Stalingrad de Antony Beevor

“Rusia”, observa poetul Tiucev, “nu poate fi înțeleasă cu mintea.” Bătălia de la Stalingrad nu poate fi înțeleasă printr-o analiză obișnuită. Un studiu pur militar al unei astfel de lupte titanice nu reușește să transmită realitatea din teren, cam tot așa cum hărțile lui Hitler din Bârlogul Lupului de la Rastenburg l-au izolat într-o lume fantezistă, departe de suferința soldaților săi.

Ideea ce a motivat scrierea acestei cărți este aceea de a arăta, în cadrul unei narațiuni istorice convenționale, experiența trăită de trupele ambelor tabere, pe baza unui mare volum de documente noi, provenite mai ales din arhivele rusești. Varietatea surselor este importantă pentru evidențierea caracterului fără precedent al încleștării și al efectelor ei asupra celor angajați în luptă fără prea multe speranțe de scăpare.

Izvoarele documentare includ jurnale de război, rapoarte ale preoților militari, relatări personale, scrisori, interogatoriile la care au fost supuși de NKVD prizonierii germani și nu numai, jurnale intime și convorbiri cu supraviețuitori. Una din cele mai bogate surse aflate în arhivele centrale de la Podolsk ale Ministerului rus al Apărării cuprinde rapoartele foarte amănunțite trimise zilnic de pe Frontul de la Stalingrad lui Aleksandr Șcerbakov, șeful Secției Politice a Armatei Roșii de la Moscova. Acestea descriu nu doar acțiunile eroice, ci și “evenimente extraordinare” (eufemism al comisarilor pentru acte de trădare), precum dezertarea, trecerea de Partea inamicului, lașitatea, incompetența, automutilarea, “agitația antisovietică” și chiar beția. Autoritățile sovietice au executat la Stalingrad circa 13 500 din propriii lor soldați - mai mulți decât efectivul unei divizii. Marea provocare, mi-am dat seama curând, era să încerc să pun în cumpănă și să evaluez spiritul de sacrificiu autentic al atâtor ostași ai Armatei Roșii în comparație cu actele de coerciție peste măsură de brutale săvârșite împotriva șovăielnicilor de secțiile speciale NKVD (devenite foarte curând după aceea parte integrantă a SMERȘ - serviciile de contraspionaj).

Lipsa de îndurare aproape incredibilă a sistemului sovietic în general, dar nu în întregime, explică de ce un număr atât de mare de foști ostași ai Armatei Roșii au luptat de partea germanilor. La Stalingrad, diviziile din eșalonul întâi al Armatei 6 aveau peste 50 000 de cetățeni sovietici în uniforme germane. Unii fuseseră obligați să aleagă între înrolarea în armată sau moartea prin înfometare în lagărele de prizonieri, alții erau voluntari. Nenumărate rapoarte germane din timpul luptelor finale confirmă bravura și loialitatea acestor așa-numiți “hiwi” (germ. Hilfswiliger, voluntari din armata rusă ce s-au alăturat forțelor germane, integrați în general în trupele necombatante, n. tr.) ce luptau împotriva propriilor concetățeni. Inutil să mai spunem că suspiciunile au provocat o agitație teribilă în rândurile NKVD-ului lui Beria, când s-au descoperit proporțiile atinse de lipsa de loialitate.

Subiectul acesta continuă să fie tabu în Rusia și astăzi. Un colonel de infanterie cu care s-a întâmplat să împart un compartiment dintr-un vagon de dormit, în timpul călătoriei la Volgograd (fostul Stalingrad), a refuzat la început să creadă că vreun rus ar fi fost capabil să îmbrace uniforma germană. S-a convins în cele din urmă când i-am relatat despre cererile de bani pentru alimente ale Armatei 6, păstrate în arhivele germane. A fost interesantă reacția sa - un om care îl detesta neîndoielnic pe Stalin pentru epurările făcute de acesta în Armata Roșie. “Nu mai erau ruși”, a spus el liniștit. Comentariul lui a fost aproape identic cu formula folosită cu peste cincizeci de ani în urmă, când Frontul Stalingrad îi raporta despre “foștii ruși” lui Șcerbakov la Moscova. Emoțiile Marelui Război de Apărare a Patriei au rămas astăzi aproape tot atât de neiertătoare ca pe vremea aceea.

Întreaga poveste a nebuniei, a lipsei de îndurare și a tragediei este revelată în numeroase moduri neașteptate. De partea germană, cel mai izbitor aspect nu se regăsește în chestiunea deschisă a implicării Wehrmacht-ului în crimele de război, ce mai suscită încă dezbateri aprinse în Germania. El rezidă în confuzia dintre cauză și efect, și în special în confuzia dintre credințele politice și consecințele lor. Trupele germane din Rusia - așa cum dovedesc nenumăratele scrisori trimise de la Stalingrad - erau într-o totală confuzie morală. Obiectivele de subjugare a slavilor și de apărare a Europei împotriva bolșevismului cu ajutorul unei lovituri preventive s-au dovedit contraproductive, ca să nu spunem mai mult. Mulți supraviețuitori germani consideră și astăzi Bătălia de la Stalingrad drept o inteligentă capcană sovietică în care au fost atrași prin retrageri deliberate, în consecință, înclină să se considere victime și nu provocatori ai acelui dezastru.

Un lucru, totuși, este indiscutabil. Bătălia de la Stalingrad rămâne un subiect cu o încărcătură ideologică atât de mare și atât de important din punct de vedere simbolic, încât ultimul cuvânt nu se va face auzit mulți ani de aici înainte.

O mare parte din timpul investit în cercetările pentru această carte s-ar fi putut irosi și s-ar fi pierdut multe prilejuri favorabile dacă nu m-aș fi bucurat de ajutorul și sugestiile arhiviștilor și bibliotecarilor. Rămân deosebit de recunoscător doamnei Irina Renz de la Bibliothek fur Zeitgeschichte din Stuttgart; domnului Meyer și doamnei Ehrhardt de la Bundesarchiv-Militararchiv din Freiburg; doamnei Stäng și altor membri ai personalului de la Biblioteca Militargeschichtliches Forschungsamt din Potsdam; lui Valeri Mihailovici Rumianțev de la Arhiva Istorică și Centrul Memorial Militar de la Podolsk de pe lângă Ministerul rus al Apărării; dr. Kiril Mihailovici Andersen, directorul Centrului Rus pentru Conservarea și Studierea Documentelor de Istorie Contemporană din Moscova; dr. Natalia Borisovna Volkova, director al Arhivelor de Stat Ruse pentru Literatură și Artă, și dr. Dina Nikolaevna Nohotovici de la Arhivele de Stat ale Federației Ruse.

