Sibila
Aa
Sibila de Agustina Luis
CONSIDERATĂ ÎNCĂ DE LA APAriție, în 1954, un miracol, Sibila Agustinei Bessa Luis reprezintă nu numai deplina consacrare a autoarei, ci și un moment de răscruce în literatura portugheză contemporană.
Romanul primise în 1953, încă în manuscris, Premiul Delfini Guimarăes, acordat în unanimitate de un juriu prestigios din care făceau parte: Vitorino Nemeșio, Bran- quinho da Fonseca, Tomâs de Figueiredo și Alvaro Lins. La publicare, în anul următor, Sibila este încununată cu o a doua distincție literară: Premiul Ega de Queiros. Zece ani mai târziu, Eduardo Lourengo scria: „Fără a dori să împrumutăm rolul prea puțin confortabil al Ca- sandrei, presupunem că viitorii istorici ai literaturii noastre contemporane vor alege extraordinarul an 1953 ca piatră de hotar între două epoci culturale și literare. La temelia acestei pietre de hotar, cu litere la fel de vii ca și acum zece ani, strălucește încă un nume enigmatic, desăvârșit de potrivit pentru ceea ce numește: Sibila. Dar lumea romanescă a Agustinei Bessa Luis, prin simpla ei apariție, a deplasat centrul atenției literare. Are prea puțină importanță faptul că epidermice curente își continuă cursul, cu mai mult sau mai puțin noroc. Este o literatură riouă cea pe care Sibila o inaugurează la noia Coloquio – Artes e Letras, nr. 26/1963).
Într-adevăr, atât În Sibila cât și în operele ulterioare, Agustina Bessa Luis nu s-a lăsat influențată de mode sau tendințe autohtone ori străine, nu a cedat teoriilor literare sau experimentelor imediate – într-o epocă dominată de neorealism și de existențialism de sursă fran- ce-u, de literatură freudistă creată cu precădere de scriitorii grupați în jurul revistei „Presenqau sau de resurecția suprarealismului –, ci și-a durat opera bazându-se pe valorile intrinseci ale creativității sale excepționale, precum și pe filonul clasic al literaturii veacului trecut, reprezentată în special de cele două mari modele ale narațiunii lusitane: Cămilo Castelo Brânco și Ega de Queiros. „Mai ales în ceea ce privește romanul, remarcă Âlvaro Manuel Machado, Agustina Bessa Luis rezolvă, mai bine decât oricare romancier portughez alsecolului nostru, vechea și facila opoziție Camilo-Ega, adică roman național versus roman universal, opera ei romanescă devenind, în același timp, cea mai adine înrădăcinată în cultura portugheză, generic vorbind, și eve mat cultural universală dintre toate. Orice mare creator trebuie să fie concomite7it un gânditor. Adică, în sinteză, trebuie să pună în chestiune cultura sa regândind cultura universală. Or, Agustina o face, după părerea mea, mai plenar decât oricare alt prozator portughez al secolului nostru. A (Âlvaro Manuel Machado – Agustina Bessa Luis – Vida e Obra, Areddia, Lisboa, 1979, p. 25).
Operă de deplină maturitate creatoare, Sibila nu s-a ivit pe neașteptate, ca și cum nimic din ceea ce scrisese până atunci autoarea nu ar fi pregătit-o sau anunțat-c. Sibila este mai curând o continuare firească a primelor sale trei cărți – a pletoricei „lumi închise “revelate de Mundo Fechado, a excesului de vitalitate care copleșește condiția umană din Os Super-Homens și a complexității fragmentare exprimate cu rigoare simbolistă în Contoș Impopulares. Astfel, raportat la volumele anterioare, romanul ne apare ca „un fel de catharsis stilistic, o carte-summa către care converg toate potențiali- tățile scrisului Agustinei Bessa Luisa (Âlvaro Manuel Machado – op. Cât., p. 37). În aceeași măsură, adăugăm noi, Sibila, este o carte profetică, care sintetizează tendințele ulterioare ale scrisului său, o carte-cheie, indispensabilă pentru înțelegerea edificiului monumental care este opera scriitoarei portugheze.
Începând cu Sibila, Agustina (familiaritate prin care portughezii își omagiază, ele fapt, valorile naționale) inițiază crearea unui univers romanesc propriu, laborios construit, cu o viziune extrem de personală asupra mediului cultural și social portughez, încercând să dezvăluie succesivele straturi cognoscibile ale existenței umane în temporalitate. Or, această pasiune pentru abisurile fiin- ței devine la autoare pasiunea pentru scris, reflectatg. De uimitoarea vastitate a operei.
