Teroare la Santiago

Capitolul I.

Break-ul cenușiu „404”, fără placă de înmatriculare, se deplasa cu rapiditate pe aleea Miguel Claro, venind dinspre sud. Farurile luminau șoseaua pustie înecată încă în ceață. Era cinci dimineața și interdicția de circulație încetase abia de câteva minute. Prudenți, locuitorii nu se aventurau pe străzi decât începând cu ora cinci și jumătate, nevrând să se trezească la Ritoque, lagărul de concentrare creat de junta în apropierea orașului. Acei carabinieros și polițiștii de la D. I. N. A.1) -Gestâpo-ul regimului – nu glumeau. De la unu noaptea până la orele cinci dimineața, Santiago era un oraș mort.

Vehiculul semnaliza lângă intersecția cu aleea Clemente Fabria, încetini și trase la trotuar, cu fața la grilele care înconjurau parcul Ambasadei Italiei, una dintre cele mai frumoase proprietăți din cartierul înstărit Bilbao. Imediat, carabinierul înghețat de frig, sugrumat In uniforma lui măslinie, înainta spre mașină amenințând-o cu pistolul-mitralieră. Ceilalți polițiști, postați la fiecare sută de metri, cât ținea ambasada, se scuturară cu nervozitate. Un câine-lup, ținut în lesă, latră. Ambasada Italiei, ca toate celelalte enclave diplomatice de la Santiago, era încercuită zi și noapte de poliție. Orice persoană care ar fi încercat să treacă gardul ar fi riscat să fie doborâtă fără somație, în interiorul fiecărei ambasade se înghesuiau deja zeci de refugiați politici, fugiți de represiunea feroce dezlănțuită de junta generalului Pinochet, așteptând să poată ieși din țară cu un permis special. Unii stăteau acolo de aproape un an… După harababura din primele zile, D. I. N. A. închisese ermetic ambasadele și nimeni nu mai reușea să se refugieze aici. Mai mult, carabinierii invadaseră Ambasada Columbiei ca să pună mâna pe fugarii care se ascundeau acolo… Protestele declanșate de acțiunea lor fuseseră atât de violente încât nu mai îndrăzniseră să repete figura… Dar căința lor nu mersese până acolo încât să-i înapoieze pe cei răpiți…

Portiera mașinii „404”, care se oprise în fața Ambasadei Italiei, se deschise și își făcu apariția o siluetă șovăielnică și insolită.

Un bărbat scurt și solid, aproape un pitic, cu o pălărie albă, trasă pe frunte, îmbrăcat cu un costum de culoare închisă foarte strâns pe corp. Ochii lui mici, injectați de sânge, priviră cu insolență ia țeava pistolului-mitralieră; sughiță, vârî mâna într-un buzunar și scoase o legitimație pe care o puse sub nasul carabinierului.

Note:

1) Dirección de las Informaciones Nacionales (n.a.)

Acesta lăsă imediat arma în jos și schiță un zâmbet ușor servil.

— Esta bien, Señor.

Motorul mașinii nu se oprise. Era singurul zgomot care rupea tăcerea zorilor.

Bărbatul cu pălărie albă își puse legitimația la loc, sughiță din nou și se apropie de poartă cu un mers nesigur. Carabinierul își întoarse fața. Nou-venitul putea a alcool de la o poștă. Fixând cu privirea clădirea cenușie cu un etaj, care se ridica în mijlocul parcului, bărbatul cu pălărie albă scuipă cu violență, bombănind o insultă. Apoi se întoarse la mașină, deschise ușa din spate și îl chemă pe omul de la volan. Acesta coborî imediat și veni lângă el. Carabinierul, nemișcat pe trotuar, îl auzi pe șofer pronunțând câteva cuvinte de reproș pe un ton respectuos, după care omul fu nevoit să suporte o ploaie de înjurături. Bărbatul cu pălărie albă se aplecase deja în interiorul vehiculului și, ajutat de șofer, trase afară un sac de iută maro. Când sacul căzu pe asfalt, bărbatul cu pălărie albă râse cu toată gura, apoi se întoarse și îl chemă pe carabinier cu o voce de om beat. Acesta simți că i se face greață: după formă, era ușor să-ți dai seama că sacul conținea un corp omenesc.

Carabinierul se apropie cu un pas de automat.

— Señor?

Vocea îi era nesigură și se străduia să nu privească sacul.

— Lasă gura și ajută-ne, zise bărbatul cu pălărie albă.

Și apucă el însuși de un capăt. Toți trei transportară până la poartă sacul de pânză murdar de pete de culoare închisă. Chiar în momentul acela, la o fereastră de la parterul ambasadei se aprinse lumina.

* * în picioare, în spatele perdelelor din sufrageria Ambasadei Italiei, un tânăr bărbos observa cu mare atenție tot ce se petrecea în fața porții. Mobilele din încăpere fuseseră împinse la perete pentru a face loc la vreo douăzeci de saltele improvizate. Mirosul din încăpere era îngrozitor. De luni de zile, refugiații veneau acolo unii după alții. Fiecare partid politic avea încăperea lui. Partidul comunist se instalase în salonul mare, M. I. R.1) ocupase sufrageria, lăsând subsolul pentru M. A. P. U. în fiecare noapte unul dintre ei stătea de veghe pentru a evita orice surpriză pusă la cale de D. I. N. A. Toate intervențiile ei aveau loc în timpul interdicției de circulație, ca să nu existe martori.

Tânărul cu barbă nu-si lua ochii de la mașina „404”. Era din ce în ce mai nervos. D. I. N. A. folosea aproape totdeauna astfel de mașini fără placă de înmatriculare. Ce voiau? Părăsi fereastra și se strecură până la un bărbat ghemuit într-o cuvertură; deasupra lui era agățată o pancartă care proclama: „Nu aruncați gunoiul pe jos, curățenia e revoluționară!”

Bărbosul îl scutură ușor pentru a nu-i trezi pe ceilalți.

— Carlos!

Tânărul care dormea se trezi imediat și se ridică cu ochii încă cârpiți de somn, dar gata să riposteze. Deși avea o față slabă, era frumos, avea o bărbie voluntară, un păr negru pieptănat pe spate și o gură senzuală. Aproape că avea aerul unui seducător din anii '30. Numai gura, mare și bine conturată, îmblânzea acea față nerasă.

— Ce este…

— Sunt afară! Șopti bărbosul.

Carlos se repezi la fereastră. Inima îi bătea cu putere. D. I. N. A. oferea pentru prinderea lui 4 200 de dolari. O sumă enormă într-o țară bântuită de o inflație de 375%.

Tânărul văzu mașina și sacul, dar nu înțelese imediat.

— Trezește-i și pe ceilalți, îi zise el bărbosului.