Seicul din Alexandria si robii lui

Ali Banu, șeicul din Alexandria, era un om ciudat. Când trecea de dimineață pe ulițele orașului, cu turbanul lui din cașmir scump, cu veșmântul de sărbătoare, încins cu un brâu care prețuia cât cincizeci de cămile, când trecea așa, cu pași domoli și apăsați, cu fruntea întunecată, cu sprâncenele încruntate, cu ochii plecați, mângâindu-și gânditor, la fiecare cinci pași, barba lungă și neagră, când se ducea astfel la moschee, unde, potrivit dregătoriei sale, citea credincioșilor din Coran, oamenii se opreau în loc, se uitau după el și-și spuneau:

• Ce bărbat chipeș și impunător!
• Și bogat, un șeic bogat, adăuga cineva.

— Foarte bogat. N-are un palat în portul Istanbul? N-are avuții și moșii, și mii de vite, și duium de robi?

— Da, zicea un al treilea, tătarul care i-a fost trimis de la Istanbul de padișahul însuși, Profetul să-l binecuvânteze, îmi spunea că șeicul nostru se bucură de multă trece la Reis-effendi, la Capugi-pașa, la toți, chiar și la sultan.

— Da, striga un al patrulea, pașii săi sunt binecuvântați. Este un om bogat și ales, dar... dar știți cu toții ce vreau să spun!

— Da, da! murmurau atunci ceilalți. E adevărat, are și el supărări; n-am vrea să fim în locul lui; este un om bogat și ales, dar... dar... 

Ali Banu avea o casă minunată în cea mai frumoasă piață din Alexandria. În fața casei se afla o terasă mare, înconjurată cu ziduri de marmură și umbrită de palmieri. Acolo ședea deseori seara și fuma din narghilea. La o depărtare de el, smeriți, doisprezece robi în veșminte bogate îi așteptau poruncile: unul îi ținea la îndemână betelul, altul umbrela de soare, al treilea umplea vase de aur curat cu salep scump de rodii, un al patrulea legăna o apărătoare din pene de păun pentru a goni muștele din apropierea stăpânului: cântăreții își țineau la îndemână lăutele și surlele pentru a-l desfăta cu cântări, îndată ce le va cere; iar cel mai învățat dintre toți purta mai multe suluri de hârtie, ca să-i citească din ele.

Dar ei așteptau zadarnic porunca. Șeicul nu dorea nici muzică, nici cântări, nu dorea să audă parabolele sau stihurile înțelepților cântăreți ai trecutului, nu voia să guste nici salep, nici să mestece betel: până și robul cu apărătoarea din pene de păun se trudea zadarnic, căci stăpânul nici nu băga de seamă când vreo muscă îi dădea târcoale bâzâind.

Trecătorii se opreau adeseori și se minunau de înfățișarea măreață a casei, de robii cei scump înveșmântați, de întregul dichis; când se uitau însă la șeic, care ședea atât de întunecat și de posomorât sub palmieri, cu ochii ațintiți numai la norișorii albăstrui ai narghilelei, dădeau din cap și spuneau:

— Într-adevăr, bogătașul e un om sărman. El, care are atâtea avuții, e mult mai sărac decât cel ce n-are nimic, căci Profetul nu i-a hărăzit și înțelepciunea de a se bucura de bogăția sa.

Așa vorbeau oamenii, râzând de el și văzându-și de drum.

Într-o seară, când șeicul ședea ca de obicei sub palmierii din fața casei sale, înconjurat de toată strălucirea pământească, și pufăia mâhnit și singuratic din narghilea, nu departe de el se opriră câțiva tineri care îl priveau și râdeau.

— Cu adevărat, zise unul, șeicul Ali Banu e un nerod. Dacă aș avea eu comorile lui, m-aș folosi altfel de ele. În fiecare zi aș petrece și m-aș veseli. Mi-aș ospăta prietenii în încăperile cele mari, care ar răsuna tot timpul de râs și voie bună.