Simplificând desigur, Sibila nu este altceva decât descrierea unei vieți văzută ca portret. Întreaga carte se centrează pe figura Quinei (Joaquina Augusta), modestă proprietăreasă de țară în nordul Portugaliei. Referințele circumstanțiale (timp istoric, politică, elemente de civilizație) sunt relativ rare și întâmplătoare pentru că, de fapt, Sibila reprezintă o transpunere a câmpului de conștiință a protagonistei, cu limitele și mărcile sal-2 particulare. Pentru Quina (numele are în portugheză cono- tații simbolice – aș quinas sunt cele cinci scuturi heraldice de pe stema Portugaliei), pământul „nu era un glob ușor turtit la poli, ci spațiul limitat în care trăiau și comunicau unii cu alții, prietenii și cunoscuții ei “.
Narațiunea progresează așadar în funcție de mobilitatea privirii Quinei, respectându-se doar în aparență suita cronologică, căci neașteptate salturi temporale vin să zdruncine sentimentul liniștitor al unui timp derulat linear. Acțiunile polarizează sau se aglomerează concentric, «nlumi închise “care pentru moment se deschid și se întrepătrund», urmând traiectele sinuoase ale unor analogii subiective. Cu toate acestea, nu Quina este cea care vorbește în roman.
La prima vedere, naratorul Sibilei pare a fi Germa (Germana), nepoata Quinei. Numele ei (germana înseamnă în portugheză vară primară) nu trebuie considerat o subliniere tautologică a unei înrudiri efective, ci revelarea unei profunde înrudiri spirituale, precum și a unei relații „parazitare “între cele două personaje: Germa există numai în măsura în care poate interpreta „glasul sibilei sale “. Ea este artistul, „produsul cel mai gratuit al naturii. Cel care se poate defini ca o inutilitate imediată”, iar momentul aparent al declanșării actului de resuscitare a memoriei este întâlnirea, după mulți ani, în. Casa din Vessada – casa Quinei – cu Bernardo Sanches, și el un ultim descendent al aceleiași familii, odinioară vitală și originală. Cu Bernardo Sanches, burghezul dandy și snob, comunicarea nu este posibilă. Astfel, reconstituirea vieții Quinei —’ întreaga carte – are loc în spațiul abisal al unei secunde de tăcere între cei doi inter- */
Locutori. Ar părea, așadar, că Germa este un personaj convențional, împrumutat, din rețetele clasice, menit să introducă ficțiunea unei istorii personalizate. Este adevărat că Agustina Bessa Luis propune această convenție, dar pentru a o mina subtil ulterior, căci nici Germei nu îi aparține discursul, în el insinuându-se o voce nouă, un narator dotat cu o percepție rațională de rang superior.
Ca artist, Germa posedă intuiția pentru caracterul deosebit al ființei care a fost Quina, ea este un fel de medium prin care o conștiință intelectuală, adevăratul narator, poate avea acces la existența personajului. Ființa vie trăiește închisă în sine, nemijlocit. Artistul o percepe, făcând-o permeabilă intelectului care, meditând-o, o transpune în pagină, instanța generatoare a scriiturii se situează, așadar, la un nivel meta-discursiv, acționând deja în categorial. Opera se înfățișează ca un produs intelectual, rod al unei minți ordonatoare care capturează prin intuiție viața, făcând-o etern prizonieră în monument.
În Sibila se conturează astfel o structură tripartită a instanțelor creației literare și, implicit, a lumii romanești: trăirea nereflexivă, intuiția artistică și intelectul ordonator, ceea ce ne amintește de clasica ierarhie: trup, suflet, spirit, pe care însă autoarea nu o valorizează unilateral, în sensul afirmării supremației intelectului, ci o pune sub un tulburător semn de întrebare. Căci, paradoxal, Sibila, un roman, intelectual, nu face decât să. Interogheze misterui ființei umane, încercând neîncetat să răspundă întrebării puse în primul capitol al cărții: cine a fost Quina cu adevărat?, dar lovindu-se tot timpul, dincolo de orice demers rațional, de o ~otlă obscură, indescifrabila, în fața căreia cuvintele trebuie să se oprească învinse.
