Roșu și negru – volumul II

O rus quando ego te aspiciam!^[1]

VERGILIU

— FĂRĂ ÎNDOIALĂ CĂ DOMNUL

așteaptă diligenta de astăzi pentru Paris îi spuse stăpânul hanului unde se oprise să mănânce.

— Pe cea de astăzi, sau pe cea de mâine, mi-e totuna, răspunse Julien.

Pe când făcea pe nepăsătorul, diligenta sosi. Erau două locuri libere.

— Cum, tu ești, bietul meu Falcoz? îi spuse călătorul venit dinspre Geneva celui care se urca o dată cu Julien.

— Te credeam statornicit prin împrejurimile Lyonului, în vreo vale încântătoare, pe lângă Rhâne, vorbi Falcoz.

— Vai de statornicirea mea. Fug.

— Cum! Fugi? Tu, Saint-Giraud, cu înfățișarea asta atât de cuminte, ai săvârșit vreo crimă? râse Falcoz.

— Pe cinstea mea, tot aia ar fi fost… Fug de viața îngrozitoare din provincie. Îmi place răcoarea pădurilor și liniștea câmpului, după cum știi; de multe ori m-ai învinuit că am o fire visătoare. N-am vrut în viața mea să aud vorbindu-se de politică, și acum politica mă alungă.

— Dar din ce partid ești?

— Din niciunul, și asta mi-a adus pieirea. Politica mea e arta: îmi place muzica, pictura; o carte bună înseamnă un lucru de seamă pentru mine; curând împlinesc patruzeci și patru de ani. Cât mai am de trăit?

Cincisprezece, douăzeci, treizeci de ani cel mult? Ei bine, cred că peste treizeci de ani miniștrii vor fi ceva mai iscusiți, dar la fel de cinstiți ca și cei de astăzi. Istoria Angliei îmi arată ca într-o oglindă viitorul nostru. Totdeauna o să se găsească vreun rege dornic să-și sporească puterea; totdeauna ambiția de a deveni deputat, gloria și sutele de mii de franci câștigați de către Mirabeau^[2]nu-i vor lăsa să doarmă pe bogătașii din provincie; ei vor numi asta „a fi liberal” și „a iubi poporul”. Totdeauna dorința de a deveni pair sau gentilom al Camerei va fi imboldul celor cu păreri politice ultra. Pe nava statului, toată lumea va voi să țină cârma, căci treaba asta e bine plătită. Oare nu se va găsi niciodată un biet locșor pentru un simplu călător?

— Hai, vino la fapte! Cu firea ta liniștită, trebuie să fie foarte hazlii. Nu cumva ultimele alegeri te alungă din provincie?

— Necazul mi se trage ceva mai de departe. Acum patru ani aveam patruzeci de ani și o sută de mii de franci; astăzi am patru ani mai mult și, probabil, cincizeci de mii de franci mai puțin, pe care o să-i pierd la vânzarea castelului meu din Montfleury, lângă Rhâne, într-o poziție minunată. La Paris eram sătul până-n gât de comedia asta veșnică, la care te silește ceea ce voi numiți civilizația secolului al XIXlea. Eram însetat de viața așezată si simplă. Și-mi cumpăr un petec de moșie în munți, lângă Rhâne, un loc cum nu mai e altul sub soare. Preotul satului și boiernașii de prin împrejurimi îmi fac curte vreme de șase luni; îl poftesc la masă; am părăsit Parisul, le spun, ca să nu mai discut și să nu mai aud în viața mea discutându-se politică. După cum vedeți, nu sunt abonat la niciun ziar. Cu cât îmi aduce poștașul mai puține scrisori, cu atât sunt mai mulțumit.

