Regina de abanos
Aa
1
„Am senzația copleșitoare ca m-am întors în vreme, undeva în triasic. Abundența vegetală atinge luxuriantul. Totul este creat sa anihileze omul. Voința. Rațiunea. O explozie a forțelor telurice, iraționale. Palmieri giganți, în coroanele cărora turuie asurzitor mii de papagali vopsiți strident. Manghierii tufoși și eschinomenii își întrețes ramurile cu ferigile uriașe, lianele, ghimberii și balsamodendronii. Orhidee violete și mimoze de iasmin îmbălsămează aerul suprasaturat de umezeală. Am senzația fizică a forței de gestație în care ecuatorul își plămădește viața. Dincolo, pe celălalt mal, pădurea virgină. Sumbră. Tăcută. Într-o lumină sepulcrală. Sicomori pe care ard flori de jeratic. Accacias. Palmieri. Arbori de eben și acaju, totul în etaje până dincolo de optzeci de metri. Terifiant. Zdrobitor. Opacul sumbru al semiobscurității tainice în care fermentează materia. Cald. Căldură umedă, înăbușitoare, grea, toropitoare… Poate sunt tentat să abandonez. Să mă abandonez. În câteva ore humusul, rădăcinile, furnicile vor desăvârși ceea ce încearcă să facă pădurea de câteva săptămâni.”
Ștefan Bogdan închide carnetul. Și-l vâră în buzunarul umed al bluzei tropicale. Își consultă cronograful… Mai sunt încă zece minute. Nu-i este sete. Nu-i este foame. Totul i se pare de o nemaipomenită iraționalitate. Este singur, absolut singur, pentru că Old Ferguson abia își pune pe drum echipajele, cât despre Olivier Coppè, vânătorul liber din savana… Olivier Coppè nu iubește pădurea virgină. Așteaptă ca totul să se-ntâmple în savană, ori în pustiu, ori la Dar Fur.
― Asta înseamnă să urmărești doar efectele, Olivier Coppè, mârâie omul rezemat cu spatele de trunchiul palmierului.
Lumina zilei se filtrează prin frunziș, închegându-se într-o apă tulbure, vâscoasă.
― Mai sunt șase minute, bodogăne Ștefan Bogdan și are acut sentimentul izolării, care i-a creat, prin compensație, obiceiul de a bodogăni… în definitiv, de milenii, umblăm în turme, mârâie… Nu pot așa, dintr-odată… Tu mă-nțelegi Sefuwa.
― Te-nțeleg și te aștept, Tuha-Mohora, îi răspunde Sefuwa.
Ștefan Bogdan tresare. De fapt nu era ora când trebuia să intre în legătură cu Sefuwa. Probabil, acolo, pe malurile stâncoase ale lacului Tana, înțeleptul a presimțit ceva. De milenii, într-o forma sau alta, oamenii și-au ucis prorocii. Fie prin ignoranță. Fie prin altceva, mai palpabil. Rugul, ori securea călăului, ori dogmele.
― Cercetează spre vest și ascultă…
Gândul, ideea, reprezentarea ei precisă în cuvinte și parcă tonalitatea, timbrul vocii lui Sefuwa i se imprimă inconștient cu o claritate deosebită. Ștefan Bogdan se răsucește până când acul busolei de mână, în prelungirea frunții, indică vestul. Își împietrește coloana vertebrala. După câteva minute, trupul omului are rigiditatea fibroasă a trunchiului de care s-a rezemat.
2
La început este necesar să se ia în stăpânire. Toate întâmplările de până acum par doar iraționale. O cauzalitate inteligentă l-a dus din întâmplare în întâmplare până sub sicomorul uriaș al lui Sefuwa. Să fie Sefuwa inițiatorul pe care-l presimțise încă înainte de chemarea lui „Antischavery”, secția O.N.U. a Interpolului? Face un efort să elimine orice gând străin. Să-și curețe creierul de orice activitate. Înainte de a se putea obiectiva, spiritul lui occidental, ortodox, suspicios îi imprimă gândul: Sefuwa este oare maestrul total, capătul drumului pe care-l urcă parcă de-o veșnicie, sau este doar o treaptă?!
E obosit. Coborârea cu caiacul, singur, peste repezișurile Nilului superior, l-a extenuat. Old Ferguson vine din interior, pe unul din afluenții ăștia leneși, netrecuți pe nici o hartă. Se deconectează. Repetă în șoapta cuvintele vedice ale marelui zeu hindus Indra:
„Eu sunt Prana… Prana este viața”.
