Toate au un sfârșit

TOATE AU UN SFÂRȘIT

S-ar putea să fi început septembrie, cum tot atât de bine s-ar fi putut să nu se fi sfârșit august. Am obiceiul să încurc lunile, nu de altceva, dar și ele grozav mă încurcă pe mine. Sigur este că mă întorceam acasă de la mare, așa cum mă întorc întotdeauna de la mare, cu geamantanele burdușite de soare, de meduze, de căpitani de vapoare, de castele de nisip, de albul pescărușilor, de verdele depărtărilor, de scoici, de urmele tălpilor mele pe nisipul ud, în sfârșit, cu geamantanele burdușite de MARE.

Mă întorceam acasă fluierând, și pe cuvânt, nici măcar nu-mi dădea prin minte că, așa cum mi se întâmpla întotdeauna când mă întorceam de la mare, nu voi găsi nici cheia în broască, uitând că de când mă știu, încă din prima zi de plajă, arunc cheia casei în valuri și, cu ochii închiși și nemișcat aștept valurile s-o înghită, mestecând-o încet, bucățică cu bucățică, ștergându-se apoi pe buze cu un șervețel de vânt. În tot acest timp, adică atunci când stau cu ochii închiși și nemișcat, cânt încetișor, numai și numai pentru-mine :

„Du-te, cheie,

prin Marea Egee

șitot așa,

prin Marea Marmara;

până-n Insula Mea

de care, de pe când eram mic,

și eram pirat,

mi-a fost dor unpic,

de-adevărat...“

Tocmai stând în fața ușii închise, ajunsesem cu fluieratul la o notă înaltă (foarte greu de ajuns dacă țin seama de faptul că mă trăgea în jos greutatea geamantanelor), la o notă care seamănă leit cu o prună ascunsă pe creanga cea mai de sus a unui prun — când îmi ieși în întâmpinare bunul, și dragul, și negrul meu pian cu coadă.

— Te-ai întors ? mă întrebă, dând bucuros din coadă bunul, și dragul, și negrul meu pian cu coadă.

— M-am, răspunsei. Toate au un sfârșit.

— Ai fost pe insula ta ?

— Am fost,minții. Sau, mai exact, am fost, dacă ții neapărat să te mint.

Totdeauna când vii de la mare vii mincinos, observă el, scoțând un oftat pe două clape, un fa și un si, cred. De ce ?

— Nu știu, răspunsei încurcat. Poate din cauza cailor de mare. Rar auzi un adevăr din gura lor; o gură destul de mică, de altfel. Chiar mai zilele trecute, unul dintre ei mi-a turnat vreo duzină de minciuni. Se jura că totul e adevărat dar, bineînțeles, n-am crezut o iotă. Nici măcar povestea băiatului de ciocolată.

— Care băiat de ciocolată ?

— Unul. Nu-i mai țin minte numele. Cică a venit la mare, s-a bronzat mai întâi ca ciocolata cu lapte, apoi ca ciocolata cu alune, în fine, ca ciocolata amăruie — și toată lumea care dorea ciocolată venea la el să-i ceară ciocolată. „Un deget de ciocolată, te rog !“ „Un nas de ciocolată, dacă ești bun !“ „O ureche de ciocolată, dacă nu te superi !“ Cum să crezi una ca asta ?

— Nu cred ! spuse bunul, dragul, și negrul meu pian cu coadă. Lasă caii de mare. Nu de la ei ai învățat tu să minți.

— Dacă nu de la ei, spusei, atunci desigur că de la scoicile trandafirii. Mamă, ce mincinoase sunt ! Una mi-a spus că înainte de a fi scoică trandafirie fusese lup de mare, fuma din pipă, vâna balene, purta șapca pe o sprânceană, rodea ca pe morcovi cozile de urși albi și când i se scufunda corabia, ceea ce i se întâmpla aproape în fiecare joi, juca șah cu rechinii.

— Cum să crezi una ca asta ?

— Nu cred, spuse bunul, dragul, și negrul meu pian cu coadă. Lasă scoicile trandafirii. Nu de la ele ai învățat tu să minți.

— Dacă nu de la ele, spusei, atunci nu-mi rămâne să mă gândesc decât la Fetița Aceea. Nici ei nu-i știu numele. Îi spun, uite-așa, Fetița Aceea.

— Ei, ce-i cu ea ?

— Nimic. Spunea că tatăl ei e un vestit profesor, iar eu l-am cunoscut pe tatăl ei, am jucat table, am băut bere, ne-am făcut măști de nămol, am vorbit despre pești, am privit farul, ne-am bucurat cum învăța un pui de pescăruș să zboare, am făcut schimb de cravate. Era muncitor la o uzină dintr-un oraș cu mai multe uzine.

Bunul, dragul și negrul meu pian cu coadă tăcu ; tăcu atât de mult, încât, între timp, eu schimbai de vreo două, trei ori geamantanele, dintr-o mână în alta. Pe urmă zise foarte trist :

— Să nu-mi mai povestești nimic despre Fetița Acera. Te rog.

În casă intrai răsucind în broască o cheie de sol, pe care mi-o împrumută bunul și dragul și negrul meu pian cu coadă.

Cum spuneam, era pe la începutul lui septembrie, sau la sfârșitul lui august, nu știu, am obiceiul să încurc lunile, am eu, de altfel, destule obiceiuri proaste, dar, când mă roagă ceva bunul, dragul și negrul meu pian cu coadă, nu uit niciodată.

O mai fi mult până la anul, când marea eMare ? !