— Da, spuse al doilea, n-ar fi rău, dar prietenii mulți te fac să-ți risipești avutul, fie el mare cât al sultanului, Profetul să-l binecuvânteze. Dar dacă ar fi să șed seara sub palmieri, în acest loc atât de frumos, ar trebui să cânte robii, să vină dănțuitorii să dănțuiască și să facă fel de fel de giumbușlucuri. În vremea asta, eu aș fuma boierește din narghilea, aș porunci să mi se aducă șerbet scump și m-aș desfăta aidoma califului din Bagdad.

— Se spune că șeicul, grăi al treilea tânăr, care era grămătic, e un om învățat și înțelept; cu adevărat, deslușirile sale din Coran dovedesc că are cunoștințe în toate privințele și cunoaște toate scrierile înțelepciunii. Dar oare viața lui e orânduită ca a unui înțelept? Iată un rob cu brațele pline de suluri. Eu mi-aș da veșmântul de sărbătoare, să pot citi numai unul dintre ele, căci sunt desigur scrieri rare. Pe când el? Șade, fumează, iar de scrieri nici nu se sinchisește! Dacă aș fi eu șeicul Ali Banu, aș pune omul să-mi citească până n-ar mai avea răsuflare, ori până s-ar lăsa noaptea. Ba ar trebui să-mi citească și atunci, până aș ațipi.

— Ha! Chiar că te-ai pricepe să duci o viață frumoasă! râse al patrulea. Auzi! Să mănânci, să bei, să cânți, să dănțuiești, să citești zicale și să asculți stihurile unor bieți poeți! Nu, eu aș face cu totul altceva. El are cai de soi, cămile și o grămadă de bani. Eu, în locul lui, aș călători, aș călători până la capătul pământului, până la moscoviți, până la franțuzi. Nici un drum nu mi s-ar părea prea lung pentru a vedea minunățiile lumii. Așa aș face dacă aș fi omul de colo.

— Tinerețea e vremea cea mai frumoasă a omului, e vârsta sortită veseliei, rosti un moșneag cu o înfățișare tare sărmană, care se oprise lângă ei și le auzise vorbele, dar dați-mi voie să vă spun că tinerețea n-are minte și vorbește uneori fără rost, fără să știe ce face.

— Ce vrei să zici, moșule? întrebară tinerii mirați. Despre noi e vorba? Ce te privește că-i găsim cusur șeicului pentru felul său de viață? 

— Când cineva știe mai mult decât altul, trebuie să-i arate unde greșește, așa spune Profetul, răspunse bătrânul. E adevărat că șeicul a fost binecuvântat cu avuții, că are tot ce-și poate dori inima, dar el e întunecat și posomorât pentru pricini întemeiate. Credeți că așa a fost el întotdeauna? Deloc. Îl știu însă de acum cincisprezece ani; pe atunci era voinic și vioi ca un căprior, trăia în veselie și se bucura de viață. Pe-atunci avea un fiu, bucuria zilelor sale, frumos și învățat; cine îl vedea și-l auzea vorbind nu putea decât să-l pizmuiască pe șeic pentru asemenea comoară, căci zece ani avea numai și era tot atât de învățat ca unul de optsprezece.

— Și i-a murit fiul? Sărmanul șeic! strigă tânărul grămătic.