Știe că dincolo de curenții biochimici, de tot ce aajuns până astăzi în cunoștința științei, vechii indieni credeau în acest fluid de o sublimă frumusețe, în țesutul căruia se dezvoltă ființa, fără de care n-ar exista decât aglomerări de celule.
„Eu sunt Prana… Prana este viața”, șoptește și dintr-odată, intrând cu o claritate extremă în transa supralucidă yoghinică, își dirijează curentul fluidic violet, rezultat al dezintegrării vitalității eterice solare, în „lotusul” sau centrul de forță din abdomen, Svadhisthana, spre centrii superiori, Visuddha, al gâtului și Sabasrara, al creștetului.
Simultan face efortul să stăpânească pulsația curentului galben, al centrului cardiac Anahata și să-l trimită direct la creier. Percepe activitatea singulară a chakrei Ajna, dintre sprâncene, „Ochiul lui Shiva”, centrul vital al clarvederii. Așteaptă, împietrit, stabilirea circuitelor interioare. Pe măsură ce fluxul curenților își crește frecvența, facultățile lui se sublimează spre zonele eterice. Acum zeița Kundalini, „Focul-Șarpe”, forță supremă, vivificată de energiile subtile de înaltă frecvență declanșate de centrul de forță, Muladhara, al organelor genezice se revarsă tulburător spre centrii superiori. Simte un șoc. Și ca-ntotdeauna, înainte de a ajunge la limpezire în noua dimensiune, aude foșnetele stranii, muzicale, ale asimilării Pranei solare de către clorofilă.
3
De când Sefuwa l-a inițiat, ferindu-l de pericolul dezintegrării circuitelor normale, nevăzuta lume eterică îl copleșește. Nu și-a imaginat niciodată că fiecare corp de materie organizată poate avea un spectru și că universul este populat de această proiecție vibrantă și luminoasă a materiei, că toate aceste forme nedefinitive, vagi, fosforescente, ori cu luminiscențe abia conturate plutesc într-un univers sonor, de cele mai multe ori muzical. Depășește clipa când aude Prana, vitalitatea cosmică, dezintegrându-se în clorofilă. Spectrele arborilor, rarefiate. Distinct, tam-tam-ul. Nu ropotul palmelor care bat pielea de leopard. Sensul lor abscons, mutilat de veacuri și uitare, sensul lor primordial, încifrat de vrăjitorii magiei negre ― ritmul care cheamă formele inferioare ale speciei ― pot să fie până acolo câțiva zeci de kilometri ― dar clar-auzul lui extrasenzorial selectează cu rigoare, din marea de sonorități a pădurii virgine, aceste ritmuri sincopate, din care se degajă spaimele, cărora li se suprapun formulele rituale… Distinge chemarea adresată lui Gu și știe că odată lansată sub bolțile vegetale, chemarea paralizează gândirea, inițiativa, tiranizează spiritele și impune tradiția cu forța monstruoasă a lucrului considerat sacru. Acolo va fi un sacrificiu uman. Unei femei bătrâne i se va smulge vezica ― „sediul duhurilor rele”. Clarvederea extrasenzorială, această facultate magică, trezită de prezența zeiței Kundalini, întruchiparea „focului-șarpe” al yoghinilor, pătrunde incisiv dincolo de spectrul mohorât al colibei vrăjitorului (spectru mohorât și zonă de vibrații cenușii, acolo, unde probabil vrăjitorul a atârnat capetele liliecilor, pieile de șarpe). Se izbește de „coaja” acestuia. Nu se aștepta la un vrăjitor specialist în magia neagră. Credea că este unul din acei jalnici șarlatani obișnuiți să trândăvească și, în schimbul șarlataniilor lui, să fie hrănit de săteni. „Coaja” vrăjitorului este alcătuită din emanații puternice, de culoare mâzgoasă. Undeva, foarte, aproape, pulsează o entitate portocalie, plină de spaimă. Nu poate fi a bătrânei… Scurtcircuit. Șoc. Prezența lui Sefuwa, dominantă.
― Triburile Kikuiu au fost îmbarcate. John Rafless te caută. Old Ferguson a pornit. Fă ceea ce te îndeamnă conștiința. Acolo, în fața ta, este satul lui Uhombo… Pace, Tuha-Mohora!…