Socoteala mea nu se potrivea deloc cu a preotului; în scurtă vreme, mă pomenesc că, sunt supus la mii de cereri indiscrete, la hărțuieli etc. Eu voiam să dăruiesc două sau trei sute de franci pe an pentru săraci; banii îmi sunt ceruți pentru asociațiile pioase: a sfântului Iosif, a Fecioarei etc. Refuz: atunci mi se aduc o sumedenie de jigniri. Și fac prostia să le pun la inimă. Nu mai pot ieși dimineața să mă bucur de frumusețea munților noștri, fără să dau de vreun necaz care mă trezește din visare și-mi amintește în chip neplăcut oamenii și răutatea lor. La procesiunea din preajma înălțării, de pildă, al cărei cântec îmi place (probabil e o melodie grecească), ogoarele mele nu sunt binecuvântate, pentru că, spune preotul, ele aparțin unui necredincios. Dacă vaca vreunei babe cucernice crapă, baba spune că a crăpat din pricina vecinătății unui heleșteu care e al meu, al nelegiuitului, al filosofului venit de la Paris și, peste o săptămână, îmi găsesc toți peștii cu burta în sus, otrăviți cu var. Belelele se țin lanț de pretutindeni și sub toate formele. Judecătorul de pace, un om cumsecade, dar care se teme să nu-și piardă slujba, nu-mi da niciodată dreptate. Liniștea câmpenească e pentru mine un adevărat iad. Odată ce m-au văzut părăsit de preot, șeful congregației din sat, odată ce m-au văzut lipsit de sprijinul căpitanului în retragere, șeful liberalilor, se năpustesc toți asupra mea, până și zidarul care de un an de zile trăia de pe urma mea, până și fierarul care a vrut să mă înșele când mi-a dres plugurile. Ca să am cât de cât un sprijin și să-mi câștig, totuși, câteva din procese, mă fac liberal; dar, după cum ai spus, vin alegerile astea blestemate și mi se cere un vot… — Pentru un necunoscut?

— Dimpotrivă, pentru un om pe care îl cunosc prea bine. Eu refuz. Cumplită nechibzuință! De-atunci, iată-mă și cu liberalii în spinare. Situația mea devine de neîndurat.

Cred că dacă i-ar fi trăsnit prin minte preotului să mă acuze că mi-am ucis servitoarea, ar fi avut câte douăzeci de martori din fiecare tabără gata să jure că m-au văzut săvârșind crima.

— Vrei să trăiești la țară fără să slujești patimile vecinilor tăi, fără ca măcar să le asculți trăncănelile? Ce greșeală!…

— În sfârșit, acum am îndreptat-o. Montfleury e scoasă la vânzare, pierd cincizeci de mii de franci, dacă va fi nevoie, dar sunt cât se poate de fericit că părăsesc iadul ăsta al fățărniciei și al hărțuielilor. Mă duc să caut singurătatea și pacea câmpenească în singurul loc din Franța unde mai există, la etajul patru al vreunei clădiri, pe Champs-Elysees. Și încă mai stau pe gânduri dacă sămi încep sau nu cariera politică în cartierul Roule, dăruind anafura parohiei.

— Toate astea nu s-ar fi întâmplat pe vremea lui Bonaparte, spuse Falcoz cu ochii scânteind de mânie și de părere de rău.

— Foarte bine, dar de ce nu s-a priceput să stea locului Bonaparte al tău? Tot ce îndur astăzi, de la el mi se trage.

Aici, Julien deveni și mai atent. Înțelesese de la primul cuvânt că bonapartistul Falcoz era fostul prieten din copilărie de care domnul de Rénal se lepădase în 1816 și că filosoful Saint-Giraud trebuia să fie frate cu șeful acela de birou de la prefectura din ***, care se pricepea atât de bine să capete pe nimica toată casele comunelor scoase la mezat.

— Și toate astea de la Bonaparte al tău mi se trag, urmă Saint-Giraud. Un om cinstit la patruzeci de ani și cu cincizeci de mii de franci, chiar dacă nu e în stare să facă rău nimănui, nu se poate stabili în provincie și nu-și poate găsi pacea acolo; popii și nobilii împăratului îl alungă.

— Ah, nu-l vorbi de rău, se necăji Falcoz; niciodată Franța nu s-a bucurat atâta de stima popoarelor ca în cei treisprezece ani cât a domnit el. Pe atunci exista măreție în tot ce se făcea.

— Împăratul tău, lua-l-ar naiba, urmă omul de patruzeci și patru de ani, n-a fost mare decât pe câmpurile lui de bătălie și când a refăcut finanțele, pe la 1802.

