Vulturul – volumul 1,2,3,4

Vulturul de Radu Theodoru volumul 3 - MAGNA VALACHIA

CARTEA ÎNTÂI

CETATEA DE PIATRĂ

PRELUDIUL

1

Chipul lui Csomortany Tamas, solul cardinalului Andrei Báthory, Tămaș Ciomârtan, român ardelean și fratele bun al Elisavetei Moghilă, se lungește la nesfârșit. Parcă i-ar crește dinți de cal lui Tămaș Cio­mârtan, curva care vorbește ungurește și lătinește, așteptând după fiecare două-trei vorbe tălmăcirea lui Radu Buzescu.

- Măria-ta să leși din această țară pe care ai tulburat-o cu neso­cotință, iscând urgia împăratului împotriva creștinătății...

Privește pieziș lumina dulce și rară de septembrie intrată în trâmbe prin geamurile colorate ale spătăriei mari. Ciulește urechea la murmurul stărilor și-al căpitanilor. Vel armașul Udrea Băleanu a tixit spătăria mare cu căpitanii roșiilor, ai călărașilor și scutelnicilor, cu pârgarii Târgoviștei și mai marii isnafurilor, lăsând locul de lângă ușile mari, slobod pentru târgovețime. Închide pleoapa dreap­tă care i se bate. Ar vrea s-o închine. Vede prin trâmbele de lumină bărbile zbârlite ale Buzeștilor. Dincolo de ușile mari, larg deschise, vede mulțimile adunate în curtea palatului. Apoi o vede pe Stanca, albă de mânie, strângând-o pe Florica lângă scaunul domnesc. Ar vrea să-și scoată coroana grea, de aur, lucrată în patru frunze și bătută în diamante. A început să-l strângă. Lui Ciomârtan-Csomortany i-a cres­cut un cap de cal-vulpe, aidoma cu al raguzanului Aloisiu Radibrati, olăcarul de mare taină al sacrei majestăți romane. Atât de tainic încât nici acum, după două luni, principele Ardealului n-a prins de veste, dacă i l-a trimes pe Csomortany-Ciomârtan să-și verse lăturile aici.

Aloisiu Radibrati a venit de la Praga, ori de la Kutná Hora, unde-a fugit curtea imperială de spaima ciumei, să-l convingă că Rudolf este dușmanul lui Andrei Báthory, omul de casă al cancelarului Zamoyski, inamicul neîmpăcat al Habsburgilor și principalul vinovat în suirea pe tronul Ardealului a cardinalului; dar că, formal, nu poate face război unui prelat catolic al Casei Báthorea. Sacra majestate nu știe că un căpitan de credință, Mârzea, travestit în lacheul unui mare bogătaș, Zacharias Geitzkofler, a ascultat la Kutná Hora vorbirea strategului curții, care a demonstrat la hartă că Il Valacho este pierdut, datorită noii situații militare. Coaliția polono-turco-moldoveano-ardeleană s-a încheiat la 26 iunie. Se așteaptă doar sosirea cancela­rului Zamoyski la Roman. Să nu i se mai trimeată niciun subsidiu, fiind mort pentru politica imperială... Ascultă tălmăcirea lui Radu Buzescu. Spune smerit:

- Dacă craiul Ardealului a făcut pace cu turcii și tractate cu moldo­venii și leșii, vrednici de cinstire, să mă împace și pe mine cu turcii.

Csomortany-Ciomârtan îl privește dintr-o dată cu ochi verzi, de câine.

- Împăratul i-a dat pacea, fără neguțătorie, tălmăcește Radu Buzescu.

- Dacă a putut să-și facă sie pace, când va vrea, poate să-mi facă și mie... Să rămân în țară...

Radu Buzescu se foiește în straiele venețiene din brocat vișiniu țesut cu fir de aur.

- Tălmăcește-i, vel clucere, tălmăcește-i această rugăminte a mea, către măria-sa craiul Andrieș, cel cunoscut lumii pentru faptele sale mărețe.

