Reteaua Istanbul

Capitolul

— Deschideți, scorpiilor! Am venit cu zacistka!' Mascatul în ținută de luptă vocifera întruna, răspunzându-i VOCII de femeie care a întrebat ce se întâmpla, după ce bătuse de câteva ori cu patul armei în ușă.

Vreo douăzeci de soldați mascați. Înarmați cu Kalașnikovuri și cu lansatoare de grenade. Înconjurau ruinele unei clădiri cu cinci etaje, situată pe strada Kirov. Din primul microdistrict din Groznâi. Era două dimineața, iar străzile din capitala cecenă erau pustii din cauza interdicției de circulație, în afară de două camioane acoperite cu prelate și de un vehicul blindat care blocau strada Kirov. La această oră. O vizită nu putea să însemne decât ceva râu: numai soldații ruși ieșeau în stradă, dar foarte bine înarmați.

Usa se întredeschise și soldații se năpustiră înăuntru, îmbrâncind-o pe femeia care le deschisese. Un moșneag era ghemuit într-un ungher direct pe dușumea. Învelit cu o pătură. Un soldat îi trase un picior și urlă la el:

— Scoală-te. Mizerabilule de boivik! 2 Șeful li se adresă tuturor celor prezenți:

— Este vreo Larisa Elmuzaieva pe-aici?

— Da. Răspunse femeia care îi deschisese, e fata mea. Dar.

— Unde este? Strigă ofițerul rus.

— Jos. În beci. Doarme.

— Vreau să-i văd pe toți cei care locuiesc în șandramaua asta! Acum! De nu. Arunc o grenadă. Bâstro3

1. „Curățenia” – în sensul de arestare fn. A.)

2. Combatant cecen (n.a.)

3. Repede (n.a.)

Zainap Elmuzaieva se aplecă peste gaura pătrată ce ducea în pivniță și strigă cu glas plin de groază:

— Haideți repede sus Au venit cu Zacistka\par Soldații au început să scotocească peste tot. sub privirea năucită a bătrânului care își mângâia barba. Unul dintre ei băga în buzunar o cutie de Nescafe începută, iar în celălalt o sticluță cu apă de toaletă. Ocupanții beciului apărură pe rând pe trapă O femeie mai în vârstă, alta mai tânără, un bărbat cu barbă, un adolescent, o fetiță și, în sfârșit, o tânără înaltă cu pomeții înalți, cu nas coroiat, cu bărbie energică și în ochi cu o expresie sălbatică. Toată lumea era îmbrăcată. Fiindcă în Groznâi era foarte frig. Oamenii dormeau îmbrăcați. Tânăra era singura femeie care nu purta fustă lungă, ci era îmbrăcată în jeanși și cu mai multe pulovere, care însă nu reușeau să-i ascundă formele. Se așezară cu toții în șir lângă un perete de care erau agățate în cuie alte haine. Șeful mascat se proțăpi în fața tinerei care era mai înaltă decât el și urlă:

— Tu ești Larisa Elmuzaieva?

— Da. Răspunse ea pe un ton neutru, privindu-l pe rus drept în ochi.

Acesta țipă imediat:

— Vrei poza mea! La spune, ești o târfuliță frumoasă! O sa ne distrăm cu tine.

Larisa Elmuzaieva plecă ochii în pământ, dar nu răspunse Deși aveau cagule, soldații ruși nu suportau să fie priviți în ochi Erau atât de urâți de populația din Cecenia, încât se simțeau stânjeniți când erau priviți chiar și de oameni neînarmați Zainap Elmuzaieva înainta cu curaj.

— De ce ați venit aici? Nu ascundem nici un combatant cecen și nu avem nici un ban.

Ofițerul îi aruncă o privire piezișă.

— Veniți cu toții. Altminteri…

Se supuseră în tăcere și ieșiră în frig în șir indian. Zainap se străduia să discute, arătându-l pe taică-său.

— Are optzeci și șase de ani. Nu poate să rămână înăuntru?

— Niet.

Ofițerul îâmbrânci pe bătrân afară și zise:

— Urcați-vă în camion!

Soldații îi goneau lovindu-i cu paturile puștilor. Trăind mereu astfel de experiențe, nimeni nu se opunea. La ce bun? In Cecenia. Rușii omorau precum respirau, nefiind pedepsiți pentru faptele lor. Înainte de a se urca în camionul cu prelată. Zainap îndrăzni totuși să întrebe:

— Unde ne duceți?

— La Khankala. Scorpie, țipă ofițerul.

Khankala era cartierul general al armatei ruse în Cecenia. Era o imensă bază dotată cu un aeroport, situată la câțiva kilometri de Groznâi. Cele două camioane acoperite cu prelate se puseră în mișcare, iar vehiculul blindat încheia coloana. Pe strada Kirov se făcu din nou liniște.

— Noi știm să lucrăm cu cleștele, cu cuțitul, cu acul… Am văzut mulți oameni ca tine zvârcolindu-se de atâtea ori de durere și pe urmă tot au vorbit. Ai face bine să-mi spui chiar acum ce știi… De ce te duci la Istanbul?

Larisa Elmuzaieva nu răspunse, ci stătea cu privirea în pământ, blestemându-se în gând că venise să-si vadă familia pe care n-o mai văzuse de luni de zile, dar nu o făcuse decât pentru a-i mai ridica moralul cât de cât. Era însă prea târziu. Fata răspunse cu voce liniștită:

— Lucrez pentru un ONG care are sediul la Istanbul.

Apoi abia îndrăzni să se uite la cel din fața ei. Un bărbat de un blond cânepiu, plinuț. Roșu în obraji, cu buze groase de chefliu. Stătea pe un taburet la cincizeci de centimetri de ea și îi arunca o privire disprețuitoare.

— La ascultă, eu sunt maiorul Vitali Plotnikov din GRU. Și n-am chef de povești. De fapt. Ce faci la Istanbul?

Larisa lăsă din nou privirea în pământ. Interogatoriul începuse imediat ce ajunsese la Khankala. Se găseau într-o baracă din lemn. Încălzită de o sobă. Iar familia ei era în camera de alături și soldații ruși o înjurau și o ocărau întruna. Larisa era bântuită de o teamă atroce: să nu-i violeze sora în vârstă de cincisprezece ani, Seda. Brusc și aproape fără să se miște, maiorul Plotnikov îi trase un pumn în față de căzu de pe taburet.

7. Serviciul de Informații al armatei (n.a.)