Satul de altadata, traiul la limita civilizatiei, obiceiuri, traditii si legile lui nescrise.
Aa
Satul de altadata, noi, ca nepoti oraseni, vedeam partea lui frumoasa, idilica, apoi plecam inapoi la oras, gandindu-ne cat de frumoasa e viata la tara, departe de vacarmul, haosul, noxele pe care le "induram" la oras. In articolul de mai jos nu se spune nimic despre viata taranului, despre umilintele la care a fost supus de-a lungul vremii de catre boieri, nu se spune ca erau tratati ca niste sclavi, si ca munceau cat era ziulica de lunga pentru stapan. Ca aveau obligatia sa adune mai intai recolta boierului si pe a lui, daca mai avea puteri, dupa aceea....Si acestea nu se intamplau doar la noi in tara ci in intreaga Europa.
Satul înseamnă astăzi fie paradisul pierdut, fie traiul la limita civilizației. Obiceiuri, tradiții, o întreagă lume s-a dus definitiv în multe zone, regăsind-o doar în scrierile monografice, în care se face vorbire și despre normele morale respectate la sat în vechime.
Proprietatea nu se dobândea oricum, moștenirea avea legile ei, chiar și conflictele se rezolvau așa cum prevedeau „obiceiurile pământului“. Fiecare își știa locul, iar o fărădelege înfăptuită stârnea ecou peste nouă sate. Bătrânii n-aveau pensii, dar își aveau locul bine stabilit în ierarhia familiei și a satului, învățătorul și preotul erau persoanele cărora nu le treceai pe dinainte etc.
„Sfatul de judecată“ rezolva neînțelegerile
În monografia „Balș – oameni, locuri, tradiții“, apărută la editura ALMA în 2015, profesorul Ion Negreanu vorbește despre rânduielile din localitatea olteană ca fiind asemeni celor din mai toate satele Romanațiului de altădată. „Nefiind legi scrise, oamenii satelor respectau „obiceiul pământului“ în aplicarea dreptului de proprietate asupra pământului“, spune profesorul în monografia sa. Țăranul moștenea sau cumpăra pământ, asupra căruia devenea stăpân, de cele mai multe ori fără ca la bază să stea vreun act. Când, astfel, se modificau hotarele, la fixarea pietrelor de hotar „cei bătrâni luau cu el un copil de 10-12 ani ca să vadă unde se pun“. Când apăreau conflicte, acestea erau tranșate de sfatul de judecată, din care făceau parte trei persoane, cu rol de complet de judecată, și care apelau la martori. Hotărârea acestora era consemnată în „Cartea de judecată“. Când bătrânii își împărțeau averea aveau grijă să o facă drept, păstrându-și și pentru ei o parte, care, de obicei, după moarte, revenea mezinului, acesta fiind adesea cel în sarcina căruia cădea îngrijirea părinților, dacă nu exista o altă înțelegere.
„Bătrânul se așeza primul la masă“
Deși nu se întâmpla să aibă „pensie grasă“ sau cine știe ce venituri vânate astăzi de urmași, bătrânii satelor se bucurau în vechime de mult respect, notează profesorul. „Respectul față de bătrâni era o normă morală care se respecta, atât în familie, cât și în localitate, între săteni. Cei bătrâni făceau parte din Consiliul bătrânilor, din Consiliul bisericii. Când treceau pe drum, în semn de respect femeile se ridicau de pe banca de la poartă. Același lucru se întâmpla și când treceau preotul sau învățătorul. În familie bătrânul se așeza primul la masă, era servit primul, iar în camera de dormit avea rezervat locul cel mai apropiat de sobă“ (asta pentru că micuțele case țărănești adăposteau în două, cel mult trei camere mai multe generații). Tot bătrânii erau invitați de seamă la șezători, spunându-le nepoților povești la gura sobei, întâmplări din viața satului. „Tot ei îi învățau pe tineri să cânte din fluier și creșteau nepoții“, se mai menționează în lucrarea amintită.
Fetele sărace nu aveau voie să se prindă în horă lângă un băiat înstărit
Legi nescrise se aplicau și pentru alte situații în lumea satului. Fetele de măritat se îmbrăcau modest, erau harnice și respectau pe cei din jur și pe bătrâni, sau cel puțin acestea erau virtuți care le „ridicau“ pe cele care le aveau. La horă se vedea cu adevărat condiția socială, fetele mai bogate din Romanați purtând cojoace și pieptare cusute, salbe de aur și alte podoabe, în timp ce suratele lor mai sărăcuțe se limitau la costume cusute simplu și imitații de bijuterii. În plus, cele din urmă „nu aveau voie să se prindă la horă lângă un bărbat înstărit“. Femeia mergea după căsătorie la casa socrilor, „pe care trebuia să-i respecte și să-i asculte“. De atunci nu mai purta capul descoperit, iar la horă putea să joace numai lângă soț sau lângă o rudă apropiată. „Femeia saluta prima pe stradă, iar copilul saluta pe toată lumea“, ne mai spune autorul.
„O văduvă nu trebuia să râdă sau să glumească“ Deși multe dintre „reguli“ le regăsim și astăzi, ca norme de bun-simț, în trecut încălcarea acestora se pedepsea cu ceva mai mult decât o privire dezaprobatoare. Văduvele, tot potrivit acestor legi nescrise, trebuia să poarte doliu până la un an, dacă erau tinere, și până la doi-trei ani dacă erau mai în vârstă. În portul bătrânelor, în special, doliul se regăsea toată perioada în care le supraviețuiau soților. „O văduvă nu trebuia să râdă sau să glumească, nu mergea la petreceri, nici la hore, până la un an de la decesul soțului, și nici nu i se îngăduia să umble cu capul descoperit. Până la un an, văduva mergea în fiecare duminică la biserică“, mai regăsim printre norme. Figurile emblematice ale satului erau: preotul, învățătorul, moașa (considerată, în Oltenia, ca făcând parte din neam). Pentru fiecare familie însă un rol aparte îl aveau nașii, considerați și astăzi părinții spirituali ai mirilor. „Nașii erau respectați toată viața, finii adresându-se cu «săru’-mâna». În timpul anului, de săbători sau toamna, finii mergeau cu plocon la nași, petrecând împreună“. Chiar mai mult, mai menționează prof. Ion Negrescu, în sate anumite familii mai înstărite aveau foarte multe perechi de fini, existând „o adevărată instituție de stat“, menționându-l în acest sens pe tatăl scriitorului bălșean Petre Pandrea, Ioniță Marcu, în curtea căruia agitația nu înceta niciodată, pentru că „era plină de dimineață și până seara de finii și nevestele lor“.
surse: historia.ro
adevarul.ro