Îl privește pe Csomortany-Ciomârtan cu ochi rotund. Își mușcă buzele, curva. Tace. E tare. Murmurul dinspre târgovețime se ridică sub bolțile spătăriei, acolo unde galopează oștile Țării Românești asupra spahiilor lui Cogea Sinan pașa, zugrăvite de mâna lui Mina... Astăzi n-are să iasă din sfaturile măritului Neagoe Basarab, date voie­vozilor pentru primirea solilor... «Iar aorea vin alții cu cuvinte aspre și de vrajbă, cum le iaste învățătura și porunca de la domnii și stăpânii lor... Să cinstiți și pre cei ce vă vor aduce vești rele, că așa se cade»... Își ridică privirea în baldachinul de catifea purpurie, unde-o vede goală pe Elisaveta Moghilă, când îl ucidea la vânătorile acelea din tinerețe, în Lehia unde era Moghilă pribeag.

Prin Csomortany ăsta vorbește soră-sa. Vorbește femeia înfrun­tată și rușinată, dar mai ales vorbește femeia care țese în umbra tronu­lui, pizmașa și lacoma de mărire. Dintr-o dată i se împăienjenesc ochii. A văzut trupul dalb al Velicăi, cu carnea bătută și fierbinte și amețitoare. Strigă durerea dragostei în el, nebună și lacomă, înfigându-i ghearele în gât.

- Craiul nu-și poate juca pacea, pentru măria-ta.

- Turcii pentru voia lui o vor face.

- Craiul cu niciun chip nu poate să dobândească pacea pentru domnia-ta.

- Măria-ta, șoptește atât de încet încât abia se aude pe sine.

- Turcii nu vor să aibă pe domnia-ta în această țară!

- Aha!

- Este la noi un ceauș, care a venit pentru aceasta. Ca domnia-ta să nu mai rămâi în această țară!

- Vel armașule Udrea Băleanu... Ceartă stările pentru necu­viința lor în acest sfat al Țării. Marele armaș Udrea Băleanu pare năuc. Bate cu buzduganul în pavăză și strigă:

- Vă cert... ăăă...

Îi curge barba de sub coif, parc-ar fi murată. Lui îi vine să-l ia în brațe, să-l sărute. Nu înțelege nimic vel armașul. Nici Stroe nu înțelege. Strigă de răsună bolțile spătăriei mari:

- Ce-l tot rogi măria-ta pe ăsta, de-și uită limba mâni-sa? Dă-i câteva topuze să-și înghită măselele... Auziși, neică, ce spuse?

- Auzii, Stroe, răspunde măreț Preda Buzescu.

- Să ne plecăm în fața pohtei măriei-sale și să stăm în divanul solicesc după datină.

Glasul puternic al Radului Buzescu. Singurul care i-a prins gândul. Ca și Theodosie. Theodosie care le știe pe toate. Sau care le știe pe toate pentru sine; iar pentru domnul său știe numai cât crede el că trebuie să știe. Cât știe acest Csomortany-Ciomârtan? Cât poate ști un Csomortany căruia soră-sa Elisaveta, doamna Moldovei, îi vinde dintr-ale sale, atât cât vrea ea să-i vândă? Mai mult... Desigur nu știe că oamenii lui Andrei Tarnowsky au scos surete după mai toate scrisorile de taină țesute între Varșovia, Zamość și Iași. Că diecii ortodocși ai cneazului Constantin de Ostrog fac același lucru prin cancelariile ținuturilor și cetăților. Că aceste surete sunt aduse în goana goanelor de călăreți săcui, ori ruteni și sunt citite în cancela­ria de taină a Târgoviștii, la câteva zile după ce le-au citit cei pentru care au fost scrise scrisorile. Că el a citit numai la opt zile după craiul leah scrisoarea lui Ieremia Movilă de la care s-a țesut toată co­aliția din 26 iunie. Scria acolo Ieremia precum că sultanul i-a poruncit, sub amenințarea pierderii bunăvoinței împărătești, să nu facă altfel decât să-l pună domn în Țara Românească, în locul câinelui de Mihai, pe fratele său, Simion hatmanul.

Înscăunarea lui Simion va fi spre gloria și podoaba măriei tale și a Republicii... această Țară Românească singură dorește ca, întocmai Moldovei să fie sub apărarea măriei tale.

Deci, lucrurile s-au pornit de la Ieremia. Și Ieremia le-a pornit de la muierea sa pe de o parte și de la visele lui pe de altă parte. Craiul sfătuit de Zamoyski l-a încărcat pe cardinalul Andrei Báthory cu răspunderea de a-l scoate din scaun pe acest Mihail domn, fiindu-i suzeran. Și cardinalul care vrea să joace cum n-a putut juca vărul său Sigismund, s-a prins în această horă a morții trimițându-l aici, la Târgoviște, pe Csomortany-Ciomârtan. Nu pe altul. Pe fratele Elisavetei, de la care purced într-un fel toate. Să închidă el roata destinului. Să-l umilească el, un Ciomârtan oarecare, în fața Sfatului Țării, pe învingătorul lui Cogea Sinan pașa. Să răzbune astfel niște umilințe mai vechi ale surorii lui nesătule de bărbați. Să-i ceară Elisaveta știri cum a primit Mihai vodă vestea... Ce-a făcut? Cum s-a spe­riat?... Ce-a zis?...

