Torente

Motto: ”Cine știe cât mi-e de-aproape sfârșitul!; Timpul se duce și Moartea sosește; Cât de furișă și cât de promptă; Mâna ei să mă-nșface se pregătește.”

PARTEA ÎNTÂI.

I.

JAN ÎMPINSE ÎNCETIȘOR UȘA și intră în odaie. Aruncă o privire rapidă, de jur împrejur, ca să se asigure că nu se schimbase nimic. Doar grinzile din tavan și lambriurile ce îmbrăcau pereții se mai închiseseră la culoare. Mobilierul însă rămăsese același, din ziua când locuise în acea cameră, împreună cu Ide, prima lui soție. Masa, frumoasă și masivă, cu picioare groase și rotunde, datând din secolul al XV-lea, secreterul din marchetărie, scaunele adânci și confortabile, acoperite cu o stofă în culori plăcute, și patul lat, de abanos sculptat, din fața căruia fuseseră trase în lături aceleași draperii de damasc galben. Vechile dagherotipuri înrămate în baga. Bibelourile depășite, dar înduioșătoare: vase romantice, cu toarte încrustate cu pietricele aurite, lămpi de porțelan roz și bleu, oale de apă pântecoase, pe care erau pictate animale domestice și peisaje campestre, opaline gingașe, oglinzi înconjurate de naiade și scoici sidefii, sfeșnice din faianță înflorată, toate – martorele mute și neînsuflețite, ale generațiilor trecute. Neînsuflețite? Nu, căci toate acele obiecte modeste aveau în ele ceva de o naivitate tulburătoare, care dădea viață decorului vetust, dar încântător. Pentru Jan, fiecare evoca un fapt, un chip, o sărbătoare de familie. Prin diverse asociații de idei, până și cel mai neînsemnat bibelou poate face o inimă să tresară. Și nu sunt deloc rare cazurile când o afecțiune cu totul deosebită ne poate lega de un obiect foarte modest, numai pentru că a aparținut unei ființe dragi sau pentru că ne-a fost oferit de acea ființă. După cum la teatru, fiecare act sau fiecare scenă are câte un decor al ei, la fel și viața omului nu se desfășoară în vid, ci într-un cadru strict personal; însă, contrar actorului care – odată piesa terminată – nu mai aruncă decât o scurtă privire distrată decorurilor ridicate de mașiniști, omul rămâne întotdeauna atașat de mediul în care a copilărit, și-a trăit tinerețea și maturitatea. Există oare cineva care să nu se fi apropiat cu emoție, de casa natală? Există oare cineva care să nu fi simțit cum îi bate inima mai tare, împingând portița ce dă spre grădinița înverzită din copilăria sa?

Jan se așeză pe marginea patului și închise ochii, lăsându-se în voia amintirilor. La câtăva vreme după moartea lui Nils, fusese invitat la un congres de medicină ce avusese loc în Europa, la Viena. Hotărâse s-o ia cu el și pe Ide, ca s-o smulgă din dureroasa toropeală în care se cufundase după tragica moarte a băiețașului lor cu plete blonde. Vaporul îi lăsase la Rotterdam, unde îi așteptau mama Idei și cele patru surori ale sale. Bucuria Idei – când pășise din nou în vechea locuință olandeză unde văzuse lumina zilei – fusese fără margini. Treptele uzate, dar lustruite oglindă, dintr-un exces de zel specific olandez, odăile pardosite cu cărămidă roșie, numeroasele coridoare, paliere și unghere întunecate, dar simpatice, îi făcuseră o nespusă bucurie. În grădină recunoscuse cu greu tufele de fragi și de aluni, atât crescuseră de mari!

O memorie prea bună poate deveni la un moment dat o povară greu de suportat. Cu o precizie aproape fotografică, Jan își aminti de tristețea Idei când trebui să o părăsească și să se ducă la congres. Și el avea inima strânsă.

— Am să număr ceasurile până la întoarcerea ta! Strigase Ide, pe peronul gării din Rotterdam.

Ajunseseră târziu la gară. Jan abia apucase să se urce în tren că ușile se și închiseseră. Sprijinit de fereastra compartimentului, Jan o privea pe Ide care abia își ținea lacrimile, luptând cu curaj împotriva imensei tristeți care se abătuse asupră-i. Ca și cum instinctul ei sigur, de femeie, ar fi avertizat-o încă din acea zi că se apropia clipa în care bărbatul ei avea să-i fie luat de alta! Da, poate că Ide își presimțea, în mod inconștient, soarta funestă și sfârșitul pretimpuriu! Aproape de capătul drumului, o aștepta capcana criminală a lui Sigrid, apoi o efemeră reîntoarcere la viață, o foarte scurtă perioadă trăită alături de bărbatul ei. Bănuia cumva, încă de pe atunci, calvarul ca re-o aștepta?

După reîntoarcerea lui Jan în Olanda, primiseră o invitație de la mătușa Brita. Ide auzea atunci pentru prima oară de numele lui Sigrid. Trenul îi duse mai întâi, prin nordul Germaniei, la Hälsingborg, prima stație suedeză. Peisajul și începuse a deveni mai luminos: câmpii împestrițate de bănuței, armate de mesteceni coborând până spre apele palide ale unui lac înconjurat de brazi; din când în când, câte un pâlc de căsuțe roșii; râuri și canale pe care coborau șlepuri încărcate cu lemne. Case mici în mijlocul unor grădini îngrijite, pline de păducei, de bobițel și de căline. Apoi merseseră de-a lungul unor păduri ce păreau albastre, de-a lungul unor canale cu ape limpezi ca oglinda, a unor lacuri nemișcate și a unor stânci împodobite cu pini. Încântată, Ide descoperea Suedia.

La Tjorpa, mătușa Brita îi aștepta în pragul porții; o femeie înaltă și zdravănă, cu ochii de un albastru ca de faianță, cu obrajii plini și rumeni; cu părul cărunt, răsucit la ceafă într-un coc mare, mătușa Brita – care purta o rochie amplă, cu numeroase garnituri de dantelă – se sprijinea într-un baston gros cât trunchiul unui pomișor. După saluturile de rigoare, poftise tânăra pereche în odaia unde Jan se lăsase acum pradă unor amintiri atât de amare.

Imaginea Idei o aduse după sine și pe cea a lui Nils. Ultimele seri, dureroase, groaznice, petrecute la căpătâiul copilului ce trăgea să moară! Tot atât de alb ca și perna pe care se odihnea, Nils se stingea cu fiecare ceas care trecea. Sfârșitul fu cumplit, sfâșietor:

— Mami, aprinde lumina. Murmurase micuțul.

După ce Ide dăduse la o parte perdelele, soarele ce apunea învălui odaia în razele sale purpurii. Chipul copilului, slăbit de boală, se destinse într-un surâs, în timp ce mâinile lui străvezii încercau să pipăie lumina: