Srtângeți pumnii pentru mine băieți

STRÂNGEȚI PUMNII PENTRU MINE, BĂIEȚI!

Dragi tovarăși, situația e albastră, mă mir că vă mai vine să râdeți. Ieri, un deștept a pus sare în compotul celei mai frumoase fete din Vaslui, azi, nu se știe cine a uns clanțele cu marmeladă. Ce-i aici, tabără sau circ ? Vă rog să vă potoliți, sunteți băieți mari, ar trebui să vă gândiți un pic !

Și, spunând acestea, comandantul unității ieși din dormitorul nostru. Cele de mai sus sunt rezumatul meu la cuvintele lui, un rezumat exact în esență, înțelegeți, limbajul îmi aparține în întregime. Comandantul e profesor de limba română, vă dați seama că a citit câteva biblioteci, probabil că nici prin somn n-ar spune „situație albastră “ și celelalte pe care eu mi le permit, pentru că-mi face plăcere să cred că e cine știe ce de capul meu. Bineînțeles, el n-a zis nici „cea mai frumoasă fată din Vaslui", sunt tot vorbele mele, vasluianca e slabă ca o scobitoare și când duce paharul la gură ridică degetul cel mic în sus, „frumoasă" am făcut-o eu, de șmecher ce sunt, zău, de-ar trece odată timpul să mă fac și eu om serios, numai de prostii mă țiu, toată ziua o fac pe nebunul.

Dar să lăsăm autocritica, la mine se vede că nu ajută. Ei bine, deșteptul care a pus sare în compotul vasluiencei și cel care a mânjit clanța (nu clanțele; e totuși o diferență) cu marmeladă sunt una și aceeași persoană, adică eu, n-aș mai fi! Am vrut să-i distrez pe băieți, grozav îmi place când o fac pe bufonul, și acum nu știu unde să mă mai ascund, m-aș duce în pădure și n-aș mai ieși până la primăvară.

— Lasă, spune Manole, trece și asta, se uită.

— Trece pe naiba, răspund, cum o să treacă ? Abia a început.

— Fii serios, spune frate-su geamăn, Călin ; comandantul e om cumsecade.

— Este, răspund, el este, dar acuma e vorba de mine.

— Ai aerul că-ți pare rău, spune matematicianul, nu știu cum îl cheamă, are un nume de împărat roman, mi se pare că Octavian sau Cezar, în fine, ceva pe aici.

— Chiar îmi pare rău, răspund, ar trebui să fac ceva și nu știu ce.

— Lasă-te de glume, spune matematicianul-împărat, hai să ne culcăm, o să visezi că ești un îngeraș și mâine o să-ți treacă.

— Nici nu mă gândesc să mă culc, răspund, noaptea dorm buștean și mâine mă scol tot un nătărău.

— Bine, fă ce vrei, dar lasă-ne pe noi să dormim.

— Noapte bună, le strig și ies pe coridor.

Lumina e aprinsă pe coridor. Mă plimb o vreme cu mâinile în buzunare, mă uit la fotografiile înrămate, una e de la Bicaz, alta de pe Valea Oltului, a treia înfățișează o cabană mică în vârful unor munți înzăpeziți; e o poză foarte nu știu cum, de câte ori o privesc mă ia cu frig.

Ies pe alee, fac la stingă, ajung la vila fetelor. Încă nu s-au culcat, abia a sunat gornistul stingerea, le aud cum râd și vorbesc tare. Nu prea am curaj să le bat în geam, astea sunt în stare să arunce în mine cu toate pernele, dar trebuie să am curaj, n-au decât să arunce și cu scaune. Bat. Iese una, Corina, o fată foarte simpatică.

— Ce poftești ? mă întreabă.

— Cheam-o pe vasluianca ! o rog.

— Pe care din ele, că-s două ?

Era să-i spun că pe cea care, când duce paharul la gură, ridică degetul mic în sus.

— Cea înaltă.

— Amândouă sunt înalte.

— Atunci cheamă-le pe amândouă.

Nu trece mult și apar vasluiencele la fereastră.

— Cu tine, îi spun uneia dintre ele, n-am treabă, scuză-mă că te-am deranjat.

Ea mă face necioplit și se retrage. Rămâne numai cea căreia i-am deșertat solnița în compot.

— Am venit să-ți spun că eu ți-am pus sare în compot.

— Mulțumesc pentru informație.

— Și-am mai venit să te rog să mă ierți.

— Ești un...

Nu spune ce sunt. Îi răspund :

— Sunt tot ce vrei, dar iartă-mă !

— Mai bine du-te și te culcă !

— Nu pot. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit.

— Ce ?

— Habar n-am. Probabil vreau să mă fac băiat de treabă.

— Era și timpul.

— Crede-mă, e o chestiune foarte serioasă.. Mi se întâmplă ceva nemaipomenit ! Mă ierți ?

— Mă mai gândesc și-ți spun mâine.

— Mi-ai face un mare serviciu dacă m-ai ierta acum.

— Bine, du-te !

— N-o să te mai necăjesc, îți promit !

— Am auzit, du-te !

— Noapte bună. Adică...

— Ce mai vrei ?

— Lasă... Noapte bună.

Voiam să-i mai spun să nu mai ridice degetul mie când duce paharul la gură, dar mi-am dat seama că nu era momentul.

Plec spre vila comandanților. Îl găsesc în fața ușii stând în fotoliile de paie și fumând. Cineva tocmai spune că nu crede în farfuriile zburătoare. Altul îi răspunde că el crede. Și eu cred, dar acuma părerea mea nu face doi bani. Dau bună seara și-l rog pe tovarășul Adamescu să vină puțin cu mine.

— S-a întâmplat ceva ? sare el;

— S-a întâmplat.

Ce ? întreabă tovarășa de muzică.

— Nu vă speriați, răspund, e ceva care s-a întâmplat azi-dimineață. O iau înainte și tovarășul Adamescu vine după mine. Aș merge așa până la capătul pământului, dar mă opresc deodată și spun :

— Eu am pus sarea în compot șt tot eu am uns clanța cu marmeladă.

— Foarte urât, mă întrerupe el.

— Dacă era frumos, nu veneam să spun. Vreau să vă cer scuze.

— Asta mai merge, spune el. Dar cum de ți-a venit ?

— Cred că era timpul, spun.

— Și eu cred, spune el.

— Eu nu prea obișnuiam să-mi cer scuze, mai spun. Acum mi s-a întâmplat ceva nemaipomenit. Mă întreb însă dacă mâine n-am s-o iau de la început.

— M-ar bucura să n-o iei.

— Dar dacă o iau ?

— Ce să-ți spun ? Numai de tine depinde.

— Bine, spun, vă mulțumesc că m-ați ascultat.

— Ești grozav de protocolar, râde el.

Ne spunem noapte bună și plec.

Băieții s-au culcat. Mă dezbrac pe întuneric, îmi pun pijamaua și mă sui în pat. „Totul e ca mâine să n-o iau de la început, îmi spun. Ar fi păcat. Ar fi păcat, așa, în general, dar și pentru că, poate, vasluianca și comandantul se gândesc acum la mine, le-a plăcut chestia cu scuzele, și-au zis că viața e frumoasă, că oamenii au obraz. Ar fi păcat să creadă asta numai o noapte. Și totul depinde numai de mine.

Strângeți pumnii pentru mine, băieți