățătura bunicului său, sfântul Ludovic", încredințat că reprezintă justiția divină. În familie, solitar, nu arată nici durere, nici duioșie. Fiica sa, regina Isabela a Angliei, e nefericită: regele Eduard preferă desfătările intime cu bărbații. Cu răceala marmoreană cu care contemplă "orice făptură omenească", fie și propriul copil, regele de fier tace îndelung. Fericirea? Repetă el apoi sentențios... "În ce stă oare fericirea, fata mea, dacă nu în a fi vrednic de soarta ce ți-e dată, în a învăța să zici întotdeauna «da» lui Dumnezeu... și adesea «nu» oamenilor?... Eu nu te-am măritat cu tiu bărbat, zise el, ci cu un rege."
Cruzimea constituie, de altminteri, o trăsătură comună seniorilor, marilor demnitari, până și prințeselor. De-abia trecuți de vârstă în care se distrau "smulgând aripile muștelor", deveniți dintr-o dată atotputernici, ei puteau să se amuze "smulgând capul oamenilor". Astfel, "prea tineri pentru a se teme sau a-și imagina moartea, nu ezitau s-o împartă în jurul lor". Intrigile, machiavelismul, egoismul se împacă foarte bine cu ireverența fața de oameni. E o întrecere în cinism, în viclenie și tenacitate. Disimularea devine o condiție de reușită.
Pentru îndeplinirea voinței regelui, nici un mijloc de spoliere nu-i prea odios. Servii erau "nici mai mult, nici mai puțin decât animale". Au fost eliberați din această stare acei care au putut să plătească favoarea cu prețul muncii de-o viață. Bancherilor italieni, așa numiții "lombarzi", constituiți într-o companie cu ramificații în Franța și Anglia, le-au fost stoarse, pentru a nu fi expulzați, sume imense, împotriva templierilor s-a pus la cale o persecuție răsunătoare, cu scopul de a le anula prestigiul.
Legenda templierilor participanți la cruciade impresiona. "Numele de templier era pe atunci de ajuns ca să evoce meleaguri depărtate și fapte de vitejie, corăbiile cu pânzele umflate îndepărtându-se spre Orient, țările în care cerul e veșnic albastru, galopul călăreților prin nisip, comorile Arabiei, prizonierii răscumpărați, orașele cucerite și prădate, cetățile ca scări uriașe zidite la marginea mării. Se povestea chiar că templierii aveau porturi tainice, de unde se îmbarcau pentru continente necunoscute."
Constituiți de două secole într-un ordin cavaleresc, intrând în posesiunea unor bogății care atrăgeau privirile, foștii cruciați dispuneau de o autoritate ce nu se voia subordonată regelui. Conflictul izbucnește, la început surd. Conducătorii ordinului, Jacques de Molay, mare maestru, și Geoffroy de Charnay, preceptor de Normandia, sunt întemnițați în propria reședință a ordinului: la Temple, unde, grație supliciilor, li se smulge mărturisirea "tuturor crimelor din lume". Tezaurul templierilor e transferat la Louvre. Sinistrul sfetnic regal Guillaume de Nogaret adună, crud, false dovezi acuzatoare. După șapte ani, capii ordinului sunt supuși unui simulacru de judecată și sortiți rugului.
Câteva scene care dezvăluie urzelile Inchiziției, de acord cu regele, sunt printre cele mai expresive din roman. E drept că figurile celor torturați apar ca într-o pâclă a depărtării, fantomatice, șterse. E drept, de asemenea, că înfruntarea dintre Jacques de Molay și tribunalul ecleziastic la Notre-Dame, sub bolțile sonore, are ceva teatral. E o punere în scenă cu marc spectacol, în prezența regelui, a miniștrilor, a cardinalilor. Fiecărui cap de acuzare îi urmează de partea cealaltă o retractare. "Retrag tot ce-am spus! Zise marele maestru... tot ce am spus...", răspunse vuind catedrala întreagă.
Fie și în linii mari, Maurice Druon tinde să combată falsa interpretare a cruciadelor ca expresie a impulsurilor mistice, a tenebrosului medieval, întrebările asupra sensului istoriei sunt lotuși rare, prioritatea revenind faptelor. Ce motive au determinat complotul împotriva templierilor? De ce toată această luptă spectaculoasă împotriva unor figuri ținute până atunci în mare cinste? Cavalerii fiind potoliți, nu mai trebuiau trimiși peste mări pentru a-și cheltui flăcările. De cruciade, nu mai era nevoie, căci, cum remarcă primul ministru Marigny, "marele comerț și trafic care se făcea îndărătul flamurilor credinței" continua să fie o realitate laică. Acuzațiile de erezie urmăreau altceva: ruinarea unei forțe. Aurul templierilor, acumulat prin silnicii și jaf, reprezenta o realitate de care monarhia prea credincioasă înțelegea să profite.