— Ar fi o mângâiere pentru el să știe că s-a întors pe meleagurile Profetului, unde ar trăi mai bine ca în Alexandria. Dar ceea ce a avut de pătimit e mult mai rău. Era pe vremea când franțuzii au năvălit în țara noastră ca niște lupi flămânzi și s-au bătut cu noi. Au cucerit Alexandria și de aici au înaintat tot mai departe, luptând cu mamelucii. Șeicul a știut să se înțeleagă bine cu ei. Dar fie că râvneau la avuțiile sale, fie pentru că a ținut partea fraților săi întru credință, nu știu cum a fost; pe scurt, au intrat într-o zi în casa lui și l-au învinuit că sprijină în taină, cu arme, cai și merinde, pe mameluci. El a încercat în fel și chip să-și dovedească nevinovăția, dar totul a fost în zadar, căci franțuzii aceia erau oameni grosolani și lipsiți de inimă când era vorba să stoarcă bani. L-au luat deci pe feciorul său, pe micuțul Kairam, ca zălog în tabăra lor. Șeicul le-a făgăduit bani mulți drept răscumpărare pentru copil, dar franțuzii n-au vrut să-l dea, având de gând să ridice prețul. Deodată le-a venit de la pașa al lor, sau cum îi spunea, poruncă să se urce pe corăbii. La Alexandria nu s-a știut nimic despre asta. Franțuzii au plecat pe mare, iar pe fiul lui Ali Banu l-au luat de bună seamă cu ei, căci nu s-a mai auzit niciodată nimic despre el.

— O, sărmanul, ce greu l-a lovit Alah! strigară toți tinerii deodată și se uitară cu milă la șeic, care ședea mâhnit și singuratic sub palmieri; înconjurat de scumpeturi.

— Nevasta lui, pe care o iubea foarte mult, a murit de dorul fiului ei. Șeicul și-a cumpărat o corabie, a înzestrat-o cu toate cele de trebuință și l-a rugat pe vraciul franțuz care locuiește acolo, pe lângă havuz, să-l însoțească în Franța, ca să-și caute fiul pierdut. S-au suit pe corabie și au mers vreme îndelungată pe mare până au ajuns în țara ghiaurilor, a necredincioșilor care fuseseră în Alexandria. Zadarnic l-au căutat în toate orașele pe micuțul Kairam: nimeni nu știa de el.

Așa că au venit înapoi și de atunci șeicul trăiește tot jelindu-și fiul, și pe bună dreptate. De câte ori mănâncă sau bea nu-i oare firesc să se gândească: acum săracul meu Kairam o flămânzi, o fi poate însetat? Iar când se împodobește cu burnuzuri de preț și cu veșminte de sărbătoare, așa cum i-o cere slujba și vrednicia lui, nu se gândește oare că fecioru-su n-o avea nici cu ce să-și acopere goliciunea? iar când e înconjurat de cântăreți și dănțuitori, de grămătici, de robii lui, nu poate să nu se gândească: „Acum, sărmanul meu fiu o fi făcând și el sărituri sau o fi cântând în fața vreunui franțuz, stăpânul lui, după cum i se cere!“ Și mai mult decât orice îl îngrijorează gândul că micul Kairam, aflându-se atât de departe de țara strămoșilor săi, în mijlocul necredincioșilor care-și bat joc de el, o să-și piardă credința părinților săi, și el n-o să-l mai poată îmbrățișa în grădinile raiului.

De aceea se și poartă atât de blajin cu robii lui și dă săracilor atâția bani; se gândește că Alah are să-l răsplătească, înduioșând inima stăpânilor franțuzi, ca să se poarte blând cu fiul său. De asemenea, în fiecare an, în ziua când i-a fost răpit fiul, dă drumul la doisprezece robi.

— Despre asta am aflat și eu, zise grămăticul, dar se povestesc fel de fel de lucruri curioase. De fiul lui nu s-a pomenit, dar despre Ali Banu se spune că ar fi un om ciudat și, mai ales, că-i plac foarte mult poveștile. În fiecare an pune la încercare pe robii lui și celui care povestește mai frumos îi dă drumul din robie. 

— Nu ascultați tot ce îndrugă oamenii, zise moșneagul; lucrurile stau așa cum v-am spus eu și eu știu ce vorbesc; firește, atunci când e amărât, vrea să-și mai alunge gândurile negre, ascultând povești; robilor le dă însă drumul numai de dragul fiului său. Dar s-a lăsat seara, s-a răcorit și trebuie să-mi văd de drum. Salem aleicum, pacea fie cu voi, băieți; de acum încolo o să aveți o părere mai bună despre șeicul acesta cumsecade.

