Rotoghila

Rotoghila de Adrian Buzdugan

Mă uitam înmărmurit la valurile de verdeață care mă-nconjurau și simțeam că-mi pierd mințile! Dădeam fără spor cu maceta în dreapta și-n stânga și aproape că-mi venea să bocesc. În ce coșmar putuse să se transforme o banală expediție de hidrografiere a Amazonului inferior!

Dacă n-aș fi băut atâta destruidor – un cocteil preparat cu mișcări hipnotice din aguardente, alune stoarse și-o lămâie tăiată-n patru, n-aș fi ajuns aici!

Din cine știe ce calcule meschine și obscure, îmi izbucnise-n mintea rasă de alcool ideea să-l trimit mătușă-mii o vedere pe care o primisem în Santana, rest la un pachet de țigări. Dar ce-o fi fost în capul celui care-mi închiriase barca în halul în care eram? De fapt, poate multele bancnote pe care i le pusesem în palmă îl convinseseră să-și ia rămas bun de la ambarcațiunea peticită.

Terminasem Metrologie hidrografică și lucram de ani de zile într-un birou la Agenția Națională de Hidrologie. Meseria mea de hârțogar se reducea la fișarea informațiilor de profil apărute în presă, studierea de-a dreptul inutilă a maldărelor de noi statistici și monitorizarea influenței debitelor istorice asupra culturilor agricole, silvicole și piscicole. Noroc că mă mai luăm cu Balomir, Coliac Balomir, coleg întru ratare. Ne lamentam continuu că nu suntem în situația privilegiată a celor puțini care muncesc din plăcere, jucam popice și, peste toate, verificam cu o consecvență patologică noile sortimente de băuturi.

Ei, de asta intrasem într-o stare de exuberanță vecină cu demența când văzusem mail-ul cu recrutarea pentru expediția internațională Macapá – Santarém.

Scot cartea poștală comună și neclară, de-acum și pătată, cu obeliscul ăla găurit și anost care marca la o adică un punct zero ca atâtea altele de pe linia ecuatorului! Ce bine s-ar fi aranjat toate, dacă aș fi zvârlit-o de-atunci, dar îmi fusese jenă de vânzătoarea aia, teribil de amabilă și zâmbitoare. Așa că o strecurasem sfios în sân.

Marco Zero. O mototolesc și o arunc în hăul verde.

Tare și mișcându-mi buzele ca pentru surzi, l-am întrebat pe acel Ramón care mă ajutase să trag barca la mal:

— Unde-aș pu – tea să gă – sesc niște tim – bre?

Am rămas cu ochii holbați când i-am auzit tirada nativului brazilian. N-ar fi fost mare necaz că nu făceam absolut nici o diferență între portugheză și portugheza braziliană, însă apetența mea pentru limbi străine se mărginea la pronunțarea oarecum corectă a câtorva cuvinte și expresii uzuale, de circulație internațională: Ciao, merçi, maître d’hotel, ich liebe dich și hasta la vista, baby!

— Dos reales! Dos stampas! Am hispanizat eu englezescul „stamp” pentru marca de scrisoare. Fi – la – te – lía! Și-am făcut cu degetele un pătrățel micuț, apoi un semn apăsat cu ștampila pe-un dreptunghi imaginar.

Din noul potop de cuvinte am reținut doar senhor și direita, care sigur nu putea să însemne decât dreapta. Da și gestul lui întărea asta!

…Și iată-mă aici, undeva între doi afluenți ai Amazonului, Matapí și brațul nordic al Villanovei, cred. Căutând un râuleț, o apă curgătoare, ceva care să-mi indice un posibil drum de întoarcere.

Prin buzunare, nimicuri. Telefonul, fără semnal. Noroc cu maceta asta sănătoasă, cu mâner de os pe care o găsisem pe fundul bărcii. Un model robust, cu o lamă tăioasă ca briciul.

Deodată, am simțit ceva nelămurit, o pornire lăuntrică incontrolabilă! După vreo câteva zeci de metri, „împins de la spate” și plin de spaimă, mă opresc. Genunchii îmi tremură și sunt transpirat leoarcă din cauza efortului depus. În urmă, un adevărat tunel, tăiat cu o forță supraomenească; în față, un tufiș ciudat cu frunze vișinii. Deși nu sunt prea superstițios, mă întreb totuși dacă nu cumva vreun Spirit al Pădurii m-a purtat spre acest minunat exemplar. Iau o frunză, prudent. Are un gust neutru, insipid. Nu mă simt nici mai bine, nici mai rău. Mă uit după niscaiva fructe și de-abia atunci amețesc.

Mi-e foame, mi-e sete, mi-e silă de verde și cad.

14:22 pe ceas. Dormisem vreo două ore. M-am ridicat cu greu din tufa încolăcită. Aveam creierul mai limpede, mai apropiat parcă de starea de vid normală.

Maceta! În patru labe am început să o caut furibund, cazând iarăși pradă gândurilor negre.

Mi-a venit să urlu de fericire când am zărit-o! Am strâns-o în mâna ca un real Stăpân al Naturii și. Am rămas cu gura căscată!

Forfota zilnică a unui trib umplea un luminiș imens în mijlocul căruia trona un templu vechi, în ruină, un soi de Angkor Wat în miniatură. Înspre mine părea să fie un teren cultivat cu. Niște legume, iar în partea opusă se zăreau niște colibe rotunde.

Rezervație, canibali, periculoși sau nu? Instinctul de autoconservare m-a făcut să mă tupilez repede în iarba deasă. Am început să mă uit sistematic după sulițe, topoare, arme în general. Păreau mai degrabă niște caucazieni bronzați, decât cine știe ce sălbăticiuni mă temusem eu! Erau înalți, viguroși, iar corpurile lor aproape perfecte, date-n acel bronz ciocolatiu minunat, mă duceau cu gândul la un club exclusivist de nudiști. Dar colibele? Or fi fost și excentrici! No!

Afrodita! Artemis! Demetra! Toate trei într-una goală pușcă ce-mi întindea prietenoasă cu un coș larg cu fructe:

— Paki, saki, and-amaka!

Rămăsesem pe vine într-o poziție mai mult decât stânjenitoare. M-am ridicat stângaci, înroșindu-mă progresiv.

— Merçi!

L-am luat încetișor, iar ea a dat din cap și s-a îndepărtat bucuroasă.

M-au remarcat și alții din trib, au aruncat priviri curioase, dar nu s-au apropiat prea mult, neîndrăznind probabil.

Erau aproape goi, doar părțile rușinoase le erau superficial acoperite c-un fel de frunze prinse de-un șnur pe talie.