Singuratecii

Singuratecii de Emil Garleanu

Pe lacul luciu din gradina cu florile neclintite de nici o adiere, cu crengile nestrabatute de nici un foșnet, pe lacul adormit ce pare o uriașa lespede de cristal ce acopera o alta gradina fermecata, lebada – barbatul ramas singur – trece ca o închipuire, alb ca zapada, cu aripele ca doua scoici de argint, cu gatul lasat, între ele, subțire, ondulat ca toarta unei amfore. Pasarea plutește lin, și în ea parca poarta, ratacit, sufletul unei ființe duse de pe lume.

Sus, pe bolta adanca, stelele au palit; în haosul albastru, luceafarul sclipește tainic, stralucitor, purtand parca în vapaia lui viața tuturor lumilor cerești, a lumilor veșnic calatoare în necuprinsul firii.

Și cum, jos, lebada sidefeaza fața apei, sus, luceafarul lumineaza întinsul tariei. Numai ei doi sunt palpairile nopții acesteia în care lumea pare adancita într-un somn de moarte. Amandoi ratacesc singuri, amandoi strajuiesc singuratatea, mistuindu-se în tacere, mandri, deopotriva de reci – deși unul, bulgare de gheața, celalalt, para de foc. Și se cunosc, se vad în fiecare seara, merg unul catre altul, și se-ntalnesc: din înalt, luceafarul își coboara raza jos, în adancul.apei, unde rasare ca un mugur de aur.

Iar pasarea se apropie de scanteia picurata din cer și plutește ușor, împrejurul ei, mai întai în cercuri largi, apoi în rotiri tot mai stranse, tot mai stranse, pana ce se oprește drept deasupra rasfrangerii stelei; și-atunci, din mugurul de aur, pare ca se desface dintr-o data o floare plutitoare, o floare maiastra de argint. Și astfel stau de se privesc: sus, lebada de aur a cerului, jos, luceafarul de argint al apelor.