Torente

I.

SPRIJINITĂ ÎN COATE, LA FEREASTRA deschisă spre cerul țintuit de stele, Thérese retrăia filmul extraordinar al acelor ultimi ani: singură pe lume, își părăsise Alsacia natală, ca să se ducă în Africa de sud la niște rude pe care nu le văzuse niciodată. În cabina navei ce urma s-o ducă departe, descoperise caietele ce-i revelau o dramă, tentativa de asasinat comisă de o frumoasă suedeză, ca să-l recucerească pe omul pe care-l iubea, abandonând cu sânge rece, în Veld, pe soția acestuia. Ide, pe care-o credeau moartă, sfâșiată de fiare, se întorsese la căminul ei, grație Théresei, apoi se stinsese. Sigrid fugise. Thérese, devenită infirmieră, surprinsese în ea un sentiment de entuziastă admirație față de prestigiosul doctor Yvarsen. Thérese nu putea și nu voia să renunțe la amintirile legate de el. Chiar și astăzi, după doi ani de despărțire, mai avea în urechi sunetul vocii lui; își amintea de culoarea ochilor săi, de felul cum fuma, de mișcarea mâinii, când și-o trecea prin frumoasa lui chică blondă. Fiecare zi petrecută alături de el, la spital sau acasă, o făcea să-și aducă aminte de cele mai mici amănunte. Thérese nu făcea din dragostea ei pentru Jan Yvarsen o obsesie, dar nici nu încerca să renunțe la ea. Măritată, nu roșise din pricina acestui cult ciudat, căci fericirea senină, liniștită, pe care soțul ei i-o dăruia în fiece minut, nu i-o datora doctorului Yvarsen? Dar Corsen, la rândul lui, nu-și datora fericirea tot lui Jan? Într-o zi, Yvarsen venise la el în vizită însoțit de Thérese. Fericirea, intrată pe ușă odată cu el, se prevedea solidă, eliberată de orice spaimă, limpede ca apa. Ce-i trebuia mai mult? Trecuseră două ierni și două veri de când James Corsen făcuse din ea stăpâna paradisului. Casa pe care Thérese, încă de la prima vizită, o comparase cu un vast și elegant pachebot, plutind pe oceanul Veldului, era prevăzută cu tot confortul. Totul în această casă respira curățenia. Thérese respectase stilul olandez, bogat și confortabil, al imensei săli principale, dar în balconul cu geamuri își impusese gustul ei în privința confortului. Doctorului îi plăcea să-și fumeze țigara intr-unul din imensele fotolii de piele, pe care soția lui le așezase ici și colo, ca niște mici refugii, ca niște oaze ale odihnei.

— Aceste fotolii te silesc să fii optimist, zicea încântat James Corsen, a cărui fire, ca să spunem adevărul, nu era niciodată posomorită.

Pereții cabinetului de lucru al doctorului erau în întregime ascunși sub rafturi de stejar de culoare deschisă. Cititori avizi, cei doi soți primeau cu regularitate din Europa cărți în mai multe limbi. Rare erau serile care să nu fie consacrate discutării unui roman nou apărut. Doctorul își privea tandru tânăra soție, încântat de inteligența ei și de acea patimă pe care-o punea ca să ghicească taina unor suflete. La rândul lui, măcar că nu mai profesa, era la curent cu descoperirile științifice și cu evoluția medicinii și chirurgiei. Thérese și soțul ei nu discutau despre trecut decât ca să evoce ceasurile de lucru în comun. Thérese nu uita suferințele și mizeria unor ființe mai puțin favorizate de soartă.

— Tihna, spunea ea, nu-i întotdeauna o minune, dar este o binecuvântare, pentru care nu obosești niciodată să mulțumești cerului.

În doi ani nu sosiră decât două scrisori de la doctorul Yvarsen. În prima, le istorisea în amănunt cum se instalase în Suedia. Doctorul conducea la Stockholm o mare clinică. Munca înverșunată părea să fi devenit unicul lui scop în viață. Le vorbea de asemenea despre draga lui nevastă, despre moartea ei. În prima scrisoare spunea: „Dragii mei, Trebuie să-ți accepți soarta fără să faci din nenorociri o disperare. Răspunderile care-mi revin mi-au dat puterea să trăiesc. Ide rămâne pentru mine nepieritoare, iar amintirile sunt ca niște parfumuri pe care le respiri doar în ceasul când gândul se desprinde de preocupările zilnice. Munca e o lege sacră, mă supun ei, sunt absorbit de ea. Mă aflu foarte departe, dar știu că mormântul Idei trebuie să fie adesea plin de flori aduse de mâinile voastre tandre și atente. Vă scriu din odaia mea. Pe birou se află fotografia scumpei mele soții și a micului nostru Nils. Pun zilnic flori lângă ele și răsfoiesc adesea albumul în care revăd zilele noastre fericite.

Mă gândesc la voi, la tot ceea ce-am trăit laolaltă. Nădăjduiesc că duceți o viață plăcută și blândă în frumosul vostru Paradis. Eu mi-am regăsit pustiurile de zăpadă. Mi-e dragă austeritatea lor și, când timpul îmi îngăduie, plec singur în lungi plimbări pe schiuri. Dați-mi vești despre voi, povestiți-mi viața voastră zilnică în acea țară pe care am iubit-o atât și de care mă leagă atâtea amintiri.”

A doua scrisoare, prin care le trimitea urări pentru noul an și pentru cel de-al doilea an al șederii lor în Veld, păstra tonul melancolic al primei. Simțeai totuși în ea o anumită resemnare curajoasă. Le anunța moartea mătușii Brita și instalarea lui în casa părintească, din care ea nu avusese decât uzufructul. Despre el însuși, despre activitatea lui dădea prea puține amănunte, dar faima sa făcuse înconjurul globului. În numeroasele reviste medicale și științifice pe oare James Corsen le cerceta cu regularitate, lucrările doctorului Yvarsen se bucurau de multă autoritate. Thérese păstra în sertarul ei cele două scrisori prețioase. Știa pe dinafară fiecare frază. Scrisul lui nu se schimbase, ferm și solid așternut ca un reflex al unei inimi tari, al unui suflet mândru. Niciodată Jan Yvarsen nu făcuse aluzie la Sigrid, frumoasa și criminala lui verișoară. Ce se întâmplase cu ea? Sigur că murise, din moment ce era singurul moștenitor al mătușii Brita.

Paradisul își justifica, pe deplin numele. Se părea că tuturor ființelor care locuiau acolo le era proprie seninătatea. Thérese avea o cameristă a ei, Betty, o matroană căreia nu-i scăpa nimic, care dădea răspunsuri amuzante și era de un mare devotament. Betty era plină de atenții față de tânăra femeie. Nici o lady, după părerea ei, n-o egala în frumusețe, în blândețe și în bunătate pe cea căreia în fiecare dimineață îi pieptăna părul castaniu și mătăsos.

— Sunteți toată familia mea, îi spunea ea Théresei, nu vă am decât pe dumneavoastră pe acest pământ și nu vă iubesc decât pe dumneavoastră.