Mănăstirea din Parma volumul I
Aa
Capitolul întâi
Milano în 1796
La 15 mai 1796, generalul Bonaparte își făcu intrarea în Milano, în fruntea acelei tinere armate ce trecuse podul de la Lodi, vestind lumii că, după atâtea secole, Cezar și Alexandru aveau urmaș. Minunile de vitejie și de geniu, la care fu martoră Italia, treziră în câteva luni un popor ațipit; cu opt zile înainte de sosirea francezilor, milanezii încă nu vedeau în ei decât o adunătură de tâlhari, gata oricând s-o ia la sănătoasa dinaintea trupelor majestății-sale imperiale și regale. Cel puțin așa le-o tot spunea, de trei ori pe săptămână, un mic ziar, mare cât palma, tipărit pe hârtie murdară.
În timpul evului mediu, lombarzii republicani dăduseră dova-
dă de o vitejie egală cu cea a francezilor și meritaseră să-și vadă orașul cu desăvârșire ras de pe fața pământului de către împărații Germaniei. De când deveniseră însă supuși credincioși, îndeletnicirea lor de căpetenie era să imprime sonete pe mici batiste de tafta roz, ori de câte ori avea loc căsătoria vreunei fete de familie nobilă sau bogată. După doi-trei ani de la acest mare eveniment din viața ei, fata își lua un curtezan: uneori, numele domnișorului, ales chiar de familia soțului, era trecut la loc de cinste în actul de căsătorie. Zguduirea adâncă, pe care o stârni neprevăzuta sosire a armatelor franceze, era departe de obiceiurile acelea molatice. Curând, se înscăunară moravuri noi, înflăcărate. La 15 mai 1796, un popor întreg își dădu seama că tot ceea ce respectase până atunci era cu desăvârșire demn de dispreț și uneori chiar de ură. Plecarea ultimului regiment austriac însemnase și năruirea vechilor idei; a-ți primejdui viața era acum un lucru la modă. După atâtea veacuri de simțiri searbăde, fiecare înțelegea că, pentru a fi fericit, trebuia să-ți iubești patria cu o dragoste adevărată și să urmărești săvârșirea unor fapte eroice. Ani de zile, milanezii zăcuseră cufundați în beznă, căci încă mai dăinuia cruntul despotism al lui Carol Quintul și Filip al II-lea; le dărâmară statuile și dintr-o dată se pomeniră scăldați în lumină. De vreo cincizeci de ani, și pe măsură ce Enciclopedia și Voltaire străluceau tot mai mult în Franța, călugării predicau blândului popor din Milano că a învăța carte, sau orice altceva, era o strădanie cu totul de prisos; și că plătind, după tipic, dania către preot și spovedindu-ți deschis toate micile păcate, îți asigurai, fără doar și poate, un loc de cinste în rai. Pentru a scoate cu totul din sărite acest popor, pe vremuri atât de dârz și răzvrătit, Austria îi vânduse ieftin privilegiul de a nu contribui cu recruți pentru armata ei.
În 1796, armata milaneză era alcătuită din douăzeci și patru de haimanale înveșmântate în roșu, care apărau orașul împreună cu patru mărețe regimente de grenadieri unguri. Libertatea moravurilor era nemăsurată, în schimb, adevăratele iubiri destul de rare; de altminteri, în afară de neplăcuta îndatorire de a spune absolut totul duhovnicului, sub amenințarea unei ispășiri cumplite chiar în această viață, bunii poporeni din Milano mai erau supuși și câtorva mici opreliști monarhice, de ajuns de jignitoare. Așa, bunăoară, arhiducele, care își avea reședința la Milano și guverna în numele vărului său, împăratul, avusese bănoasa idee de a face negoț cu cereale. Ca urmare, era strict interzis țăranilor să-și vândă grânele înainte ca alteța-sa să-și fi umplut hambarele.
În mai 1796, la trei zile după intrarea francezilor, un tânăr pictor miniaturist, puțin cam într-o ureche, pe nume Gros, care venise acolo cu armata și care de atunci a ajuns celebru, auzind vorbindu-se la marea cafenea Servi (pe vremea aceea la modă), despre isprăvile arhiducelui, care, pe deasupra, mai era și mătăhălos, luă lista de înghețate, tipărită pe o foaie de hârtie proastă, galbenă, și desenă pe dosul ei mutra pântecosului arhiduce. Un soldat francez îi dă o lovitură de baionetă în burtă și, în loc de sânge, se revarsă din el o cantitate necrezut de mare de grâu. Asemenea glumă sau caricatură, cum vreți să-l ziceți, nu se mai văzuse încă în țara aceasta de despotism viclean. Desenul, lăsat de Gros pe masa cafenelei Servi, păru o minune pogorâtă din cer; în timpul nopții fu gravat, iar a doua zi vândut în douăzeci de mii de exemplare.
În aceeași zi, fu afișată hotărârea unei contribuții de război de șase milioane, dictată de nevoile armatei franceze, care, după ce câștigase șase bătălii și cucerise douăzeci de provincii, nu ducea lipsă decât de încălțăminte, pantaloni, tunici și chivere.
download carte...........adăugat link nou