Considerând misterul drept una din categoriile universului romanesc al scriitoarei, Âlvaro Manuel Machado distinge, potrivit sugestiilor lui Vladimir Jankelevitch, misterul de secret, ca două concepte antinomice. Dacă secretul poate fi pătruns, disecat, el reprezentând doar o stare de pre-cunoaștere insuficientă a obiectului, misterul rămâne circumscris și incognoscibil, iar cunoașterea nu face decât să îi revelc esența indestructibilă și fecundă. Nu întâmplător Sibila se concentrează pe dezvăluirea tainei ființe umane, ca și cum autoarea ar fi dorit să dea frâu liber unei creativități raționale după ce a pos- tulăț odată pentru totdeauna mistend ca faptul cel mai adine, inalienabil, al omului.
Or, dacă misterul există, discursul devine epifania incognoscibilului, întregul eșafodaj baroc, elaborat cu minuție prin acumularea și îmbinarea detaliilor, în vif- tejuri succesive, servind în fond pentru a comunica – paradoxal – incomunicabilul.
Natură abisală, Quina este o prezență ambiguă, con- sumindu-și existența între tentația transcendentului și înclinația spre valorile vieții practice de un materialism adesea meschin. Ea este o sibilă nu pentru că ar face cu adevărat prevestiri semnificative, ci pentru că este populată de o forță a cărei adâncime scapă propriei conștiințe și care conferă un relief simbolic unei vieți altminteri banale. Este o sibilă pentru că – inconștient – îi transmite Germei mistend condiției umane, lăsând un mesaj și o moștenire spirituală ființei de care s-a considerat întotdeauna străină. Este, în sfârșit, o sibilă pentru că, datorită ei, putem asculta glasul patetic al unei lumi apuse, prin excelență anonimă, ale cărei personaje ’ating eternitatea în măsura în care intră sub incidența privirii Quinei. Dincolo însă de câmpul acestei priviri, opacitatea este completă.
Din unghiul ele vedere al unei retorici imanente, universul romanesc al Sibilei găsește în sinecdocă figura mentală generativă a textului. Obiectele prezentate parțial, în momente diferite, se constituie treptat în mintea cititorului ca totalitate caleidoscopică. Sunt obiecte succesive, „cinetice”, niciodată prezentate ca globalitate, fragmente de percepție, a căror condiție esențială de plenitudine o reprezintă desfășurarea în timp. Numai timpul, și el eliptic, este acela care le poate întregi, devenind astfel condiția sine qua non a oricărei spațiali- tati. Niciodată autoarea nu renunță la fragmentar, nu cade pradă tentației de a epuiza, de a da o viziune definitivă și, în cele din urmă, statică a obiectului. Descrierea cea mai tradițională în aparență alunecă într-o întâmplare semnificativă; detaliul proliferează, modificând direcția narațiunii. Cu toată fantezia faptică prezentă pe parcursul întregii cărți, evenimentul nu este privilegiat în dauna altor elemente ficționale, ceea ce contribuie la crearea unei senzații de lectură egal tensionată, fără momente de pauză, de respirație, prezente în romanul tradițional. Deopotrivă, personajele Agustinei Bessa Luis, compuse din detalii, din amănunte persona- lizante sau pitorești nu își câștigă dreptul la individualitate decât printr-o răbdătoare acumulare. Ceea ce ni se impune, așadar, este o scriitură barocă – în tradiția profundă a spiritului lusitan – în care pasiunea pentru detaliu transformă ornamentul dintr-un element superfluu și exterior într-un liant structural, și în care reflecția dezvăluie o gândire filosofică epurată de clișee aforistice sau moralizatoare. Aleatoriul perspectivei, deliberatul apel la revelarea altor și altor fațete ale ființei, explică, de bună seamă, pasiunea pentru accidental, precum și tentația pentru conceptualizaliitr-o alter nanță continuă, dialectică. Agusțina se slujește de efemer, înțeles deopotrivă că tehnică.A. $. Tructy. Râi mozaicate, pentru a pune în lumină eternitatea naturii umane.
. Printr-o fericită comparație, Alvaro Manuel Machado apropie scriitura barocă a Agustinei Bessa, Luis de arta rozasei. „Rozasa este, în catedralele gotice, un ornament
— Dar un ornament esențial, căci de el depinde întreg echilibrul construcției catedralei, unind lumea exterioară și lumea interioară, mișcarea și chietudinea, acțiunea și contemplarea". Așa cum rozasa este „încercarea de fixare a luminii fugitive într-un centru al viziunii totale, arta romanescă a Agustinei Bessa Luis mi se pare a fi o continuă căutare a cuvântului care fixează, chiar și pentru un moment, o relație deambulatorie, o relație între corespondențe neașteptate, între fulgurante divagații^.
