SAS la Istanbul

Capitolul I.

Alteța Sa Serenisimă prințul Malko Linge privea. Bosforul. De la etajul trei al hotelului Hilton din Istanbul, panorama era splendidă. Primele lumini tocmai începeau să se aprindă pe malul asiatic. Ambarcațiunile defilau fără oprire prin fața ochilor săi: un mare petrolier sovietic, două cargouri grecești obosite, un vechi barcaz iugoslav încărcat la refuz cu lemn, ca și alte vase de tonaj mai mic.

De la Marea Neagră până la Marea Marmara era un trafic continuu, ceea ce explică de ce, încă din secolul al XVII-lea, au existat lupte pentru stăpânirea Bosforului, această strâmtoare ca un gât de sticlă, de cincisprezece kilometri lungime.

Lui Malko, această priveliște îi amintea de fluviul pe care îl iubea cel mai mult pe lume – Dunărea. Sosise de o oră în această banală cameră de hotel, care nu era nici măcar climatizată. Bagajele și le despachetase și le aranjase impecabil: patru costume gri închis, identice (avea oroare de schimbări vestimentare) și un mic teanc de cămăși și rufărie de corp.

După douăzeci de ani de meserie, era pentru a doua oară în Turcia. Dar memoria sa extraordinară îi conservase toate amintirile; ar fi putut descrie cu minuțiozitate fiecare din vechile case de lemn care bordau altădată strada pe care se afla acum Hilton-ul.

Avu un gând pentru misiunea datorită căreia se afla aici. Din nou probleme lipsite de interes. Deși lucra de aproape un sfert de secol ca agent de informații, nu reușise niciodată să se intereseze cu adevărat de dramele în care intervenea.

În fond, nu exista decât un singur lucru în care credea cu adevărat: castelul său.

Părăsi fereastra pentru a contempla fotografia panoramică, de un metru lungime, pe care o scosese din valiză și o etalase pe birou: castelul său, reședința istorică a familiei Linge, unde își va trăi și el ultimele zile. De douăzeci de ani, tot ceea ce câștiga era înghițit de bătrânele pietre. Reușise până acum să reconstituie sala de arme, salonul și turnul de vest.

Era tot ce-i mai rămăsese după șaptesprezece generații de noblețe feudală: era prinț al Sfântului Imperiu Roman Germanic și Alteță Serenisimă.

La început, asta i-a impresionat foarte mult pe amicii săi americani de la CI. A.1 Dar Alteța Sa Serenisimă era un titlu prea lung pentru gustul american, așa că deveni S. A. S.2 pur și simplu, iar mulți dintre cei care i se adresau așa nici nu cunoșteau semnificația acestei sigle.

Avea atâtea de făcut! Antreprenorul, care nu lucra practic decât numai pentru el, îl anunțase că trebuia terminat acoperișul înainte de venirea iernii; prețul: 50.000 dolari.

De aceea se afla în Turcia.

Castelului, odată restaurat, îi trebuia redat și spațiul său înconjurător natural. Și aici problema era mai complicată, căci domeniul Linge fusese victima inocentă a unor rectificări de frontieră între Ungaria și Austria.

Pe scurt, castelul era în teritoriu austriac, iar parcul – în teritoriu maghiar. Nu era mai mult teren în jurul zidurilor sale decât în jurul zidurilor unui pavilion de periferie.

La acest gând, Malko se simțea cuprins de furie. Ar fi fost nevoie de un alt război și de o altă rectificare de frontiere pentru a-și recupera patrimoniul. În alte vremuri, s-ar fi declanșat conflicte pentru mai puțin decât atât. Dar astăzi, existența armelor atomice anula o astfel de posibilitate.

Se privi în oglindă și se găsi satisfăcător. Părul impecabil aplatizat, ca și cele două riduri care îi înconjurau gura îi confereau un aer orgolios și disprețuitor în același timp. Ochii, mai ales, erau extraordinari: două pete de aur. De un galben profund, ca cei de felină. Câteodată nuanța lor vira spre verde, dar asta era un semn de rău augur.

La C. I. A. Era uneori supranumit I. B. M., datorită memoriei sale prodigioase. Putea să „recite” o carte după ce o citise de două ori, sau să recunoască o persoană, după douăzeci de ani, văzând-o douăzeci de secunde.

Satisfăcut de propriul examen, Malko se reîntoarse la fereastră. Se amuza contemplând moscheile înșiruite de-a lungul Bosforului când un strigăt îl făcu să ridice capul.

O masă întunecată venea drept asupra lui. Cineva căzuse pe fereastră de la câteva etaje mai sus. Omul trecu la câțiva centimetri de Malko, cu fața deformată de teroare. Țipătul său sfâșie atmosfera ca o sirenă.

S. A. S. Se simți dintr-o dată foarte obosit. Avusese timp să recunoască, fugitiv, chipul omului cu care avea întâlnire a doua zi – căpitanul Carol Watson.

Capitolul II.

Coca zveltă și neagră se înfigea rapid în valurile albastre ale Mării Marmara. Periscoapele lui Memphis lăsară câteva clipe o dâră de spumă, apoi nu mai rămase decât un bolborosit de ape, care se împrăștie și acela, repede.

Pe pasarela lui Skylark, vasul de escortă al lui Memphis, specializat în operații de prim-ajutor submarine, locotenentul Bob Rydell cuplă radiotelegraful care făcea legătura cu Memphis. Imediat în căști se auzi mormăitul aspru al unui avertizor, apoi vocea căpitanului Harvey ordonând:

— Dive, dive (imersiune). Rydell luă microfonul.

— Harvey, Harvey, cum mă auzi?

Vocea lui Harvey se auzi imediat, puternică și clară.

— Cinci pe cinci. Ne îndreptăm spre est-nord-est. Viteză maximă. Adâncime maximă. Vom reveni la suprafață spre sfârșitul zilei. La fiecare sfert de oră vă voi expedia un „Gertrude”. Over (terminat).

— O. K. Recepționat perfect. Over.

Skylark se deplasa în ritm susținut. Timpul era magnific. Nici un nor, doar un ușor clipocit de valuri. Destins, Rydell își aprinse o țigară. Aceste manevre nu aveau, în fond, nimic dezagreabil. Și apoi ce senzație minunată să te simți, pe această mică ambarcațiune, protejat de întreaga flotă a VI-a a Statelor Unite. Își lăsă privirea să rătăcească spre orizont.