Tinerii mulțumiră moșneagului pentru cele auzite, se mai uitară o dată la cernitul tată și coborâră ulița, fiecare spunându-și în sine: „N-aș dori să fiu șeicul Ali Banu".

Puțină vreme după ce tinerii aceștia vorbiseră cu moșneagul despre șeicul Ali Banu, se întâmplă ca ei să treacă din nou pe această uliță, cam pe la ceasul rugăciunii de dimineață. Amintindu-și de moșneag și de istorisirea lui, îl căinară cu toții pe șeic, privind spre casa lui. Dar care nu le fu mirarea când văzură totul minunat împodobit! Pe terasa pe care se plimbau roabe gătite fluturau flamuri și steaguri; în sala casei erau așternute covoare scumpe, iar treptele largi ale scării fuseseră îmbrăcate în mătăsuri de preț; până și pe uliță era întins un postav subțire, frumos țesut, din care mulți ar fi dorit să-și facă un veșmânt de sărbătoare sau o pătură pentru picioare.

— Ia uite cât s-a schimbat șeicul în câteva zile! strigă tânărul grămătic. O da vreo serbare? Vrea să-și arate cântăreții și dănțuitorii? Ia priviți ce covoare! Nimeni nu are așa ceva în toată Alexandria! Și postavul ăsta de pe caldarâm! E păcat de el, zău așa!

— Eu cred, spuse un altul, că așteaptă un oaspete de seamă, căci asemenea pregătiri se fac când vine stăpânitorul vreunei țări mari sau când un efendi cinstește o casă călcându-i pragul. Oare cine o fi venind azi aici?

— Ia priviți, oare colo, devale, nu se zărește moșneagul de acum câteva zile? El le știe pe toate și o să ne poată lămuri. Hei, moșule! Nu vrei să vii încoace o clipă?

Auzind strigătele și văzând semnele pe care i le făceau, moșneagul se apropie și-i recunoscu pe tinerii cu care stătuse de vorbă deunăzi.

Ei îi arătară pregătirile ce se făceau în casa șeicului și-l întrebară dacă nu știe ce oaspete de seamă era așteptat.

— Vă închipuiți, de bună seamă, răspunse el, că Ali Banu dă o serbare de bucurie, sau că un om mare îi cinstește casa? Lucrurile nu stau așa; după cum știți, azi e ziua a douăsprezecea din Ramadan, și în această zi a fost dus în robie fiul lui.

— Pe barba Profetului! strigă unul dintre tineri. Aici parcă s-ar pregăti o nuntă, o sărbătoare, deși e vestita lui zi de jale. Ce zici de toate astea? Nu crezi că șeicul are mintea cam zdruncinată?

— Nu crezi că te pripești din nou cu judecata, tânărul meu prieten? întrebă bătrânul zâmbind. Și de data asta săgeata a fost ascuțită și înțepătoare și arcul întins. Totuși ai nimerit departe de țintă. Aflați deci că șeicul îl așteaptă astăzi pe fiul său.

• Deci l-a găsit? strigară tinerii, bucuroși.