Îi sunt infinit de îndatorat dr. Detlef Vogel, din Freiburg, care mi-a fost de un ajutor neprețuit din multe puncte de vedere la începuturile cercetării mele și care mi-a împrumutat colecția sa de publicații germane și austriece ale veteranilor Stalinigradbunde. Dr. Alexander Friedrich Paulus a avut amabilitatea să-mi dea permisiunea să consult documentele bunicului său, feldmareșalul Friedrich Paulus, și mi-a pus la dispoziție copii ale contribuțiilor ulterioare ale familiei pentru tratarea subiectului respectiv. Profesorul Hans Girgensohn, medic patolog al Armatei 6 în timpul încercuirii de la Stalingrad, a avut răbdarea să-mi explice în amănunțime în ce au constat munca și descoperirile sale de acolo, precum și condițiile în care s-au înregistrat decesele soldaților germani asediați, din cauza foamei, a frigului și a tensiunii la care au fost supuși. Ben Shepherd a avut bunăvoința de a-mi explica ultimele cercetări în legătură cu stresul provocat de luptele din timpul celui de-al doilea război mondial. Îi rămân, de asemenea, deosebit de recunoscător pentru observațiile sale contelui Kurt von Schweinitz cu privire la strategia de la Stalingrad, precum și pentru comentariile sale despre implicațiile terminologiei militare folosite în transmisiuni în noiembrie 1942.

Pentru sfaturile referitoare la sursele rusești mă simt îndatorat dr. Catherine Andreev, profesorului Anatoli Aleksandrovici Cernobaev, profesorului John Erickson, dr. Viktor Gorbarev, domnului Jon Halliday, colonelului Lemar Ivanovici Maximov de la Departamentul de Istorie din Ministerul rus al Apărării, precum și domnului Iuri Ovzianko. Le datorez, de asemenea, foarte mult celor care mi-au înlesnit contactele cu supraviețuitorii de la Stalingrad, atât din Rusia, cât și din Germania, sau celor care m-au ajutat și mi-au purtat de grijă cu atâta generozitate în ambele țări: Chris Alexander, contele Leopold von Bismarck, Andrew Gimson, maior Joachim Freiherr von Maltzan, Gleb și Harriet Șestakov, contesa Marie-Christine von Stauffenberg și Christiane van de Velde.

La Volgograd, sunt foarte îndatorat, pentru sprijinul amabil ce mi-a fost acordat, dr. Raisa Maratovna Petruniova, vicerector al Universității din Volgograd, precum și colegilor ei, profesor Nadejda Vasilevna Dulina, director de studii istorice și culturale, Galina Borisovna de la Facultatea de Istorie, și Boris Nikolaevici Ulko, director al Muzeului Universitar, Nikolai Stepanovici Fiodortov, președinte al Comitetului Raional Volgograd al Veteranilor de Război, și locotenent-colonel Ghenadi Vasilevici Pavlov.

Traducerile din limba rusă au fost realizate de dr. Galia Vinogradova și Liubov Vinogradova, iar sprijinul lor în cadrul negocierilor pentru obținerea accesului la arhive a constituit un model de diplomație de înaltă calificare, de perseverență și umor de bună calitate. Contribuția lor, ca să nu mai vorbim de prietenia lor, a fost de un real ajutor în materializarea întregului proiect.

Îndrept întreaga mea gratitudine acelor participanți și martori oculari, care nu au pregetat să dedice atât de mult timp și o strădanie atât de mare pentru a evoca trecutul. Unii mi-au împrumutat cu multă generozitate manuscrise nepublicate, scrisori și jurnale intime. Numele lor - alte trei persoane au preferat să nu fie identificate - sunt menționate în capitolul de Referințe, după Anexele din prezenta lucrare.

Această carte nu ar fi văzut niciodată lumina tiparului fără contribuția unor persoane precum Eleo Gordon de la Editura Penguin, căreia îi aparține ideea publicării ei, Peter Meyer în Statele Unite și Hans Ewald Dede în Germania, ale căror entuziasm și sprijin acordat proiectului de la bun început au făcut posibilă cercetarea. A fost o binecuvântare nemaipomenită de a-l avea pe Andrew Nurnberg ca agent literar, sfetnic și prieten.

Adresez cele mai călduroase mulțumiri soției mele Artemis Cooper, primul redactor al acestei lucrări, care mi-a fost de foarte mare ajutor în toate acele luni petrecute în străinătate, în ciuda faptului că avea de lucru din plin la propriile ei proiecte.

PARTEA INTAI - “LUMEA ÎȘI VA ȚINE RĂSUFLAREA!”

Operațiunea Barbarossa, o sabie cu două tăișuri”'

Sâmbătă, 21 iunie 1941: o minunată dimineață de vară.

Numeroși berlinezi au luat trenul către Potsdam pentru a petrece o zi în Parcul Sans Souci. Alții au plecat să se scalde în apele lacurilor Wannsee sau Nikolassee. În cafenele, bogatul repertoriu de glume pe seama fugii lui Rudolf Hess în Marea Britanic a bătut în retragere în fața poveștilor despre o iminentă invazie a Uniunii Sovietice. Mai erau și cei care, îngroziți la gândul extinderii războiului, mai nădăjduiau că Stalin va ceda Ucraina Germaniei în ultimul moment.

La Ambasada Sovietică din strada Unter den Linden, oficialitățile se aflau la posturile lor. Un mesaj urgent de la Moscova cerea “o clarificare importantă” a uriașelor pregătiri militare de-a lungul frontierelor de la Marea Baltică până la Marea Neagră.

Valentin Berejkov, prim-secretar și interpret principal al ambasadei, s-a adresat telefonic Ministerului german de Externe de pe Wilhelmstrasse pentru a aranja o întâlnire. I s-a spus că ministrul Joachim von Ribbentrop era plecat din oraș și că secretarul de stat Freiherr von Weizsacker nu putea fi contactat prin telefon. Pe măsură ce orele dimineții treceau, de la Moscova soseau din ce în ce mai multe mesaje solicitând vești. La Kremlin domnea o atmosferă de isterie reținută, dat fiind că se înmulțeau dovezile în legătură cu intențiile germane, ce se adăugau celor peste optzeci de avertismente primite în ultimele opt luni. Șeful adjunct al NKVD tocmai raportase că avuseseră loc cu o zi în urmă nu mai puțin de “treizeci și nouă” de incursiuni aeropurtate dincolo de granița de stat a URSS.

Wehrmacht-ul nu avea nici o reținere în ceea ce privește pregătirile, iar lipsa oricărei discreții pare să nu fi făcut decât să confirme în mintea întortocheată a lui Stalin că toate acestea făceau parte dintr-un plan al lui Adolf Hitler de a smulge concesii și mai mari.

Ambasadorul sovietic la Berlin, Vladimir Dekanozov, împărtășea convingerea lui Stalin că era vorba de o campanie de dezinformare, lansată inițial de britanici. A respins chiar raportul propriului său atașat militar în care se menționa că de-a lungul frontierei fuseseră desfășurate 180 de divizii. Dekanozov, un protejat al lui Lavrentii Beria, georgian și el, era și un membru marcant al NKVD.

Experiența sa în materie de afaceri externe nu depășea prea mult interogarea și epurarea unor diplomați mult mai competenți decât el.