Capodoperă a literaturii portugheze și universale, în care proliferarea barocă a imaginii este domolită de seninătatea ironică a unui spirit clasic, iar clarviziunea anarhică a creativității debordante de luciditatea enigmatică a unei minți ordonatoare, Sibila este una din acele creații perfecte care fascinează și neliniștește deopotrivă. Iar perfecțiunea, ne spune Agustina Bessa Luis în O Șusto, „nu place lui Dumnezeu dacă nu e agilă ca fulgerul, creația nu e perfectă dacă nu poartă pecetea momentanului. S-a făcut lumină, nu s-au țesut una câte una, razele soarelui cu perseverență, cu talent și bun gustu.
DAN CARAGEA
— UNDEVA, PE VERANDA acestei încăperi, spuse Germana, se află înscrisă o dată ce amintește de epoca în care casa a fost reconstruită. Pe la 1870, un incendiu a mistuit-o până în temelii. Moșia este însă aceeași: aceleași ogoare, aceleași pășuni, luate în arendă de la Coroană acum mai bine de două sute de ani, și care au rămas din tată în fiu în aceeași familie de oameni ai pământului.
— Un fel de aristocrație ab imo. Și Bernardo râse, cu o ironie afabilă, puțin distrată. Cu un gest mașinal își scoase ochelarii, apoi îi puse la loc, potrivindu-le ramele de aur în șanțurile care păreau urme adânci de unghii. Clipi iute din ochi, ca și când l-ar fi orbit Lumina, și adăugă: „Ab imo, a pământului…” căci, pentru el, cultura era un privilegiu personal și nu lăsa niciodată să-i scape ocazia de a o împărtăși și altora, cu generozitate. Bernardo aparținea acelei ramuri a familiei care ajunsese de la capitalism la nivelul imediat superior al intelectualității și aici se fixase ca o adevărată aristocrație. Căci ce altceva este aristocrația, dacă nu treapta cea mai înaltă pe care o societate dorește să o atingă, supremația unei clase asupra celeilalte, impunerea valorilor ei, fie ele ale puterii, ale muncii, ale spiritului, în funcție de epoca care le este favorabilă? Familia lui Bernardo Sanches dobândise un statut aristocratic, ceea ce însemna că se mulțumea să-și împlinească o anume moștenire de obiceiuri, fraze, opinii, care, odată desprinse de personalitățile care le dăduseră originalitate, rămăseseră doar niște imitații goale și snoabe. De fapt – gândea Germana –, talentul imitației ajunge să fie la fel de caraoteristio ca și originalitatea, nu numai pentru anumite familii, ci chiar, în general, pentru anumite popoare. Bernardo Sanches era exponentul unei rase care fusese eroică și magnifică atâta vreme cât istoria ei însemnase o chestiune de supraviețuire, dar care, dobândind siguranță și confort, căpătase o strălucitoare mediocritate. Germana, vara lui, era la rândul ei un rezultat al diverselor degenerescențe – artistul, produsul cel mai gratuit al naturii, cel care se poate defini ca o inutilitate imediată. Era o creatură răbdătoare, timidă, care inspiră o încredere fără margini. Nu semăna câtuși de puțin cu artiștii care se fac remarcați, în general, prin banalitatea lor excentrică, distingându-se de burghezi prin faptul că își trăiesc extravaganțele pe care aceștia și le reprimă. Avea inteligența de a părea o ființă obișnuită. Una din plăcerile ei era de a se analiza ca re- ceptacol al unui lung trecut, loc în care prindeau viață cavalcada generațiilor și contradansul afinităților; aptitudini, gusturi, forme ce se transmit că niște solii peste timp, se pierd, se dezbină, răsar din nou, identice cu versiunea de odinioară. Acum Germa se balansa neobosit într-un vechi rocking-chair care, la fiecare mișcare mai violentă, sălta pe podeaua pe care se aflau grămezi de mere proptite cu scânduri negeluite. Precum Quina
— Gândi. Și. Absorbită, începu să murmure un monolog domol, în timp ce privea cadrul ușii deschise spre bucătăria în care se zărea vatra măturată de cenușă.
— Ce spui, Germa? Întrebă Bernardo. O cerceta cu o curiozitate superficială, ușor iritat că altceva în afară de el însuși îl putea neliniști. Cum ea îl privea zâmbind, fără să-i vorbească, se gândi că era mai comod să continue să se simtă aici un oaspete dorit și să considere chiar tăcerea ei drept un semn de amabilitate. În realitate, Germa nici măcar nu se gândea la el. Bernardo știa că dacă ar fi lăsat ca această bănuială să prindă rădăcini, nu ar mai fi venit niciodată pe aici și că, în adâncul sufletului său, s-ar fi născut o nevoie permanentă de răzbunare. Preferă așadar să nu bage de seamă că, în acele clipe, Germa era complet înstrăinată și absentă și că încăperea cu tavanul scund, unde plutea o mireasmă de fân și de mere, se umpluse de o nouă pre zență, vie, intensă și familiară, caldă și umană, ca atunci când te întorci pe meleagurile unde ai trăit odinioară și sufletul răspândește în juru-i chemarea puternică a trecutului. Și, dintr-o dată, Germa începu să vorbească despre Quina.