Dacă pune cap la cap toate știrile din știricarul de taină, dintr-o dată lucrurile au cu totul altă adâncime. Coboară dintr-o dată în taine­le negre ale istoriei popoarelor, ale istoriei imperiilor, spre cele mai ascunse izvoare ale trebilor diplomaticești.

O Țară Românească slobodă la Dunăre, înseamnă o stavilă către Dunăre și Marea cea Mare. În calea Sfântului Imperiu Roman. În calea Reczei Pospolita. Înseamnă o scânteie de răzmeriță, aruncată în neliniștile și setea de libertate a grecilor, bulgarilor, sârbilor, alba­nezilor, ucrainienilor, slovacilor. O scânteie astăzi, care mâine poate să se facă vâlvătaie. Și atunci, peste dușmăniile lor vechi, puternicii își dau mâna pe deasupra capului care poartă numele libertății. După ce vor stinge scânteia libertății, vor putea împărți ce au de împărțit.

... Rudolf de Habsburg i-a dat un castel: Künigsberg, în Silezia, cu un venit de o sută de mii taleri pe an. Loc unde să se retragă. Apoi vine Ieremia Movilă al Moldovei și-l poftește prin regele leah și voievodul Ardealului să lase scaunul Țării Românești hatmanului Simion Movilă.

Dar mai'nainte de asta, face Ieremia un consiliu de tutelă pentru fiul său, dacă i se va ivi lui moarte în lupta cu anticristul Mihail. Și pe cine-i ia Ieremia drept tutori ai fiului său? Pe cancelarul Zamoy­ski, pe hatmanul de câmp Stanislav Zolkiewski, pe cămărașul de Liov, Siemienski și abia la urmă pe cei doi unchi: Simion hatmanul și Gheorghe mitropolitul și pe boierul Luca Stroici. Iar dintre moșii îi lasă în Lehia moșia Ustia, pe malul Nistrului. Și regele șved al Lehiei, acest Sigismund III de Wasa se prinde în jocul lui Ieremia Movilă. Iar cardinalul Andrei Báthory este văr cu Sigismund Báthory acum pribeag în fosta dioceză a cardinalului la Varmia. Iar Sigismund are o soră, pe Grizelida, soața cancelarului de fier, Za­moyski. Iar cancelarul de fier vrea să aducă glorie Reczei Pospolita, coborându-i hotarele la Dunăre prin vasalitatea Movileștilor. Odată cu Recza Pospolita vrea să aducă la Dunăre catolicismul și Unia cu Roma, cu care i-a zdrobit pe rutenii ortodocși. Ar înfăptui unirea Mării Baltice cu Marea Neagră, visată de regii vechi; iar panii care astăzi n-au unde-și vinde grânele, s-ar îmbogăți.

Cardinalul ar binemerita astfel de la papa, care ar dezlega căsătoria lui Sigismund cu Maria Cristierna, așa cum stăruie din răsputeri cardi­nalul Alfonso Carillo. Maria Cristierna ar fi căsătorită cu cardinalul Andrei Báthory, principele Ardealului, unind Casa de Austria cu Casa Báthorea. S-ar da Habsburgilor o suzeranitate îndoielnică asupra Ardealului, rămas slugă Lehiei, sultanului, Sfântului Imperiu. Apele timpului s-ar închide peste Țara Românească. Asta se cheamă istorie. Și treburi de mare taină. Diplomaticești. Trei împărați care asmut împotriva urmașului Basarabilor descălecători, un cardinal și nemeșimea, uitând că și aici și dincolo de munți stau din veac oamenii Cetății de Piatră...Ah, Mina, mână de aur. Cum i-a furat gândurile șarja călărimilor zugrăvită acolo sus, pe bolțile sonore ale spătăriei mari. Și cum bat de solemn, cum bat clopotele Bisericii Domnești gândurile lui în aramă și cum el însuși purcede din aceste clipe de aramă, cum purcede în vremea cea veșnică, cu toate că Ieremia Movilă a legat tabără la Roman unde-l așteaptă pe Zamoyski, cu toate că Andrei Báthory și-a chemat oștile la Sas-Sebeș și că la Dună­re, la Rusciuk, sultanul l-a trimes pe Mahmud pașa să ridice pod...