Alți membri ai misiunii, cu toate că nu îndrăzneau să-și exprime opiniile cu prea multă vehemență, erau aproape siguri că Hitler plănuia o invazie. Transmiseseră chiar șpalturile unui dicționar bilingv de expresii editat pentru trupele invadatoare, ce fusese adus în secret la consulatul sovietic de un tipograf german comunist. Printre termenii utili incluși în dicționar se numărau echivalentele rusești ale unor expresii precum “Predați-vă!”, “Mâinile sus!”, “Unde e președintele colhozului?”, “Ești comunist?” și “Trag!”

Apelurile telefonice repetate ale lui Berejkov la Ministerul de Externe german au primit, invariabil, răspunsul că Ribbentrop “nu este aici și nimeni nu știe când se va întoarce”. La prânz, a încercat să contacteze o altă oficialitate, șeful secției politice. “Cred că se întâmplă ceva la Cartierul General al Führer-ului. Mai mult ca sigur, toată lumea s-a adunat acolo.” Dar ministrul de Externe german nu plecase din Berlin. Ribbentrop pregătea instrucțiunile către Ambasada Germană de la Moscova, clasificate “Urgent. Secret de stat”. A doua zi, dis-de-dimineață, cam la două ore după lansarea invaziei, contele Friedrich Werner von der Schulenburg urma să transmită guvernului sovietic o listă de doleanțe ce aveau să servească drept pretext.

Sâmbătă, la Berlin, către înserat, mesajele de la Moscova erau din ce în ce mai frenetice. Berejkov telefona la Wilhelmstrasse din jumătate în jumătate de oră. Dar nici un funcționar superior nu accepta să răspundă la apelurile lui. De la fereastra deschisă a biroului său, putea vedea caschetele demodate ale polițiștilor ce păzeau ambasada. Dincolo de ei, berlinezii își făceau plimbarea de sâmbătă seara pe strada Under den Linden. Polaritatea dintre război și pace avea un aer uluitor de irealitate. Expresul Berlin-Moscova gonea printre armatele germane care așteptau ordinele de a trece frontiera ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

La Moscova, ministrul de Externe Molotov l-a convocat la Kremlin pe contele von Schulenburg. Ambasadorul german, după ce a supravegheat distrugerea documentelor secrete ale ambasadei, a plecat la întrunirea fixată la ora 21.30. Confruntat cu dovada pregătirilor germane, ambasadorul nu a recunoscut că urma să aibă loc o invazie. Și-a exprimat pur și simplu uimirea că Uniunea Sovietică nu putea înțelege situația și a refuzat să mai răspundă la vreo întrebare până când nu va consulta Berlinul.

Schulenburg, diplomat de școală veche, care credea în dictonul lui Bismarck că Germania nu trebuie să intre în război cu Rusia, avea toate motivele să fie surprins de ignoranța de care dădea dovadă Rusia. Cu mai mult de două săptămâni în urmă, îl invitase pe Dekanozov, reîntors la Moscova în zilele acelea, la un dejun privat și l-a avertizat în legătură cu planurile lui Hitler. Bătrânul conte se simțea absolvit de orice loialitate față de regimul nazist după ce Führer-ul îi spusese o minciună sfruntată, pretinzând că nu uneltește nimic împotriva Rusiei*. Dekanozov, uluit la auzul acestei dezvăluiri, a crezut însă că era vorba de un șiretlic. Stalin, reacționând în același fel, a izbucnit în fața Biroului Politic: “Dezinformarea a ajuns acum la nivel de ambasador!” Stalin era convins că avertismentele fuseseră în marea lor majoritate Angliiskaia provokația - făcând parte din planurile urzite de Winston Churchill, marele dușman al Uniunii Sovietice, de a declanșa un război între Rusia și Germania. După fuga lui Hess în Scoția, ideea conspirației devenise și mai complicată în mintea sa.

Stalin, care refuzase să accepte posibilitatea unei invazii înainte de după-amiaza zilei de sâmbătă, era îngrozit de ideea de a-l provoca pe Hitler. Goebbels l-a comparat, oarecum pe bună dreptate, cu un iepure hipnotizat de un șarpe. O serie de rapoarte venite de la grăniceri informau că în pădurile de dincolo de frontieră se încălzeau motoarele tancurilor, că geniștii construiau poduri peste râuri și că se înlăturau rețelele de sârmă ghimpată din fața pozițiilor lor. Comandantul Regiunii Militare Speciale Kiev a avertizat că războiul va începe în câteva ore. Au sosit și rapoarte ce informau că în porturile de la Marea Baltică, pe vasele germane se oprise încărcarea, pentru a se reîntoarce acasă. Stalin, dictatorul, încă nu putea accepta ideea că evenimentele i-ar fi putut scăpa de sub control.

În noaptea aceea, după discuții prelungite cu comandanți superiori din Armata Roșie, Stalin a fost de acord cu transmiterea unei depeșe cifrate către toate comandamentele regiunilor militare din Vest. “În cursul zilelor de 22-23 iunie 1941, sunt posibile atacuri neașteptate ale germanilor pe fronturile regiunilor militare Leningrad, Baltica Specială, Vestică Specială, Kiev Specială și Odessa. Sarcina forțelor noastre este să nu cedeze nici unei provocări ce ar putea genera complicații majore, în același timp, trupele [...] trebuie să se afle în totală stare de pregătire, să respingă o posibilă lovitură prin surprindere executată de germani și de aliații lor.” Forțele maritime și unii ofițeri superiori din Armata Roșie ignoraseră tacit ordinele lui Stalin împotriva mobilizării. Dar, pentru multe unități, ordinul de avertizare, care nu a fost transmis înainte de miezul nopții, a sosit prea târziu.

La Berlin, Berejkov pierduse orice speranță de a mai ajunge să vorbească în noaptea aceea cu Ribbentrop. Brusc, cam pe la ora 3 dimineața, telefonul de lângă el a început să sune. “Herr Reichsminister von Ribbentrop”, a spus un glas necunoscut, dorește să vadă reprezentanții guvernului sovietic la sediul din Wilhelmstrasse al Ministerului de Externe.” Berejkov a explicat că ți va lua ceva timp să-l trezească din somn pe ambasador și să comande o mașină.

“Automobilul domnului ministru așteaptă în fața ambasadei dumneavoastră. Ministrul dorește să-i vadă pe reprezentanții sovietici imediat.”

Dekanozov și Berejkov au găsit limuzina neagră a lui Ribbentrop așteptând lângă bordura trotuarului din fața ambasadei.

Lângă portieră se afla un oficial al Ministerului de Externe în ținută completă, în timp ce un ofițer SS stătea pe scaunul de lângă șofer.

După ce au pornit, Berejkov a observat că dincolo de Poarta Brandenburg mijiseră zorii, luminând cerul de deasupra copacilor din Tiergarten. Era o dimineață de miez de vară.

Când au ajuns în Wilhelmstrasse, au văzut că numeroși oameni se adunaseră acolo. Intrarea, cu marchiza ei de fier forjat, era luminată de aparatele echipelor de la jurnalele de actualități. Ziariștii i-au înconjurat pe cei doi diplomați sovietici, orbindu-i o clipă cu blițurile aparatelor de fotografiat. Această primire neașteptată l-a făcut pe Berejkov să se aștepte la ce putea fi mai rău, dar Dekanozov părea neclintit în convingerea sa că Germania și Rusia se aflau încă în stare de pace.