Întreg sistemul medieval se sprijină pe interese de castă și teroare. Tribunalul ecleziastic nu-i decât un instrument care nu judecă oameni, ci interese: "Nu era vorba decât de principii". Rugul face parte din decorul familiar, constituind o caracteristică a practicii politice. Prada flăcărilor, conducătorii templierilor par a demonstra prin decăderea loratotputernicia regală, însă cu ultimele forțe Jacques de Molay scandează blesteme care răspândesc în mulțime neliniște și superstiții. Încă o dată, prozatorul se complace cu insistență în scene tari, de efect teatral. "Mulțimea încremenită amuțise.: S-ar fi zis că acolo, sub ochii ei, era ars pe rug un profet nebun. Chipul încins de vâlvătăi al marelui maestru era întors spre pridvorul regal. Și glasul înfricoșător se auzi iar:
— Papă Clement... și tu, cavaler Guillaume de Nogaret... și tu, rege Filip... mai înainte de un an, vă chem să vă înfățișați la judecata lui Dumnezeu ca să vă primiți acolo pedeapsa cuvenită! Fiți blestemați! Blestemați! Blestemați cu toată seminția voastră până la al treisprezecelea neam!"...
Marguerite de Bourgogne, soția fiului mai mare al regelui, și Blanche de Poitiers, căsătorită cu al treilea fiu al lui Filip, s-au lăsat antrenate într-o dragoste extraconjugală. Seducătorii și tinerele sunt torturați cu sălbăticie, adulterinele fiind silite. Să asiste apoi la* executarea temerarilor amanți: "Numiții Gautier și Filip d'Aunay, călcându-și cinstea și trădând legământul de credință feudală față de persoane de sânge regesc vor fi jupuiți de vii, trași pe roată, scopiți, după care li se va tăia capul și vor fi puși în ștreang, acestea în dimineața zilei ce va urma celei de azi. Astfel a judecat preaînțeleptul, preaputernicul și preaiubitul rege."
Sub înrâurirea filozofiei ecleziastice, imaginea morții era opusă ca un memento pesimist bucuriei de a trăi. Din amvon, preoții vesteau iluzorii fericiri postume, moartea devenind o condiție a eliberării de dureri. Scheletul morții, în dans macabru, sculptat în piatră la intrarea în marile catedrale, exprima simbolic inutilitatea eforturilor. În împrejurări psihologice ca acestea, existența era sistematic îmbibată de resemnare și tristețe. "Căci, în veacurile acelea când mulți prunci mureau în leagăn, iar dintre femei o jumătate în durerile facerii, când molimile secerau oamenii în floarea vârstei, când rănile nu se vindecau decât rareori, când plăgile nu se închideau de fel, când biserica te învăța să fii mereu cu ghidul la moarte, când statuile din altare arătau cadavre mâncate de viermi, și când fiecare simțea de-a lungul întregii vieți că-și duce propriul său leș, ideea morții era obișnuită, familiară, firească..."
Toate acțiunile regelui sunt orientate în sensul consolidării puterii absolute; toate acțiunile bisericii catolice vizează recucerirea puterii pierdute. Ciocnirile între cele două principii, cel secular și cel etern, sunt când mai vizibile, când mai voalate. Îndărătul conveniențelor se pun la cale fărădelegi și turpitudini.
Interesele regatului și cele ale credinței sunt puse mereu în corelație, însă, straniu, legătura o face otrava, pumnalul, aurul corupător. În numele "rațiunii de stat", formulă elastică servind cauze personale, răzvrătiții sunt "urmăriți, martirizați, executați". Paradoxal, asasinatul devine simbolul puterii: "Morți în timpul interogatoriilor, morți în temnițe, morți pe rug, morți pe roată..." Gloriile sunt scurte. Înfiorătorul Nogaret, suflet de "plumb și fier", fanatic al "legii", cade sub legea otrăvii; papa Clement, care a ratificat suprimarea templierilor, moare îngurgitând un preparat ucigător: pulbere de smarald; câțiva regi vor fi suprimați curând cu aceleași mijloace.
Întemnițate într-o fortăreață pustie, supuse umilinței și foamei, nurorile regelui îndură o penitență cumplită. Nici o licărire de umanitate nu moaie inimile. În înțelegere cu Charles de Valois, infatuat și fantast, sadicul conte Robert d'Artois înlesnește sugrumarea frumoasei Marguerite de Bourgogne, pentru ca, rămas văduv, mărginitul Ludovic să-și poată alege o altă regină. Aceiași intriganți duc la înlăturarea lui Marigny, fostul sfetnic al lui Filip.