Era în septembrie și casa, ocupată temporar, începuse să-și piardă aerul de părăsire și de ruină, înlocuit acum de căldura glasurilor și de zgomotul pașilor care călcau pe frunzele uscate de porumb risipite pe dușumea. Vremea era blândă. Pătrunsă de liniștea naturii vlăguite, care se deslușește în căderea unduitoare a frunzelor sau în curgerea inutilă a apei printre tulpinile secerate de porumb. De la moartea Quinei nu se mai simțise niciodată în casă emanația aceea de mister grotesc sau ingenuu pe care o aducea prezența ei. Iar Germa nu mai regăsea plăcerea de odinioară când, seara, lângă vatră, răscolea cenușa, risipea jeraticul cu vătraiul, desena prin aer cercuri de foc cu cleștele încins sau căuta prin cotloane sfârleaza de Crăciun, pe care literele erau pictate cu vopsea din fructe otrăvitoare de pădure. Ah, această Quina, atât de ciudată, atât de dificilă, dar de care nu-și putea aduce aminte fără un dor răscolitor, cine fusese ea cu-adevărat?
Joaquina Augusta se născuse chiar în această casă, cu șaptezeci și șase de ani în urmă. La naștere, fetița nu părea că o să trăiască mult. Era plăpândă. Vineție, și la încheietura mâinii stângi avea o pată roșiatică, pentru că în primele luni de sarcină, la tăierea porcului, maică-sa fusese împroșcată cu ficat crud. Era a doua fiică care izbutise să se nască într-o căsnicie de șapte ani – ceilalți copii concepuți neajungând să se împlinească într-un organism șubrezit de posturi disperate, de chinuri de femeie tânără al cărei soț era cel mai mare crai din ținut. Căci doamna Maria da Encarnațâo, aleasă din mulțimea de fete ale casei Freixo, delicată, zveltă, cu părul bine întins peste tâmpie, mijlocul subțire strâns cu o centură neagră de șaten – așa cum avea să rămână modă pentru toate femeile din familie – luase un bărbat cu douăzeci de ani mai în vârstă decât ea, despre care bă- trânele din partea Jocului spuneau, cu un ton binevoitor și ușor complice, „că sucea capul femeilor”. Și era adevărat. Se căsătoriseră într-o d. Fniirieață, fără știrea nimănui. După ceremonie, mireasa își reluâse locul în casa părintească, amăgind astfel încă o vreme cortegiul de femei disprețuite, printre care se numărau chiar propriile ei surori. De fapt, Francisco Țeixeira era un fluș- turatic fericit. Avea o casă, pământ bun și alte averi însemnate pe care însă le administra prost, pentru că era o fire petrecăreață, iubea plăcerile și viața pe picior mare. Îi plăceau gesturile mărețe, generozitatea, însă trufia firii lui ținea mai degrabă de o anume discreție, decât de fanfaronade bătătoare la ochi. Dacă era cineva gata în orice clipă să răzbune o jignire, să pună mâna pe ciomag, să împartă lovituri în dreapta și în stânga, speriind vitele și făcând să țipe bătrânele care se puneau pe fugă, cocârjate, încercând să salveze în poalele șortului ce le mai rămânea din coșurile cu ouă, acela era Francisco Țeixeira. Mic. De statură, plin de nerv, prudent și scurt la vorbă, era conștient de farmecul favoriților săi bălai în ochii femeilor, pentru care pielea oacheșă de maur nu făcea doi bani în chestiuni apolinice. Maria da Encarnagăo se îndrăgostise de el la nouă ani, într-o seară, când, trecând prin sat, nu izbutise să sară peste un șuvoi umflat de zăpezile iernii; apa spumega prăbușindu-se într-o râpă peste care se încovoiau sorbii scuturați de vânt.
— Ce faci aici, fetițo? A cui ești? Întrebă Francisco Țeixeira, care tocmai trecea, cu gulerul pestriț al mantalei acoperindu-i pe jumătate, obrazul. Maria răspunse cu un glas timid, însă sec și înțepat.