- ... Dar slujba ce am făcut-o pentru Ardeal? Că mi-am dat țara mea pradă turcilor și tătarilor, de au luat-o, au prădat-o și că atâția ani am stat împotrivă turcilor cu oamenii mei și cu puțin ajutor necruțând sângele nostru pentru Ardeal? Sub apărarea mea întru nimic n-a cunoscut nicio pagubă și este întreg?

- Acestea le-ai făcut domnia ta ca un credincios serv al prințului domniei tale, Sigismund Báthory, după jurământul pe care i l-ai jurat.

Vulturul de Radu Theodoru

Volumul IV

IL VALACHO

CARTEA ÎNTÂI

ISTORIE ȘI DESTIN

CAPITOLUL ÎNTÂI

MIRĂSLĂU

1

- Ba! Rămânem aici, în tabără până mâine... Nu întindeți corturile. Să se doarmă pe scut. Sfinția ta, Dionisie. Căpitane Segneyey! Baba Novac!... Mantovano, ia două tunuri ușoare și un steag de pușcași săcui... Theodosie. Nimeni nu trece podul dacă nu-l cunoști tu însuți. Nici Dumnezeu din ceruri. Rămâi mai marele oștirii.

- Nu face ce-ai făcut la Otani, doamne.

- Nu fac, Theodosie. Am îmbătrânit.

Se vede Aiudul în pâclele viorii ale înserării. Se vede șleahul pustiu și alb intrând în Aiud, trecând printre casele acoperite cu șindrilă, pe lângă biserica zveltă, cu turla țuguiată, se văd nucii și plopii, se vede șleahul ieșind din Aiud și luând-o la stânga între Murăș și dealurile împădurite, printr-o miriște galbenă unde paște o turmă de oi. Dincolo de turma de oi sunt câțiva bivoli, un pod și pe zare, având în spate dealuri verzi și-n dreapta Lunca Murășului, șerpuitoare, străjuită de arini uriași, se vede Mirăslăul. Tot văzdu­hul este plin de tropotele călărimilor, de scârțâitul carelor de la chervane, de strigătele conducătorilor artileriei. Un hotnog de artilerie strigă ceva, arătând cu coada biciuștii malul râpos al pârâului, care taie Câmpia Tinodului și șleahul mare al Turzii, vărsându-se în Murăș la câteva sute de pași de aici.

- Cum se numește pârâul, baci Pătrule?

Baci Pătru este vătaful sătenilor iobagi din Gârbovița, sat de tăietori din Codrii Gârboviței, care se urcă din poală de codru în poală de codru spre Ponor și Detunata, spre Țara Moților, lui rămasă necunoscută.

- Cioara se numește, doamne.

Locurile cunoscute de Pangratie Segneyey, căpitanul Cetății de Baltă, preț de o fugă de cal peste Murăș, sunt făcute pentru luptă și într-un fel aidoma cu cele ale Călugărenilor. Stă înconjurat de căpitani pe o padină pieptișe sub Codrii Gârboviței, privind lacom zarea împâclită de dincolo de Mirăslău. Lumina de aur a amurgului cade foșnind din cerul străveziu. Miroase a toamnă și-a ghizdei, a vițelar și a floarea fânului, uscată. Își pune mâna streașină. Pe umă­rul zării, în spatele bisericii din Mirăslău se ridică spre cer nouri grei de praf...

- Chiaky, craiule, spune Pangratie Segneyey...

- Ba! Basta!