Precum se vede, crimele se țin lanț. Meditând asupra tristelor realități, dizgrațiatul Marigny, care-și petrece ultimele zile în celula răposatului Jacques de Molay, templierul, face, agonizând, un bilanț tulburător.
"Templierii se îndepărtaseră de rostul lor; ei se abătuseră de la slujirea creștinătății pentru a nu se mai îndeletnici decât de camătă; stricăciunea se strecurase în rândurile lor; dintr-aceasta li se trăgea blestemul și drept era să fie nimiciți. Dar spre a le veni de hac templierilor, l-am pus în scaun de arhiepiscop pe fratele meu, care era ambițios și mișel, într-adins ca să-i osândească pentru fărădelegi născocite; nu e deci de mirare că fratele meu s-a întors împotriva mea și m-a trădat atunci când ar fi putut să mă scape. N-am de ce să-i port pică; eu sunt cel vinovat... Negreșit, ar fi fost bine pentru Franța să avem un papă francez; dar pentru că acest papă, ca să se poată alege, se înconjurase de cardinali alchimiști, lacomi viu de virtute, ci de aurul pe care voiau să-l fabrice, el a murit înghițind pulberea de smaralde ce i-au vârât-o pe gât cardinalii săi. Pentru că Nogaret chinuise prea mulți nevinovați ca să scoată de la dânșii mărturisirile pe care le voia și pe care le credea necesare binelui țării, vrăjmașii lui au sfârșit prin a-l otrăvi... Pentru că Marguerite de Burgundia fusese măritată din interese politice cu un prinț pe care nu-l iubea, dânsa a trădat căsătoria, pentru că a trădat, a fost descoperită și întemnițată. Pentru că am ars scrisoarea, care i-ar fi putut reda libertatea regelui Ludovic, am dus-o la pieire pe Marguerite și în același timp mi-am urzit mie însumi pieirea... Pentru că Ludovic a pus s-o omoare, aruncând crima în spinarea mea, ce se va întâmpla cu dânsul? Ce se va întâmpla cu Charles de Valois, care, în dimineața asta, pune să mă spânzure pentru nelegiuiri ticluite? Ce se va întâmpla cu Clémence a Ungariei dacă, pentru a fi regina Franței, primește să se mărite cu un ucigaș?... Chiar atunci când suntem pedepsiți pentru vreo vină născocită, există întotdeauna o cauză adevărată a pedepsei care ne lovește."
La 47 de ani, Filip cel Frumos murea lăsând în locu-i pe neajutoratul Ludovic al X-lea. Fără voința de fier a tatălui, neavând nici măcar masca aceluia, el e o umbră șovăitoare. Făcut să fie condus de alții, își ia "mașinal" poza de stăpân, pentru a-și uita îndată rolul. Bicisnic, înșelat, pătimaș, își exercită puterea cu toată lipsa de măsură. Sadic, meschin și ridicol, nu dispune de imaginația marilor scelerați. "Dar mă vor iubi ei vrând-nevrând, iar dacă nu mă vor iubi, am să fac astfel că au să tremure de frică văzându-mă și-au să strige «. Ura», ca și cum n-ar mai putea de dragul meu."
Fraza similară atribuită de Costache Negruzzi Lăpușneanului exprima energic esența unei conduite politice. Aceea a lui Ludovic apare muiată în pulbere, mărturie a neputinței.
Favorizând asasinarea fostei sale soții, Ludovic își dă pe față instinctele criminale. Repudiindu-și copilă, tatăl denaturat se arată într-o jalnică decrepitudine. Culcându-se cu lenjereasa palatului, în chiar noaptea înmormântării tatălui, ireverența devine nebunie. În el, orice afirmație se învecinează cu o negație: "Era rege și nu știa cian să domnească; era om și nu știa cum să trăiască; era însurat și nu avea soție."
Cu tot disprețul pentru oameni, Filip cel Frumos înțelesese să utilizeze pe unii exponenți ai burgheziei incipiente împotriva nobilimii. Enguerrand de Marigny, burghez normand, devenit prim sfetnic regal, oferea regelui "sprijinul unei clase care, dezvoltându-se, dobândea conștiința importanței sale". Marigny reprezenta progresul, concretizat în centralizarea puterii, unificarea monedei și administrației, separarea puterii civile de autoritatea bisericii, pacea cu vecinii, pacea internă, mărirea producției și a schimburilor și altele ca acestea. Charles de Valois susținea tacit sau pe față ambițiile feudalilor, disprețuind pe Marigny pentru politica ostilă nobilimii, pentru originea modestă, pentru că ajunsese un alter ego al regelui. Ușuraticul prinț de sânge regal încarna "trecutul neîntrerupt", în care, perspicace, regele, fratele său, nu mai credea.