Ambasadorul sovietic, “un omuleț de nici un metru și jumătate înălțime, cu nasul lui mic și coroiat și cele câteva șuvițe de păr negru lipite pe chelie”, nu era un personaj prea impresionant. Atunci când l-a primit prima oară, Hitler a cerut să fie flancat de doi dintre cei mai înalți membri ai gărzii sale SS, pentru a scoate în evidență contrastul. Cu toate acestea, micuțul georgian era primejdios pentru cei ce erau sub controlul său. Fusese supranumit “Călăul din Baku” în urma atrocităților comise de el în Caucaz după sfârșitul războiului civil din Rusia. La ambasada din Berlin, ceruse chiar să se construiască la subsol o cameră de tortură și de execuții, în care să se ocupe de cei suspectați de trădare în comunitatea sovietică.

În așteptarea sosirii celor doi diplomați sovietici, Ribbentrop umbla de colo-colo în biroul său, “ca un animal în cușcă”. Nu mai rămăsese aproape nici o urmă din “respectabila sa expresie de om de stat pe care o rezerva pentru marile ocazii”.

“Führer-ul are perfectă dreptate să atace Rusia acum”, își spunea întruna, de parcă ar fi încercat să se convingă și el de acest lucru.

“Rușii ne-ar ataca ei pe noi, dacă nu am proceda așa.” Subordonații săi erau siguri că nu putea înfrunta perspectiva de a-și vedea distrusă cea mai importantă realizare a sa: Pactul Ribbentrop-Molotov. Nu este exclus să fi început să-și dea seama că jocul nesăbuit al lui Hitler s-ar putea transforma în cel mai mare dezastru din istorie.

Cei doi reprezentanți sovietici au fost conduși în biroul imens al lui Ribbentrop. La capătul îndepărtat al încăperii, pardosită cu un parchet cu frumoase modele geometrice, se afla masa de lucru.

Pereții erau străjuiți de statuete de bronz așezate pe piedestale. Când s-au apropiat, Berejkov a fost izbit de înfățișarea lui Ribbentrop.

“Avea fața stacojie și buhavă, iar ochii injectați îi sticleau.” S-a întrebat dacă nu cumva băuse.

După strângerile formale de mâini, Ribbentrop i-a condus la o masă dintr-o parte a camerei și i-a poftit să ia loc. Dekanozov a început să citească o declarație în care se cereau asigurări din partea guvernului german, dar Ribbentrop l-a întrerupt, spunând că fuseseră convocați pentru un cu totul alt motiv. Vorbele i s-au împleticit în gură, Ribbentrop bâlbâind ceva ce semăna cu o declarație de război, deși nu a rostit aceste cuvinte: “Atitudinea ostilă a guvernului sovietic față de germani și amenințarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe rusești la granița de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare.” Ribbentrop a repetat aceleași lucruri, prezentându-le diferit, și a acuzat Uniunea Sovietică de tot felul de fapte, printre care și violarea militară a teritoriului german. Berejkov s-a gândit că Wehrmacht-ul începuse probabil invazia. Ribbentrop s-a ridicat brusc în picioare și i-a înmânat ambasadorului lui Stalin textul complet al memorandumului lui Hitler, declarând: “Führer-ul m-a însărcinat să vă informez oficial în legătură cu aceste măsuri defensive.” Rusul nu a spus nimic.

Dekanozov s-a ridicat și el în picioare. De-abia îi ajungea lui Ribbentrop la umăr. Întreaga semnificație a avut în sfârșit ecou.

“Veți regreta acest atac insultător, provocator și acaparator împotriva Uniunii Sovietice. Veți plăti scump!” Berejkov s-a îndreptat cu pași mari către ușă. Ribbentrop s-a repezit după ei. “Spuneți-le celor de la Moscova”, a șoptit el, pe un ton insistent, “că m-am împotrivit acestui atac.”

Se luminase bine de ziuă când Dekanozov și Berejkov s-au urcat în limuzină pentru a parcurge drumul scurt până la Ambasada Sovietică. Ajunși pe strada Unter den Linden, au descoperit că întreaga clădire fusese înconjurată de un cordon polițienesc format dintr-un detașament de trupe SS. În interior, membrii personalului ambasadei, ce așteptau reîntoarcerea celor doi, le-au spus că le fuseseră tăiate toate liniile telefonice. Au prins la radio un post rusesc.

Moscova era cu o oră înainte de ora germană de vară, așa că acolo era ora 6 dimineața a zilei de duminică, 22 iunie. Spre uimirea și consternarea lor, buletinul de știri s-a concentrat asupra creșterilor înregistrate de producția industrială și agricolă din Uniunea Sovietică. Știrile au fost urmate de un program de gimnastică de înviorare. Nu s-a spus nici un cuvânt despre invazia germană.

Ofițerii superiori NKVD și GRU (informații militare) din ambasadă au urcat imediat la ultimul etaj al clădirii, într-o zonă cu acces interzis, prevăzută cu uși de fier forjat și cu obloane de oțel la ferestre. Documentele secrete au fost aruncate în sobele speciale cu ardere accelerată, instalate acolo pentru cazuri extreme.

În capitala sovietică, apărarea antiaeriană fusese alertată, dar majoritatea populației habar nu avea de ceea ce se întâmpla.

Membrii nomenclaturii care primiseră ordin să se prezinte la serviciu se simțeau paralizați din cauza lipsei de instrucțiuni. Stalin nu spusese nimic. Nu se definise nici un fel de linie de demarcație între “provocare” și război în toată regula și nimeni nu știa ce se întâmplă pe front. Comunicațiile fuseseră întrerupte din cauza atacului violent.

Până și speranțele celor mai fanatici optimiști de la Kremlin se spulberaseră. La ora 3.15, s-a primit din partea comandantului Flotei Mării Negre confirmarea unui atac aerian german asupra bazei navale de la Sevastopol. Ofițerii de marină sovietici nu se puteau abține să nu se gândească la atacul japonez prin surprindere de la Port Arthur din 1904. Gheorghi Malenkov, unul din cei mai apropiați colaboratori ai lui Stalin, a refuzat să-l creadă pe amiralul Nikolai Kuznețov, așa că a telefonat din nou, el însuși, în particular pentru a verifica dacă nu era vorba de un truc al ofițerilor superiori pentru a-i forța mâna Conducătorului. La ora 5.30 - la două ore după lansarea atacului asupra frontierelor de vest - Schulenburg i-a înmânat lui Molotov declarația de război a Germaniei naziste.

Potrivit unuia dintre cei prezenți, bătrânul ambasador a vorbit cu lacrimi amare în ochi, adăugând că personal considera că decizia lui Hitler era o nebunie. Molotov a plecat apoi în grabă către biroul lui Stalin, unde era adunat Biroul Politic. Se pare că, la auzul veștii, Stalin s-a prăbușit în fotoliu și nu a spus nimic. Seria sa de calcule greșite ofereau un material bogat de meditație amarnică.