Ce-a însemnat toată purtarea lui de mai apoi? Cu șambelanii, cu fastul și recepțiile de la Tuileries n-a făcut decât să reediteze toate necazurile monarhiei. Greșelile fuseseră îndreptate și lucrurile puteau să mai meargă așa un veac sau două. Nobilii și popii au vrut să revină la starea dinainte, dar n-au mână de fier ca s-o impună publicului. — Se cunoaște după cum vorbești că ai fost patron de tipografie!

— Cine mă alungă de pe moșie? continuă fostul tipograf, mânios. Popii, pe care Napoleon i-a rechemat prin concordat^[3], în loc să se poarte cu ei așa cum se poartă statul cu medicii, cu avocații, cu astronomii, și să nu vadă în ei decât niște cetățeni, fără să-i pese de meseria cu care își câștigă pâinea. Ar mai exista astăzi boieri obraznici, dacă Bonaparte al tău n-ar fi făcut baroni și conți? Nu, fiindcă le trecuse vremea. După popi, boiernașii ăștia de la țară m-au scos cel mai mult din sărite si m-au silit să mă fac liberal.

Discuția dură la nesfârșit, căci subiectul acesta va da de vorbit Franței încă cincizeci de ani de-acum încolo. Cum Saint-Giraud o ținea morțiș că nu e chip să trăiești în provincie, Julien îl dădu, timid, exemplul domnului de Rénal.

— Zău așa, tinere, dar bun mai ești la inimă! exclamă Falcoz; de Rénal s-a făcut ciocan ca să nu fie nicovală, și încă ciocan năprasnic. Dar îl și văd întrecut de Valenod. O cunoști pe pușlamaua asta? Iată adevăratul om al secolului. Ce-o să spună domnul de Rénal al dumitale când, peste trei sau patru zile, o să se vadă scos din slujbă și înlocuit cu Valenod?

— Atunci o să rămână între patru ochi cu păcatele lui, spuse Saint-Giraud. Așadar, cunoști orășelul Verrières, tinere? Bonaparte, bătu-l-ar Dumnezeu cu vechiturile lui monarhice cu tot, a făcut posibilă domnia Rénalilor și a Chélanilor, care a adus după ea domnia Valenozilor și a Maslonilor.

Discuția aceasta politică, deloc veselă, îl miră pe Julien și-l împiedică să se lase în voia viselor pline de voluptate.

Primul aspect al Parisului, văzut de departe, nu-l impresiona prea mult. Iluziile despre viitor mai aveau de luptat cu amintirea, vie încă, a celor douăzeci și patru de ore abia petrecute la Verrières. Își jură că va avea totdeauna grijă de copiii iubitei sale și că va lăsa totul ca să-i ocrotească, dacă neobrăzarea popilor va aduce republica și prigoana împotriva nobililor.

Ce s-ar fi întâmplat în noaptea sosirii la Verrières dacă, în clipa când își rezemase scara la fereastra dormitorului doamnei de Rénal, ar fi găsit odaia ocupată de un străin sau de domnul de Rénal?

Dar și câte plăceri în primele două ore, când iubita lui voia, sincer, să-l alunge și când el își pleda cauza, stând lângă dânsa, în beznă! Un suflet ca al lui Julien e urmărit de asemenea amintiri toată viața. Restul întâlnirii începuse de pe acum să se confunde cu primele timpuri ale dragostei trăite cu paisprezece luni în urmă.

Julien fu deșteptat din adânca lui visare, căci diligenta se opri. Tocmai intrau în curtea poștei, pe strada J.-J. Rousseau.

— Du-mă la Malmaison, îi spuse el primului birjar întâlnit.

— La ora asta, domnule? Ce să faceți acolo?

— Ce-ți pasă? Dă-i drumu…

Orice pasiune adevărată nu vrea să știe de nimic altceva decât de ea. De asta, mi se pare, patimile sunt atât de ridicole la Paris, unde vecinul dă zor că te gândești prea mult la el. N-am să descriu emoția puternică ce l-a cuprins pe Julien la Malmaison. A plâns!

„Cum! cu toate zidurile acelea albe și urâte, construite în anul acesta și care taie parcul în felii?” Da, domnule: pentru Julien, ca și pentru posteritate, nu se mai afla nimic între Arcole, Sfânta Elena si Malmaison^[4].

Seara, Julien șovăi multă vreme până să intre într-o sală de spectacole; avea idei ciudate despre locul acesta de pierzanie.

O neîncredere adâncă îl împiedica să admire Parisul viu; nu-l emoționau decât monumentele lăsate de eroul lui.

„Iată-mă așadar în centrul intrigii și al ipocriziei! Aici domnesc ocrotitorii marelui vicar de Frilair.”

În seara celei de-a treia zile, curiozitatea învinse dorința de a vedea totul înainte de a i se înfățișa părintelui Pirard. Acesta îl explică, cu multă răceală, felul de viață care îl aștepta la domnul de La Mole.

— Dacă în câteva luni n-ai să te dovedești folositor, ai să te întorci la seminar, dar pe ușa cea mare. Ai să locuiești la marchiz, unul dintre nobilii cei mai de frunte ai Franței. Ai să porți vestminte negre, dar ca un om în doliu, nu ca o față bisericească. Îți cer ca de trei ori pe săptămână să urmezi cursurile de teologie într-un seminar unde am să te duc chiar eu. În fiecare zi, la amiază, te vei instala în biblioteca marchizului, care se gândește să te folosească pentru întocmirea scrisorilor legate de procese și pentru alte afaceri. Marchizul face o însemnare, în două cuvinte, pe marginea fiecărei scrisori primite, ce fel de răspuns trebuie dat. Am susținut că, peste trei luni, vei fi în stare să întocmești singur răspunsurile în așa fel încât, din douăsprezece supuse aprobării marchizului, el să poată semna opt sau nouă. Seara, la opt, îl vei pune biroul în ordine, iar la zece vei fi liber. S-ar putea întâmpla, urmă părintele Pirard, ca vreo bătrână doamnă, sau vreun bărbat cu glas mieros să te facă să întrezărești avantaje imense sau să-ți ofere fără pic de rușine bani, ca să le arăți scrisorile primite de marchiz…

— Vai, părinte! se roși Julien.

— E ciudat că, sărac cum ești, și după un an de seminar, îți mai rămân încă asemenea indignări pline de virtute, spuse preotul cu un zâmbet amar. Tare orb trebuie să fi fost! „Să fie oare puterea sângelui?” se întrebă abatele în șoaptă, ca și cum ar fi vorbit cu sine însuși. Lucrul cel mai ciudat, adăugă el privindu-l pe Julien, e că marchizul te cunoaște… Nu știu cum… Pentru început, îți dă o leafă de o sută de ludovici pe an. E un om care face totul după toane, ăsta e cusurul lui; și o să se întreacă la copilării cu tine. Dacă va fi mulțumit, leafa ți se poate urca mai apoi până la opt mii de franci. Dar îți dai seama, urmă preotul cu glas nu tocmai prietenos, că banii ăștia nu ți-i dă de ochii tăi frumoși. E vorba să-i fii util. În locul tău, eu as vorbi puțin și, mai ales, n-aș vorbi niciodată despre ceea ce nu știu.

Ah, mai spuse părintele Pirard, am luat unele informații pentru tine; uitam familia domnului de La Mole. Are doi copii, o fată și un băiat de nouăsprezece ani, deosebit de elegant, un soi de trăsnit care nu știe niciodată acum ce-o să născocească peste un ceas. E deștept și curajos; a luptat în Spania. Marchizul speră, nu știu de ce, că te vei împrieteni cu tânărul conte Norbert. I-am spus că ești un bun latinist și s-o fi gândit poate că ai să-i înveți fiul să rostească vreo câteva fraze, gata făcute, despre Cicero și Vergiliu. Dacă aș fi în locul tău, nu m-aș lăsa niciodată luat peste picior de tânărul acesta frumos; și, înainte de a răspunde semnelor lui de împrietenire, de o politețe desăvârșită, dar cam înveninate de ironie, l-aș lăsa să încerce de mai multe ori. N-am să-ți ascund faptul că tânărul conte de La Mole te va privi la început cu dispreț, fiindcă nu ești decât un burghez neînsemnat. Strămoșul lui a fost curtean și a avut cinstea să fie decapitat în Place de Grève, la 26 aprilie 1574, pentru o uneltire politică. Tu nu ești decât fiul unui cherestegiu din Verrières și, mai mult, primești leafă de la taică-său.