Pozițiile se delimitează tot mai clar între cele două clase, Ludovic, neajutoratul, lăsându-se dominat de feudali. Autoritatea centrală se dezagregă; seniorii sunt liberi să se războiască între ei, să bată monedă, să creeze noi vasali; burghezii și țăranii liberi nu mai pot solicita decât cu greu justiția regală. Biserica redevine arbitrul suprem.
În competiția dintre, pașa" de Valois și "marele vizir" Marigny, acesta din urmă nu rezistă. Însă suprimarea lui Marigny nu însemna suprimarea puterii burgheziei.
Opulența seniorilor nu face față luxului, risipei, ambițiilor crescânde. Îndărătul fastului se ascundea, o lepră: banul". Titlul fabulos de împărat al Constantinopolelui, adus ca dar de nuntă lui Charles de Valois de o Courtenay, nu înșela pe nimeni, în Orient stăpânind Paleologii. Pe Charles îl tortura dorința de a fi rege al Franței. Sau cel puțin să
conducă din umbră pentru a și reface averea. Bănci! E lombarzilor sunt mai puternice decât intrigile acestui aventurier megaloman, câte va lăsa urmașilor din dinastia Valois "câte o trăsătură a firii sale de nebun". Efigia bancherului Spinello Tolomei, ales de confrații lui căpitan general al companiilor lombarde din Paris ("frumos titlu care n-avea nici o semnificație militară, dar dădea deținătorului o putere mai sigură decât aceea a unui conetabil") e tot mai frecvent invocată de seniori. Căci iscusitul lombard controlează ocult o treime din operațiile bancare ale Franței. Nepotul lui Tolomei, Guccio Baglioni, figură prea caligrafică, un fel de june-prim, are un rol între curtea Franței și aceea a Angliei. Și tot el mijlocește la Napoli căsătoria lui Ludovic cu Clémence a Ungariei.
Banul nu egalează încă titlurile de noblețe, dar, indirect, le domină. Prin intermediul aurului, diferențele sociale se atenuează treptat. Surâzătorul Guccio, acest gentilom în devenire, al cărui fiu va fi pretendent la tronul Franței, se arată ofensat de înfumurarea celor de sus, el gândind deocamdată ca un burghez. "Oamenii aceștia au niște mari aere studiate, dar de loc maniere din inimă și dau cu piciorul celor mai alese devotamente. Nu-i de mirare că sunt atât de rău iubiți și atât de bine trădați".
În fond, lupta pentru putere, indiferent că-și ia ca paravan binele regatului, ori cauza religioasă, urmărește acapararea de bunuri. Acumularea primitivă a început de mult; acum băncile dau impuls capitalului care se adună în mâini puține. Ascensiunea rapidă a ministrului Marigny n-a fost rezultatul unor mari virtuți, iar fratele său, arhiepiscopul, traficant de valori, nu uită să i-o reamintească. "De unde ți-a venit averea? De la ce evrei jupuiți? De la ce templieri pârjoliți? N-am făcut decât să te imit."
Alte întâmplări sumbre, până în 1343, întregesc profilul epocii. Tehnica vindictei atinge culmea în această etapă prerenascentistă. În Otrăvurile coroanei, dragostea și moartea se îmbină. După optsprezece luni de la ceremonia nupțială, Clémence a Ungariei își începe văduvia. Ludovic al X-lea a fost asasinat. Succesorul său, Filip al V-lea, va avea aceeași soartă. Rivalitățile între casele de Valois, de Navara și dArtois se adâncesc. În Anglia, opoziția baronilor față de monarhie e înlesnită de dragostea Isabelei pentru lordul Roger Mortimer. Triumfă Legea masculilor. Agitând subteran, templierii tăinuiți determină pe sute de mii de tineri între 15 și 20 de ani să-și lase căminele și să pornească într-o aventură bizară. "Păstorașii" sunt cuprinși de im vânt al nebuniei: pradă, ucid, se dedau dezmățului. Orașele asaltate trec prin momente de panică, falșii cruciați pustiind totul. Al treilea fiu al lui Filip cel Frumos, Carol al IV-lea, mediocru și arogant, cade la timp. Isabela s-a răzbunat, dirijând îndemânatic detronarea nedemnului ei soț Eduard. Lupoaica Franței nu-și dezmințea tatăl, "regele de fier". Ambiția și intrigile, sperjurul și spada favorizează noi acțiuni sângeroase. Crinul și leul (Franța și Anglia) se angajează în pustiitorul război de o sută de ani. Într-un epilog la al șaselea volum (1354-1362) se consemnează sfârșitul principalilor eroi.