Conducătorul renumit pentru nemiloasele sale acte de înșelăciune căzuse într-o capcană care i se datora în mare măsură.

Veștile de pe front aveau să fie atât de catastrofale în următoarele câteva zile, încât Stalin, a cărui nerușinare conținea o doză mare de lașitate, i-a convocat pe Beria și Molotov la o întâlnire secretă. Ce-ar fi să facă pace cu Hitler, oricare ar fi prețul și umilința, așa cum s-a întâmplat la Brest-Litovsk în 1918? Ar putea renunța la cea mai mare parte din Ucraina, la Bielorusia și la statele baltice. Ambasadorul bulgar, Ivan Stamenov, a fost convocat ceva mai târziu la Kremlin.

Molotov l-a întrebat dacă va acționa ca intermediar, însă, spre surprinderea celor de față, acesta a refuzat. “Chiar dacă vă retrageți către Ural”, a replicat el, “tot veți câștiga în cele din urmă.”

Populația din interiorul Uniunii Sovietice, în uriașa ei majoritate, nu știa nimic despre nenorocirea ce se abătuse asupra țării. Așa cum îi stătea bine unei zile de odihnă, centrul Moscovei era pustiu.

Kuznețov, șeful de Stat-Major al forțelor maritime, se gândea la această scenă pașnică, în mașina sa care-l ducea la Kremlin. Populația capitalei “nu știa că se aprinsese o vâlvătaie la frontiere și că unitățile noastre înaintate erau angajate în lupte grele”.

În cele din urmă, la amiază, pe 22 iunie, glasul lui Molotov, nu al lui Stalin, s-a făcut auzit la radio. “Astăzi, la ora 4 dimineața, trupele germane au atacat țara noastră fără să formuleze nici un fel de pretenții de la Uniunea Sovietică și fără nici o declarație de război.”

Declarația sa oferea foarte puține detalii. “Cauza noastră este dreaptă”, a conchis el pe un ton neutru. “Dușmanul va fi învins. Vom ieși victorioși.”

Alegerea cuvintelor sale a fost neinspirată și modul în care le-a rostit mai mult decât stângaci, dar anunțul a provocat o reacție puternică în întreaga Uniune Sovietică. Oricât de departe de lupte se afla orașul Stalingrad de pe Volga, efectul a fost același. “Șocul a fost atât de puternic, de parcă ar fi căzut o bombă din cer”, își amintește o studentă. N-a ezitat nici o clipă și s-a angajat voluntară ca infirmieră. Prietenii ei, mai ales komsomoliștii, au început colectele pentru sprijinirea efortului de război.

Rezerviștii nu au mai așteptat ordinele de mobilizare. S-au prezentat imediat la centrele de concentrare. La o jumătate de oră după discursul lui Molotov, rezervistul Viktor Goncearov a plecat de acasă către un astfel de centru, însoțit de bătrânul său tată, crezând că acesta venea cu el ca să-l conducă la gară. Soția lui, care lucra la depoul de tramvaie din Stalingrad, n-a putut veni acasă să-și ia rămas-bun. Lui Viktor nici nu-i trecea prin cap că bătrânul cazac de optzeci de ani, care “luptase în patru războaie”, plănuia să vină și el ca voluntar. Bătrânul Goncearov s-a înfuriat rău de tot când s-a văzut respins de personalul de la centru.

La Universitatea Tehnică din Stalingrad, din apropierea fabricii de tractoare, studenții au agățat o hartă mare pe perete, pregătindu-se să marcheze cu stegulețe înaintarea Armatei Roșii în Germania. “Ne închipuiam”, spunea unul dintre ei, “că vom zdrobi inamicul cu o puternică lovitură decisivă.” Nenumăratele programe de actualități care prezentau realizările din domeniul producției de tancuri și de avioane îi convinseseră de imensa forță industrială și militară a Uniunii Sovietice. Imaginile s-au dovedit de două ori mai impresionante într-o țară până nu de mult înapoiată din punct de vedere tehnologic, în plus, omnipotența sistemului sovietic li se părea de nezdruncinat celor din interiorul lui. “Propaganda a căzut pe un teren bine pregătit”, a recunoscut un alt student sovietic. “Toți trăiam cu această imagine a puterii statului sovietic și ca atare a invincibilității țării.” Nimeni nu-și imagina care va fi soarta Uniunii Sovietice, și cu atât mai puțin cea hărăzită orașului-model Stalingrad, cu uzinele lui constructoare de mașini, cu parcurile municipale și blocurile înalte de locuințe ce priveau peste marele fluviu Volga.

“Nimic nu este imposibil pentru soldatul german”

În noaptea de 21 iunie, diplomații de la Berlin și de la Moscova nu puteau decât să facă presupuneri în legătură cu ceea ce se întâmpla de-a lungul frontierei care îi separa. Niciodată nu fuseseră ministerele de Externe atât de inutile. Trupele germane, cu un efectiv de circa 3 050 000 de oameni, împreună cu celelalte armate pro-Axă, ce au ridicat efectivul total la 4 milioane, așteptau să invadeze Uniunea Sovietică din Finlanda până la Marea Neagră. “Lumea își va ține răsuflarea!” declarase Hitler la o ședință pregătitoare cu câteva luni în urmă. Obiectivul final era “stabilirea unei linii de apărare împotriva Rusiei asiatice de la Volga până la Arhanghelsk”. Ultima zonă industrială ce îi va rămâne Rusiei în Ural avea să fie atunci distrusă de Luftwaffe (Forțele Aeriene Germane).

Era cea mai scurtă noapte a anului. Se menținea tăcerea radio în privința sutelor de mii de ostași ascunși în pădurile de mesteceni și de brazi din Prusia Orientală care urmau să ocupe Polonia.

Regimentele de artilerie care ajunseseră cu câteva săptămâni înainte în regiunile de graniță răsăritene, sub pretextul de a se pregăti de manevre, erau bine antrenate; în Prusia Orientală, echipe de servanți, purtând haine vechi împrumutate de la localnicii civili, au adus cu căruțele rezerve de obuze pe care le-au camuflat apoi în apropierea pozițiilor de tragere dinainte stabilite. Soldații, în marea lor majoritate, credeau poveștile că această acțiune făcea parte dintr-o imensă diversiune menită să acopere pregătirile pentru invadarea Marii Britanii.

La căderea nopții, când s-au dat ordinele, au fost spulberate toate dubiile militarilor germani. S-au îndepărtat plasele de camuflaj de pe tunuri, iar cele ascunse în hambare au fost scoase la lumină. Au fost apoi transportate cu cai, cu transportoare semișenilate sau tractoare de artilerie, dotate cu faruri mascate și remorcate până la pozițiile de tragere. Ofițerii din punctele înaintate de observare au plecat mai devreme împreună cu infanteria pentru a se opri la câteva sute de metri de posturile de frontieră ocupate de grănicerii sovietici.