Cântărește bine deosebirile acestea și studiază în Moreri^[5] istoria familiei de La Mole; toți lingușitorii care iau masa la ei fac, din când în când, ceea ce ei numesc aluzii delicate în privința aceasta. Ia seama la felul cum vei răspunde ironiilor domnului conte Norbert de La Mole, comandant al unui escadron de husari și viitor pair al Franței; să nu vii după aceea să mi te plângi.

— Mi se pare, spuse Julien făcându-se roșu ca focul, că nici n-ar trebui să-i răspund unui om care mă disprețuiește.

— Habar n-ai despre ce fel de dispreț e vorba; n-o să se vădească decât prin laude exagerate. Dacă ai fi un neghiob, te-ai putea lăsa înșelat de ele; dar dacă vrei să faci carieră, trebuie să te lași înșelat.

— Și când toate acestea nu-mi vor mai fi pe plac, voi fi oare un nerecunoscător dacă mă voi întoarce în chiliuța mea cu numărul 103?

— Fără îndoială, răspunse preotul, toți binevoitorii casei te vor bârfi, dar atunci mă voi ivi eu. Adsum qui feci. Le voi spune că hotărârea a fost luată de mine.

Julien se simțea adânc mâhnit de tonul amar și aproape răstit pe care îl observa la părintele Pirard; tonul acesta înecă ultimul răspuns.

Adevărul este că pe părintele Pirard îl mustra conștiința pentru dragostea purtată lui Julien, iar amestecul lui atât de direct în soarta altuia îl făcea să simtă un fel de teamă religioasă.

— Ai s-o vezi pe doamna marchiză de La Mole, adăugă el cu aceeași asprime în glas, ca și cum și-ar fi îndeplinit o îndatorire neplăcută. E o femeie înaltă și blondă, cucernică, mândră, nespus de politicoasă și cât se poate de neînsemnată. E fiica bătrânului duce de Chaulnes, atât de bine cunoscut pentru prejudecățile lui nobiliare. Doamna aceasta nobilă e un soi de mic tratat, bine conturat, a aceea ce formează, în fond, caracterul femeilor din rangul ei. Ea, una, nu ascunde deloc faptul că a avea strămoși care au luat partea la cruciade e singurul merit în fața căruia se pleacă. Banii nu vin decât mult mai în urmă: te miră? nu ne mai aflăm în provincie, dragul meu. În salonul ei vei auzi mari seniori vorbind despre prinții noștri într-un fel ciudat de ușuratic. Cât despre doamna de La Mole, ea coboară glasul, din respect, de câte ori e rostit numele unui prinț și mai ales al unei prințese. Nu te-aș sfătui să spui vreodată în fața ei că Filip al II-lea sau Henric al VIII-lea au fost niște monștri. Au fost REGI, și asta le dă drepturi imprescriptibile la respectul tuturor și mai ales la respectul celor de rând, ca tine și ca mine. Totuși, adăugă părintele Pirard, noi suntem fețe bisericești, căci ea te va socoti astfel; și, în această calitate, ne privește ca pe niște slugi, necesare pentru mântuirea ei.

— Părinte, spuse Julien, mă tem că n-o să rămân multă vreme la Paris.