Îl cuprinde o furie rece, otrăvită. Fără o vorbă coboară padina la galop, urmat de cei rânduiți pentru cercetare. Trece pe lângă ar­tileria care se pune în baterie chiar în buza râpelor pârâului, cu țevile îndreptate spre câmpia dinspre Aiud. Pedestrimea sare jos din căruțe, îi strigă «craiule» și «neînfricatule». Regimentul lui Walenty Walawski se-ndreaptă la trap sleit spre Lunca Murășului. Caii sunt însetați, trag în dârlogi și simțind apa, nechează. O haraba cu vivandiere gonește pe urma regimentului. Fetele sunt vesele. Cântă un cântec deocheat, de tavernă, amestecând cuvintele leșești, nemțești și croate. Se gândește la Varvara Szuki, la odaia de lucru din palatul domnesc al Târgoviștei, la un carnaval văzut odinioară în fața lui Palazzo Ducale la Veneția, unde a cunoscut-o pe Raffaela, vede gloatele revărsându-se spre Murăș trăgând după ele măgarii și vacile și câinii încărcați cu calabalâcul de oaste, vede cavaleria neamișilor de țară venind la pas viu, cu steagul verde desfășurat și sulițele la picior, apoi trece podul de bușteni, apucând șleahul Aiudului. Este lacom să vadă cu ochii lui oștile lui Basta. O lăcomie plină de neliniștea rea, rece și crudă. Drumul de la Alba-Iulia până aici a fost o continuă revelație. A cucerit un principat din care n-a cunos­cut decât Țara Făgărașului, Brașovul și săcuimea... I-au ieșit înainte la Sântimbru și Galda, muieri și copii, i-au ieșit înainte preoți și bătrâni înțelepți, cete de moțogani sălbateci, călări pe cai mici de munte cu șei de lemn, îmbrăcați în țundre, înarmați cu săcuri și sulițe de carpen. Au venit peste Murăș cetele de la Blaj și Mihalț, de la Crăciunelu și Jidvei, aducându-i știrea că cetățile Sighișorii și Mediașului și-au închis porțile, au sunat întrarmarea obștească, că strajameșterii au bătut iobagii cetăților cu bicele, înhămându-i la căruțe să tragă la hambare poamele și sacii de făină de pe la mori. Că au spânzurat nu se știe câți iobagi, români și unguri, prinzându-i asupra lor cu arme de fier. A stat în palat la Alba-Iulia, a dănțuit și-a iubit-o pe Velica. Și-a ascultat sfatul princiar și dietele. A făcut treabă politicească asudând în vorbiri deșarte cu Ungnad și Pezzen. Și ăștia erau dincolo de diete și diplomație, dându-și săcurile pe gresie pentru ce știau ei din veac. Simte când se oprește straja întâia, a celor douăzeci de viteji sârbi, cu Baba Novac. Galopul unei lănci de călăreți... Strigătele sârbilor. Simte garda de fagărășeni strângându-l de-aproape între cai. Îi lipsește cavalerul Gligor Taflan de Mândra. Îi lipsește cavalerul Văsile Boer de Recea. Au pierit cu Velica. Au pierit cu Marcu Schonkabunk. Ce nebunie. Vede printre lăncile călăreților sârbi, gardul de ulucă nouă a celei dintâi gospodării din Aiud. Un dud și-n dud un copil privind oștirea. Vine Baba Novac la trap bătut urmat de cei trei popi trimiși de Dionisie Rally în tabăra nemeșilor la Turda. Cei trei popi, poate și sasul acesta credincios lui Schonkabunk, Luca Trausner este popă. Cine-o poate ști? Ianoș Ungvari și Grigore din Vașarhei, un fel de săcui român, ori de român săcui, mătăhălos și cunoscut tuturor săcuilor de pe Murăș, pentru credința lui și lăpădarea de cele lumești, predicând călare pe un asin alb și acest diplomat venit din nou în tabăra de la Sebeș - dalmatinul Zlatarich, care se pare este mai curând iscoada lui Basta, decât binevoitor lui. Sunt asudați. Cu praful șiroindu-le negru pe obraze.

- Vorbim diseară le spune, pentru că se vede pe ei ce-au izbândit în tabăra lui Chiaky...

Focul de tabără îi dogorește obrajii. Stă culcat pe blana de urs. Deasupra stelele. De jur împrejur răsufletul profund al miilor de oameni care dorm, veghează, nădăjduiesc, visează și cred. În ce? Theodosie a vrut să-i ridice cortul domnesc. Să desfășoare întregul alai și rânduirile de tabără. L-a oprit. A poruncit ca tabăra mare, adică chervanele încărcate și înhămate să rămână aici, dincoace de pârâul Cioara, având călăuzi dintre credincioșii lui Pangratie Segneyey și dintre iobagii vătafului Pătru al Gârboviței. Dacă vor fi înfrânți, să treacă Murășul pe la Teiuș; să ocolească Mediașul și satele săsești din preajmă și să iasă la cetate la Făgăraș, de unde să purceadă peste munți pe drumul Țării, ocolind Branul pe poteci.