Unii ofițeri din diviziile eșalonului al doilea au închinat pentru reușita operațiunii câte un pahar cu șampanie fină sau coniac, aduse din Franța ocupată. Câțiva au mai aruncat câte o privire prin memoriile generalului de Caulaincourt, căruia Napoleon îi spusese în ajunul invaziei din 1812: Avant deux mois, la Russie me demandera la paix. Unii, încercând să-și imagineze ce-i aștepta, răsfoiau dicționarele bilingve de expresii, pe care ambasada lui Dekanozov le trimisese aproape degeaba la Moscova. Alții citeau Biblia.

Soldații aprinseseră focuri în taberele mascate pentru a goni țânțarii. Unii cântau la acordeon melodii sentimentale, în timp ce câțiva le fredonau, alții cădeau pe gânduri. Pe mulți îi îngrozea ideea de a trece frontiera într-o țară necunoscută, despre care auziseră doar lucruri înspăimântătoare. Ofițerii îi avertizaseră că, dacă dormeau în casele rusești, vor fi ciupiți de insecte sau vor lua vreo boală. Nu puțini râdeau totuși de camarazii lor care voiau să se radă în cap ca precauție împotriva păduchilor. Oricum, în marea lor majoritate, soldații i-au crezut pe ofițeri când le-au spus că nu au de ce să se teamă în legătură cu încartiruirile de iarnă. În Divizia 24 tancuri, de pildă, se spune despre căpitanul von Rosenbach-Lepinski că ar fi dat asigurări batalionului său de cercetare pe motociclete că:

“Războiul cu Rusia nu va dura decât patru săptămâni.”

O astfel de încredere era, din multe puncte de vedere, de înțeles.

Si serviciile de informații străine se așteptau ca Armata Roșie să se prăbușească. Wehrmacht-ul adunase cea mai mare forță de invazie văzută vreodată, cu 3 350 tancuri, circa 7 000 tunuri de câmp și peste 2 000 de avioane. Armata germană își îmbunătățise nivelul mijloacelor de transport auto cu vehicule militare franțuzești; de pildă, 70 la sută din camioanele Diviziei 305 infanterie, o altă divizie ce avea să piară la Stalingrad în anul următor, proveneau din Franța. Totuși, Wehrmacht-ul, deși renumit pentru războiul său fulger, depindea de peste 600 000 de cai pentru tractarea tunurilor, ambulanțelor și furgoanelor de aprovizionare cu alimente. Având în vedere că diviziile de infanterie mergeau în marea lor majoritate pe jos, viteza generală de înaintare avea puține șanse să o depășească pe cea atinsă de La Grande Armee în 1812.

Ofițerii aveau sentimente amestecate. “Optimismul nostru era colosal după victoriile relativ ușoare repurtate în Polonia, în Franța și în Balcani”, relata un comandant al primei companii de tancuri care avea să ajungă paisprezece luni mai târziu la Volga și Stalingrad. Dar, ca unul din cei care îl citise recent pe Caulaincourt, simțea un soi de “ostilitate față de enormul teritoriu al Rusiei”. I se părea, de asemenea, că era cam târziu să se “pornească o astfel de campanie ambițioasă”. Operațiunea Barbarossa fusese plănuită să fie lansată la 15 mai. Întârzierea de peste cinci săptămâni, pentru care s-a dat vina în întregime pe campania lui Hitler din Balcani, a fost de fapt determinată de mulți alți factori, inclusiv de ploile de primăvară neobișnuit de puternice, de incapacitatea aviației militare de a pregăti la timp aerodromurile înaintate și de numărul insuficient de mijloace de transport alocate diviziilor.

În acea seară, ofițerii de comandă au fost informați despre anumite “ordine speciale” ce aveau să afecteze conflictul așteptat.

Printre acestea se numărau “măsuri colective de forță împotriva satelor” din zonele în care activau partizanii și “ordinele comisarilor”. Ofițerii politici sovietici, evreii și partizanii trebuiau predați SS-ului sau Poliției Secrete de Campanie. Cei mai mulți ofițeri de stat-major, și desigur toți ofițerii de cercetare, au fost informați în legătură cu ordinul din 28 aprilie dat de feldmareșalul von Brauchitsch, ce stabilea regulile de bază în privința relațiilor dintre comandanții de armată, pe de-o parte, și SS Sonderkommando și poliția de securitate ce operau în zonele lor din spatele frontului, pe de altă parte. “Misiunile lor speciale” aveau să facă parte din “ciocnirea finală între două sisteme politice opuse”. În cele din urmă, un “ordin de jurisdicție” avea să-i priveze pe civilii ruși de orice drept de apel și îi exonera efectiv pe soldați de crimele comise împotriva acestora, fie că era vorba de omor, de viol sau de jaf.

Ordinul semnat la 13 mai de feldmareșalul Keitel justifica această măsură motivând că “prăbușirea din 1918, perioada de suferință a germanilor ce a urmat și oprimarea național-socialismului - cu multiplele sacrificii sângeroase suferite de această mișcare - pot fi puse în seama influenței bolșevice. Nici un german să nu uite acest lucru”.

Atunci când a fost avertizat în particular despre “Ordinul Comisarului” de vărul său, Henning von Tresckow, locotenentul Alexander Stahlenberg, ulterior unul dintre organizatorii complotului eșuat din iulie, a izbucnit: “Va fi un asasinat!”

“Acesta e ordinul”, a fost de acord Tresckow. Stahlenberg l-a întrebat apoi cine l-a dat. “Cel în fața căruia ai depus jurământul”, i-a răspuns vărul său. “Cum am făcut și eu”, a adăugat el cu o privire plină de înțelesuri.

Câțiva comandanți au refuzat să confirme primirea ordinului sau să transmită astfel de instrucțiuni. Erau în genere cei care respectau spiritul tradițional al armatei și cărora le displăceau naziștii. Mulți, dar nu toți, proveneau din familii de militari, și formau acum un procent în descreștere rapidă din corpul ofițeresc. Generalii aveau cele mai puține scuze. Peste două sute de ofițeri superiori asistaseră la discursul lui Hitler, în care acesta nu lăsase nici un dubiu în legătură cu războiul ce avea să fie declanșat. Va fi o “luptă între două vederi opuse asupra lumii”, o “luptă de nimicire” împotriva “comisarilor bolșevici și a intelectualității comuniste”.

Ideea “războiului rasial” i-a dat campaniei ruse un caracter fără precedent. Mulți istorici susțin acum că propaganda nazistă a dezavuat atât de eficient inamicul sovietic în ochii Wehrmacht-ului, încât acesta a fost moralmente anesteziat încă de la începutul invaziei. Poate că succesul îndoctrinării s-a datorat în cea mai mare măsură opoziției aproape neglijabile din cadrul Wehrmacht-ului împotriva executării în masă a evreilor, care a fost în mod deliberat confundată cu noțiunea de măsuri de securitate din spatele frontului împotriva partizanilor. Mulți ofițeri s-au simțit insultați de abandonarea de către Wehrmacht a legii internaționale pe Frontul de Răsărit, însă doar o foarte mică minoritate a dat glas dezgustului față de masacre, chiar și atunci când devenise clar că acestea făceau parte dintr-un program de exterminare rasială.