După cel de al doilea volum; narațiunea ia un ritm grăbit. Anecdota consistentă ține locul epicului. Stilul simplu de xilografie și stilul familiar se întâlnesc, îmbinându-se pe aceeași pagină. Dialogul e mereu viu, volubil, nepretențios. Maurice Druon scrie cu dezinvoltură, trecând de la atrocități la idilic, de la obscen la virtute, de la frenezie la reflecție. Iar reflecțiile sale pledează pentru rațiune și progres. Între oamenii din popor sunt unii, cu merite deosebite, care intră în istorie pentru că ați contribuit la înfăptuirea ei. Eternitatea aparține, de drept, poporului. Adevărul acesta sună lapidar: "Națiunile nu mor niciodată cu moartea oamenilor, oricât de mari vor fi fost ei..."
Un surâs ironic punctează din loc în loc expunerea. Ironia prețuiește uneori cât un comentariu explicativ. Începând cu titlul ciclului, Regii blestemați, atitudinea prozatorului este limpede, concretizându-se explicit în sarcasm tăios față de o instituție sortită dispariției inexorabile.
"Istoria e un roman care a fost..."
Edmond și Jules de Goucourt
"Te ia groaza când te gândești câte cercetări trebuie făcute pentru a afla adevărul asupra celui mai neînsemnat amănunt."
Stendhal
PERSONAJELE PRINCIPALE
Regele Franței:
- Filip al IV-lea, zis Cel Frumos, 46 de ani, nepot al sfântului Ludovic.
Frații săi:
- Monseniorul Charles, conte de Valois, împărat cu numele al Constantinopolei, conte de Romagne, 44 de ani.
- Monseniorul Ludovic, conte d'Evreux, în vârstă de vreo 40 de ani.
Fiii săi:
- Ludovic, rege al Navarei, 25 de ani.
- Filip, conte de Poitiers, 21 de ani.
- Charles, 20 de ani.
Fiica sa:
- Isabelle, regina Angliei, 22 de ani, soția regelui Eduard al II-lea.
Nurorile sale:
- Marguerite de Burgundia, de vreo 21 de ani, soția lui Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, nepoată a sfântului Ludovic.
- Jeanne de Burgundia, de vreo 21 de ani, fiică a contelui palatin al Burgundiei, soția lui Filip.
- Blanche de Burgundia, sora sa, ca la vreo 18 ani, soția lui Charles.
Miniștrii și consilierii săi:
- Enguerrand le Portier de Marigny, 49 de ani, locțiitor al regelui și, cum ar veni azi, prim-ministru.
- Guillaume de Nogaret, 54 de ani, păstrătorul sigiliilor statului, adică ministru de justiție.
- Hugues de Bouville, mare șambelan.
Spița d'Artois, coborâtoare dintr-un frate al sfântului Ludovic:
- Robert al III-lea d'Artois, senior de Conches, conte de Beaumont-le-Roger, 27 de ani.
- Mahaut, mătușa sa, de vreo 40 de ani, văduva contelui palatin al Burgundiei, contesă d'Artois, pair al Franței, mama prințeselor Jeanne și Blanche de Burgundia și vară a Margueritei de Burgundia.
Templierii:
- Jacques de Molay, 71 de ani, mare maestru al Ordinului templierilor.
- Geoffroy de Charnay, instructor al templierilor din Normandia.
- Evrard, fost cavaler templier.
Zarafii:
- Spinello Tolomei, bancher din Sienna, așezat la Paris.
- Guccio Baglioni, nepotu-său, de vreo 18 ani.
Frații d'Aunay:
- Gautier, fiul cavalerului d'Aunay, de vreo 23 de ani, scutier al contelui de Poitiers.
- Filip, frate-său, de vreo 21 de ani, scutier al contelui de Valois.
Familia Cressay:
- Doamna Eliabel, văduva seniorului de Cressay, de vreo 40 de ani.
- Pierre și Jean, fiii săi, de 20 și 22 de ani.
- Marie, fiica sa, de 16 ani.
Alții:
- Jean de Marigny, arhiepiscop de Sens, frate mai mic al lui Enguerrand de Marigny.
- Beatrice D'Hirson, primă domnișoară de onoare a contesei Mahaut, de vreo 20 de ani.