— Nu, și poate că nu va fi găsit curând, dar aflați că acum opt sau zece ani, când șeicul petrecea această zi cu jale și cu planșete, dând drumul robilor și miluind cu mâncare și băutură pe mulți săraci, s-a întâmplat să ospăteze și pe un derviș, care zăcea ostenit, vlăguit, la umbra casei. Dervișul era însă un om sfânt și se pricepea să ghicească viitorul și să citească în stele. După ce fu omenit de mâna milostivă a șeicului, se apropie de acesta și îi spuse: „Cunosc pricina mâhnirii tale; nu e oare astăzi ziua a douăsprezecea a lunii Ramadan, și n-ai pierdut în această zi pe fiul tău? Alină-ți durerea; această zi de jale va fi o dată zi de bucurie, căci într-o astfel de zi se va întoarce cândva fiul tău“. Așa vorbi dervișul. Ar fi un păcat pentru orice musulman să se îndoiască de spusele unui asemenea om; durerea lui Ali nu s-a ogoit, dar în această zi el așteaptă mereu întoarcerea fiului său, împodobindu-și casa, și sălile, și scările, de parcă l-ar aștepta să sosească din clipă în clipă. 

— Minunat! rosti grămăticul. Dar aș vrea să văd și eu cum sunt toate rânduite atât de frumos, cum el însuși tânjește în mijlocul acestor minunății și, mai ales, aș vrea să ascult poveștile spuse de robii lui.

— Nimic mai ușor, răspunse moșneagul. Mai-marele robilor din casa șeicului mi-e prieten de mulți ani și mă lasă întotdeauna în sală să stau într-un locșor unde nu mă vede nimeni, ascuns de mulțimea slugilor și prietenilor. Am să vorbesc cu el, să vă dea voie înăuntru; sunteți numai patru și s-ar putea să îngăduie. Veniți aici pe la ceasul al noulea și am să vă spun dacă puteți intra.

Astfel vorbi bătrânul. Tinerii îi mulțumiră si se îndepărtară arzând de nerăbdare să vadă ce se întâmplă.

La ceasul hotărât veniră în piața din fata casei șeicului și aici îl găsiră pe moșneag, care le spuse că mai marele robilor îi dăduse învoirea să intre cu ei. El o luă înainte, dar nu pe poarta și pe scările bogat împodobite, ci pe o ușă lăturalnică, pe care apoi o închise cu grijă. Îi conduse apoi prin mai multe coridoare, până ajunseră în sala cea mare. Aici era mare îmbulzeală — oameni bogat înveșmântați, bărbați de seamă ai orașului și prieteni ai șeicului care veniseră să-i aline durerea, precum și robi de tot felul și de toate neamurile. Dar toți erau mâhniți, căci își iubeau stăpânul și jeleau împreună cu el.

La capătul sălii, pe un divan bogat, ședeau cei mai de vază prieteni ai lui Ali și erau slujiți de robi. Șeicul ședea jos, lângă ei, căci durerea pentru fiul său nu-i îngăduia să șadă pe covorul bucuriei. Își sprijinea capul în mâini și părea să dea puțină ascultare îmbărbătărilor pe care i le șopteau prietenii săi. În fața lui se aflau câțiva bărbați, tineri și bătrâni, îmbrăcați în veșminte de robi. Bătrânul le spuse tinerilor săi prieteni că aceștia erau robii cărora Alii Banu le va da drumul în acea zi. Printre ei se aflau și câțiva franțuzi și moșneagul le arătă mai ales pe unul dintre ei, care era negrăit de frumos și foarte tânăr. Șeicul îl cumpărase pe o sumă mare, numai cu câteva zile înainte, de la un neguțător de robi din Tunis, și acum totuși îi dădea drumul, fiind încredințat că, cu cât va trimite mai mulți franțuzi în țara lor, cu atât Profetul îi va înapoia mai repede fiul.

După ce se aduseră tutun și băuturi răcoritoare, șeicul făcu un semn mai-marelui robilor. Acesta se ridică. În sală se lăsă o liniște adâncă. El păși în fața robilor cărora urma să li se dea drumul și rosti cu glas limpede:

— Voi care veți fi dezrobiți azi din mila stăpânului meu Ali Banu, șeicul din Alexandria, îndepliniți acum cele ce se obișnuiesc în această zi, în casa lui, și începeți să povestiți!

Robii începură să șușotească între ei. Apoi, un bătrân rob ceru cuvântul și prinse a povesti.