Ignoranța de care s-au prevalat după război numeroși ofițeri, și în special cei de stat-major, este infirmată de probele descoperite recent chiar în dosarele lor. Statul-Major al Armatei 6, de pildă, a colaborat cu Sonderkommando SS 4a, care a urmat-o pas cu pas pe tot drumul de la frontiera de vest a Ucrainei până la Stalingrad. Nu numai că ofițerii de stat-major îi cunoșteau foarte bine activitatea, dar le-a asigurat și trupe care să ajute la ridicarea evreilor din Kiev și la transportarea lor către ravena de la Babi Iar.

Deosebit de greu de evaluat retrospectiv este gradul de ignoranță inițial la nivel de regiment în legătură cu adevăratul program, în care poate că cea mai chinuitoare armă avea să fie înfometarea. Au fost puțini ofițerii care au văzut directiva din 23 mai, prin care li se cerea armatelor germane din Est să exproprieze tot ceea ce aveau nevoie și să trimită cel puțin șapte milioane de tone de cereale anual în Germania; nu era totuși greu de ghicit schema de bază, și anume ordinul de a se înfrupta din roadele pământului. Conducătorii naziști nu-și făceau iluzii în privința consecințelor suferite de civili, lipsiți de resursele Ucrainei. “Multe zeci de milioane vor muri de foame”, prezicea Martin Bormann. Göring spunea cu multă aroganță că populația va fi nevoită să se hrănească cu șei cazace.

Atunci când se pregăteau ordinele ilegale ale Operațiunii Barbarossa, în martie 1941, generalul Franz Halder, șef de stat-major, a fost principalul responsabil pentru acceptul armatei de a comite reprimările colective ale civililor. Chiar din prima săptămână a lunii aprilie 1941, unor opozanți ai regimului, fostul ambasador Ulrich von Hassell și generalul Ludwig Beck, li s-au arătat copii ale acestor ordine secrete de către locotenent-colonelul Helmut Groscurth, care avea să moară la scurt timp după capitularea de la Stalingrad. “Ți se face părul măciucă”, scria Hassell în jurnalul său, “când afli despre măsurile ce trebuie luate în Rusia și despre transformările sistematice ale legii militare cu privire la populația cucerită într-un despotism necontrolat, ajungând astfel o caricatură a oricărei fel de legi. Acest gen de lucruri îl transformă pe german într-un tip de om care a existat doar în propaganda inamică.”

“Armata”, avea el să noteze ulterior, “trebuie să-și asume răspunderea pentru crimele și incendierile care până acum au fost exclusiv în sarcina SS.”

Pesimismul lui Hassell era justificat. Cu toate că o parte dintre comandanți au ezitat să distribuie instrucțiunile, ordinele emise de alții către trupele lor se pare că proveneau direct din biroul lui Goebbels. Cel mai notoriu a fost cel dat de comandantul Armatei 6, feldmareșalul von Reichenau. Generalul Hermann Hoth, care avea să comande Armata 4 tancuri în campania de la Stalingrad, a declarat:

“Anihilarea acelorași evrei care sprijină bolșevismul și organizația criminală a acestuia - partizanii - este o măsură de autoconservare.” Generalul Erich von Manstein, ofițer în serviciile prusace de gardă, considerat cel mai strălucit strateg din al doilea război mondial, care a recunoscut în particular că era pe jumătate evreu, a emis un ordin imediat după ce a preluat comanda Armatei 11, în care se spunea: “Sistemul evreu-bolșevic trebuie dezrădăcinat imediat și pentru totdeauna.” Acesta a continuat chiar să justifice “necesitatea unor măsuri aspre împotriva evreimii”. Dar în “Victorii pierdute”, memoriile de după război ale lui von Manstein, se fac puține referiri la aceste lucruri.

Acceptarea simbolurilor naziste pe uniformă și credința jurată lui Hitler au pus capăt oricăror pretenții că armata nu s-ar fi amestecat în politică. “Generalii l-au urmat pe Hitler în aceste împrejurări”, va recunoaște feldmareșalul Paulus mulți ani mai târziu, în captivitate sovietică, “și drept urmare a fost implicată în consecințele politicii lui și ale conducerii războiului.”

În ciuda tuturor încercărilor naziștilor de a o reorganiza, Wehrmacht-ul nu a avut un caracter unitar la nivel de regiment în iunie 1941, așa cum au susținut și susțin unii autori. Diferența de caracter între o divizie bavareză, prusacă din est, saxonă și mai ales austriacă se va face remarcată imediat. Chiar și în cadrul unei divizii dintr-o regiune anume au existat contraste puternice. De pildă, în Divizia 60 infanterie motorizată, care avea să fie prinsă în cursă la Stalingrad, numeroși tineri ofițeri din batalioanele de voluntari proveneau de la Technische Hochschule din Danzig, seduși de atmosfera îmbătătoare creată de ideea revenirii orașului la patrie:

“Pentru noi”, scria unul dintre ei, “național-socialismul nu era un program de partid, ci esența însăși a ideii de a fi german.” Pe de altă parte, ofițerii din Batalionul 160 de cercetare al Diviziei 160, un fel unitate teritorială de cavalerie mecanizată formată din voluntari, proveneau mai ales din familii de moșieri din Prusia Orientală.

Printre aceștia se număra și prințul Dohna-Schlobitten, care făcuse parte în 1918, în Ucraina, din garda personală a Kaiser-ului.

Divizia 16 tancuri era educată în tradiția vechii armate prusace.

Regimentul 2 tancuri al acestei divizii, care avea să acționeze în vara următoare în eșalonul întâi în înaintarea impetuoasă către Stalingrad, provenea din cel mai vechi regiment de cavalerie prusac, Garda Călare a Marelui Elector. Regimentul era format în majoritate de membri ai nobilimii, încât erau puțini cei cărora lumea li se adresa cu gradul lor militar, “în loc de domnule căpitan sau domnule locotenent”, își amintea un tanchist, “i se spunea alteța voastră sau domnule conte.” Regimentul suferise atât de puține pierderi în campaniile poloneze și franceze, încât identitatea sa din vreme de Pace a rămas practic nealterată.

Tradițiile din vremurile trecute ofereau un avantaj, “în cadrul regimentului”, observa un ofițer din altă divizie de tancuri, “puteai vorbi deschis. Nimeni la Berlin nu putea să glumească ca noi pe seama lui Hitler.” Ofițerii de stat-major conspiratori puteau vorbi despre înlăturarea de la putere a lui Hitler chiar și cu generalii care nu participaseră încă la luptă, fără a risca să fie denunțați la Gestapo.

Dr. Alois Beck, preotul militar catolic al Diviziei 297 infanterie, era convins că “din cele trei servicii ale Wehrmacht-ului, armata a fost cel mai puțin influențată de ideologia național-socialistă”. În Luftwaffe, cei care nu erau de acord cu regimul tăceau. “Nu puteai în zilele acelea să ai încredere în nici un german”, spunea un locotenent din Divizia 9 artilerie antiaeriană capturat la Stalingrad.