— Foarte bine; dar la aminte că oameni de rangul nostru nu-și pot face o situație decât cu ajutorul marilor seniori. Cu acel nu-știu-ce, nedeslușit pentru mine, care există în firea ta, dacă nu-ți faci o situație, vei fi prigonit; pentru tine, cale de mijloc nu există. Nu te amăgi. Oamenii văd că nu-ți fac plăcere când încearcă să-ți vorbească; întro țară ca a noastră, în care situația socială e totul, dacă nu ajungi să fii prezentat, te paște nenorocirea. Ce-ai fi ajuns la Besançon, fără toana asta a marchizului de La Mole? Într-o bună zi vei înțelege ce lucru neobișnuit face el pentru tine și, dacă nu ești cumva o fiară, îl vei păstra lui și familiei lui o veșnică recunoștință. Câți sărmani preoți, mult mai învățați decât tine, au trăit ani și ani la Paris din cei cincisprezece gologani câștigați de pe urma liturghiei și din cei zece gologani luați de pe urma trecerii lor pe la Sorbona!… Adu-ți aminte ce-ți povesteam iama trecută despre primii ani ai păcătosului aceluia de cardinal Dubois^[6]. Nu cumva, din trufie, îți închipui că ești mai talentat decât el? Eu, de pildă, având o fire potolită și modestă, gândeam că voi închide ochii în seminarul meu; am avut naivitatea să-l îndrăgesc. Ei bine, era să fiu alungat, când mi-am dat demisia. Știi care îmi era toată averea? Cinci sute douăzeci de franci, nici mai mult nici mai puțin; n-aveam niciun prieten și abia dacă puteam număra două, trei cunoștințe. Domnul de La Mole, pe care nu-l văzusem niciodată, m-a scos din impas; a fost de ajuns să rostească un singur cuvânt și mi s-a dăruit o parohie în care toți enoriașii sunt oameni înstăriți, cu purtări frumoase; cât despre venitul ce mi-l aduce, mi-e și rușine, într-atât e de disproporționat cu munca mea. Ți-am vorbit atâta, doar ca să-ți deschid puțin capul. Și încă ceva: din nenorocire, am o fire supărăcioasă; s-ar putea întâmpla să nu mai stăm de vorbă unul cu altul. Dacă aerele marchizei sau glumele proaste ale fiului ei îți vor face cu totul de nesuferit rămânerea în casa lor, te sfătuiesc să-ți termini studiile în vreun seminar, la treizeci de leghe de Paris, mai degrabă spre nord decât spre sud. În nord există mai multă civilizație și mai puțină nedreptate; și apoi, adăugă el coborând glasul, trebuie să-ți mărturisesc că vecinătatea cu ziarele din Paris îl sperie pe micii tirani.

Dacă o să ne facă plăcere să ne vedem, iar casa marchizului n-o să-ți convină, îți voi oferi postul de diacon și vom împărți pe din două ce aduce parohia. Îți datorez asta și încă mai mult decât atât, pentru oferta neobișnuită pe care mi-ai făcut-o la Besançon, rosti el, nelăsându-l pe Julien să-i mulțumească. Dacă în loc de cinci sute douăzeci de franci n-aș fi avut nimic, m-ai fi salvat.

Părintele Pirard părea că-și pierduse asprimea glasului. Spre marea lui rușine, Julien simți lacrimi în ochi; ar fi dorit din toată inima să se arunce în brațele prietenului său și nu se putu împiedica să-i spună, cu aerul cel mai bărbătesc cu putință:

— Tata m-a urât încă din leagăn; asta a fost una din marile mele suferințe; acum, însă, nu mă mai plâng împotriva ursitei, căci am găsit un tată în dumneata, părinte.

— Bine, bine, făcu preotul stânjenit; apoi, amintindu-și la timp o frază de pe vremea când fusese directorul seminarului: nu trebuie niciodată să spui ursita, fiul meu, spune întotdeauna pronia cerească.

Trăsura se opri; birjarul ridică ciocanul de bronz al unei porți uriașe: era PALATUL LA MOLE; și, ca nu cumva să se înșele trecătorii, cuvintele acestea puteau fi citite pe o marmură neagră, deasupra porții.

Afectarea aceasta îl displăcu lui Julien. „Se tem întratâta de iacobini! Li se năzare câte un Robespierre și cotiga lui de după fiecare tufiș; câteodată te fac să mori de râs cu spaima lor și-și scriu, totuși, numele pe case în așa fel ca să fie recunoscute de departe, când e răscoală, și să fie jefuite.” îi spuse părintelui Pirard ce gândea.

— Ah! biet copil, curând-curând ai să-mi fii diacon. Ce idee groaznică ți-a venit în minte!

— Nimic nu mi se pare mai simplu, mărturisi Julien.

Gravitatea portarului și, mai ales, curățenia curții îl umplură de admirație. Era o vreme minunată.

— Ce arhitectură măreață! îi spuse el prietenului său. Era vorba despre una din clădirile acelea cu fațada grozav de plată, din foburgul Saint-Germain, ridicate cam pe vremea morții lui Voltaire. Niciodată moda și frumusețea nau fost mai departe una de alta, ca atunci.