El a îndrăznit să vorbească liber doar cu un singur ofițer dintre camarazii săi, care recunoscuse odată în particular că naziștii îi omorâseră un văr bolnav mintal.

Un istoric a subliniat că, deși “Wehrmacht-ul nu trebuie considerat ca o entitate omogenă”, măsura în care diferitele elemente “au fost dispuse să participe la un război de exterminare împotriva Uniunii Sovietice, considerat fie o cruciadă antirusă, antibolșevică sau antievreiască, este un domeniu de cercetare ce trebuie să fie adâncit în continuare.” Prințul Dohna, din Divizia 60 infanterie mecanizată, a fost șocat “de propria mea asprime”, când a recitit după mulți ani jurnalul. “Astăzi mi se pare imposibil să înțeleg cum mi-am permis să mă las târât fără să protestez în această megalomanie, dar eram dominați de sentimentul că facem parte dintr-o formidabilă mașină de război, ce înainta irezistibil către Răsărit împotriva bolșevismului.”

Pe 22 iunie, la ora 3.15, ora Germaniei, au început primele baraje de artilerie. Podurile de peste râuri au fost cucerite înainte ca grănicerii NKVD să reacționeze. Familiile acestora din urmă, care locuiau la posturile de frontieră, au murit odată cu ei. În unele cazuri, încărcăturile de explozie fuseseră îndepărtate de grupuri care pătrunseseră fără zgomot. Grupurile de comando germane din Sonderverband Brandenburg (Formațiunea specială Brandenburg, numită astfel după cazarma de la marginea Berlinului) se aflau deja în spatele unităților de frontieră ruse, tăind liniile telefonice. De la sfârșitul lunii aprilie, mici echipe formate din voluntari anticomuniști ruși și ucraineni, dotate cu aparatură radio, fuseseră infiltrate. Din data de 29 aprilie, Beria a fost informat că fuseseră capturate trei grupuri de spioni, încercând să treacă frontiera cu aparate radio. Cei prinși în viață fuseseră “predați celor de la NKVD pentru alte interogatorii”.

Primul semn al zorilor a apărut la orizontul răsăritean pe 22 iunie înaintea infanteriei, în timp ce patrulele înaintate confruntate cu obstacole de apă se suiau în bărcile de asalt. Numeroase regimente de infanterie, ce străbăteau ultimele sute de metri către aliniamentele de atac, au putut auzi valurile de bombardiere și de avioane de vânătoare apropiindu-se din spatele lor. Avioane de bombardament în picaj, așa-numitele Stuka, cu aripile lor de pescăruș, zburau la mică altitudine căutând locurile de staționare a tancurilor, a Cartierelor Generale și a centrelor de comunicații din spatele liniilor.

Un ofițer de geniu din Armata Roșie, aflat la Cartierul General al Armatei 4, a fost trezit din somn de zgomotul motoarelor avioanelor. A recunoscut zgomotul din timpul războiului civil din Spania, la care participase în calitate de consilier. “Bombele cădeau cu un sunet strident”, spune el. “Clădirea Cartierului General pe care tocmai o părăsisem era învăluită în fum și praf. Exploziile puternice sfâșiau aerul și ne țiuiau în urechi. A apărut un alt avion.

Bombardierele germane zburau în picaj fără nici o grijă către amplasamentul militar lipsit de apărare. După încheierea atacului aerian, din multe locuri se înălțau coloane negre și groase de fum.

O parte din clădirea Cartierului General era în ruină. De undeva se auzea urlând glasul strident al unei femei isterice.”

Principalul efort al Luftwaffe a fost îndreptat împotriva regimentelor de aviație ale Armatei Roșii. Misiunile din următoarele nouă ore au distrus 1200 de avioane sovietice, majoritatea aflate la sol. Piloților de pe avioanele Messerschmitt nu le-a venit să-și creadă ochilor când, îndreptându-se spre aerodromuri, ușor de recunoscut cu ajutorul fotografiilor cercetării aeriene, au zărit sute e avioane inamice aliniate ordonat în locurile de parcare din jurul pistelor. Unii piloți sovietici, care nu învățaseră niciodată tehnicile de luptă aeriană sau știau că modelele lor învechite nu aveau nici o șansă, au recurs chiar la ciocnirea intenționată a aparatelor germane.

Un general Luftwaffe a descris aceste lupte aeriene împotriva unor piloți neexperimentați ca un infanticid.

Tanchiștii, din cauza zgomotului motoarelor, nu auzeau aproape nimic în afară de ceea ce li se transmitea prin căști. Au primit ordinul să înainteze imediat ce infanteria cucerea podurile și sectoarele de trecere. Misiunea formațiunilor de tancuri era să-și croiască drum prin și apoi să încercuiască grosul armatei inamice, pe care să o prindă în cursă ca într-un cazan. Așa plănuise Wehrmacht-ul să distrugă puterea de luptă a Armatei Roșii, pentru ca apoi să înainteze, practic fără a i se opune rezistență, către cele trei obiective majore: Leningrad, Moscova și Ucraina.

Grupul de Armate Nord, sub comanda feldmareșalului Ritter von Leeb, răspundea în primul rând de înaintarea din Prusia Orientală către statele baltice, pentru a cuceri porturile, urmând să se îndrepte apoi spre Leningrad. Grupul de Armate Centru, sub comanda feldmareșalului Fedor von Bock, trebuia să urmeze ruta lui Napoleon către Moscova, imediat după ce nimicea principalele concentrări ale Armatei Roșii întâlnite în drum. Brauchitsch și Halder au fost contrariați când Hitler a decis să slăbească forța loviturii centrale, pentru a susține ceea ce ei considerau a fi niște operațiuni subsidiare.

Führer-ul credea că invincibilitatea Reich-ului va fi garantată îndată ce va pune mâna pe bogăția agricolă a Ucrainei și pe terenurile petroliere din Caucaz. Această sarcină i-a fost încredințată Grupului de Armate Sud, sub comanda feldmareșalului Gerd von Rundstedt, sprijinit la dreapta de o mică armată ungară și de două armate românești. Dictatorul român, mareșalul Ion Antonescu, a fost încântat când a fost informat, cu zece zile înainte de lansarea ei, despre Operațiunea Barbarossa. “Bineînțeles, voi fi acolo de la bun început”, a afirmat el. “Când este vorba de o acțiune împotriva slavilor, puteți conta întotdeauna pe România.”

La aniversarea proclamației date de Napoleon de la Cartierul său General imperial de la Wilkowski, Hitler a emis o lungă justificare a ruperii relațiilor cu Uniunea Sovietică. A întors adevărul pe dos, pretinzând că Germania era amenințată de “aproximativ 160 de divizii rusești masate la frontiera noastră”. Astfel a pornit el “cruciada europeană împotriva bolșevismului”, mințindu-și cu nerușinare poporul și propriii soldați.

Stalingrad

Fișiere de descărcat

Din aceeași secțiune